În acei ani, toată porţiunea din fostul cartier „Steagul Roşu” aflată în vecinătatea Dealului Melcilor era în mod continuu şi persistent poluată de un praf foarte fin de ciment generat de procesul de fabricaţie din acea „întreprindere de stat” numită într-un mod foarte sugestiv „Temelia”. Tehnologia era de sorginte interbelică, de dinainte de 1945, fiind doar preluată şi extinsă de către comunişti cu scopul de a avea suficient de mult ciment pentru toate construcţiile ce se derulau în chip sălbatic în special în perioada „Epocii de aur”.

Pentru a avea o imagine mai completă asupra „mirosurilor” emanate de întreprinderile industriale din vecinătatea zonei în care locuiam pot să mai adaug şi o tăbăcărie, care deşi nu emana continuu noxe, totuşi la anumite ore ale zilei puteai să îţi dai seama dacă se lucrează sau nu după „duhoarea” ce se adăuga armonios prafului de ciment ce venea „în salve” dinspre Temelia.

Aşa am luat pentru prima dată contact cu industria cimentului şi cu siguranţă că mi-am propus ca niciodată să nu ajung să lucrez într-un astfel de domeniu. Însă dincolo de acest aspect personal, importanţa unui beton de calitate pentru realizarea unei construcţii reprezintă un lucru de la sine înţeles. Din nefericire, „proba” calităţii nu o poate oferi decât timpul şi … seismele, care oferă în cele din urmă testul adevărului.

Într-o anumită ocazie am stat de vorbă cu o cunoştinţă care tocmai îşi construia o casă, undeva lângă Bucureşti. În urma acelei discuţii am descoperit un lucru surprinzător pentru un novice în ale construcţiilor cum sunt eu, şi anume că o treime din costurile de realizare ale unui imobil este folosită pentru realizarea fundaţiei.

Cu alte cuvinte, o treime din banii investiţi sunt pur şi simplu „îngropaţi în pământ”, având drept unic scop acela de a oferi o temelie sigură pentru construcţia ce se va ridica la suprafaţa pământului. În plus, dacă solul este nisipos sau instabil, este necesară realizarea suplimentară a unei consolidări prealabile, care poate conduce la cheltuirea până la jumătate din banii destinaţi imobilului doar pentru lucrări efectuate sub nivelul solului. Nu este de mirare că sunt necesare atât de multe resurse materiale, mai precis bani, pentru a ridica o construcţie de bună calitate.

Să ne mai gândim la o altă imagine, de data aceasta preluată din registrul „montan”. Poate ai avut vreodată răbdarea să studiezi înfăţişarea unui copac înalt, expus vânturilor puternice, precum şi intemperiilor de orice fel în genul ploii, gheţii şi zăpezii. Dacă ai făcut acest lucru, atunci este imposibil să nu fii remarcat faptul că un trunchi maiestuos trebuie să fie susţinut de o rădăcină cel puţin la fel masivă. De regulă, copacii care cad nu sunt cei la care cedează trunchiul sau coroana de ramuri, ci aceia la care rădăcinile nu mai sunt suficient de rezistente pentru a susţine structura de deasupra solului. Practic, este aceeaşi lecţie ca în cazul realizării unei temelii de nădejde pentru o clădire.

Tot astfel, revenind în registrul vieţii de zi cu zi, este necesar să ai o ancoră puternică în mijlocul vâltorii evenimentelor vieţii, să îţi întinzi „rădăcinile” pentru a te prinde puternic în realitate, astfel încât să poţi creşte viguros şi să nu fii purtat încoace sau încolo de circumstanţele schimbătoare din jur. În acest moment, îmi aduc aminte de cuvintele Mântuitorului, care spunea:

„De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face îl voi asemăna cu un om cu judecată care şi-a zidit casa pe stâncă. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă.”

Expresia cheie constă în faptul că „temelia era zidită pe stâncă” (τεθεμελιωτο γαρ επι την πετραν), cu alte cuvinte tăria construcţiei faţă de intemperii este conferită de către ceea ce nu este vizibil, de către temelie, care la modul literal se află „îngropată” în pământ. Astfel, şi în cazul tău există o temelie ce a fost adânc îngropată în pământ cu scopul de a-ţi oferi un sprijin ferm, imposibil de clătinat, de-a lungul vieţii. Este vorba despre realitatea jertfei lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care din iubire pentru tine a părăsit cerul, a luat chipul tău, a suferit şi a murit pentru tine, cu scopul de a-ţi oferi temelie sigură.

Costul a fost imens, practic imposibil de descris în cuvinte, dar având o astfel de „rădăcină”, viaţa ta poate deveni cu totul alta, astfel încât să fii biruitor indiferent de încercare. Nu este necesar să te apuci să „sapi” o astfel de construcţie sub nivelul solului, ci doar să te ancorezi, să te conectezi cu cea realizată de către Isus Hristos, şi astfel să te concentrezi pe partea de deasupra solului. Marele cost al temeliei a fost deja achitat, astfel că înaintea ta stau posibilităţi de dezvoltare nemărginite şi neobişnuite.

Încă de la începuturile sale, creştinismul a fost destinat descătuşării energiilor latente ce se află în interiorul naturii umane, mai precis în fiinţa ta, să materializeze fiecare năzuinţă nobilă de a deveni asemenea „chipului divin”, ce tânjeşte cu dor să iasă la lumină în viaţa ta. Fiecare dorinţă spre bine şi progres porneşte din „memoria” edenică, acel fragment originar ce nu a putut fi şters, iar ancorat în temelia jertfei lui Hristos, aceste tendinţe vor deveni realitate.

Mă întorc la amintirea timpului în care locuiam lângă „Temelia” şi în imediata vecinătate a tăbăcăriei urât mirositoare. Parcă simt deja acea senzaţie de miros acru amestecat cu praf fin de ciment cum mi se lipeşte plămâni făcându-mă să cuget trist asupra destinului frânt al tuturor lucrurilor din această lume, ca un ecou al cuvintelor:

„Însă oricine aude aceste cuvinte ale Mele, şi nu le face, va fi asemănat cu un om nechibzuit care şi-a zidit casa pe nisip. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea; ea s-a prăbuşit, şi prăbuşirea i-a fost mare.”

Diferenţa dintre cel ce am fost şi cel care sunt nu este dată de o schimbare semnificativă a circumstanţelor vieţii. În locul prafului de ciment am praful şi noxele Bucureştiului, iar tăbăcăria a fost înlocuită cu succes de vecini care cresc animale pe bloc sau de o gheenă golită destul de rar de către firmele de salubritate. În plus, am şi un zgomot persistent la ore târzii de la vecini care practică „munca la domiciliu pe timp de criză”, precum şi altele în genul acesta.

Însă, indiferent cât de greu ar fi, „temelia” în care m-am ancorat prin studiul Bibliei şi încredere în Hristos, mă face să exclam la sfârşitul fiecărei zile că deşi construcţia ridicată de către mine este în mare parte şubredă în faţa intemperiilor, temelia ce se află dedesubt continuă să mă ţină cu putere. Secretul constă tocmai în „conexiunea” cu Hristos prin credinţa în jertfa Sa. Vrei să urci şi tu pe această temelie?

Referinţe:

Evanghelia după Matei (Ματθαίος), capitolul 7

7:24 De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face îl voi asemăna cu un om cu judecată care şi-a zidit casa pe stâncă.

πας ουν οστις ακουει μου τους λογους τουτους και ποιει αυτους ομοιωσω αυτον ανδρι φρονιμω οστις ωκοδομησεν την οικιαν αυτου επι την πετραν

7:25 A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă.

και κατεβη η βροχη και ηλθον οι ποταμοι και επνευσαν οι ανεμοι και προσεπεσον τη οικια εκεινη και ουκ επεσεν τεθεμελιωτο γαρ επι την πετραν

7:26 Însă oricine aude aceste cuvinte ale Mele, şi nu le face, va fi asemănat cu un om nechibzuit care şi-a zidit casa pe nisip.

και πας ο ακουων μου τους λογους τουτους και μη ποιων αυτους ομοιωθησεται ανδρι μωρω οστις ωκοδομησεν την οικιαν αυτου επι την αμμον

7:27 A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea; ea s-a prăbuşit, şi prăbuşirea i-a fost mare.”

και κατεβη η βροχη και ηλθον οι ποταμοι και επνευσαν οι ανεμοι και προσεκοψαν τη οικια εκεινη και επεσεν και ην η πτωσις αυτης μεγαλη

Autorul articolului: Octavian Lupu

În unul din faimoasele sale poeme, Homer descrie strategia folosită de greci pentru a cuceri oraşul Troia, în timpul Războiului Troian.
Pentru ca grecii să poată intra în oraşul legendar fără să fie observaţi, tâmplarul Epeius a construit un cal uriaş din lemn, gol pe dinăuntru. Conform lui Homer, 100 000 de soldaţi au cucerit Troia. Asediul, care a durat zece ani, s-a sfârşit în momentul în care grecii au ascuns în cal nişte soldaţi şi l-au lăsat în Troia, prefăcându-se că se retrag.
În ciuda avertizării lui Laocoön, Sinon i-a convins pe troieni să aducă înăuntrul cetăţii calul. Noaptea armata greacă s-a întors, iar soldaţii ascunşi în interiorul calului au deschis porţile cetăţii pentru tovarăşii lor. Astfel Troia a fost invadată şi distrusă.
Deşi războiul dintre greci şi troieni este considerat în general un fapt istoric, episodul referitor la calul troian a fost considerat o legendă. Totuşi, din această povestire putem trage anumite învăţături care se aplică la starea în care se află biserica noastră astăzi.
Mulţi ani Biserica a rezistat cu vitejie şi perseverenţă asalturilor înspăimântătoare ale vrăjmaşului. Zidurile “oraşului sfânt” au fost de necucerit. Dar în hotărârea sa de a cuceri şi distruge biserica lui Dumnezeu, conducătorul acestei lumi a început să folosească arme secrete, inteligente şi mortale.
“Nu este nimic de care marele înşelător să se teamă aşa de tare,” scria Ellen G. White, “ca de posibilitatea ca noi să aflăm care sunt armele sale.” (Marea luptă, p. 516)
După multe încercări de a cuceri “oraşul lui Dumnezeu”, apelând la acelaşi fel de înşelăciune ca cea folosită de greci, marele vrăjmaş a reuşit să îşi implinească scopul, introducând pe ascuns, între zidurile Sionului, calul troian al liberalismului.
Acum, că liberalismul a devenit activ în biserică, ne dăm seama cât de vulnerabili putem fi la asalturile lui Satana. Ca biserică am fost înclinaţi să credem că marele pericol de a fi înfrânţi de puterea celui rău are să vină din afară. În timp ce poate că suntem în stare să vedem clar, de pe zidurile Sionului, ce face Satana ca să ne cucerească şi să ne distrugă, se pare că nu suntem capabili să ne apărăm prea bine de relele care se dezvoltă în biserică. Ellen White ne avertizează: “Sunt mai multe pericole care vin dinăuntru decât dinafară.” (Mesaje Selectate, cartea I, p. 122)

Ce câştigăm prin aceste încercări de schimbare?
Ce câştigăm din aceste încercări liberale de a face mesajul nostru mai “agreabil” pentru lume? Când se seamănă atâta îndoială, incertitudine şi dispută, la ce ne mai putem aştepta? Liberalismul îşi culege roadele. A semănat necredinţă şi va culege apostazie.
După ce s-au semănat atâtea seminţe de îndoială şi nesiguranţă de către cei care sunt obsedaţi de dorinţa de a reinterpreta teologia bisericii, după atâţia ani de dispute teologice, la ce altceva ne putem aştepta? Suntem martorii roadelor inevitabile ale liberalismului. Când este semănată necredinţă recolta va fi cu siguranţă apostazia.
După ce a intrat pe furiş între zidurile cetăţii lui Dumnezeu, liberalismul, în diferitele lui forme, a reuşit să să deschidă uşile bisericii invaziei multor rele.

Pluralismul
Pentru a răspândi criza cu care ne confruntăm, unii sugerează să se adopte oficial pluralismul teologic, acceptarea coexistenţei paşnice în rândurile noastre a părerilor contradictorii, chiar opuse.
“În privinţa doctrinelor de bază – unitate; în privinţa celor neesenţiale – libertate; şi dragoste în toate” este dictonul care îi inspiră pe apărătorii pluralismului, în apelul lor la flexibilitate şi deschidere. Dar cine hotărăşte ce este esenţial şi ce poate fi negociat? Membrii laici, pastorii, instituţiile teologice, consiliile anuale sau biserica sub conducerea Duhului Sfânt? Am putea să ne menţinem poziţia de ultima mişcare profetică a lui Dumnezeu dacă ne-am fragmenta părerile teologice, acceptând diferite şcoli de gândire?
Răspândirea cu succes a Evangheliei în lumea mediteraneană pe vremea apostolilor a ameninţat unitatea creştină. Erau botezaţi oameni din medii diferite, care aduceau în biserică unele din ideile religioase populare la acea vreme. Astfel, era pericolul ca învăţăturile bisericii să fie afectate de sincretism. Conştient de acest pericol, apostolul Pavel i-a îndemnat pe efeseni să menţină unitatea. Vezi Efeseni 4:4-6.
Scriind “bisericilor din Galatia,” apostolul şi-a exprimat regretul pentru felul în care galatenii, sub influenţele pluralistice, îşi schimbaseră ideile şi se întorseseră de la harul lui Hristos la o “altă” Evanghelie (Galateni 1:6). Era Pavel îngust când făcea apel la unitate? La urma urmelor, evreii creştini cu siguranţă că predicau mântuirea prin Hristos. Din câte ştim, ei nu au negat niciodată că ar fi necesar să crezi în Isus ca Mesia şi Mântuitor. De ce era atunci Pavel aşa de vehement în opoziţia sa faţă de predicarea iudeo-creştinilor? Pentru că iudaizatorii denaturau Evanghelia lui Hristos, lăsându-i pe credincioşi într-o stare de confuzie mentală şi spirituală. Riscând să fie considerat intransigent, Pavel i-a îndemnat pe galateni să nu le acorde atenţie celor care, pretinzând autoritate eclesiastică, distrugeau pacea şi unitatea care exista între sfinţi.

Să învăţăm din experienţa metodiştilor
Metodismul modern este cunoscut pentru varietatea doctrinei. Pastorii lor au libertatea de a adopta diferite şcoli de interpretare a Bibliei. Încercarea de a defini doctrina de bază a metodismului a avut parte de multă opoziţie, iar teologia metodistă nu mai este ce era odată. Cei care vor să fie acceptaţi ca membri ai bisericii nu mai trebuie să adopte anumite învăţături de credinţă. La întrebarea “Ce cred metodiştii?” pastorii şi membrii de rând răspund că ei cred în Isus.
Biserica metodistă a pirdut foarte mulţi membri. “Între 1965 şi 1975 Biserica Metodistă Unită a pierdut peste un milion de membri,” spune C. Peter Wagner în lucrarea Leading Your Church to Grow (Cum să faci ca biserica să crească), p. 32. Cine este vinovat pentru asta? Exodul cu care se confruntă Biserica Metodistă nu este cauzat de factori exteriori. Adevărata cauză este în interiorul bisericii. Dacă ar fi atacată de duşmani din afară, dacă ar fi persecutată ca rezultat al eforturilor de a evangheliza lumea, ar fi speranţă pentru metodism. Dar lumea nu persecută o biserică ce se pare că nu susţine nimic. Biserica Metodistă este în declin ca rezultat al faptului că nu şi-a păstrat moştenirea teologică.
Putem să învăţăm o lecţie din această experienţă dureroasă?

Secularismul
Un alt intrus care îşi face tot mai simţită prezenţa înăuntrul cetăţii lui Dumnezeu este tendinţa cunoscută sub denumirea de “secularism,” definită adesea ca organizarea vieţii ca şi cum Dumnezeu nu ar exista. Influenţa crescândă a acestui curent face să scadă frecventarea bisericii şi consacrarea faţă de idealurile creştine, iar biserica – orice fel de biserică – să fie considerată învechită şi irelevantă. Dezvoltarea profesională, prestigiul, afacerile şi câştigul, statusul economic şi realizările academice sunt supraestimate, în timp ce virtuţile creştine sunt neglijate sau trecute pe al doilea plan.
Conform lui Norman Blake, astăzi creştinii din America pot fi împărţiţi în două grupuri: “supranaturaliştii” şi “secularizaţii”. “Supranaturaliştii”, observă Blaike, sunt în general teologi de dreapta, iar “secularizaţii” de stânga. “Supranaturaliştii”, afirmă el, laudă virtuţile creştine cum ar fi devoţiunea, evlavia şi consacrarea faţă de biserică, în timp ce “secularizaţii” admiră toleranţa, succesul, eficienţa şi realizările academice. (2)
Procesul secularizării nu îi afectează doar pe credincioşi, ci şi instituţiile. Conform lui George Marsden, istoric la Universitatea Duke, caracterul creştin al multor instituţii creştine de odinioară a fost eclipsat, acum “părându-se că nimeni nu observă nimic şi că nimănui nu îi pasă.”
Secularismul îşi face pe ascuns drum în instituţiile noastre, tinzând să le eclipseze caracterul creştin. Serviciile divine au încă loc în capele, dar ele sunt mai mult o formă decât o putere spirituală. (3)
Respingând autoritatea bisericii, a Bibliei şi a adevărurilor fundamentale, liberalismul teologic are o contribuţie uriaşă la secularismul acesta înşelător care se observă în biserici şi instituţii. Există o toleranţă tot mai mare faţă de modelarea religiei conform spiritului vremii.

A cincea coloană
Războiul Civil din Spania (1936-1939) a lăsat un milion de morţi. Când conflictul se părea că ajunge la punctul culminant, generalul Emilio Mora a poruncit ca patru coloane să se îndrepte către capitală. Dar pe lângă aceste patru coloane, el conta pe a cincea, care reuşise să intre în Madrid, pentru a elibera oraşul când avea să sosească momentul decisiv.
Printre lecţiile pe care ne învaţă istoria, este cea a căderii imperiilor şi a instituţiilor care au cedat forţelor interioare. Istoricul Gibbon (1737-1796) atribuie chiar şi căderea Romei unor cauze interne, nu externe. El vorbeşte despre faptul că Petrarca, poetul italian din secolul al XIV-lea, a descris astfel căderea Romei: “Priviţi rămăşiţele Romei, umbra fostei ei măreţii! Nici timpul, nici barbarii nu se pot lăuda că au pricinuit această nimicire uimitoare. Roma a fost nimicită de proprii ei cetăţeni, de cei mai iluştri copii ai ei.”
Multe civilizaţii au fost învinse de sabotajul unei a cincea coloane. Istoria ne avertizează cu privire la ce poate să aibă loc în biserică. Nu duşmanii din afară sunt cei mai de temut. Cel mai mare rău este provocat de influenţele perfide şi distrugătoare introduse de Satana, marele nostru vrăjmaş.
Care a fost cea mai mare înfrângere pe care a suferit-o biserica creştină? Pierderea vieţilor ca rezultat al violenţei, al martirajului sau al torutrei? Nu. Cea mai mare înfrângere a bisericii creştine a avut loc atunci când a fost acceptată favoarea Imperiului Roman şi s-au pierdut curăţia şi zelul. Când a părăsit catacombele, biserica a început să se modeleze după splendoarea lumii. A cincea coloană a Satanei – calul troian – a slăbit biserica din interior, pavând calea către scăderea credinţei şi stabilirea pseudo-creştinimsului

Concluzie
Imaginea pe care am prezentat-o mai sus, poate fi considerată sumbră şi întunecată. Dar în ultimele mele cuvinte mi-ar plăcea să prezint o parte mai luminoasă. În ciuda problemelor cu care ne confruntăm, avem multe motive pentru a crede în triumful mesajului nostru, atâta timp cât rămânem credincioşi Bibliei. Va avea loc o redeşteptare şi vom fi martori ai minunilor evanghelizării.
Mesajul şi mişcarea noastră merită să fie caracterizate de un spirit de biruinţă, pentru că nu se bazează pe “basme meşteşugit alcătuite,” ci pe “cuvântului proorociei făcut şi mai tare.”
“Biserica s-ar putea să pară că e pe punctul de a cădea, dar nu va fi aşa. Ea va rămâne, în timp ce păcătoşii din Sion vor fi cernuţi – pleava despărţită de grâul preţios.” (Mesaje selectate, cartea 2, p. 380)
Convingerea că Dumnezeu conduce această mişcare ne permite să declarăm, fără nicio urmă de îndoială, că focul de pe altarele adventiştilor nu se va stinge niciodată. Hotărârea de a câştiga lumea pentru Hristos ne va motiva în programele noastre evanghelistice. Lumea va fi luminată cu gloria mesajului adventist.

de Enoch Oliveira

Enoch Oliveira (1924-1992), de origine din Brazilia, a slujit ca vicepreşedinte al Conferinţei Generale

Traducere si Adaptare de JR

NOTE
1. Vezi Australasian Record, 28 octombrie 1989.
2. Vezi N.W.H. Blaike, “Altruism in the Professions: The Case of the Clergy,” () Australia and New Zealand Journal of Sociology 10 (1974), p. 87.
3. Time, 22 mai 1989.

______________________________

de Teodor Hutanu. Copyright © 2007 – Articole Crestine. Toate drepturile rezervate. Folosirea acestui material se poate face urmand instructiunile din Ghidul de folosire.

______________________________

de Ancuta Ionescu. Copyright © 2007 – Articole Crestine. Toate drepturile rezervate. Folosirea acestui material se poate face urmand instructiunile din Ghidul de folosire.

______________________________

de Mihai Enea. Copyright © 2007 – Articole Crestine. Toate drepturile rezervate. Folosirea acestui material se poate face urmand instructiunile din Ghidul de folosire.

Lucian Cristescu

O confruntare fara prejudecati

Pe batranul continent si mai apoi in Lumea noua, inca de acum doua secole, „inalta critica" s-a opintit sa erodeze istoricitatea si autenticitatea Bibliei. Scepticismul scolii de la Tübingen s-a multiplicat prin corifeii teologiei liberale, ca Rudolf Bultman si Paul Tillich. Ciudat lucru: in timp ce musulmanii sunt tot mai dispusi sa moara pentru onoarea Coranului si a Profetului, crestinii se disociaza tot mai mult de Sfanta Scriptura, indiferenti sau manati de un duh de rejectie fata de temelia care le-a modelat istoria culturii si a civilizatiei – Biblia.

Grupul de studiu „Jesus Seminar", de la Universitatea Berkeley din California, a „decis", in 1986, ca, dintre cele 1.500 rostiri ale lui Isus, doar 83 sunt autentice, iar dintre cele 176 actiuni, numai 29 ar putea fi reale. Care este atunci cartea de capatai, Cuvantul autoritar al lui Dumnezeu dat lumii? Cine spune adevarul, Coranul sau Scriptura?
Provocarea Coranului.
Coranul este un sumar de 114 „sure" (capitole). Unele dintre acestea au ca titluri nume de animale, de mirosuri sau de pietre, fara vreo legatura explicita cu textul capitolului. De exemplu, sura 2 se cheama „vaca"; sura 6 – „boul"; sura 57 – „fierul"; sura 72 – „demonul"; sura 95 – „smochina"; sura 105 – „elefantul". Capitolele nu sunt organizate cronologic, nici pe categorii tematice, ci pur si simplu dupa lungime. Coranul incepe cu sura cea mai lunga si se termina cu sura cea mai scurta. Din aceasta pricina, naratiunile se succed aleatoriu, lipsite de context si de explicatii. in plus, Coranul este scris in „araba religioasa" – o limba considerata de unii lingvisti ca a doua ca dificultate dupa chineza, din pricina gramaticii sofisticate si a vocabularului antic, iesit din uz. Mai apoi, textul sufera de cuvinte lipsa si fraze fara sens, care fac din Coran o carte greu de asimilat, pentru priceperea ei, credinciosii depinzand intotdeauna de intelepciunea unui imam. Aceasta este una dintre cauzele pentru care cei mai multi dintre musulmani n-au habar de ceea ce scrie in Coran.
Despre Biblie se stie cu oarecare exactitate cine si cand a scris fiecare dintre cele 66 de carti ce o compun. in ceea ce priveste Coranul, pentru arabi, acesta este o carte „tabu". O analiza critica sau investigarea din partea lor ar fi blasfemie.

Ce stiu musulmanii este ca Jibril1 „cel cu 600 de aripi", i-a dat lui Mahomed invatatura pe parcursul a 23 ani; Mahomed le-a transmis credinciosilor invatatura in mod oral, iar aceasta a primit forma definitiva la circa 20 ani dupa moartea lui Mahomed, din porunca califului Othman. in forma prezenta, Coranul este chiar copia „tablelor eterne" care exista in ceruri (Sura 85,22). in consecinta, toate celelalte „scripturi" (Vechiul si Noul Testament) sunt niste versiuni corupte si amagitoare!

Pentru cercetatori, in schimb, autenticitatea Coranului este umbrita de doua probleme serioase. Prima – modul in care a fost alcatuit. si a doua – lipsa documentelor.

Mai multe Coranuri

in batalia de la Yamama1 din 632 d.Hr., cei mai multi dintre musulmanii care memorasera Coranul au cazut pe campul de lupta. ingrijorat de soarta Coranului, califul Abu Bekr a poruncit lui Zaid bin Thabit – unul dintre scribii lui Mohamed – sa stranga toate resursele existente si sa redacteze Coranul. Cutremurat de o lucrare atat de sfanta, Zaid a inceput sa adune bucati de oase, frunze, scoarte de copac, piei si pietre care purtau inscriptii din Coran. A chemat si martorii aflati in viata. Nu exista insa niciun musulman care sa fi memorat in intregime Coranul. Nici chiar Mohamed nu retinuse tot din ce-i descoperise intruna, vreme de 23 ani, Gabriel. Sahih al Bukhari (810-870), redactorul cel mai de seama al traditiei orale Hadith2, consemneaza una dintre replicile lui Mohamed: „Este foarte rau ca unii dintre voi spun: „Am uitat cutare si cutare verset din Coran. Caci, cu adevarat, si eu am uitat acel verset. De aceea, trebuie sa continuati sa recitati Coranul pentru ca el fuge din mintea omului mai repede decat fuge o camila."

Dupa doi ani, Zaid i-a oferit in cele din urma lui Abu Bekr manuscrisul Coranului. N-a trecut mult si s-a ivit un necaz si mai mare: versiunea lui Zaid nu era singura aflata in circulatie! La nici 20 ani de la moartea lui Mohamed, existau nu mai putin de sapte versiuni ale Coranului, unele mai scurte, altele mai lungi, cu o multime de neconcordante3. Toate pretindeau ca erau „originalul". De unde aceste variante?

Tot Bukhari este cel care sugereaza in Hadith o explicatie: „Omar (viitorul Calif) spunea: \’L-am auzit pe Hisam bin Hakim recitand sura Al Furqan (a 25-a sura) pe cand Apostolul inca traia. Am urmarit recitarea sa si am observat ca o recita altfel de cum m-a invatat pe mine Apostolul lui Allah. Cand a terminat, l-am apucat de guler: «Cine te-a invatat sa reciti sura in felul acesta?» El a replicat: «Apostolul lui Allah m-a invatat asa». I-am spus: «Minti! Apostolul lui Allah m-a invatat altfel!» Asa ca l-am dus la Mahomed. «O, Apostolule al lui Allah! L-am auzit pe individul asta recitand sura Al Furqan altfel decat m-ai invatat tu!» Atunci, Profetul a spus: «Hisam, recita!» si Hisam a recitat exact asa cum il auzisem eu. La care, Apostolul lui Allah a spus: «Chiar asa mi-a fost descoperit ca trebuie recitat!» Apoi, profetul mi-a spus: «Omar, recita si tu!» Eu am recitat altfel, asa cum stiam de la Mohamed. Apostolul lui Allah a spus: «si in felul asta mi-a fost descoperit ca trebuie recitat!» Apoi a adaugat: Coranul mi-a fost descoperit in mai multe feluri, asa ca recitati in felul in care va este voua mai usor. »\’"

Izvoarele arse

Pentru ca multiplele variante riscau sa-i scindeze pe musulmani, califul Othman4 a chemat pe Zaid si pe alti cativa, poruncindu-le sa redacteze un nou manuscris: „Acolo unde diferiti de varianta lui Zaid, scrieti numai in limba Kuraisa, caci ea era limba in care a fost revelat Coranul." Cand noul „canon" a fost gata, Othman a cerut versiunile originale si a comis incredibilul: Le-a ars! A ars chiar si manuscrisul primar al Coranului, cel al lui Zaid, pe care Hafsa, una dintre nevestele lui Mahomed, il pastra cu sfintenie.

Care a fost motivul pentru care manuscrisele au fost arse? Cum poti sa mai stii cat corespunde actualul Coran cu originalele? La aceste intrebari nu am gasit niciun raspuns.

Manuscrisele lipsa
A doua problema cu care se confrunta cercetatorii este generata de lipsa manuscriselor din timpul califului Othman (650 d.Hr.). Cand este vorba de documente, musulmanul arata totusi spre doua manuscrise vechi: manuscrisul Samarkand (aflat in muzeul dinTaskent, Uzbekistan) si manuscrisul Topkapi (in muzeul din Istambul). El „stie" ca acestea sunt chiar originalele lui Othman.
O simpla cercetare a stilului scrierii si a ornamentelor grafice care infrumuseteaza pagina, te conduce inevitabil catre inceputul secolului al IX-lea. Ceea ce nu cunosc cei mai multi musulmani este faptul ca ambele manuscrise sunt scrise cu caractere Kufite, scriere care nu era folosita nici in Meca si nici in Medina din timpul primilor patru califi (secolul al VII-lea). Scrierea Kufita, numita dupa orasul Kufa din Irak, a inceput sa se impuna abia dupa ce persanii din Bagdad si Kufa au preluat puterea in lumea araba. Aceasta s-a petrecut catre sfarsitul secolul al VIII-lea. Atat manuscrisul Samarkand, cat si Topkapi dateaza din perioada ultimului deceniu al secolului al VIII-lea si primele decenii ale secolului al IX-lea.
Pe vremea Noului Testament nu exista hartia. Exista doar papirusul, un material foarte perisabil, si pergamentul, un material foarte scump. Cu toate acestea, exista peste 5.300 manuscrise grecesti, peste 10.000 versiuni ale Vulgatei latine si peste 9.300 de versiuni in siriaca, copta, armeana, gotica etc. Cele mai multe provin din perioada primilor 500 de ani ai erei crestine.
Dar in vremea lui Othman exista din abundenta hartia! Unde sunt atunci manuscrisele?

O creatie colectiva

"Coranul a fost intocmit la circa 150 de ani dupa moartea profetului", sustine profesorul si imanul Ibrahim Musa, de la Duke University. Daca in decurs de numai 20 de ani (de la moartea lui Mahomed in 632 d.Hr. si pana la redactarea primara a Coranului, de catre Zaid, in 652 d.Hr.) au existat deja sapte versiuni diferite, cata acuratete poate avea varianta scrisa dupa 150 ani?

Cand acelasi Sahih al-Bukhari a vrut sa stranga toate traditiile orale despre Mahomend in Hadith, din peste 600.000 de hadith-uri (povestiri) cate circulau, n-a gasit decat 2.762 5 autentice – adica mai putin de 0,5%!
„Aproape in mod universal, savanti care au studiat independent Coranul si Hadith au ajuns la concluzia ca scrierile islamice n-au fost revelatia unui singur om, ci sunt compilatii ale unor editii mai tarzii, formulate de un grup de oameni in decursul a cateva sute de ani", spune un expert al Islamului6. „Coranul de azi nu este Coranul din jurul anului 650 d.Hr., ci este un produs al secolelor al VIII-lea si al IX-lea. si nu a fost produs in Mecca sau in Medina, ci in Bagdad. Iar plamadirea Coranului n-a avut loc in timpul vietii lui Mohamed, ci s-a dezvoltat in circa 300 ani…", conchide acesta.

Telefonul fara fir

Coranul include multe episoade din Vechiul si Noul Testament, in care se regasesc eroii biblici: Ibrahim (Abraham), Musa (Moise), Yusuf (Iosif), Daud (David), Suleiman (Solomon), Ali (Ilie), Isa (Isus) si multi altii. Specific Coranului este faptul ca multe dintre povestiri se repeta, cu unele mici variatii. Comparand aceste istorii cu relatarile din Sfanta Scriptura – document antedatat Coranului -, descoperim alteratii majore privind continutul si cadrul istoric al episoadelor.

„Teologia" Coranului:

Dumnezeu a facut pe om nu din tarana (Geneza 2,7), ci dintr-un cheag de sange (Sura 96,1.2). Sangele cui?
in timpul potopului, Noe nu si-a luat toti fiii in arca (Geneza 7,7), ci doar doi; al treilea, razvratindu-se, a refuzat sa intre in corabie si a fost inghitit de potop (Sura 11, 44.45).
Arca lui Noe nu s-a oprit pe muntele Ararat (Geneza 8,4), ci pe muntele Giudi (Sura 11, 46), undeva in sud-estul Turciei, la 350 km sud de locul indicat de Scriptura.
Nevasta lui Noe si-a inselat sotul, drept pentru care a ajuns direct in iad (Sura 66,10).
Dupa iesirea sa din Ur, Avraam n-a locuit in Hebron, Palestina (Geneza 13,18), ci chiar in Mecca, Arabia (Sura 14, 38-40 ). Isac este chiar acela care a ridicat templul Kaaba, din Mecca.
Cand Avraam s-a dus sa-l jertfeasca pe fiul sau, nu pe Isac l-a adus, iar locul de jertfa nu a fost muntele Moria (Geneza 22,3). Fiul Agarei, Ismael, este personajul principal, iar actiunea s-a petrecut pe undeva pe langa Mecca (Sura 37,110).
Haman, prim-ministrul Persiei (474 i.Hr.) si tartorul evreilor din timpul Esterei (Estera 3,1), ar fi trait cu 1.000 de ani inainte. Coranul il infatiseaza ca ministru si prieten al lui faraon si contemporan cu Moise (Sura 28,7).
Vitelul lui Aaron a fost turnat de un mester samaritean (Sura 20,85-87). Istoria insa contrazice categoric aceasta parere: samaritenii apar abia cu aproape 800 de ani mai tarziu, odata cu luarea in robie a Israelului (722 i.Hr.) si aducerea in Palestina a altor popoare pagane care-si iau numele de la capitala lor, Samaria.
Fecioara Maria, mama lui Isus, apare in Coran drept fiica a lui Aaron si nepoata a lui Moise (Sura 19, 29.53), macar ca Aaron a trait cu 1.300 ani inaintea Mariei.
Isus nu S-a nascut intr-un staul in Betleem (Luca 2,6.7), ci sub un palmier in Nazaret (Sura 19,23).
Asemeni lui Budda, Isus, ca nou-nascut, ar fi vorbit chiar din leagan si, inca de copil, ar fi savarsit minuni (Sura 19,30-34).
Isus n-a fost rastignit si nici n-a murit, ci a fost inaltat de Allah la cer, si un altul (fara nume) a murit in locul Lui, pe cruce (Sura 4,137).

Pe langa discrepantele fata de raportul biblic, Coranul include episoade preluate aproape cuvant cu cuvant din literatura iudaica apocrifa – dovada a influentei pe care Mahomed a primit-o de la crestini si iudei in perioada de inceput. Episodul din sura 5,31.32, cu „corbul trimis de Dumnezeul la Cain, ca sa-l invete cum sa-l ingroape pe Abel", este preluat din Mishnah Sanhedrin 4:5. Episodul din sura 21,51-71, cu aruncarea lui Avraam in cuptorul de foc si izbavirea lui miraculoasa – este preluat din Midras Rabbah. La fel, scena hazlie din sura 27,17-44, cu papagalul vorbitor al imparatului Solomon si cu imparateasa din Seba, care-si ridica fusta cand e sa paseasca pe o pardoseala care imita apa, este un imprumut din Al doilea Targum al Esterei. Celebra calatorie nocturna a lui Mohamed pe un cal inaripat, de la Mecca la Ierusalim, cu suirea lui pana in al saptelea cer si apoi intoarcerea lui in aceeasi noapte, este o parafraza adaptata din Testamentul lui Avraam (circa 200 i.Hr.), la randul sau un imprumut dintr-o sursa persana mai veche, Artai Viraf Namak.
in Coran se regasesc si imprumuturi din evangheliile apocrife: episodul copilului Isus care modeleaza pasarele din lut si apoi le da viata este luat din Evanghelia lui Toma a copilariei lui Isus. Scena pruncului Isus care vorbeste ca un adult (sura 19,29-33) isi are originea in Prima Evanghelie a copilariei lui Isus, o lucrare apocrifa egipteana. Descrierea iadului de catre Mohamed se aseamana izbitor cu iadul din Homiliile lui Efraim, predicator nestorian din secolul al VI-lea.

Surpriza!

in 1972, cu ocazia restaurarii marii moschei din Sana\’a, in Yemen, lucratorii au descoperit, intre acoperisul exterior si tavan, un set de 15.000 de foi ingalbenite continand Coranul. „Manuscrisul pare sa dateze din secolul al VIII-lea, fiind cel mai vechi manuscris al Coranului. Unele fragmentele dovedesc mari abateri fata de textul standard de azi!", scria Tobi Lester, conducatorul cercetarii, intr-un articol publicat in „Atlantic Monthly"1.

Luand nota de aceste diferente, autoritatile islamice din Yemen au interzis cu strasnicie publicarea celor 15.000 de foi. „Manuscrisul releva ca istoria timpurie a textului Coranic este, intr-o masura mai mare decat ne-am fi asteptat, o problema nerezolvata. Textul se dovedeste mai putin stabil si are mai putina autoritate decat s-a pretins", spunea Andrew Rippin, profesor in stiinte islamice la universitatea Calgary.

Forta a trei petice

Dar cum stau lucrurile cu Biblia? Doar pentru Noul Testament exista o multitudine de documente si marturii arheologice care-i dovedesc autenticitatea.

P52. in 1920, John Rylands din Manchester, un bogat postavar si colectionar de antichitati, cumpara, de la un negustor de vechituri din Egipt, un petic de papirus scris pe ambele parti. Papirusul fusese rupt dintr-un sul care invelise o mumie. Abia dupa 16 ani, in 1936, un cercetator ii identifica continutul si vechimea – era un fragment din Evanghelia dupa Ioan, capitolul 18 (versetele 31-33 si 37, 38), datat nu mai tarziu de 125-140 d.Hr. Acest petic, celebrul „papirus 52", dezvaluie faptul ca, la numai 30 ani de la scrierea Evangheliei dupa Ioan, copii ale acesteia depasisera spatiul palestinian si circulau deja in Egipt!

7Q5. in 1972, cercetatorii au descoperit in pestera nr. 7 de la Marea Moarta un stravechi fragment de papirus, datand cel mai tarziu din anul 68 d.Hr – anul cand comunitatea eseniana de la Qumran a fost macelarita de legiunile romane. Peticul reda doar cateva cuvinte din Evanghelia dupa Marcu (6,52.53), dar impactul unui manuscris aparut la nici 20 ani de la conceperea originalului este incalculabil!

P64. in ajunul Craciunului din 1994, un cercetator german, Carsten Thiede, scotocind prin biblioteca Magdalen din Oxford, a dat peste o bucatica de papirus uitat din 1901. Din punct de vedere paleografic, scrisul apartinea chiar primului secol. La cercetare, peticul a scos la lumina un fragment al Evangheliei dupa Matei, capitolul 26 si ar putea fi datat prin anii 66-68 d.Hr., in aceeasi perioada ca si 7Q5!

incepand cu secolul al XIX-lea, parca o mana providentiala scoate la lumina, piesa cu piesa, dovezi si argumente ale autenticitatii Sfintei Scripturi. Ultimele marturii demonteaza ipoteza ateista a unei redactari tarzii a Evangheliilor si obliga la o reasezare de pozitii a criticilor Bibliei. Chiar incomplete sau desperechiate, aceste fragmente rare sunt marturii ca Evanghelia este, in mod cert, contemporana cu generatia martorilor oculari si ca e demna de crezare.

______________________________

de Lucian Cristescu. Copyright © 2007 – Articole Crestine. Toate drepturile rezervate. Folosirea acestui material se poate face urmand instructiunile din Ghidul de folosire.

Daca ne gandim la implicatiile marturisirii publice si practicarii credintei in contextul actual, observam din ce in ce mai puternic ceea ce s-ar putea numi un paradox al spiritualitatii: o mare parte dintre conflictele actuale au ca miza elementul religios, multi conducatori de stat se declara spirituali, iar marile biserici sunt prezente prin reprezentantii lor la mai toate manifestarile publice. Cu toate acestea insa, omului de rand i se pare mai potrivit sa isi declare mai degraba independenta fata de Dumnezeu sau afiseaza o forma searbada de crestinism ancorat in traditie, insa fara a trai valentele lui.
in ce situatii sunt crestinii mandri de convingerile lor spirituale, si in ce masura aduc prin aceasta un serviciu Celui in care cred?

in limbajul comun s-au impamantenit expresii ce il amintesc pe Creatorul lumii la fiecare cinci secunde. Se spune „Doamne, Dumnezeule!", „Slava Domnului" si „Doamne fereste!", chiar daca aceste cuvinte si-au pierdut orice sens spiritual. Un redactor de la postul de radio Romania Actualitati spunea, in \’90, ca aceste expresii sunt folosite nu numai intr-un sens lipsit de orice urma de spiritualitate, ci chiar intr-unul cu totul bizar. „Cat priveste copiii strazii, slava Domnului, avem destui!", exemplifica redactorul. in momentul in care Dumnezeu este amintit in expresii ce depasesc plafonul „uzual" mentionat mai sus, in multe cazuri, interlocutorii reactioneaza prompt: „Stop, pana aici!", motivand tacit sau deschis prin dorinta de a pastra o distanta „de siguranta" fata de ceea ce se poate numi pericolul unei accentuari a vietii spirituale proprii.

Celebritate pe seama mesajelor de credinta
Nu toti oamenii se feresc insa de expresiile spirituale. Unii chiar le cauta. in muzica usoara, dar si in muzica rock, se observa o evolutie accentuata a textelor cu mesaj spiritual. Piesa Rivers of Babylon (Raurile Babilonului, 1978) a formatiei Boney M s-a situat luni in sir in varfurile clasamentelor europene si de peste ocean. Nu toti fanii sunt la curent cu faptul ca acest succes – cel putin in ceea ce priveste textul – se datoreaza inspiratiei unuia dintre autorii Sfintei Scripturi, contributor la scrierea Psalmilor (Psalmul 137).
Muzica moderna romaneasca nu se poate „lauda" la fel de mult cu mesajele crestine. in afara de colindele de Craciun ale lui Stefan Hrusca si cantecele lui Tudor Gheorghe, se remarca piesa lui Vali Sterian – „Vino, Doamne", difuzata imediat dupa miscarea din decembrie 1989. Mesajele religioase din muzica romaneasca au fost adaptate cerintelor si asteptarilor publicului, iar unele au fost chiar evitate pentru a fi inlaturata orice suspiciune ce ar plana asupra artistilor cu privire la pozitia lor religioasa.
in tarile vestice, mesajele spirituale incapsulate in piesele comerciale sunt privite cu mai putine prejudecati. Se remarca doua tendinte: exploatarea religiozitatii publicului din dorinta de a ajunge in top si promovarea convingerilor artistilor dintr-o mandrie pur religioasa.

Artistul rock american Lenny Crawitz pune in circulatie, in septembrie 1995, albumul „Circus", pe care criticii l-au caracterizat ca avand o supradoza de crestinism, marcat prin piesele „Resurection" (invierea) si „God is love" (Dumnezeu este dragoste). in „God is love", Kravitz pune in dificultate atat criticii cu inclinatii traditionaliste, cat si fanii sai rock, cu afirmatiile „Dumnezeu este dragoste / El te va calauzi prin durerea si zbuciumul tau / El va reveni poate maine / Daca tu esti gata, si El va fi gata pentru tine". Criticul Roni Sarig evidentiaza amestecul de sexualitate si religiozitate ofensiva, si spune ca fanii rock ar fi „cuprinsi de fiori" ascultand „fericirile crestine" din textele lui Krawitz. Sarig lasa loc pentru posibilitatea ca aceasta sa fie totusi convingerea launtrica a artistului.

Exploatand sensibilitatea de care cei mai multi dau dovada atunci cand se vorbeste despre Mantuitor, George Michael spune intr-o piesa pop: „Mi-ai zambit ca Isus unui copil". Interpreta Joan Osborne se intreaba: „Ce-ar fi daca Dumnezeu ar fi unul dintre noi?" iar cantaretul rock Mick Jagger recunoaste sursa binecuvantarilor primite, spunand ca „Dumnezeu mi-a dat totul". Elton John scrie o piesa cu titlul „Draga Dumnezeu", iar trupa rock Aerosmith lanseaza piesa „Isus, pe linia principala", in care ne indeamna „sa il sunam pe Isus si sa ii spunem ce dorim".

Phil Collins lanseaza in 1991 piesa „Jesus He knows me" (Isus ma cunoaste). Cantaretul pop-rock britanic ironizeaza entuziasmul anumitor evanghelisti de televiziune americani, al caror scop nu ar fi altul decat acumularea de resurse financiare „in numele lui Isus", in timp ce propria lor viata este rasfatata in lux. „Isus ma iubeste / Si stie ca am dreptate / Am vorbit cu Isus toata viata mea", canta Collins. „Nu ma vezi practicand ceea ce predic / Nu ma vezi facand sacrificii / insa pot sa fac o multime de miracole / Daca-mi promiti sa fii bun", mai spune vedeta in „Isus ma stie". Criticii crestini se arata revoltati fata de folosirea abuziva a numelui lui Isus Hristos in aceste iesiri evanghelistice, iar laicii vad aceste actiuni ca pe o metoda de a acumula sume neimpozabile in valoare de sute de milioane de dolari. Ramane inca sub semnul incertitudinii daca Phil Collins a vrut sa apere adevaratele valori ale crestinismului in aceasta piesa prin sarcasmul concentrat impotriva celor ce prospera folosindu-se de credinta oamenilor sau daca, pur si simplu, a vrut sa dea o nota slaba credintei in Isus ca un intreg.

Doamne, multumesc pentru participare
in cadrul unui interviu de pe postul german de radio NDR Kultur, a fost difuzata aria nr. 8 din Oratoriul de Craciun, de J. S. Bach, „Dumnezeule mare si imparat puternic". Invitatul special a fost basul, solist consacrat tocmai prin interpretarea cantatelor si a ariilor baroce si clasice cu mesaj religios. Reporterul l-a intrebat pe solist daca poate sa spuna ceva despre credinta lui in Isus Hristos, din moment ce si-a facut un mod de viata din a-I aduce in mod public laude. Solistul a declarat ca nu este deloc o persoana religioasa si ca apreciaza latura muzicala a acestor arii, insa nu pune prea mare pret pe mesajul textual. in opinia acestuia, in societatea actuala este nevoie mai degraba de toleranta, si nu de polarizare a opiniilor religioase.
in Germania, tara in care credinta in Dumnezeu si in Isus Hristos a impregnat arta si cultura secole la rand, ar fi socat mai degraba o marturisire de credinta, o declaratie care sa il plaseze pe artist in grupul celor care ii aduc slava Mantuitorului prin meseria lor. Raspunsul dat insa nu s-a inscris decat in linia generala a societatii, in care detasarea de credinta a ajuns sa fie considerata un fel de atu al gandirii libere si al implinirii omului. Adica un fel de „Doamne Isuse, multumesc de participare!"…

Trupe speciale pentru apararea adevarului
Experienta partidului unic din Romania postbelica s-a oglindit in mod surprinzator si in incetatenirea modelului bisericii unice majoritare. in Raportul international privind libertatea religioasa in Romania intocmit in 2003, se mentioneaza faptul ca multe dintre actiunile altor grupuri religioase de a atrage membri au fost vazute de catre biserica majoritara ca o incercare de diminuare a numarului membrilor sai. in raport se precizeaza de asemenea ca populatia ar fi receptiva la actiunile confesiunilor crestine minoritare, iar autoritatile ar fi tolerante in general, fiind insa intimidate in unele cazuri de catre reprezentantii clerului ortodox. in cadrul „Festivalului Libertatii Religioase" organizat la Bucuresti in septembrie 2006, s-au trecut in revista multe dintre cazurile in care apartinatori ai grupurilor crestine minoritare au fost impiedicati sa se intalneasca si sa-si desfasoare activitatile indeosebi in mediul rural. in unele cazuri, sateni – altminteri oameni de bine, insa fara o viata spirituala prea profunda -, instigati de catre clericul satului, se transforma rapid in luptatori pentru apararea dreptei credinte impotriva prozelitismului „satanic" si devin, temporar, mandri de mostenirea crestina multimilenara.

Crestinism cu iz mioritic
Cel mai popular personaj crestin al momentului este, se pare, Gigi Becali, care se considera un „atlet al lui Dumnezeu". Noi, restul, ar trebui sa fim mandri ca ii suntem contemporani. „Poporul roman, desi a fost chinuit, nu s-a indepartat de credinta, iar Dumnezeu trebuie sa-Si intoarca fata si spre noi, mai ales ca se apropie sfarsitul lumii. in 300-400 de ani vine Apocalipsa!", spunea Gigi Becali la inceputul anului, la o intalnire pe tema crestinismului in Uniunea Europeana. Trecand peste aceasta mandrie exagerata, Becali il considera pe Dumnezeu un stelist, injura crestineste si are un comportament care contrasteaza puternic cu Cel pe care, conform declaratiilor sale, il admira.
in acelasi fel, Corneliu Vadim Tudor, doctorand in teologie, mandru de credinta sa si parlamentar al Romaniei, face afirmatii care surprind prin contextul in care sunt lansate. Dupa votarea in parlament a suspendarii presedintelui Basescu de acum doua luni, Vadim Tudor spune de la tribuna parlamentului: „Asistam azi la modul cum lucreaza Tatal Ceresc. Este mana lui Dumnezeu!" Facand abstractie de faptul ca, in sens biblic, nimic nu se intampla fara voia Divinitatii – deci in acest context afirmatia lui Vadim Tudor pare sa fie biblic adevarata -, este posibil sa se fi uitat ca si alegerea de acum doi ani a presedintelui pare sa fi fost facuta tot prin voia Lui.

Am puterea sa fac binele
Angela Merkel, cancelarul Republicii Federale Germania si reprezentantul Uniunii Crestin Democrate nu se sfieste si-si declara cu mandrie aderenta la valorile traditional crestine. „Merita sa avem modul de gandire si atitudinea lui Isus Hristos in propria viata", spune fiica de pastor, Angela Merkel, in seria de articole De ce sunt crestina. Vorbind despre relatiile din partid, aceasta declara: „imi doresc uneori ca si oamenii din propriul partid sa aiba un comportament mai crestinesc, mai deschis. Cele Zece Porunci sunt un fundament la fel de indispensabil ca si cele doua porunci ale iubirii".
in intentiile de a resuscita Constitutia Europeana, cancelarul Germaniei a criticat la inceputul anului forma elaborata a acestui document. „As fi dorit includerea unei referinte clare la originile crestine", spunea Angela Merkel, citata de publicatia germana FOCUS Online. Aceasta a propus ca raspunderea oficialilor europeni sa se faca „in fata lui Dumnezeu si in fata oamenilor". La opozitia ferma a altor state membre UE, cum ar fi Franta, care isi doreste excluderea oricaror referiri la Dumnezeu din textul constitutiei, Merkel a declarat: „Am renuntat din teama [pentru ingradirea celorlalte credinte] sa luptam pentru convingerile noastre".

Unde este mandria?
Este un crestin mandru de credinta lui cand isi striga mandria la adapostul multimii si cand lupta impotriva celuilalt, care este de alta parere decat el? Sau mandria se evidentiaza mai ales atunci cand acest fapt este pus in balanta cu propria prosperitate, pozitie in societate sau chiar cu propria viata?
Reteaua Integrata de Informatii Regionale (IRIN), un proiect al ONU pentru coordonarea afacerilor umanitare, relateaza despre problemele cu care se confrunta minoritatea crestina din Pakistan. Aceasta minoritate reprezinta 1,5% din populatie si este adesea tinta radicalilor islamici. Satul Shanti Nagar, cu o populatie majoritar crestina, a fost ars in intregime, pe 15 februarie 1997. Au fost transformate in cenusa bisericile, Bibliile si locuintele satenilor. in noiembrie anul trecut, 15 crestini si un politist musulman au fost impuscati de catre multime in biserica Sfantul Dominic din Bahawalpur, in Pakistan, pentru ca isi practicau credinta.
in ciuda tulburarilor si a riscurilor practicarii credintei, Sonia Rubiaqa, in varsta de 18 ani, spunea, citata de IRIN: „Unii colegi de la scoala ma intreaba mereu de ce nu ma convertesc la islamism. Nu le raspund nimic. Sunt insa mandra ca sunt crestina!"

Cat costa sa fii crestin
in istoria crestina exista exemple de oameni ai lui Dumnezeu pentru care a fost mai importanta credinta decat viata proprie. in 1714, la Istanbul, domnitorul Constantin Brancoveanu a fost mandru de credinta lui crestina, impreuna cu fii sai, intr-un cadru in care majoritatea celor care ii inconjurau gandeau spiritualiceste diferit si, in plus, aveau armele executiei in maini.

Un alt caz de martiraj s-a petrecut in timpul masacrului din 20 aprilie 1999, la liceul Columbine din Littleton, Statele Unite. Ucigasul a 13 oameni indrepta arma spre victime si le intreba daca cred in Dumnezeu. „Ea a spus: DA" – asa se intituleaza o carte scrisa de mama lui Cassie Bernall, dupa uciderea fiicei sale, in care prezinta faptele petrecute la Columbine. Cassie a fost si ea mandra de credinta sa atunci cand, printr-un singur cuvant de negare, ar fi putut sa-si salveze viata.

Isus Hristos, vorbindu-le ucenicilor, face unele afirmatii care, in contextul actual, par cel putin bizare. „Pentru ca oricine va vrea sa-si scape viata o va pierde; dar oricine isi va pierde viata pentru Mine o va castiga", spune El in Matei 16,25. Apostolul Pavel il sfatuieste pe ucenicul sau Timotei: „Sa nu-ti fie rusine de marturisirea Domnului nostru!" (1 Timotei 1,8).

Peste parada de crestinism cu iz comercial din muzica actuala, in care stilul de viata al artistilor, dar si al multora dintre sustinatori contrasteaza flagrant cu mesajul pretins crestin, peste dezbracarea mesajului muzical al clasicilor de componenta crestina si folosirea detasata a ceea ce ramane in scopul succesului propriu, peste interventiile politicianiste si polarizarea Divinitatii dupa nevoi pe stadion sau in salile guvernamentale – peste toate acestea -, se asterne, intre mii de alti luptatori ai credintei uitati parca in groapa cu lei a lui Daniel, hotararea tinerei Sonia Rubiaqa, tacerea domnitorului Brancoveanu, dar si raspunsul Cassiei Bernall.

______________________________

de Dorin Aiteanu. Copyright © 2007 – Articole Crestine. Toate drepturile rezervate. Folosirea acestui material se poate face urmand instructiunile din Ghidul de folosire.

Ecumenismul in croiala Vaticanului

Cristian Magura

intr-un document dat publicitații recent, papa Benedict al XVI-lea a etichetat bisericile ortodoxe drept “biserici particulare”, care sufera de o “lipsa” atata timp cat nu il recunosc pe suveranul pontif drept urmaș al lui Petru, in vreme ce Biserica Catolica este “unica și adevarata Biserica a lui Hristos”. “Comunitațile protestante nu pot fi numite biserici” pentru ca dezvolta o alta concepție a euharistiei și a sacerdoțiului, se mai arata in documentul publicat de Congregația pentru Doctrina Credinței, supranumita “marele inchizitor”.

Vaticanul se declara in continuare un susținator al dialogului ecumenic pe care il considera “una din prioritațile Bisericii Catolice. Totuși, pentru ca dialogul sa fie cu adevarat constructiv, in afara de deschiderea interlocutorilor, este necesara credința in identitatea religiei catolice.” Mai puțin elegant formulat, un catolic ar spune: discutam…putem fi ecumenici…dar numai daca ne recunoașteți superioritatea. Altfel, toata tarașenia asta cu ecumenismul este doar un exercițiu de imagine sau, daca vreți, o curiozitate culturala lipsita de efecte concrete.
Bisericile vizate de noul discurs al Vaticanului, in special cele ortodoxe și protestante, s-au aratat ingrijorate de recrudescența superioritații inflexibile a conservatorilor catolici. Reacțiile au evidențiat cu precadere dificultațile de care bisericile creștine se vor lovi in contextul dialogului ecumenic. Iureșul declarațiilor critice la adresa exclusivismului doctrinar al actualului papa a expediat consecințele pozitive ale evenimentului intr-un plan cu totul marginal. Unii analiști au catalogat documentul Congregației drept o gafa de proporții, fara a lua in calcul ca, in acest fel, se poate activa substratul latent de luciditate și scepticism inteligent pe care orice biserica ar trebui sa-l aiba in fața unei banale constatari: instituțiile eclesiatice sunt formele de organizare cel mai puțin reformabile.
Dialogul ecumenic nu poate fi imaginat intre parteneri lipsiți de identitați stabile. in acest caz, ecumenismul apare ca un exercițiu de diplomație a credințelor, un mod de a bandaja diversitați confesionale prea colțuroase. Din pacate, in ultimul timp, tot mai mulți lideri ai unor mari biserici creștine au inceput sa vada in ecumenism un fel de agent dizolvant, o tinctura in care se pot contopi diversitați diametral opuse intr-o formula de credința superioara, capabila sa insumeze toate aspectele pozitive raspandite mai mult sau mai puțin uniform de-a lungul tuturor confesiunilor creștine. in acest avant cu iz utopic, aproape ca s-a uitat ca o biserica ce nu susține ca este cea adevarata nu este decat o șueta pioasa. Nu te poți reculege ascultand mesa catolica in latina, ca mai apoi sa te racorești intr-o ședința de glosolalie la penticostali, dupa cum nu te poți inchina sobru intr-o biserica luterana norvegiana, ca mai apoi sa incepi sa te balansezi evlavios dupa ritmurile ușor dansante ale baptiștilor de culoare din sudul Statelor Unite. Sunt la mijloc diferențe ireductibile de cultura, de doctrina… in fine, diferențe care ar trebui sa reziste oricarui elan ecumenic…, numai daca acesta din urma nu se vrea un campionat care sa sfarșeasca in clasamente severe. Caci in acest fel, cel care ocupa primul loc ar privi cu autoritate in urma și s-ar simți indreptațit sa fredoneze celebrul hit al formației ABBA: The winner takes it all .

______________________________

de Cristian Magura. Copyright © 2007 – Articole Crestine. Toate drepturile rezervate. Folosirea acestui material se poate face urmand instructiunile din Ghidul de folosire.

______________________________

de Ed Dikerson. Copyright © 2007 – Articole Crestine. Toate drepturile rezervate. Folosirea acestui material se poate face urmand instructiunile din Ghidul de folosire.

______________________________

de Vicky Griffin. Copyright © 2007 – Articole Crestine. Toate drepturile rezervate. Folosirea acestui material se poate face urmand instructiunile din Ghidul de folosire.