Articole Creștine » Realitati Contemporane

Sarbatoarea Luminii

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

Sarbatoarea Luminii

Pastor, Teodor Hutanu

Venirea sarbatorilor de iarna aduce intotdeauna si pericolul aglomerarii cu o multime de lucruri care trebuie facute si care se transforma intr-un suvoi de activitati marunte. De aceea, este bine sa deschidem Evanghelia si sa ne apropiem de ea cu sufletul, pentru a dobandi adevarata perspectiva a evenimentului nasterii Mantuitorului!

Prima venire a Domnului nostru Iisus Hristos pe pamant ne-a adus darurile de care omenirea a avut si are cea mai mare nevoie. Lumina este cadoul de care vrem sa ne bucuram acum in mod special. Profetul Isaia ne invita insistent: “Veniti, … sa umblam in lumina Domnului!” (Is.2:5).

Apostolul Pavel are aceeasi pasiune pentru lumina: „Si aceasta cu atat mai mult, cu cat stiti in ce imprejurari ne aflam: este ceasul sa va treziti in sfarsit din somn; caci acum mantuirea este mai aproape de noi decat atunci cand am crezut. Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua. Sa ne dezbracam dar de faptele intunericului, si sa ne imbracam cu armele luminii.” (Rom. 13:11-12).

Atunci cand scriitorii Bibliei cautau sa exprime inexprimabilul, pentru a-l transmite intelegerii noastre limitate, ei compara semnificatia nasterii Pruncului Iisus pentru omenire cu lumina care vine intr-o lume intunecata. Apostolul Ioan se exprima inegalabil, in acest sens: „Lumina straluceste in intuneric, dar intunericul nu a biruit-o” (Ioan 1:5). Iisus Hristos a adus lumina. Mai mult decat atat: Hristos este lumina!

Mantuitorul Iisus Hristos este ceea ce lumea are nevoie. Aceasta este stirea pe care trebuie sa o comunicam unei lumi care isi pierde controlul. Priviti la Betleem! Opriti-va pentru un moment in fata ieslei! Aceasta este intreaga semnificatie a vietii. Viata nu inseamna lacomie, patima, ura si razbunare. Ea inseamna preocupare si grija fata de cei mai mici si mai neinsemnati. inseamna simplitate si frumusete si dragoste. inseamna o viata curata, plina de armonie si pace.

Nu credeti ca aceast mesaj este potrivit pentru situatia lumii noastre de astazi? Varsarea de sange continua inca sa pateze planeta pamanteana, iar litania nu se opreste aici: conflictul din Orientul Mijlociu, fenomenul de incalzire globala, terorismul mondial, crime, foamete, saracie, familii distruse, copii fara parinti si fara copilarie… Lista poate continua la nesfarsit, insa nu trebuie sa fie asa. Exista speranta pentru omenire.

Speranta consta in reaprinderea iubirii pentru Dumnezeu si pentru orice fiinta omeneasca. Nu trebuie sa acceptam sa ne supunem fortelor intunericului care actioneaza in lume. Lumina a strapuns intunericul prin Pruncul din Betleem. Iisus Hristos este ceea ce omenirea are nevoie – ceea ce omenirea cauta de fapt. Lumina care a sfasiat intunericul la Betleem, intr-o zi, foarte curand, va alunga definitiv intunericul.

Prima venire a Mantuitorului este ocazia cand putem privi atat in urma, cat si inainte. Privim in urma la venirea Fiului lui Dumnezeu intre noi, in ieslea din Betleem, dar privim si inainte, catre victoria finala a luminii asupra intunericului, a iubirii asupra urii, a pacii asupra razboiului, cand Iisus Mantuitorul va fi Regele regilor si Domnul domnilor. „Si iarasi va sa vie” face parte din acelasi crez. Daca ai credinta ca Dumnezeu a intervenit in istoria umana pentru a ni Se descoperi pe Sine si pentru a ne face cunoscut planul divin cu privire la intreaga Creatiune, atunci crezi si faptul ca lumea noastra, asa cum o cunoastem astazi, nu este ultimul cuvant al lui Dumnezeu.

Istoria are o directie si un scop. Exista o imparatie – imparatia Cerurilor – care este reala si aproape de noi si asteapta astazi sa-i acceptam suveranitatea in inimile noastre, pentru ca in curand ea va fi instaurata, peste tot si peste toate. Este imparatia Domnului si Mantuitorului nostru – Iisus Hristos. Anticipam aceasta imparatie oridecateori rostim Tatal nostru sau invocam speranta crestina – „Astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa vie”. Astfel gasim speranta in mijlocul celor mai profunde dezamagiri.

Iisus Hristos este ceea ce lumea are nevoie. Iisus Hristos este directia in care omenirea trebuie sa se indrepte. Si mai este inca ceva: Iisus Hristos este Cel care aduce lumina in viata noastra individuala. Mesajul nasterii Mantuitorului nu este doar: Pace lumii! Ci este, de asemenea – Pace tie! – un mesaj personal de speranta si incurajare!

Este foarte important sa nu uitam ca istoria Pruncului din iesle este in esenta o relatare foarte personala. De aceea, ea ne solicita sa-i acordam un loc special in inimile noastre. Prin ea, noi simtim deja caldura iubirii acelei tinere familii. Stim ce inseamna sa fii respins, asa cum a stiut acea familie cand a primit raspunsul: nu mai este loc! Sesizam ceva foarte atragator la acei pastori nesofisticati, care se pleaca in genunchi inaintea staulului. Observam ceva cu adevarat regesc la inteleptii din Rasarit, care si-au adus darurile lor Regelui de curand nascut. in felul acesta, incepem inca odata, propriul nostru pelerinaj la Betleem, pentru ca si noi am vazut steaua Lui. El este Lumina lumii, dar El este si Lumina ta, Lumina mea – Cel care lumineaza viata noastra si o tranforma intr-o coninua sarbatorire a Luminii, care lumineaza pe orice om, venind in lume"

______________________________

Cadou de Craciun

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

Cadou de Craciun
Ancuta Ionescu

Un nou an se apropie cu pasi repezi de final si ca intotdeauna, inainte sa cada cortina, ne gandim deja cu bucurie la sarbatorile de iarna. Se fac pregatiri, se imbraca orasul intr-o haina de lumina, ritmul devine si mai alert pentru a grabi parca apropierea momentelor de relaxare. Magazinele etaleaza intr-o betie de culori ultimele noutati in materie de decoruri pentru Craciun.

E numai firesc sa ne gandim si noi la tot ce va urma, dar pentru noi, crestinii, aceasta inseamna inainte de toate sa ne aducem aminte ce s-a intamplat cu atat de multi ani inainte. Ne trec prin fata ochilor, ca intr-un caleidoscop, imagini ce, asemenea unui puzzle, se imbina pentru a crea un tablou unic si datator de speranta: nasterea Mantuitorului.

Undeva, pe un deal, niste pastori umili isi impartasesc parerile despre venirea lui Mesia. Ca intr-un vis vad cerul deschizandu-se si un inger coboara pentru a le da nesperata veste: „Astazi, in cetatea lui David vi s-a nascut un Mantuitor, care este Hristos, Domul”. Cu temerile spulberate si cu inimile pline de o bucurie fara margini, pastorii alearga sa se inchine Celui pe care il vor gasi – conform spuselor ingerilor – intr-un staul.

Departe, la Rasarit, trei magi studiaza vremurile si soroacele. Aparitia unei stele face sa tresalte de bucurie si inimile lor. Se pregatesc de calatorie si poposesc intr-un tarziu la picioarele pruncului Isus, recunoscandu-L ca Mesia, Mantuitorul lumii.

Si uite asa se creioneaza tabloul atat de cunoscut noua, reprezentat prin pietele oraselor sau in scenetele copiilor: un decor umil, o mama pe al carei chip este zugravita fericirea, un tata veghind tacut asupra mamei si pruncului, pastorii plecati in adorare si magii aducand darurile lor pretioase, inchinandu-se si, bineinteles, in mijlocul tuturor, staulul luminat de o stralucire aparte, adapostind in el pe Cel caruia toti ii refuzasera gazduirea, Isus. Cat de familiara si cat de emotionanta, in acelasi timp, este aceasta imagine!

imi aduc aminte de serbarile cand eram copil si de dificultatea pe care o intampinau cei mari in a distribui rolurile. Cine nu-si dorea sa fie mag sau pastor, sau ce fetita nu visa in sinea ei sa o intruchipeze pe Maria. Orice rol, oricat de mic, era disputat cu frenezie si nu puteam sa nu ma gandesc cat de bine ar fi fost ca nasterea Mantuitorului sa fie un moment cu un public mai numeros! Ce trist ca atat de putini L-au recunoscut in Pruncul acela din iesle pe Mantuitorul lumii!

Recitind zilele acestea relatarea biblica, am mai descoperit insa doua personaje ce asteptau cu nerabdare venirea Domnului. E drept, ele nu fac parte din decorul clasic de Craciun si poate de aceea uitam adesea de existenta lor. Cu toate acestea Biblia ne spune ca ele erau pregatite sa-L recunoasca pe Isus ca Mantuitor si ca atunci cand li s-a oferit prilejul, au dat marturie de credinta si de nadejdea lor:

Si iata ca in Ierusalim era un om numit Simeon. Omul acesta ducea o viata sfanta, si era cu frica lui Dumnezeu. El astepta mangaierea lui Israel, si Duhul Sfant era peste el.

Duhul Sfant il instiintase ca nu va muri inainte ca sa vada pe Hristosul Domnului.

El a venit in Templu, manat de Duhul. Si cand au adus parintii inauntru pe Pruncul Isus, ca sa implineasca cu privire la El ce poruncea Legea, Simeon L-a luat in brate, a binecuvantat pe Dumnezeu si a zis: „Acum slobozeste in pace pe robul Tau, Stapane, dupa cuvantul Tau, caci au vazut ochii mei mantuirea Ta, pe care ai pregatit-o sa fie, inaintea tuturor popoarelor, lumina care sa lumineze neamurile si slava poporului Tau Israel”.

Tatal si mama Lui se mirau de lucrurile care se spuneau despre El.

Simeon i-a binecuvantat si a zis Mariei, mama Lui: „Iata, Copilul acesta este randuit spre prabusirea si ridicarea multora in Israel si sa fie un semn, care va starni impotrivire. Chiar sufletul tau va fi strapuns de o sabie, ca sa se descopere gandurile multor inimi.”

Mai era acolo si o proorocita, Ana, fata lui Fanuel, din semintia lui Aser. Ea era foarte inaintata in varsta si traise cu barbatul ei sapte ani dupa fecioria ei. Ramasa vaduva si fiind in varsta de optzeci si patru de ani, Ana nu se departa de Templu, si zi si noapte slujea lui Dumnezeu cu post si rugaciuni.

A venit si ea in acelasi ceas si a inceput sa laude pe Dumnezeu, si sa vorbeasca despre Isus tuturor celor ce asteptau mantuirea Ierusalimului.

Ne amintim atat de rar de acesti doi oameni dedicati cu trup si suflet lui Dumnezeu! Sau poate ar fi mai bine sa spun ca ne amintim rar de ei atunci cand intreaga crestinatate serbeaza nasterea Mantuitorului. Uitam ca fac si ei parte din vestea cea buna. Ni se intampla sa credem si noi asa cum credea Ilie ca a ramas doar el in Israel, pana cand Dumnezeu i-a descoperit ca mai erau sapte mii de barbati consacrati Lui.

Ma intreb daca pastorii si magii au stiut de existenta lui Simeon si a Anei. Poate au fost si ei dezamagiti, crezand ca sunt singuri. Poate ni se intampla uneori sa credem ca am ramas doar noi, asteptand si pregatind cea de-a doua venire a Domnului. Tocmai de aceea cred ca prezenta celor doi, Simeon si Ana, in relatarea biblica, are o importanta deosebita. Avem asigurarea ca Dumnezeu are pretutindeni oameni pregatiti si dedicati Lui care, inspirati de Duhul Sfant, au aceeasi nadejde ca si noi, pentru ca dincolo de nerabdarea cu care asteptam sarbatorile de iarna, dincolo de colinde si de momentele petrecute in familie, dincolo de comemorarea nasterii Mantuitorului, asteptam cu totii implinirea unei alte promisiuni, fara de care venirea dintai a Domnului nu ar avea nici un sens: revenirea pe norii cerului a Celui care S-a nascut acum doua mii de ani in Betleem.

Nu pot sa ma gandesc la nasterea Domnului Hristos fara sa ma intreb: Cand Doamne? Cand vei veni sa inchei lucrarea inceputa atunci? Cand vei veni sa ne iei acasa? Si invat de la Simeon si de la Ana sa astept, dar sa si cred ca El va reveni curand. Ce poate fi mai placut in aceste zile in care de la mic la mare asteptam sarbatorile de iarna, decat sa avem asigurarea ca El va veni din nou ca sa ne ia pentru totdeauna cu Sine?

Traim zile profetice. Timpul curge parca din ce in ce mai repede, evenimentele se succed cu atata repeziciune, incat nici nu avem vreme sa le asimilam. Doar inaintea unor momente asemenea Craciunului, ne ingaduim sa slabim putin ritmul. Toate aceste ne vorbesc insa de implinirea vremurilor despre care acelasi Mantuitor le vorbea mai tarziu ucenicilor: Cand veti vedea toate aceste lucruri, sa stiti ca Fiul omului este aproape, este chiar la usi. in acest cadru al apropiatei reveniri a Domnului Hristos, vreau sa invat mai multe de la Simeon si de la Ana. Mi-asi dori sa impartasesc asemenea lor credinta nestramutata ca ochii mei il vor vedea. Vreau sa fiu pregatita sa-L recunosc, sa pot striga si eu cu bucurie netarmurita ca am vazut mantuirea lui Israel.

Vin sarbatorile de iarna, vine Craciunul. Un obicei frumos este oferirea de daruri. M-am gandit ca darul meu pentru voi sa fie improspatarea amintirilor despre Simeon si Ana, caci va doresc si voua tot ceea ce-mi doresc pentru mine: sa-L intampinam cat mai curand pe Domnul si Mantuitorul nostru. Si-mi mai doresc ca nimeni sa nu lipseasca din tabloul acelui maret eveniment. imi doresc sa fim impreuna, voi, eu si EL… pentru vesnicie.

______________________________

Caravana Sperantei la Tichelesti

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

Caravana Sperantei la Tichilesti

Mihai Enea . Intercer

Au fost destule situatii in viata mea cand…mai mult sau mai putin, m-am plans…Ba ca nu am…ba ca, mi-ar trebui…sau ca…Poate si dumneavoastra…? Mereu uitam sa ne gandim ca, sunt altii mai…defavorizati decat noi. Putem sa asemanam suferintele, necazurile si lipsurile noastre cu o scara. Fiecare dintre noi suntem pe una din treptele acestei scari. De pe treapta noastra, privim in general in jos si, vazand multi altii pe treptele inferioare, credem ca noi suntem cei mai in suferinta. Uitam insa sa privim si in sus. Cind vom face asta, vom vedea alti semeni, mult mai in suferinta si necazuri decit noi. Asta a fost experienta noastra, a echipei „ Caravanei Sperantei ” care, pentru a doua oara, Duminica 24 Februarie s-a deplasat la singura leprozerie din Europa, la Tichilesti.

Prima deplasare am facut-o pe 30 decembrie 2007 intr-o masina – plina cu…daruri pentru bolnavi. De data asta, am urcat pe bacul ce traverseaza Dunarea cu doua masini pline cu daruri.

Un loc foarte bine izolat, la circa 35 km de Galati, departe de orice asezare omeneasca, inconjurat de dealuri inalte, caminul ce adaposteste cei 30 de leprosi din tara noastra pare un loc de groaza. Pare doar…In realitate aici, 30 suflete isi traiesc viata de zi cu zi, izolati de cei dragi, de societate, de familii…unii din colpilarie, altii de la o varsa mai inaintata.

Mama Iona, de exemplu, avea 12 ani cand a fost adusa la Tichilesti, impreuna cu sora si cu mama lor. Asta era in anul 1942. Aici si-a petrecut copilaria, tineretea, aici si-a cunscut sotul si s-au casatorit. Aici, in tineretea lor si-a construit o casuta simpla, un hol, ce tine loc si de bucatarie si o camera. Acum, e singura…de peste 10 ani sotul a decedat…si, atat cat mai poate, face singura curatenie, da mancare la cateva gaini, merge in vizita si ajuta pe colegii de suferinta dependenti de pat – datorita bolii. E plina de optimism, de speranta si incredere. In Dumnezeu. In reveniea Lui. In implinirea fagaduintelor Lui minunate. Fiica ei, acum pensionara vine din cand in cand si o ajuta…E fericita din acest punct de vedere, pentru ca, alti bolnavi de aici – de la Tichilesti nu se pot bucura de acest privilegiu. Multi, cu care am vorbit in timpul vizitelor facute in camerele lor de suferinta,

( pentru ca, fie nu mai vad, fie nu mai pot merge datorita faptului ca, pur si simplu nu mai au picioare), plangeau de bucurie si ne multumeau, nu neaparat pentru ceea ce Dumnezeu ne-a daruit sa le ducem, ci mai ales pentru ca, am rupt din timpul nostru, si ne-am oprit sa stam de vorba cu ei…” De doi ani, in afara de infirmiera si asistenta de aici, nimeni nu mi-a mai trecut pragul, nimeni nu a mai schimbat o vorba cu mine…” marturiseau unii dintre cei vizitati.

Fiecare dintre ei, e o poveste de viata…mai mult sau mai putin atragatoare. Sasa, de loc din Ucraina , a scapat de gloantele mitralierei din timpul razbiului. Era cu sora lui cand au navalit soldatii germani in casa. De frica, din instinct s-au aruncat sub masa…Sora lui a scapat cu o cicatrice la gat prin patrunderea glontului care a iesit – ca prin minune pe sub pielea de la gat, iar el, alta minune…glontul a ricosat din piciorul mesei… si au scapat amandoi cu viata. Este purtat prin mai mlte centre medicale si in cele din urma ajunge la Tichilesti. Se casatoreste cu o „ fata frumoasa” din Germania. Pentru ca i-a placut sa nu piarda timpul, s-a apucat de apicultura si a ajuns in scurt timp unul dintre cei mai renumiti stupari din judet. Cu placere dar si cu durere ne arata amintirile foto din acele timpuri, amuntiri pe care el doar le traieste pentru ca, cu un ochi nu mai vede de loc iar cu celalalt…abia distinge la lumina omul. „… Mai bine poate, muream atunci decat sa triesc in halul asta…dar, cu siguranta, Dumnezeu are un plan cu mine. Nu inteleg de ce a ingaduit boala asta in viata mea, dar, stiu ca atunci cand va veni, sangele Lui ma va curati de orice pacat si ma va face ca pe tine…Ai priceput? Ca pe tine ma va face…”

In ciuda faptului ca, nici unul nu este…neafectat de aceasta crunta boala, s-au obisnuit in acest loc care a devenit casa lor.

Nenea Mihai, de loc de langa Babadag, a fost omul care a adus primul travai si primul troleu in orasul Constanta. Are copiii, are casa, dar, din cauza bolii, acum, aici la Tichilesti e casa lui… Ii dau lacrimile cand…isi aduce aminte de fostul loc de munca, de fostii lui colegi, de familie…acum, pentru ca e mai sanatos decat multi altii, este unul din oamenii de baza, care da cate o mana de ajutor celor ce au nevoie.

Tanti Victoria este de loc de pe meleaguri Prahovene, de langa Valenii de Munte. E tare trista…acum 40 zile, sotul ei a decedat. E singura. Sta la soare, aducandu-si aminte de clipele frumoase petrecute impreuna, dar si de…unele amintiri mai dureroase…De pilda, acum cativa ani, in urma tratamentului administrat s-a constatat ca nu mai prezinta un pericol pentru societatea si a primit o invoire pentru a merge pe meleagurile natale sa-si revada casa parinteasca. Ajunsa in sat, sprijinindu-de de…toiagul ei, mergand agale si intrebandu-se…care o fi casa parinteasca, ( din 1952, de cand a fost adusa, satul s-a schimbat, mai ales acum dupa revolutie), este intampinata de una dintre femeile din sat si intrebata:

- Mamaie, de unde esti si pe cine cauti? Te pot ajuta cu ceva…?

- Pai…eu is Victoria Chiselef si…am venit sa imi vad casa parinteasca…

- Victoria…nu cumva matale esti femeia bolnava de lepra…?

- Da, eu is…

- Oameni buni, a inceput sa strige in gura mare femeia..fugiti… a venit le proasa in sat la noi…Si oamenii, ca potarnichile, au disparut din sat…Nu i-a mai trebuit sa-si mai vada casa… „ Casa mea, e aici…deocamdata. Si stiu ca Mantuitorul meu mi-a pregatit una sus…abia astept sa ajung acolo…”

Sunt numai cateva…crampeie din ce am descoperit acolo. Dincolo de rani fizice si sufletesti, dincolo de mainile si picioarele care doar mai seamana cu ale noastre, dincolo de durerea acestor oameni, am gasit inimi care bat ca si inimile noastre, inimi care simt ca si ale noasre, inimi care au nevoi ca si noi, inimi care abia asteapta ca cineva sa le treaca pragul si sa le spuna un cuvant din inima. Ne-am inchinat cu ei, am cantat cu ei, ne-am bucurat cu ei…De bucurie, ne-au condus pe platoul ce strajuieste dupa dealuri acest asezamant sa ne arate si sa culegem ghiocei. Ghioceii, udati de lacrimile lor a fost tot ce au putut sa ne ofere.

Am fost bucurosi sa oferim fiecarui bolnav cate un pachet bogat, cu cele necesare…fructe, articole de igiena, produse alimentare. A fost bucuria noastra sa mergem in camerele lor si acolo, sa vorbim cu ei si sa ne bucuram cu ei. Am ramas uimiti cand am vazut tineri care, ca si noi, au venit sa fie sprijin pentru oamenii bolnavi…Scotand unghiera din geanta au taiat unghiile de la picioarele celor ce mai aveau degete… Cu un polizor portabil, special pentru deplasari, au curatat ranile pe care apoi le-au dezinfectat si pansat…

Dupa ce am terminat de impartit darurile la bolnavii de lepra, am vizitat si caminul de batrani din apropiere, oferindu-le si lor cate ceva. Si aici, am fost intampinati de bucuria partasiei…Oamei din toate colturile tarii…care ar putea sa traiasca fericiti alaturi de copiii lor..sunt lasati sa-si petreaca ultimile zile cu inimle frante de durere. La plecarea de la camin, unul dintre batrani ( dupa ce primise sacosa cu…ce era in ea, a disparut – nestiind de ce si unde…fugise, cu picioarele impleticindu-i-se pe dealul din apropiere), ne intampina cu o sacosa plina pe jumatate de ghiocei pe care, fara cuvinte, dar tot cu lacrimi in ochi ii imparte musafirilor.

La intoarcere…tot druml aproape, nu eram in stare sa scoatem un cuvant. De mult prea multe ori, ne plangem…fara motiv. De mult prea multe ori, tanjim dupa ceva care, nu ne este neaparat necesar…De prea multe ori, alergam si ne chinuim sa adunam…de multe ori, lucruri care nu ne sunt neaprat necesare, bani pe care…ii cheltuim – din pacate- nu asa cu ar vrea Dumnezeu…Cred ca a venit vremea sa ne cantarim bine prioritatile. Pentru ca, privind la Isus, descoper ca, prioritatea Lui nu era lucrurile sau banii ( de care a avut si El nevoie) ci obiectul suprem al atentiei Lui era omul. Omul bolnav, omul in suferinta, omul fara sprijin, OMUL. Dragii mei, nu mai este mult si „ pamantul cu tot ce este pe el…va arde.” Si lcrurile pentru care ne zbatem acum din zi in noapte. Ce vom lua cu noi? Nimc! Doar caracterul si…impreuna cu noi, vor merge cei pentru care, astazi suntem dispusi sa daruim din ce primim din mana larga a Tatalui nostru ceresc. Nu uitati, suntem administratori si nu proprietari a ceea ce avem. Priveste in jurul tau. Vezi nevoile si intreaba pe Isus ce ar vrea sa faci pentru implinrea acestor nevoi. Si te asigur, vei avea o zi fericita daca te vei implica.

Multumiri fratilor din Dorobanti, Buhusi, Miron Costin, Doljesti, Milisauti, Suceveni si Galati pentru disponibilitatea de a sari in ajutorul acestor neinsemnati frati ai nostri.

______________________________

BIBLIA SAU CORANUL ?

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

Biblia sau Coranul ?

Lucian Cristescu

O confruntare fara prejudecati

Pe batranul continent si mai apoi in Lumea noua, inca de acum doua secole, „inalta critica" s-a opintit sa erodeze istoricitatea si autenticitatea Bibliei. Scepticismul scolii de la Tübingen s-a multiplicat prin corifeii teologiei liberale, ca Rudolf Bultman si Paul Tillich. Ciudat lucru: in timp ce musulmanii sunt tot mai dispusi sa moara pentru onoarea Coranului si a Profetului, crestinii se disociaza tot mai mult de Sfanta Scriptura, indiferenti sau manati de un duh de rejectie fata de temelia care le-a modelat istoria culturii si a civilizatiei – Biblia.

Grupul de studiu „Jesus Seminar", de la Universitatea Berkeley din California, a „decis", in 1986, ca, dintre cele 1.500 rostiri ale lui Isus, doar 83 sunt autentice, iar dintre cele 176 actiuni, numai 29 ar putea fi reale. Care este atunci cartea de capatai, Cuvantul autoritar al lui Dumnezeu dat lumii? Cine spune adevarul, Coranul sau Scriptura?
Provocarea Coranului.
Coranul este un sumar de 114 „sure" (capitole). Unele dintre acestea au ca titluri nume de animale, de mirosuri sau de pietre, fara vreo legatura explicita cu textul capitolului. De exemplu, sura 2 se cheama „vaca"; sura 6 – „boul"; sura 57 – „fierul"; sura 72 – „demonul"; sura 95 – „smochina"; sura 105 – „elefantul". Capitolele nu sunt organizate cronologic, nici pe categorii tematice, ci pur si simplu dupa lungime. Coranul incepe cu sura cea mai lunga si se termina cu sura cea mai scurta. Din aceasta pricina, naratiunile se succed aleatoriu, lipsite de context si de explicatii. in plus, Coranul este scris in „araba religioasa" – o limba considerata de unii lingvisti ca a doua ca dificultate dupa chineza, din pricina gramaticii sofisticate si a vocabularului antic, iesit din uz. Mai apoi, textul sufera de cuvinte lipsa si fraze fara sens, care fac din Coran o carte greu de asimilat, pentru priceperea ei, credinciosii depinzand intotdeauna de intelepciunea unui imam. Aceasta este una dintre cauzele pentru care cei mai multi dintre musulmani n-au habar de ceea ce scrie in Coran.
Despre Biblie se stie cu oarecare exactitate cine si cand a scris fiecare dintre cele 66 de carti ce o compun. in ceea ce priveste Coranul, pentru arabi, acesta este o carte „tabu". O analiza critica sau investigarea din partea lor ar fi blasfemie.

Ce stiu musulmanii este ca Jibril1 „cel cu 600 de aripi", i-a dat lui Mahomed invatatura pe parcursul a 23 ani; Mahomed le-a transmis credinciosilor invatatura in mod oral, iar aceasta a primit forma definitiva la circa 20 ani dupa moartea lui Mahomed, din porunca califului Othman. in forma prezenta, Coranul este chiar copia „tablelor eterne" care exista in ceruri (Sura 85,22). in consecinta, toate celelalte „scripturi" (Vechiul si Noul Testament) sunt niste versiuni corupte si amagitoare!

Pentru cercetatori, in schimb, autenticitatea Coranului este umbrita de doua probleme serioase. Prima – modul in care a fost alcatuit. si a doua – lipsa documentelor.

Mai multe Coranuri

in batalia de la Yamama1 din 632 d.Hr., cei mai multi dintre musulmanii care memorasera Coranul au cazut pe campul de lupta. ingrijorat de soarta Coranului, califul Abu Bekr a poruncit lui Zaid bin Thabit – unul dintre scribii lui Mohamed – sa stranga toate resursele existente si sa redacteze Coranul. Cutremurat de o lucrare atat de sfanta, Zaid a inceput sa adune bucati de oase, frunze, scoarte de copac, piei si pietre care purtau inscriptii din Coran. A chemat si martorii aflati in viata. Nu exista insa niciun musulman care sa fi memorat in intregime Coranul. Nici chiar Mohamed nu retinuse tot din ce-i descoperise intruna, vreme de 23 ani, Gabriel. Sahih al Bukhari (810-870), redactorul cel mai de seama al traditiei orale Hadith2, consemneaza una dintre replicile lui Mohamed: „Este foarte rau ca unii dintre voi spun: „Am uitat cutare si cutare verset din Coran. Caci, cu adevarat, si eu am uitat acel verset. De aceea, trebuie sa continuati sa recitati Coranul pentru ca el fuge din mintea omului mai repede decat fuge o camila."

Dupa doi ani, Zaid i-a oferit in cele din urma lui Abu Bekr manuscrisul Coranului. N-a trecut mult si s-a ivit un necaz si mai mare: versiunea lui Zaid nu era singura aflata in circulatie! La nici 20 ani de la moartea lui Mohamed, existau nu mai putin de sapte versiuni ale Coranului, unele mai scurte, altele mai lungi, cu o multime de neconcordante3. Toate pretindeau ca erau „originalul". De unde aceste variante?

Tot Bukhari este cel care sugereaza in Hadith o explicatie: „Omar (viitorul Calif) spunea: \’L-am auzit pe Hisam bin Hakim recitand sura Al Furqan (a 25-a sura) pe cand Apostolul inca traia. Am urmarit recitarea sa si am observat ca o recita altfel de cum m-a invatat pe mine Apostolul lui Allah. Cand a terminat, l-am apucat de guler: «Cine te-a invatat sa reciti sura in felul acesta?» El a replicat: «Apostolul lui Allah m-a invatat asa». I-am spus: «Minti! Apostolul lui Allah m-a invatat altfel!» Asa ca l-am dus la Mahomed. «O, Apostolule al lui Allah! L-am auzit pe individul asta recitand sura Al Furqan altfel decat m-ai invatat tu!» Atunci, Profetul a spus: «Hisam, recita!» si Hisam a recitat exact asa cum il auzisem eu. La care, Apostolul lui Allah a spus: «Chiar asa mi-a fost descoperit ca trebuie recitat!» Apoi, profetul mi-a spus: «Omar, recita si tu!» Eu am recitat altfel, asa cum stiam de la Mohamed. Apostolul lui Allah a spus: «si in felul asta mi-a fost descoperit ca trebuie recitat!» Apoi a adaugat: Coranul mi-a fost descoperit in mai multe feluri, asa ca recitati in felul in care va este voua mai usor. »\’"

Izvoarele arse

Pentru ca multiplele variante riscau sa-i scindeze pe musulmani, califul Othman4 a chemat pe Zaid si pe alti cativa, poruncindu-le sa redacteze un nou manuscris: „Acolo unde diferiti de varianta lui Zaid, scrieti numai in limba Kuraisa, caci ea era limba in care a fost revelat Coranul." Cand noul „canon" a fost gata, Othman a cerut versiunile originale si a comis incredibilul: Le-a ars! A ars chiar si manuscrisul primar al Coranului, cel al lui Zaid, pe care Hafsa, una dintre nevestele lui Mahomed, il pastra cu sfintenie.

Care a fost motivul pentru care manuscrisele au fost arse? Cum poti sa mai stii cat corespunde actualul Coran cu originalele? La aceste intrebari nu am gasit niciun raspuns.

Manuscrisele lipsa
A doua problema cu care se confrunta cercetatorii este generata de lipsa manuscriselor din timpul califului Othman (650 d.Hr.). Cand este vorba de documente, musulmanul arata totusi spre doua manuscrise vechi: manuscrisul Samarkand (aflat in muzeul dinTaskent, Uzbekistan) si manuscrisul Topkapi (in muzeul din Istambul). El „stie" ca acestea sunt chiar originalele lui Othman.
O simpla cercetare a stilului scrierii si a ornamentelor grafice care infrumuseteaza pagina, te conduce inevitabil catre inceputul secolului al IX-lea. Ceea ce nu cunosc cei mai multi musulmani este faptul ca ambele manuscrise sunt scrise cu caractere Kufite, scriere care nu era folosita nici in Meca si nici in Medina din timpul primilor patru califi (secolul al VII-lea). Scrierea Kufita, numita dupa orasul Kufa din Irak, a inceput sa se impuna abia dupa ce persanii din Bagdad si Kufa au preluat puterea in lumea araba. Aceasta s-a petrecut catre sfarsitul secolul al VIII-lea. Atat manuscrisul Samarkand, cat si Topkapi dateaza din perioada ultimului deceniu al secolului al VIII-lea si primele decenii ale secolului al IX-lea.
Pe vremea Noului Testament nu exista hartia. Exista doar papirusul, un material foarte perisabil, si pergamentul, un material foarte scump. Cu toate acestea, exista peste 5.300 manuscrise grecesti, peste 10.000 versiuni ale Vulgatei latine si peste 9.300 de versiuni in siriaca, copta, armeana, gotica etc. Cele mai multe provin din perioada primilor 500 de ani ai erei crestine.
Dar in vremea lui Othman exista din abundenta hartia! Unde sunt atunci manuscrisele?

O creatie colectiva

"Coranul a fost intocmit la circa 150 de ani dupa moartea profetului", sustine profesorul si imanul Ibrahim Musa, de la Duke University. Daca in decurs de numai 20 de ani (de la moartea lui Mahomed in 632 d.Hr. si pana la redactarea primara a Coranului, de catre Zaid, in 652 d.Hr.) au existat deja sapte versiuni diferite, cata acuratete poate avea varianta scrisa dupa 150 ani?

Cand acelasi Sahih al-Bukhari a vrut sa stranga toate traditiile orale despre Mahomend in Hadith, din peste 600.000 de hadith-uri (povestiri) cate circulau, n-a gasit decat 2.762 5 autentice – adica mai putin de 0,5%!
„Aproape in mod universal, savanti care au studiat independent Coranul si Hadith au ajuns la concluzia ca scrierile islamice n-au fost revelatia unui singur om, ci sunt compilatii ale unor editii mai tarzii, formulate de un grup de oameni in decursul a cateva sute de ani", spune un expert al Islamului6. „Coranul de azi nu este Coranul din jurul anului 650 d.Hr., ci este un produs al secolelor al VIII-lea si al IX-lea. si nu a fost produs in Mecca sau in Medina, ci in Bagdad. Iar plamadirea Coranului n-a avut loc in timpul vietii lui Mohamed, ci s-a dezvoltat in circa 300 ani…", conchide acesta.

Telefonul fara fir

Coranul include multe episoade din Vechiul si Noul Testament, in care se regasesc eroii biblici: Ibrahim (Abraham), Musa (Moise), Yusuf (Iosif), Daud (David), Suleiman (Solomon), Ali (Ilie), Isa (Isus) si multi altii. Specific Coranului este faptul ca multe dintre povestiri se repeta, cu unele mici variatii. Comparand aceste istorii cu relatarile din Sfanta Scriptura – document antedatat Coranului -, descoperim alteratii majore privind continutul si cadrul istoric al episoadelor.

„Teologia" Coranului:

Dumnezeu a facut pe om nu din tarana (Geneza 2,7), ci dintr-un cheag de sange (Sura 96,1.2). Sangele cui?
in timpul potopului, Noe nu si-a luat toti fiii in arca (Geneza 7,7), ci doar doi; al treilea, razvratindu-se, a refuzat sa intre in corabie si a fost inghitit de potop (Sura 11, 44.45).
Arca lui Noe nu s-a oprit pe muntele Ararat (Geneza 8,4), ci pe muntele Giudi (Sura 11, 46), undeva in sud-estul Turciei, la 350 km sud de locul indicat de Scriptura.
Nevasta lui Noe si-a inselat sotul, drept pentru care a ajuns direct in iad (Sura 66,10).
Dupa iesirea sa din Ur, Avraam n-a locuit in Hebron, Palestina (Geneza 13,18), ci chiar in Mecca, Arabia (Sura 14, 38-40 ). Isac este chiar acela care a ridicat templul Kaaba, din Mecca.
Cand Avraam s-a dus sa-l jertfeasca pe fiul sau, nu pe Isac l-a adus, iar locul de jertfa nu a fost muntele Moria (Geneza 22,3). Fiul Agarei, Ismael, este personajul principal, iar actiunea s-a petrecut pe undeva pe langa Mecca (Sura 37,110).
Haman, prim-ministrul Persiei (474 i.Hr.) si tartorul evreilor din timpul Esterei (Estera 3,1), ar fi trait cu 1.000 de ani inainte. Coranul il infatiseaza ca ministru si prieten al lui faraon si contemporan cu Moise (Sura 28,7).
Vitelul lui Aaron a fost turnat de un mester samaritean (Sura 20,85-87). Istoria insa contrazice categoric aceasta parere: samaritenii apar abia cu aproape 800 de ani mai tarziu, odata cu luarea in robie a Israelului (722 i.Hr.) si aducerea in Palestina a altor popoare pagane care-si iau numele de la capitala lor, Samaria.
Fecioara Maria, mama lui Isus, apare in Coran drept fiica a lui Aaron si nepoata a lui Moise (Sura 19, 29.53), macar ca Aaron a trait cu 1.300 ani inaintea Mariei.
Isus nu S-a nascut intr-un staul in Betleem (Luca 2,6.7), ci sub un palmier in Nazaret (Sura 19,23).
Asemeni lui Budda, Isus, ca nou-nascut, ar fi vorbit chiar din leagan si, inca de copil, ar fi savarsit minuni (Sura 19,30-34).
Isus n-a fost rastignit si nici n-a murit, ci a fost inaltat de Allah la cer, si un altul (fara nume) a murit in locul Lui, pe cruce (Sura 4,137).

Pe langa discrepantele fata de raportul biblic, Coranul include episoade preluate aproape cuvant cu cuvant din literatura iudaica apocrifa – dovada a influentei pe care Mahomed a primit-o de la crestini si iudei in perioada de inceput. Episodul din sura 5,31.32, cu „corbul trimis de Dumnezeul la Cain, ca sa-l invete cum sa-l ingroape pe Abel", este preluat din Mishnah Sanhedrin 4:5. Episodul din sura 21,51-71, cu aruncarea lui Avraam in cuptorul de foc si izbavirea lui miraculoasa – este preluat din Midras Rabbah. La fel, scena hazlie din sura 27,17-44, cu papagalul vorbitor al imparatului Solomon si cu imparateasa din Seba, care-si ridica fusta cand e sa paseasca pe o pardoseala care imita apa, este un imprumut din Al doilea Targum al Esterei. Celebra calatorie nocturna a lui Mohamed pe un cal inaripat, de la Mecca la Ierusalim, cu suirea lui pana in al saptelea cer si apoi intoarcerea lui in aceeasi noapte, este o parafraza adaptata din Testamentul lui Avraam (circa 200 i.Hr.), la randul sau un imprumut dintr-o sursa persana mai veche, Artai Viraf Namak.
in Coran se regasesc si imprumuturi din evangheliile apocrife: episodul copilului Isus care modeleaza pasarele din lut si apoi le da viata este luat din Evanghelia lui Toma a copilariei lui Isus. Scena pruncului Isus care vorbeste ca un adult (sura 19,29-33) isi are originea in Prima Evanghelie a copilariei lui Isus, o lucrare apocrifa egipteana. Descrierea iadului de catre Mohamed se aseamana izbitor cu iadul din Homiliile lui Efraim, predicator nestorian din secolul al VI-lea.

Surpriza!

in 1972, cu ocazia restaurarii marii moschei din Sana\’a, in Yemen, lucratorii au descoperit, intre acoperisul exterior si tavan, un set de 15.000 de foi ingalbenite continand Coranul. „Manuscrisul pare sa dateze din secolul al VIII-lea, fiind cel mai vechi manuscris al Coranului. Unele fragmentele dovedesc mari abateri fata de textul standard de azi!", scria Tobi Lester, conducatorul cercetarii, intr-un articol publicat in „Atlantic Monthly"1.

Luand nota de aceste diferente, autoritatile islamice din Yemen au interzis cu strasnicie publicarea celor 15.000 de foi. „Manuscrisul releva ca istoria timpurie a textului Coranic este, intr-o masura mai mare decat ne-am fi asteptat, o problema nerezolvata. Textul se dovedeste mai putin stabil si are mai putina autoritate decat s-a pretins", spunea Andrew Rippin, profesor in stiinte islamice la universitatea Calgary.

Forta a trei petice

Dar cum stau lucrurile cu Biblia? Doar pentru Noul Testament exista o multitudine de documente si marturii arheologice care-i dovedesc autenticitatea.

P52. in 1920, John Rylands din Manchester, un bogat postavar si colectionar de antichitati, cumpara, de la un negustor de vechituri din Egipt, un petic de papirus scris pe ambele parti. Papirusul fusese rupt dintr-un sul care invelise o mumie. Abia dupa 16 ani, in 1936, un cercetator ii identifica continutul si vechimea – era un fragment din Evanghelia dupa Ioan, capitolul 18 (versetele 31-33 si 37, 38), datat nu mai tarziu de 125-140 d.Hr. Acest petic, celebrul „papirus 52", dezvaluie faptul ca, la numai 30 ani de la scrierea Evangheliei dupa Ioan, copii ale acesteia depasisera spatiul palestinian si circulau deja in Egipt!

7Q5. in 1972, cercetatorii au descoperit in pestera nr. 7 de la Marea Moarta un stravechi fragment de papirus, datand cel mai tarziu din anul 68 d.Hr – anul cand comunitatea eseniana de la Qumran a fost macelarita de legiunile romane. Peticul reda doar cateva cuvinte din Evanghelia dupa Marcu (6,52.53), dar impactul unui manuscris aparut la nici 20 ani de la conceperea originalului este incalculabil!

P64. in ajunul Craciunului din 1994, un cercetator german, Carsten Thiede, scotocind prin biblioteca Magdalen din Oxford, a dat peste o bucatica de papirus uitat din 1901. Din punct de vedere paleografic, scrisul apartinea chiar primului secol. La cercetare, peticul a scos la lumina un fragment al Evangheliei dupa Matei, capitolul 26 si ar putea fi datat prin anii 66-68 d.Hr., in aceeasi perioada ca si 7Q5!

incepand cu secolul al XIX-lea, parca o mana providentiala scoate la lumina, piesa cu piesa, dovezi si argumente ale autenticitatii Sfintei Scripturi. Ultimele marturii demonteaza ipoteza ateista a unei redactari tarzii a Evangheliilor si obliga la o reasezare de pozitii a criticilor Bibliei. Chiar incomplete sau desperechiate, aceste fragmente rare sunt marturii ca Evanghelia este, in mod cert, contemporana cu generatia martorilor oculari si ca e demna de crezare.

Semnele Timpului

www.semneletimpului.ro

______________________________

MANDRIA DE A FI CRESTIN

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

Mandria de a fi crestin

Dorin Aiteanu

Daca ne gandim la implicatiile marturisirii publice si practicarii credintei in contextul actual, observam din ce in ce mai puternic ceea ce s-ar putea numi un paradox al spiritualitatii: o mare parte dintre conflictele actuale au ca miza elementul religios, multi conducatori de stat se declara spirituali, iar marile biserici sunt prezente prin reprezentantii lor la mai toate manifestarile publice. Cu toate acestea insa, omului de rand i se pare mai potrivit sa isi declare mai degraba independenta fata de Dumnezeu sau afiseaza o forma searbada de crestinism ancorat in traditie, insa fara a trai valentele lui.
in ce situatii sunt crestinii mandri de convingerile lor spirituale, si in ce masura aduc prin aceasta un serviciu Celui in care cred?

in limbajul comun s-au impamantenit expresii ce il amintesc pe Creatorul lumii la fiecare cinci secunde. Se spune „Doamne, Dumnezeule!", „Slava Domnului" si „Doamne fereste!", chiar daca aceste cuvinte si-au pierdut orice sens spiritual. Un redactor de la postul de radio Romania Actualitati spunea, in \’90, ca aceste expresii sunt folosite nu numai intr-un sens lipsit de orice urma de spiritualitate, ci chiar intr-unul cu totul bizar. „Cat priveste copiii strazii, slava Domnului, avem destui!", exemplifica redactorul. in momentul in care Dumnezeu este amintit in expresii ce depasesc plafonul „uzual" mentionat mai sus, in multe cazuri, interlocutorii reactioneaza prompt: „Stop, pana aici!", motivand tacit sau deschis prin dorinta de a pastra o distanta „de siguranta" fata de ceea ce se poate numi pericolul unei accentuari a vietii spirituale proprii.

Celebritate pe seama mesajelor de credinta
Nu toti oamenii se feresc insa de expresiile spirituale. Unii chiar le cauta. in muzica usoara, dar si in muzica rock, se observa o evolutie accentuata a textelor cu mesaj spiritual. Piesa Rivers of Babylon (Raurile Babilonului, 1978) a formatiei Boney M s-a situat luni in sir in varfurile clasamentelor europene si de peste ocean. Nu toti fanii sunt la curent cu faptul ca acest succes – cel putin in ceea ce priveste textul – se datoreaza inspiratiei unuia dintre autorii Sfintei Scripturi, contributor la scrierea Psalmilor (Psalmul 137).
Muzica moderna romaneasca nu se poate „lauda" la fel de mult cu mesajele crestine. in afara de colindele de Craciun ale lui Stefan Hrusca si cantecele lui Tudor Gheorghe, se remarca piesa lui Vali Sterian – „Vino, Doamne", difuzata imediat dupa miscarea din decembrie 1989. Mesajele religioase din muzica romaneasca au fost adaptate cerintelor si asteptarilor publicului, iar unele au fost chiar evitate pentru a fi inlaturata orice suspiciune ce ar plana asupra artistilor cu privire la pozitia lor religioasa.
in tarile vestice, mesajele spirituale incapsulate in piesele comerciale sunt privite cu mai putine prejudecati. Se remarca doua tendinte: exploatarea religiozitatii publicului din dorinta de a ajunge in top si promovarea convingerilor artistilor dintr-o mandrie pur religioasa.

Artistul rock american Lenny Crawitz pune in circulatie, in septembrie 1995, albumul „Circus", pe care criticii l-au caracterizat ca avand o supradoza de crestinism, marcat prin piesele „Resurection" (invierea) si „God is love" (Dumnezeu este dragoste). in „God is love", Kravitz pune in dificultate atat criticii cu inclinatii traditionaliste, cat si fanii sai rock, cu afirmatiile „Dumnezeu este dragoste / El te va calauzi prin durerea si zbuciumul tau / El va reveni poate maine / Daca tu esti gata, si El va fi gata pentru tine". Criticul Roni Sarig evidentiaza amestecul de sexualitate si religiozitate ofensiva, si spune ca fanii rock ar fi „cuprinsi de fiori" ascultand „fericirile crestine" din textele lui Krawitz. Sarig lasa loc pentru posibilitatea ca aceasta sa fie totusi convingerea launtrica a artistului.

Exploatand sensibilitatea de care cei mai multi dau dovada atunci cand se vorbeste despre Mantuitor, George Michael spune intr-o piesa pop: „Mi-ai zambit ca Isus unui copil". Interpreta Joan Osborne se intreaba: „Ce-ar fi daca Dumnezeu ar fi unul dintre noi?" iar cantaretul rock Mick Jagger recunoaste sursa binecuvantarilor primite, spunand ca „Dumnezeu mi-a dat totul". Elton John scrie o piesa cu titlul „Draga Dumnezeu", iar trupa rock Aerosmith lanseaza piesa „Isus, pe linia principala", in care ne indeamna „sa il sunam pe Isus si sa ii spunem ce dorim".

Phil Collins lanseaza in 1991 piesa „Jesus He knows me" (Isus ma cunoaste). Cantaretul pop-rock britanic ironizeaza entuziasmul anumitor evanghelisti de televiziune americani, al caror scop nu ar fi altul decat acumularea de resurse financiare „in numele lui Isus", in timp ce propria lor viata este rasfatata in lux. „Isus ma iubeste / Si stie ca am dreptate / Am vorbit cu Isus toata viata mea", canta Collins. „Nu ma vezi practicand ceea ce predic / Nu ma vezi facand sacrificii / insa pot sa fac o multime de miracole / Daca-mi promiti sa fii bun", mai spune vedeta in „Isus ma stie". Criticii crestini se arata revoltati fata de folosirea abuziva a numelui lui Isus Hristos in aceste iesiri evanghelistice, iar laicii vad aceste actiuni ca pe o metoda de a acumula sume neimpozabile in valoare de sute de milioane de dolari. Ramane inca sub semnul incertitudinii daca Phil Collins a vrut sa apere adevaratele valori ale crestinismului in aceasta piesa prin sarcasmul concentrat impotriva celor ce prospera folosindu-se de credinta oamenilor sau daca, pur si simplu, a vrut sa dea o nota slaba credintei in Isus ca un intreg.

Doamne, multumesc pentru participare
in cadrul unui interviu de pe postul german de radio NDR Kultur, a fost difuzata aria nr. 8 din Oratoriul de Craciun, de J. S. Bach, „Dumnezeule mare si imparat puternic". Invitatul special a fost basul, solist consacrat tocmai prin interpretarea cantatelor si a ariilor baroce si clasice cu mesaj religios. Reporterul l-a intrebat pe solist daca poate sa spuna ceva despre credinta lui in Isus Hristos, din moment ce si-a facut un mod de viata din a-I aduce in mod public laude. Solistul a declarat ca nu este deloc o persoana religioasa si ca apreciaza latura muzicala a acestor arii, insa nu pune prea mare pret pe mesajul textual. in opinia acestuia, in societatea actuala este nevoie mai degraba de toleranta, si nu de polarizare a opiniilor religioase.
in Germania, tara in care credinta in Dumnezeu si in Isus Hristos a impregnat arta si cultura secole la rand, ar fi socat mai degraba o marturisire de credinta, o declaratie care sa il plaseze pe artist in grupul celor care ii aduc slava Mantuitorului prin meseria lor. Raspunsul dat insa nu s-a inscris decat in linia generala a societatii, in care detasarea de credinta a ajuns sa fie considerata un fel de atu al gandirii libere si al implinirii omului. Adica un fel de „Doamne Isuse, multumesc de participare!"…

Trupe speciale pentru apararea adevarului
Experienta partidului unic din Romania postbelica s-a oglindit in mod surprinzator si in incetatenirea modelului bisericii unice majoritare. in Raportul international privind libertatea religioasa in Romania intocmit in 2003, se mentioneaza faptul ca multe dintre actiunile altor grupuri religioase de a atrage membri au fost vazute de catre biserica majoritara ca o incercare de diminuare a numarului membrilor sai. in raport se precizeaza de asemenea ca populatia ar fi receptiva la actiunile confesiunilor crestine minoritare, iar autoritatile ar fi tolerante in general, fiind insa intimidate in unele cazuri de catre reprezentantii clerului ortodox. in cadrul „Festivalului Libertatii Religioase" organizat la Bucuresti in septembrie 2006, s-au trecut in revista multe dintre cazurile in care apartinatori ai grupurilor crestine minoritare au fost impiedicati sa se intalneasca si sa-si desfasoare activitatile indeosebi in mediul rural. in unele cazuri, sateni – altminteri oameni de bine, insa fara o viata spirituala prea profunda -, instigati de catre clericul satului, se transforma rapid in luptatori pentru apararea dreptei credinte impotriva prozelitismului „satanic" si devin, temporar, mandri de mostenirea crestina multimilenara.

Crestinism cu iz mioritic
Cel mai popular personaj crestin al momentului este, se pare, Gigi Becali, care se considera un „atlet al lui Dumnezeu". Noi, restul, ar trebui sa fim mandri ca ii suntem contemporani. „Poporul roman, desi a fost chinuit, nu s-a indepartat de credinta, iar Dumnezeu trebuie sa-Si intoarca fata si spre noi, mai ales ca se apropie sfarsitul lumii. in 300-400 de ani vine Apocalipsa!", spunea Gigi Becali la inceputul anului, la o intalnire pe tema crestinismului in Uniunea Europeana. Trecand peste aceasta mandrie exagerata, Becali il considera pe Dumnezeu un stelist, injura crestineste si are un comportament care contrasteaza puternic cu Cel pe care, conform declaratiilor sale, il admira.
in acelasi fel, Corneliu Vadim Tudor, doctorand in teologie, mandru de credinta sa si parlamentar al Romaniei, face afirmatii care surprind prin contextul in care sunt lansate. Dupa votarea in parlament a suspendarii presedintelui Basescu de acum doua luni, Vadim Tudor spune de la tribuna parlamentului: „Asistam azi la modul cum lucreaza Tatal Ceresc. Este mana lui Dumnezeu!" Facand abstractie de faptul ca, in sens biblic, nimic nu se intampla fara voia Divinitatii – deci in acest context afirmatia lui Vadim Tudor pare sa fie biblic adevarata -, este posibil sa se fi uitat ca si alegerea de acum doi ani a presedintelui pare sa fi fost facuta tot prin voia Lui.

Am puterea sa fac binele
Angela Merkel, cancelarul Republicii Federale Germania si reprezentantul Uniunii Crestin Democrate nu se sfieste si-si declara cu mandrie aderenta la valorile traditional crestine. „Merita sa avem modul de gandire si atitudinea lui Isus Hristos in propria viata", spune fiica de pastor, Angela Merkel, in seria de articole De ce sunt crestina. Vorbind despre relatiile din partid, aceasta declara: „imi doresc uneori ca si oamenii din propriul partid sa aiba un comportament mai crestinesc, mai deschis. Cele Zece Porunci sunt un fundament la fel de indispensabil ca si cele doua porunci ale iubirii".
in intentiile de a resuscita Constitutia Europeana, cancelarul Germaniei a criticat la inceputul anului forma elaborata a acestui document. „As fi dorit includerea unei referinte clare la originile crestine", spunea Angela Merkel, citata de publicatia germana FOCUS Online. Aceasta a propus ca raspunderea oficialilor europeni sa se faca „in fata lui Dumnezeu si in fata oamenilor". La opozitia ferma a altor state membre UE, cum ar fi Franta, care isi doreste excluderea oricaror referiri la Dumnezeu din textul constitutiei, Merkel a declarat: „Am renuntat din teama [pentru ingradirea celorlalte credinte] sa luptam pentru convingerile noastre".

Unde este mandria?
Este un crestin mandru de credinta lui cand isi striga mandria la adapostul multimii si cand lupta impotriva celuilalt, care este de alta parere decat el? Sau mandria se evidentiaza mai ales atunci cand acest fapt este pus in balanta cu propria prosperitate, pozitie in societate sau chiar cu propria viata?
Reteaua Integrata de Informatii Regionale (IRIN), un proiect al ONU pentru coordonarea afacerilor umanitare, relateaza despre problemele cu care se confrunta minoritatea crestina din Pakistan. Aceasta minoritate reprezinta 1,5% din populatie si este adesea tinta radicalilor islamici. Satul Shanti Nagar, cu o populatie majoritar crestina, a fost ars in intregime, pe 15 februarie 1997. Au fost transformate in cenusa bisericile, Bibliile si locuintele satenilor. in noiembrie anul trecut, 15 crestini si un politist musulman au fost impuscati de catre multime in biserica Sfantul Dominic din Bahawalpur, in Pakistan, pentru ca isi practicau credinta.
in ciuda tulburarilor si a riscurilor practicarii credintei, Sonia Rubiaqa, in varsta de 18 ani, spunea, citata de IRIN: „Unii colegi de la scoala ma intreaba mereu de ce nu ma convertesc la islamism. Nu le raspund nimic. Sunt insa mandra ca sunt crestina!"

Cat costa sa fii crestin
in istoria crestina exista exemple de oameni ai lui Dumnezeu pentru care a fost mai importanta credinta decat viata proprie. in 1714, la Istanbul, domnitorul Constantin Brancoveanu a fost mandru de credinta lui crestina, impreuna cu fii sai, intr-un cadru in care majoritatea celor care ii inconjurau gandeau spiritualiceste diferit si, in plus, aveau armele executiei in maini.

Un alt caz de martiraj s-a petrecut in timpul masacrului din 20 aprilie 1999, la liceul Columbine din Littleton, Statele Unite. Ucigasul a 13 oameni indrepta arma spre victime si le intreba daca cred in Dumnezeu. „Ea a spus: DA" – asa se intituleaza o carte scrisa de mama lui Cassie Bernall, dupa uciderea fiicei sale, in care prezinta faptele petrecute la Columbine. Cassie a fost si ea mandra de credinta sa atunci cand, printr-un singur cuvant de negare, ar fi putut sa-si salveze viata.

Isus Hristos, vorbindu-le ucenicilor, face unele afirmatii care, in contextul actual, par cel putin bizare. „Pentru ca oricine va vrea sa-si scape viata o va pierde; dar oricine isi va pierde viata pentru Mine o va castiga", spune El in Matei 16,25. Apostolul Pavel il sfatuieste pe ucenicul sau Timotei: „Sa nu-ti fie rusine de marturisirea Domnului nostru!" (1 Timotei 1,8).

Peste parada de crestinism cu iz comercial din muzica actuala, in care stilul de viata al artistilor, dar si al multora dintre sustinatori contrasteaza flagrant cu mesajul pretins crestin, peste dezbracarea mesajului muzical al clasicilor de componenta crestina si folosirea detasata a ceea ce ramane in scopul succesului propriu, peste interventiile politicianiste si polarizarea Divinitatii dupa nevoi pe stadion sau in salile guvernamentale – peste toate acestea -, se asterne, intre mii de alti luptatori ai credintei uitati parca in groapa cu lei a lui Daniel, hotararea tinerei Sonia Rubiaqa, tacerea domnitorului Brancoveanu, dar si raspunsul Cassiei Bernall.

Semnele Timpului

www.semneletimpului.ro

______________________________

ECUMENISMUL IN CROIALA VATICANULUI

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

Ecumenismul in croiala Vaticanului

Cristian Magura

intr-un document dat publicitații recent, papa Benedict al XVI-lea a etichetat bisericile ortodoxe drept “biserici particulare”, care sufera de o “lipsa” atata timp cat nu il recunosc pe suveranul pontif drept urmaș al lui Petru, in vreme ce Biserica Catolica este “unica și adevarata Biserica a lui Hristos”. “Comunitațile protestante nu pot fi numite biserici” pentru ca dezvolta o alta concepție a euharistiei și a sacerdoțiului, se mai arata in documentul publicat de Congregația pentru Doctrina Credinței, supranumita “marele inchizitor”.

Vaticanul se declara in continuare un susținator al dialogului ecumenic pe care il considera “una din prioritațile Bisericii Catolice. Totuși, pentru ca dialogul sa fie cu adevarat constructiv, in afara de deschiderea interlocutorilor, este necesara credința in identitatea religiei catolice.” Mai puțin elegant formulat, un catolic ar spune: discutam…putem fi ecumenici…dar numai daca ne recunoașteți superioritatea. Altfel, toata tarașenia asta cu ecumenismul este doar un exercițiu de imagine sau, daca vreți, o curiozitate culturala lipsita de efecte concrete.
Bisericile vizate de noul discurs al Vaticanului, in special cele ortodoxe și protestante, s-au aratat ingrijorate de recrudescența superioritații inflexibile a conservatorilor catolici. Reacțiile au evidențiat cu precadere dificultațile de care bisericile creștine se vor lovi in contextul dialogului ecumenic. Iureșul declarațiilor critice la adresa exclusivismului doctrinar al actualului papa a expediat consecințele pozitive ale evenimentului intr-un plan cu totul marginal. Unii analiști au catalogat documentul Congregației drept o gafa de proporții, fara a lua in calcul ca, in acest fel, se poate activa substratul latent de luciditate și scepticism inteligent pe care orice biserica ar trebui sa-l aiba in fața unei banale constatari: instituțiile eclesiatice sunt formele de organizare cel mai puțin reformabile.
Dialogul ecumenic nu poate fi imaginat intre parteneri lipsiți de identitați stabile. in acest caz, ecumenismul apare ca un exercițiu de diplomație a credințelor, un mod de a bandaja diversitați confesionale prea colțuroase. Din pacate, in ultimul timp, tot mai mulți lideri ai unor mari biserici creștine au inceput sa vada in ecumenism un fel de agent dizolvant, o tinctura in care se pot contopi diversitați diametral opuse intr-o formula de credința superioara, capabila sa insumeze toate aspectele pozitive raspandite mai mult sau mai puțin uniform de-a lungul tuturor confesiunilor creștine. in acest avant cu iz utopic, aproape ca s-a uitat ca o biserica ce nu susține ca este cea adevarata nu este decat o șueta pioasa. Nu te poți reculege ascultand mesa catolica in latina, ca mai apoi sa te racorești intr-o ședința de glosolalie la penticostali, dupa cum nu te poți inchina sobru intr-o biserica luterana norvegiana, ca mai apoi sa incepi sa te balansezi evlavios dupa ritmurile ușor dansante ale baptiștilor de culoare din sudul Statelor Unite. Sunt la mijloc diferențe ireductibile de cultura, de doctrina… in fine, diferențe care ar trebui sa reziste oricarui elan ecumenic…, numai daca acesta din urma nu se vrea un campionat care sa sfarșeasca in clasamente severe. Caci in acest fel, cel care ocupa primul loc ar privi cu autoritate in urma și s-ar simți indreptațit sa fredoneze celebrul hit al formației ABBA: The winner takes it all .

Semnele Timpului

www.semneletimpului.ro

______________________________

CARE ESTE ROSTUL NIMICIRII

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

CARE ESTE ROSTUL NIMICIRII

de Ed Dickerson

Signs, ianuarie 2008

“Toate îºi au vremea lor”, spune Cartea, “dãrâmarea îºi are vremea ei ºi zidirea îºi are vremea ei.” (Eclesiastul 3:1.3) Iar sâmbâtã seara târziu, pe 20 octombrie 2007, a venit vremea dãrâmãrii. Un foc a izbucnit în Pãdurea Naþionalã Angeles, lângã localitatea Piru. Vânturile Santa Ana, cu o vitezã de 75 de kilometri pe orã, s-au transformat în curând într-un incendiu pe o suprafaþã de 500 de acri.

A doua zi dis de dimineaþã, Serviciul Meteorologic Naþional a înregistrat vânturi cu o vitezã de 160 de kilometri pe orã în unele locuri, cu rafale de 130 de kilometri pe orã în trecãtorile muntoase. Liniiile electrice cãzute la pãmânt au provocat noi incendii în câteva locuri. În câteva cazuri autoritãþile au suspectat cã e vorba de incendiere premeditatã, dar originea multora dintre focuri rãmâne un mister.. Indiferent care ar fi cauza, focurile au nimicit mii de acrii între Los Angeles ºi graniþa cu Mexicul. Incendiile cele mai grave au avut loc în regiunea San Diego.

Incendiile au luat 14 vieþi omeneºti, au rãnit sute de pompieri, au distrus aproape 2000 de case ºi au provocat daune de miliarde de dolari. Aºa cum avertizeazã Eclesiastul, a fost vremea dãrâmãrii.

Dar de ce?

Cum putem explica aceastã distrugere familiei care examina rãmãºiþele a ceea ce a fost cândva casa lor? O casã pentru a cãrei construcþie a fost nevoie de sãptãmâni ºi pentru care au plãtit ani de zile, unde ºi-au pus toate visurile, speranþele, amintirile, un loc unde luau masa ºi unde îºi arãtau dragostea unul pentru celãlalt, un loc frumos, folositor ºi fericit – redus acum la cenuºã.

În general, nouã, oamenilor, nu ne place nimicirea. O considerãm fãrã rost, dar cu toatea acestea, ea are loc. Cãutãm aºadar motive, cauze. Ne înspãimântã sã ne dãm seama cã putem sã ne investim timpul, banii, speranþele ºi eforturile în lucruri care, aparent fãrã niciun motiv, ne pot fi luate într-o clipã. Nu, nu place distrugerea, fie ea bruscã sau nu, ºi ne strãduim sã o împiedicãm. Ceva nu e logic.

Explicaþia ºtiinþificã

În ultima vreme oamenii de ºtiinþã au tras concluzia cã procesul distrugerii întâmplãtoare aparþine legii naturale, fiind un principiu numit “entropie”. Conform acestui principiu, cu timpul, totul tinde sã devine mai puþin organizat – sã se destrame, sã se descompunã. Pune o sticlã de parfum într-o camerã închisã, de pildã, ºi vei avea douã fluide separate: parfumul din sticlã ºi aerul din camerã. Aceste douã lichide (considerând aerul un lichid) sunt destul de bine organizate în ele însele. Dar chiar ºi fãrã un aparat de aer condiþionat care sã aerisesascã încãperea, cu trecerea timpului parfumul va pãrãsi încet sticla ºi se va împrãºtia prin camerã. Cele douã sisteme organizate, separate, se vor amesteca ºi vor deveni mai puþin organizate.

La fel, când focul se întinde printre copaci ºi arbuºti, reducându-i la elementele chimice care le compun, nu are loc altceva decât reducerea organismelor foarte bine organizate, cu pãrþile lor interactive componente, la o stare mai simplã, mai puþin organizatã, lipsitã de viaþã. Sau atunci când explodeazã o bombã, dispare toatã organizarea ei migãloasã, din lemn ºi sticlã, þiglã ºi velinþã, instalaþia interioarã ºi firele – care au fãcut din ea un mediu controlat.

ªtiinþa ne spune, în termeni simpli, sã ne “obiºnuim, pentru cã aceste lucruri pur ºi simplu se întâmplã.”

Dar noi nu ne obiºnuim

Sunt ºi oameni care se referã la aceste evenimente ca “fapte ale lui Dumnezeu”. Dar logica noastrã se împotriveºte unei asemenea idei. Când vântul dã jos un cablu electric, iar scânteile care rezultã din asta provoacã un incendiu, este asta mâna lui Dumnezeu? Când masele de aer cald ºi rece se ciocnesc ºi produc tornade sau furtuni de gheaþã care distrug case, dãrâmã copaci ºi linii de curent ºi iau vieþi umane, este aceasta mâna Sa? Cum se potriveºte asta cu faptul cã El este iubire? Distruge Dumnezeu?

Marele paradox

Este unul din cele mai mari paradoxuri ale existenþei noastre: pe de o parte, ºtiinþa ne spune cã distrugerea, fie ea bruscã sau treptatã, este parte a universului însuºi. Este naturalã, neîndurãtoare ºi inevitabilã. Pe de altã parte, depunem multe eforturi pentru a opri, preveni ºi repara aceastã forþã inevitabilã. Se pare cã nu prea suntem adaptaþi sã trãim într-o lume plinã de distrugere.

Poate cã nu am reuºit sã ne adaptãm unei realitãþi în care distrugerea conduce, pentru cã acea realitate în cele din urmã se va distruge pe sine însãºi. Exact asta prezice ºtiinþa acestei lumi. Oamenii de ºtiinþã ne spun cã în cele din urmã entropia va câºtiga. Toate punctele fierbinþi numite stele se vor topi de cãldurã în cele din urmã, iar cãldura lor se va risipi în pustietatea infinitã a spaþiului rece. ªi fiecare lucru viu va muri, se va descompune, întorcându-se la elementele care o compun.

Dar de ce? Dacã Dumnezeu ne-a creat pe noi, oamenii, ºi lumea în care locuim ºi dacã a organizat legile dupã care funcþioneazã aceasta, de ce ne-a fãcut aºa încât sã trebuiascã sã luptãm în continuu împotriva acestei lumi ºi a legilor ei? E ca ºi cum am încerca sã urcãm Muntele Everest îmbrãcaþi în costume de cauciuc pentru scafandri: pur ºi simplu nu suntem pregãtiþi sã facem faþã lumii în care trãim.

Nu am fost creaþi pentru asta!

Este cumva posibil cã, asemenea unui scafandru care ar încearca sã urce Muntele Everest, am fost echipaþi – probabil chiar proiectaþi – pentru o lume diferitã, o lume fãrã distrugere ºi care nu are entropia ca bazã a realitãþii?

Iar Biblia spune cã primii oameni – Adam ºi Eva – au trãit într-o astel de lume. O lume fãrã moarte. O lume fãrã ploi torenþiale care sã erodeze pãmânrul. O lume în care animalele nu se omorau unele pe altele ºi pe oameni. O lume condusã de Creator, care i-a fãcut pe oameni “dupã chipul Sãu”, cu capacitatea de a face din haos ordine, aºa cum a fãcut ºi El atunci când a creat lumea. Iar Dumnezeu le-a dat acelor oameni cu capactiatea de a crea, autoritate asupra planetei.

Dar Biblia ne spune, de asemenea, cã acea lume frumoasã a avut un sfârºit. ªarpele le-a spus lui Adam ºi Evei cã aveau sã cunoascã binele ºi rãul dacã nu ascultau de Creator, iar ei l-au crezut. Înainte de acel moment cunoscuserã doar binele. Dar începând de atunci ºi pânã acum oamenii l-au crezut pe ºarpe ºi au trãit într-o vreme a distrugerii, a dãrâmãrii. Cain l-a omorât pe Abel, adãugând ºi mai mult conflict la lista distrugerilor. Fiecare generaþie care a urmat a erodat acea ordine naturalã generalã ºi a contribuit la creºterea haosului ºi a distrugerii.

Aceasta explicã situaþia dificilã în care ne aflãm astãzi. De aceea, aºa abandonaþi cum suntem, într-un tãrâm al dezordinii ºi al entropiei, tânjim sã refacem puþin din acea armonie ºi frumuseþe originalã. Deºi strãmoºii noºtrii au abandonat demult acea lume minunatã, ea încã ne cheamã. Distrugerea nu ne pare logicã, pentru cã Dumnezeu ne-a creat sã locuim într-o lume în care distrugerea nu are niciun loc. Pãcatul, decadenþa, distrugerea ºi moartea sunt intruºi; nu ar trebui sã existe, iar noi ºtim asta din naºtere.

Totuºi, atâta timp cât mai suntem în lumea asta, trebuie sã luptãm cu aceste lucruri strãine din mijlocul nostru. Atât cât vom mai fi aici, vom mai vedea supravieþuitori plângându-i pe cei iubiþi dispãruþi ºi examinând rãmãºiþele lãsate de actele distructive ale naturii sau de alþi oameni. Ce situaþie disperatã: sã tânjeºti dupã Eden, dar sã fii obligat sã trãieºti aici!

Dar existã speranþã!

Din fericire, acelaºi Dumnezeu care ne-a creat sã locuim în Eden promite sã nu ne lase într-o situaþie aºa de tristã. Celor care ne punem încrederea în El, are în plan sã ne restituie lumea pentru care am fost creaþi. Întreaga ordine naturalã va fi readusã la armonie. “Lupul va locui împreunã cu mielul”, spune Biblia, iar “pardosul se va culca împreunã cu iedul; viþelul, puiul de leu ºi vitele îngrãºate vor fi împreunã, ºi le va mâna un copilaº”. El promite: “Nu se va face niciun rãu ºi nicio pagubã pe tot muntele Meu cel sfânt; cãci pãmântul va fi plin de cunoºtinþa Domnului, ca fundul mãrii de apele care-l acoperã.” (Isaia 11:6, 9)

Când va veni vremea reconstruirii caselor distruse în incendiile recente din California, primul lucru care se va face va fi îndepãrtarea tuturor resturilor catastrofei. În mod paradoxal, distrugerea va fi primul pas ºi în planul de restaurare pe care îl are Dumnezeu pentru lumea noastrã. El va elimina orice urmã de pãcat ºi de pãcãtoºi care au chinuit aceastaã lume aºa de mult timp. Biblia numeºte aceasta “lucrarea Lui ciudatã” (Isaia 28:21), arderea acestui pãmânt (2 Petru 3:10-12). Iar apoi va veni timpul ca Dumnezeu sã reconstruiascã. El va crea un nou pãmânt, un nou Eden. “ªi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici þipãt, nici durere, pentru cã lucrurile dintâi”, adicã distrugerea ºi moartea de care avem parte acum, “au trecut.” (Apocalipsa 21:4). Amin! Vino, Doamne, Isuse!

______________________________

CAPCANA TELEVIZORULUI

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

CAPCANA TELEVIZORULUI

de Vicki Griffin

Signs, ianuarie 2008

Pat era o doamnã divorþatã, o “pasãre singurã”, copiii fiind mari ºi plecaþi de acasã, iar ea era dependentã. Imobilizatã în fotoliul plin cu lucruri, era captiva televizorului. “Încercam sã scap de sentimentele de singurãtate”, a mãrturisit ea, “ºi deschideam televizorul. Obiceiul acesta s-a dezvoltat pânã când am început sã dau pe toate canalele, nu pentru a gãsi programul meu favorit, ci pentru a gãsi ceva – orice! – la care sã mã uit. De multe ori mã ridicam din faþa televizorului în zori, dupã ce adormisem în fotoliu. Mã uitam adesea la lucruri despre care nu aº fi cumpãrat niciodatã o carte sã citesc ºi îmi era foarte ruºine de asta.”

Dar Pat nu este singura care are obiceiul acesta. 99% din casele din America au televizor – mai mult decât congelatoare sau canalizare interioarã. Americanii îºi petrec jumãtate din timpul liber în faþa televizorului. Într-un cãmin american obiºnuit, televizorul este deschis ºapte ore pe zi, adulþii petrecând în faþa micului ecran peste patru ore. Asta înseamnã sãptãmânal 28 de ore sau anual douã luni fãrã oprire.

În medie tinerii americani petrec în faþa televizorului mai mult timp decât în alte activitãþi, în afarã de dormit. Cercetãtorul ºi psihologul dr. Jane Healy observã cã “începând cu trei-cinci ani – perioada cea mai importantã pentru dezvoltarea cognitivã a creierului – se estimeazã cã, în medie, copiii petrec 28 de ore pe sãptãmânã în faþa micului ecran. La elevii din gimnaziu numãrul orelor ajunge la aproximativ 25, iar la liceeni 28 de ore sãptãmânal, cam de ºase ori mai mult decât timpul petrecut pentru teme.” Când uitatul la televizor este combinat cu jocurile video, mulþifkaâaaaolescenþi petrec între 35 ºi 55 de ore sãptãmânal în faþa televizorului sau a jocurilor video.

Efectele televizorului asupra creierului

Luând în calcul aceste statistici, se pare cã televizorul poate avea un efect hipnotic ºi probabil aditiv asupra oricãrui creier – fie el tânãr sau bãtrân. Un cercetãtor scria: “Dorinþele puternice nu implicã neapãrat substanþe fizice….. Majoritatea criteriilor pentru dependenþa de substanþe se pot aplica celor care se uitã mult la televizor.”

Deºi oamenii spun cã se simt mult mai relaxaþi ºi inactivi când se uitã la televizor, odatã ce aparatul este închis, se terminã ºi simþãmântul de relaxare. Din nefericire, simþãmintele lor de inactivitate ºi vigilenþã scãzutã rãmân. În timp ce activitãþile care pun creierul la treabã mãresc numãrul ºi puterea legãturilor neurale specifice respectivelor activitãþi, unii telespectatori spun cã televizorul “le-a absorbit sau uscat energia, lãsându-i fãrã puteri.” Obiceiul lui Pat de a se uita la televizor o fãcea prea sleitã pentru a se angaja în alte activitãþi.”

Un motiv ar fi faptul cã în mare parte televizorul este pentru creier o activitate pasivã. Aºa cum observã Jeff Victoroff, autorul cãrþii Salveazã-þi creierul: “Cel mai important aspect cu privire la stimularea mentalã ºi creier este faptul cã experienþa pasivã este foarte puþin beneficã pentru creierul adult. Pentru a face creierul sã înveþe ºi sã se dezvolte, trebuie sã generãm reacþii active la provocãrile cognitive.” Pe scurt: televizorul ajutã foarte puþin sau chiar deloc la dezvoltarea creierului.

Dar dupã spusele doctorului Antonio Domasio, cercetãtor neurolog, televizorul face totuºi ceva pentru creier: mãreºte riscul neutralitãþii emoþionale, deoarece creierul este blocat, ceea ce i se oferã fiind prea mult. Asta se întâmplã pentru cã centrul informaþiei din creier primeºte ºi proceseazã informaþii într-un ritm mult mai rapid decât o face centrul emoþional.

La ºtiri, de pildã, nu este un lucru neobiºnuit sã vezi scene de groazã, de violenþã ºi vãrsare de sânge, iar în acelaºi timp sã se afiºeze în colþul ecranului scorul de la baschet ºi bursa de valori. “Un eveniment sau o persoanã poate apãrea pe ecran într-o fracþiune de secundã”, spune Domasio, “dar e nevoie de câteva secunde pentru un impact emoþional, ceea ce înseamnã cã din punct de vedere moral eºti mai puþin afectat. Te afli într-o lume neutrã din punct de vedere emoþional.”

Victoroff este de acord: “Lucrurile se succed unul dupã altul. Indiferent cât de îngrozitoare, imaginile sunt arãtate aºa de repede, încât nu avem timp sã procesãm emoþional spaima unui anumit eveniment.”

Audienþa

În cartea sa, Plictisit încã într-o societatea a distracþiei, psihiatrul Richard Winter citeazã o altã posibilã capcanã a televizorului. Scopul suprem al televizorului este audienþa: audienþa atrage publicitate, care la rândul ei aduce câºtig. Deci, televizorul înseamnã publicitate, nu informaþii, iar distracþia este modalitatea prin care se poate ajunge la acest scop de importanþã enormã: venitul obþinut din publicitate.

Drept rezultat, la vârsta de 20 de ani mulþi spectatori au vãzut mai bine de un milion de reclame. Dar ce învatã din ele? “Un copil învaþã cã este cea mai importantã persoanã din univers”, scrie Winter, “cã impulsurile nu trebuie negate, cã durerea nu trebuie toleratã ºi cã soluþia pentru orice fel de durere este un anumit produs. El învaþã un amestec ciudat, de nemulþumire ºi drepturile pe care le au. Prin mesajul reclamelor copiii devin egoiºti, impulsivi ºi dependenþi.”

Autorul Henry Lebalme este de acord: “Ciudat este cã aceastã încãrcãturã de stimuli, informaþii, publicitate ºi distracþie a avut un rezultat neaºteptat: plictiseala. Când din toate pãrþile suntem înconjuraþi de stimuli, ajungem la un punct în care nu mai putem sã rãspundem profund la nimic…. Tindem sã devenim incapabili sã deosebim ºi sã alegem din multele opþiuni. Rezultatul este cã nu mai suntem atenþi la nimic.”

Dar acesta nu este singurul aspect care afecteazã atenþia copiilor ºi a adulþilor. Capacitatea de a fi atent ºi de a te concentra asupra unei activitãþi este o alegere interioarã. Dar televizorul manipuleazã artificial creierul, pentru ca acesta sã fie atent, încãlcând unele instrumente naturale de apãrare ale creierului, prin imagini care se succed rapid, detalii în prim plan ºi sunete puternice. Centrii creierului care se ocupã de noutate, recompensã ºi fricã sunt alertaþi de aceºti stimuli cu privire la pericolul iminent. Iar asta te face sã te uiþi în continuare la televizor – te obligã sã fii atent – fie cã vrei sau nu, lucru care poate duce la hiperactivitate, frustrare ºi iritabilitate.

Când este corect folosit, televizorul poate fi o modalitate de educare, informare, distracþie ºi chiar relaxare. Existã programe bune de ºtiinþã, istorie, naturã, religie, artã etc. Acest tip de programe pot reprezenta o distracþie plãcutã ºi pot stimula interesul într-un anumit domeniu de studiu. Dar învãþatul superior are loc doar ca rezultat al exersãrii mentale active, care în general nu este stimulatã de televizor.

În aceastã capcanã cãzuse Pat. Ea a recunoscut cã dependenþa sa de televizor o lipsea de relaþiile cu ceilalþi, o deprima ºi o obosea. A participat la seminarul Living Free (A trãi liber), cu privire la cum sã te eliberezi de vicii, ºi a descoperit cãi de ieºire din cercul vicios în care se gãsea.

“Am mers la seminar ºi am cumpãrat cartea Living Free (A trãi liber), deoarece ºtiam cã am nevoie de ajutor. Dupã ce mi-am însuºit stilul de viaþã promovat în program, mã simt ca ºi cum m-aº fi nãscut din nou. Practic cu pasiune grãdinãritul ºi mersul pe jos; am mai mult timp pentru a citi cãrþi bune, pentru a-mi vizita vecinii ºi pentru a mã implica în proiecte comunitare – simt cum cresc spiritual ºi sunt mai capabilã sã fac faþã problemelor cotidiene, fãrã sã recurg la subrefugii. Mã îngrijesc mult mai bine de sãnãtatea mea ºi mã bucur din nou de viaþã.” (În Living free este publicatã mãrturia lui Pat ºi o pozã cu ea.)

În loc de televizor

Cu ce am putea înlocui televizorul? Întâlnirile plãcute cu prietenii ºi rudele intensificã hormonii cerebrali asociaþi cu simþãmântul de bunãstare ºi fericire.

În general activitãþile care oferã provocãri intelectuale sau hobbyurile mãresc capacitatea de rezolvare a problemelor ºi creeazã un alt tip de noutate. Exerciþiul fizic în naturã, fie el în forma grãdidinãritului, a urcatului pe munte, a ciclismului sau a altor activitãþi fizice, are efect în ce priveºte buna ridicarea bunei dispoziþii.

Jucatul cu animalele de casã, perioadele de inactivitate laboralã ºi ajutorarea celor în nevoie sunt modalitãþi de a oferi creierului atât relaþii sociale, cât ºi dezvoltare. Citirea de cãrþi bune ºi provocatoare creºte capacitatea creierului de a rezolva probleme ºi de a face faþã stresului.

Consumarea de fructe, cereale, legume ºi nuci oferã o nutriþie esenþialã pentru o dispoziþie echilibratã, înfrânarea poftelor ºi creºterea puterii creierului. Înlocuirea bãuturilor care conþin cafeinã, a alcoolului ºi a nicotinei cu apã ºi bãuturi sãnãtoase creºte rezistenþa mentalã ºi fizicã, în acelaºi timp eliminând stãrile emoþionale extreme asociate cu aceste substanþe dãunãtoare.

Dar ºi mai important, Biblia ne învaþã cã Dumnezeu este un Prieten personal ºi credincios, “care este mai aproape decât un frate”, iar prezenþa ºi puterea Sa sunt la dispoziþia tuturor celor care cautã la El ajutor, în vreme de nevoie.

______________________________

NU LASA SA SE INTAMPLE

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

NU LÃSA SÃ SE ÎNTÂMPLE

Un apel fierbinte adresat conducãtorilor bisericii

Robert H. Pierson

Robert H. Pierson a trãit între 1911 ºi 1989. Fãrã predici adevãrate, biserica îºi va pierde identitatea. Fost preºedinte al Conferinþei Generale (1966-1979), el a fost o trâmbiþã care a avertizat. Doar A.G. Daniells a slujit mai mulþi ani ca preºedinte al bisericii. Pierson a fost un scriitor prolific. A scris în jur de 28 de cãrþi, multe din ele fiind traduse în alte limbi, ca ºi sute de articole. La puþin timp dupã pensionare, a adresat un apel fierbinte conducãtorilor bisericii, adunaþi la consiliul anual din 15 octombrie 1978. Mesajul sãu pare aproape profetic.

Aceasta este ultima datã când stau, în rolul de preºedinte, în faþa conducãtorilor mondiali ai bisericii mele, a voastre ºi a noastre, ºi am un mesaj sã vã transmit.

Gândurile pe care vi le voi transmite sunt luate din ceea ce au scris Elder ºi Ralph Neall cu privire la evoluþia de la stadiul de sectã la cel de biserica. Ei spun cã o sectã este adesea stabilitã de un conducãtor harismatic, care este foarte consacrat ºi zelos, ºi se naºte ca un protest împotriva spiritului lumesc ºi a formalismului din bisericã. În general este îmbrãþiºatã de sãraci. Bogaþii ar pierde mult dacã i s-ar alãtura, deoarece nu este popularã, este dispreþuitã ºi persecutatã de societate în general. Are puncte de credinþã bine stabilite ºi pãstrate de membrii zeloºi. Fiecare membru i se alãturã în urma unei hotãrâri personale ºi ºtie foarte bine în ce crede. Nu este bine organizatã ºi are foarte puþine proprietãþi ºi clãdiri. Grupul are principii stricte ºi controleazã comportamentul membrilor. Predicatorii, adesea oameni fãrã prea multã educaþie, se ridicã în urma unui îndemn personal. Iar relaþiilor publice ale sectei nu li se acordã prea multã atenþie.

Apoi se face trecerea la a doua generaþie. Odatã cu creºterea apare ºi nevoia de organizare ºi de mai multe clãdiri. Ca rezultat al progresului material, membrii devin prosperi. ªi odatã cu creºterea prosperitãþii, începe sã scadã persecuþia. Copiii nãscuþi în cadrul acestei miºcãri nu trebuie sã ia o decizie personalã pentru a i se alãtura. Nici nu ºtiu neapãrat ceea ce cred. Nu trebuie sã îºi defineascã propria poziþie, cãci ea le-a fost deja definitã. Iar predicatorii sunt aleºi mai mult de lucrãtorii mai în vârstã decât prin proprie iniþiativã.

În cadrul celei de-a treia generaþii se dezvoltã noi organizaþii ºi se stabilesc instituþii. Apare nevoia de ºcoli care sã transmitã mai departe credinþa pãrinþilor. Se înfiinþeazã colegii. Membrii trebuie sã fie îndemnaþi sã trãiascã la înãlþimea principiilor, deºi, în acelaºi timp, condiþiile pentru calitatea de membru scad. Grupul devine indulgent cu privire la excluderea membrilor nepracticanþi. Zelul misionar se rãceºte. Relaþiile publice devin prioritare. Conducãtorii studiazã metode de propãvãduire a credinþei, folosind uneori recompense exterioare pentru a-i motiva pe membri la lucrare. Tinerii se întreabã de ce sunt diferiþi de ceilalþi ºi încep sã se cãsãtoreascã în afara credinþei lor.

În a patra generaþie creºte numãrul administratorilor, în timp ce numãrul lucrãtorilor scade. Au loc întruniri importante pentru definirea doctrinei. Se înfiinþeazã tot mai multe ºcolii, universitãþi ºi seminarii. Aceste instituþii de învãþãmânt devin acreditate de stat ºi în acelaºi timp secularizate. Se reexamineazã principiile ºi se modernizeazã metodele. Se acordã atenþie culturii contemporane, crescând interesul pentru artã: muzicã, arhitecturã, literaturã. Miºcarea cautã sã fie “relevantã” în societatea contemporanã, implicându-se în cauze lumeºti. Secta a devenit acum bisericã!

Fraþi ºi surori, asta nu ar trebui sã se întâmple niciodatã cu Biserica Adventistã! ªi nu se va întâmpla niciodatã. Aceasta nu este o simplã bisericã – ci este biserica lui Dumnezeu!

Dumneavoastrã, cei care vã aflaþi aici, în dimineaþa asta, sunteþi cei pe care conteazã Dumnezeu pentru ca sã nu se întâmple lucrul acesta.

Fraþi ºi surori, existã forþe subtile care încep sã acþioneze. Din nefericire, în bisericã sunt unii care nu prea mai cred în inspiraþia Bibliei, care iau în râs primele 11 capitole din Geneza, pun la îndoialã cronologia Spiritului Profetic cu privire la istoria pãmântului ºi atacã subtil sau mai puþin subtil Spiritul Profetic. Sunt unii care cautã la reformatori ºi la teologii contemporani o sursã ºi o normã pentru doctrina bisericii noastre. Iar alþii spun cã ar fi obosiþi de replicile banale ale adventismului. Alþii îºi doresc sã uite principiile bisericii pe care o iubesc. Sunt unii care îºi doresc foarte mult favoarea evanghelicilor; alþii care ar da la o parte învãþãtura unui grup de oameni deosebiþi ºi ar alege lumea aceasta secularã, materialistã.

Stimaþi conducãtori, dragi fraþi ºi surori – nu lãsaþi sã se întâmple asta! Apelez la voi cât de puternic pot – nu lãsaþi sã se întâmple asta! Apelez la Universitatea Andrews ºi Loma Linda – nu lãsaþi sã se întâmple asta! Nu suntem anglicani de ziua a ºaptea, nici luterani de ziua a ºaptea – ci adventiºti de ziua a ºaptea! Aceasta este biserica lui Dumnezeu din zilele din urmã, care are ultimul mesaj divin.

Voi sunteþi cei pe care conteazã Dumnezeu pentru ca biserica noastrã sã rãmânã biserica rãmãºiþei, care este destinatã sã biruiascã!

Serva Domnului spune: “Existã primejdii serioase pentru cei care au responsabilitãþi în lucrarea Domnului – primejdii care, dacã mã gândesc la ele, mã fac sã tremur.” (Mesaje selectate, cartea a II-a, p. 391). Iar în Ezechiel 22:30 scrie: “Caut printre ei un om care sã înalþe un zid ºi sã stea în mijlocul spãrturii înaintea Mea pentru þarã, ca sã n-o nimicesc.”

Dragi fraþi, cred cã Dumnezeu cautã bãrbaþi ºi femei, conducãtori cutezãtori, care sã iubeascã biserica lui Dumnezeu ºi adevãrul mai mult decât propriile vieþi ºi sã aibã grijã ca aceastã bisericã sã intre în împãrãþie. Sarcina care ne stã în faþã nu este uºoarã. Dacã înþeleg bine Biblia ºi Spiritul Profetic, ne aºteaptã o vreme de strâmtorare, de provocare, aºa cum biserica ºi lumea nu au mai cunoscut niciodatã.

Serva Domnului spune: “Vrãjmaºul sufletelor a cãutat sã infiltreze teoria cã printre adventiºti trebuie sã aibã loc o mare reformã ºi cã asta va consta în renunþarea la doctrinele care sunt stâlpii credinþei noastre ºi în reorganizare. Dacã aceastã reformã ar avea loc, ce s-ar întâmpla? Principiile adevãrului pe care Dumnezeu, în înþelepciunea Sa, le-a oferit biserici rãmãºiþei, ar fi astfel desconsiderate. Religia noastrã ar fi schimbatã. Principiile fundamentale care au sprijinit lucrarea în ultimii cincizeci de ani ar fi considerate o greºealã. Ar lua fiinþã o nouã organizaþie. Ar fi scrise altfel de cãrþi. S-ar introduce un sistem filosofic. Fundatorii unui asemenea sistem ar merge în oraºe ºi ar face o lucrare nemaipomenitã. Sabatul, bineînþeles, ar fi la loc de cinste, ca ºi Dumnezeul care l-a instituit. Nimic nu ar sta în calea noii miºcãri. Conducãtorii ar învãþa cã virtutea este mai bunã decât viciul, dar din moment ce Dumnezeu ar fi dat la o parte, ei s-ar bizui pe puterea umanã, care, fãrã Dumnezeu, nu are nicio valoare.” (Mesaje Selectate, cartea I, pp. 204, 205)

Biserica Adventistã de Ziua a ªaptea a avut cu ani în urmã parte de criza alfa. Noi suntem conducãtorii care ne vom confrunta cu criza omega, a cãrei origine va fi la fel de subtilã ºi diabolicã. Efectele ei vor fi ºi mai distrugãtoare decât cele ale crizei alfa. Fraþilor, vã implor, studiaþi cu privire la criza care ne stã în faþã ºi, cu ajutorul lui Dumnezeu, pregãtiþi-vã sã îi faceþi faþã!

“Dumnezeu cheamã bãrbaþi care sunt pregãtiþi sã facã faþã situaþiilor de urgenþã, care în timp de crizã nu vor fi gãsiþi pe un teren greºit.” (Review and Herald, 5 noiembrie 1903)

“Ne apropiem de conflictul final ºi nu este timpul sã facem compromisuri. Nu este timpul sã ne ascundem. Când va începe bãtãlia, nimeni sã nu devinã trãdãtor. Nu avem timp sã ne punem jos armele sau sã le ascundem ºi sã îi dãm Satanei câºtig de cauzã.” (Review and Herald, 5 decembrie 1892)

Serva Domnului a avut o viziune în care a vãzut un vas îndreptându-se cãtre un iceberg. Ea a scris:

“Aproape de vas se înãlþa un iceberg. O voce puternicã a strigat: Nu trebuia sã existe niciun moment de ezitare. Era timpul sã se facã ceva imediat. Mecanicul a condus vasul drept în iceberg, care a fost lovit ºi sfãrâmat în multe bucãþi, provocând la cãdere un zgomot ca de tunet. Pasagerii au fost zguduiþi de forþa ciocnirii, însã nu a murit nimeni. Vasul a fost lovit ºi el, însã nu iremediabil. A ricoºat în urma ciocnirii, zguduindu-se din încheieturi, ca o fiinþã vie. Apoi a mers mai departe. … ªtiam foarte bine ce înseamnã aceastã ilustraþie. Auzisem cuvintele, ca o poruncã de la Cãpitan: Îmi cunoºteam datoria ºi nu era niciun moment de pierdut. Venise timpul sã acþionez. Trebuie sã ascult fãrã întârziere porunca: ” (Mesaje Selectate, cartea I, pp. 205, 206)

Dragi fraþi, s-ar putea ca în viitorul nu prea îndepãrtat sã trebuiascã sã vã distrugeþi icebergul. Mã rog ca Domnul sã vã dea har, curaj ºi putere.

“Ce minunat este gândul cã marea luptã se apropie de sfârºit! În lucrarea finalã ne vom confrunta cu pericole pe care nu vom ºti cum sã le rezolvãm, dar sã nu uitãm cã cele trei puteri ale lui Dumnezeu sunt la lucru, cã la cârmã se aflã mâna divinã ºi cã Dumnezeu Îºi va împlini scopul. El va aduna din lume un popor care Îi va sluji în neprihãnire.” (Mesaje selectate, cartea a II-a, p. 391)

Fraþi ºi surori, ce asigurarea minunatã avem în dimineaþa asta, cã suntem în lucrarea lui Dumnezeu. Aceastã lucrarea nu depinde de niciun om, ci de relaþia noastrã cu El. Existã o singurã cale de a întâmpina viitorul, ºi anume piciorul crucii. O bisericã ce are ochii aþintiþi cãtre Omul de pe Calvar nu va apostazia niciodatã.

Vã mulþumes, fraþi ºi surori, cã mi-aþi oferit privilegiul de a vã sluji timp de 45 de ani. Dumnezeu sã vã binecuvânteze pe fiecare.

______________________________

UN CAL TROIAN IN BISERICA

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

UN CAL TROIAN ÎN BISERICÃ

Enoch Oliveira

Enoch Oliveira (1924-1992), de origine din Brazilia, a slujit ca vicepreºedinte al Conferinþei Generale într-o perioadã în care biserica a cunoscut o crizã teologicã majorã (1980-1990). Una din contribuþiile sale cele mai importante în biserica mondialã a fost curajul de a apãra Cuvântul în lupta cu invazia liberalismulu teologic. Aceastã mesaj profund a fost predicat de Oliveira la Convenþia Internaþionalã a Societãþii Teologice Adventiste din Indianapolis, 28-30 iunie 1990, chiar înainte de Conferinþa Generalã. Într-un fel, Oliveira explicã în predica sa avertizarea datã de Pierson cu 12 ani în urmã (vezi articolul precedent.)

În unul din faimoasele sale poeme, Homer descrie strategia folositã de greci pentru a cuceri oraºul Troia, în timpul Rãzboiului Troian.

Pentru ca grecii sã poatã intra în oraºul legendar fãrã sã fie observaþi, tâmplarul Epeius a construit un cal uriaº din lemn, gol pe dinãuntru. Conform lui Homer, 100 000 de soldaþi au cucerit Troia. Asediul, care a durat zece ani, s-a sfârºit în momentul în care grecii au ascuns în cal niºte soldaþi ºi l-au lãsat în Troia, prefãcându-se cã se retrag.

În ciuda avertizãrii lui Laocoön, Sinon i-a convins pe troieni sã aducã înãuntrul cetãþii calul. Noaptea armata greacã s-a întors, iar soldaþii ascunºi în interiorul calului au deschis porþile cetãþii pentru tovarãºii lor. Astfel Troia a fost invadatã ºi distrusã.

Deºi rãzboiul dintre greci ºi troieni este considerat în general un fapt istoric, episodul referitor la calul troian a fost considerat o legendã. Totuºi, din aceastã povestire putem trage anumite învãþãturi care se aplicã la starea în care se aflã biserica noastrã astãzi.

Mulþi ani Biserica Adventistã a rezistat cu vitejie ºi perseverenþã asalturilor înspãimântãtoare ale vrãjmaºului. Zidurile “oraºului sfânt” au fost de necucerit. Dar în hotãrârea sa de a cuceri ºi distruge biserica lui Dumnezeu, conducãtorul acestei lumi a început sã foloseascã arme secrete, inteligente ºi mortale.

“Nu este nimic de care marele înºelãtor sã se teamã aºa de tare,” scria Ellen G. White, “ca de posibilitatea ca noi sã aflãm care sunt armele sale.” (Marea luptã, p. 516)

Dupã multe încercãri de a cuceri “oraºul lui Dumnezeu”, apelând la acelaºi fel de înºelãciune ca cea folositã de greci, marele vrãjmaº a reuºit sã îºi implineascã scopul, introducând pe ascuns, între zidurile Sionului, calul troian al liberalismului.

Acum, cã liberalismul a devenit activ în bisericã, ne dãm seama cât de vulnerabili putem fi la asalturile lui Satana. Ca bisericã am fost înclinaþi sã credem cã marele pericol de a fi înfrânþi de puterea celui rãu are sã vinã din afarã. În timp ce poate cã suntem în stare sã vedem clar, de pe zidurile Sionului, ce face Satana ca sã ne cucereascã ºi sã ne distrugã, se pare cã nu suntem capabili sã ne apãrãm prea bine de relele care se dezvoltã în bisericã. Ellen White ne avertizeazã: “Sunt mai multe pericole care vin dinãuntru decât dinafarã.” (Mesaje Selectate, cartea I, p. 122)

Liberalii nu sunt oameni rãi

Cei care promoveazã liberalismul în rândurile noastre nu sunt oameni “rãi.” Ei sunt credincioºi consacraþi. Mulþi dintre ei sunt au virtuþile creºtine în vieþile lor. Majoritatea iubesc biserica. Le-ar plãcea sã aibã credinþa ºi siguranþa înaintaºilor noºtri, dar în adâncul inimii lor nu le au. Ei nu sunt în stare sã vadã unicitatea mesajului ºi a identitãþii noastre, dimensiunea escatologicã a speranþei noastre ºi importanþa misiunii pe care o avem. Reprezentând un spectru larg al ideilor religioase, ei încearcã sã reinterpreteze teologia adventistã tradiþionalã, îmbrãcând doctrinele noastre vechi în veºminte care lor li se par noi ºi atractive.

De ce apãrã ei idei noi? De ce joacã ei, atât de enzuziaºti, rolul apostolilor schimbãrii în sistemul nostru teologic?

În primul rând, mi se pare cã ei sunt doritori sã ia eticheta de “cult” care a fost folositã atât de mult cu privire la adventism. Ei tânjesc sã vadã miºcarea noastrã religioasã ca parte a ceea ce ei considerã creºtinims tradiþional. În efortul lor de a atinge “respectabilitate” religioasã, ei sugereazã reinterepretarea unor puncte istorice ale teologiei noastre, care, în opinia lor, nu au suport biblic.

Deºi acceptã unele aspecte unice ale adventismului, cum ar fi Sabatul ºi principiile sanitare, ei cred cã a venit vremea revizuirii sistemului nostru teologic. Fiind adepþii revizuirii, unii dintre ei nu sunt de acord cu conceptul de “rãmãºiþã”, aºa cum a fost acesta înþeles de pionerii noºtri. Ei cred cã ar trebui respinsã “mentalitatea sectarã”, fiind arogantã.

Alþi liberali, în efortul de a face teologia noastrã mai “relevantã”, pun la îndoialã integritatea doctrinei sanctuarului ºi se unesc cu cei care i se opun. Ei explicã cele douã etape ale lucrãrii lui Hristos în sanctuarul ceresc ca o invenþie a lui Edson, Crosser ºi alþii, pentru salvarea prestigiului dupã eºecul lui Miller.

Alþii sunt alarmaþi de ceea ce li se pare împrumut excesiv din o mulþime de surse, în scrierile Ellenei White. Conduºi de idei greºite cu privire la felul în care funcþioneazã inspiraþia, ei sunt gata sã punã la îndoialã validitatea celor susþinute de ea, respingându-i autoritatea profeticã.

Alþi liberali definesc escatologia bisericii noastre ca pe un rezultat al culturii americane din secolul al XIX-lea, considerând astfel cã are nevoie de o reformulare substanþialã. Ei insistã cã dupã 145 de ani de propãvãduire, nu mai putem sã avem aceleaºi aºteptãri fierbinþi care caracterizau biserica la începuturi.

Liberalii care sunt oameni de ºtiinþã insistã cã doctrina creaþionistã ar trebuie reealuatã în contextul informaþiilor ºi a ipotezelor ºtiinþifice actuale.

Conform numãrului din 5 februarie 1990 al revistei Christianity Today, obsesia dupã schimbare în rândurile adventiºtilor ºi-a avut începuturile în anii 50 – 60 ai secolului XX, când studenþii noºtrii au început, în numãr mult mai mare decât înainte, sã frecventeze seminarii ºi universitãþi neadventiste, dorind diplome cât mai bune. Unii dintre ei, în ciuda circumstanþelor nefavorabile, au fost în stare sã îºi pãstreze experienþa religioasã ºi convingerile puternice. Alþii, influenþaþi de criticismul modern ºi de teologia liberalã, ºi-au reformulat pãrerile.

Ce câºtigãm prin aceste încercãri de schimbare?

Ce câºtigãm din aceste încercãri liberale de a face mesajul nostru mai “agreabil” pentru lume? Când se seamãnã atâta îndoialã, incertitudine ºi disputã, la ce ne mai putem aºtepta? Liberalismul îºi culege roadele. A semãnat necredinþã ºi va culege apostazie.

La începutul anilor 80 ai secolului trecut, în Australia ºi Noua Zeelandã un numãr mai mare decât oricând de pastori ºi laici au pãrãsit biserica. În anii 70 biserica din aceste douã þãri pierdea câte un membru la fiecare trei nou botezaþi. În anul 1981, dupã o încercare uriaºã în favoarea unei schimbãri liberale, procentul celor care pãrãseau biserica a crescut pânã la 46%. În 1982 a ajuns la 63% ºi apoi s-a stabilit la 50% – pierderea unui membru din doi. (1)

Nu trebuie sã rãmânem indiferenþi în faþa unei asemenea pierderi tulburãtoare. Nu trebuie sã minimalizãm consecinþele tragice ale confruntãrilor interne provocate de noile teologii. Acestea conduc la pierderea de mii de suflete care, confuze din punct de vedere spiritual, pleacã din rândurile noastre, încetând sã mai creadã în validitatea mesajului nostru. Ei au pierdut reperul credinþei noastre ºi nu mai înþeleg bine ce reprezintã biserica adventistã.

Urmãtoarele statistici ale Diviziunii America de Nord reflectã consecinþele pe care le-au avut în Statele Unite ºi Canada eforturile teologice ºi de altã naturã de a ne schimba doctrina.

Anii Rata creºterii anuale

1931–1940                               4.4%
1941–1950                               3.1%
1951–1960                               2.9%
1961–1970                               2.8%
1971–1980                               3.2%
1981–1988                               2.3%

Ce mesaj transmit aceste numere? Oscar Wilde, faimosul dramaturg al secolului trecut, declara cu o ironie inimitabilã cã “existã trei feluri de minciuni în lume: minciuni obiºnuite, minciuni mici ºi statistici.” Astfel Oscar Wilde sublinia faptul cã statisticile pot înºela ºi ne pot duce la concluzii greºite. Dar chiar dacã statisticile sunt susceptibile de interpretãri greºite, nu îndrãznim sã le minimalizãm importanþa în analizarea crizei cu care ne confruntãm. Ele ne pot ajuta sã înþelegem gravitatea problemelor pe care le avem.

Este adevãrat cã putem fi înºelaþi de numere ºi sã tragem concluzia cã în ciuda aparenþelor, Diviziunea America de Nord creºte încã. Dar realitatea este alta. Conform unor surse demne de încredere, între 30 ºi 35 % din membrii noºtrii nu mai vin la bisericã. Asta a dus la reducerea darurilor. Au fost aprobate reduceri în bugetul bisericii. Scade ºi numãrul studenþilor din ºcolile noastre. Unele instituþii au fost închise. Suntem în procesul de a reduce activitãþile bisericii ºi resursele pe care le avem. Vânzarea cãrþilor noastre scade. Publicaþiile bisericii au fost reduse, dar chiar ºi aºa, tirajul lor a scãzut. Am ajuns la un moment de limitã financiarã, când majoritatea conferinþelor reduc numãrul de pastori. Acestea sunt consecinþe inevitabile a ceea ce a avut loc în domeniul teologic.

Dupã ce s-au semãnat atâtea seminþe de îndoialã ºi nesiguranþã de cãtre cei care sunt obsedaþi de dorinþa de a reinterpreta teologia bisericii, dupã atâþia ani de dispute teologice, la ce altceva ne putem aºtepta? Suntem martorii roadelor inevitabile ale liberalismului. Când este semãnatã necredinþã recolta va fi cu siguranþã apostazia.

Dupã ce a intrat pe furiº între zidurile cetãþii lui Dumnezeu, liberalismul, în diferitele lui forme, a reuºit sã sã deschidã uºile bisericii invaziei altor rele, cum ar pluralismul, secularismul, umanismul, materialismul, futurismul ºi preterismul.

Pluralismul

Pentru a rãspândi criza cu care ne confruntãm, unii sugereazã sã se adopte oficial pluralismul teologic, acceptarea coexistenþei paºnice în rândurile noastre a pãrerilor contradictorii, chiar opuse.

“În privinþa doctrinelor de bazã – unitate; în privinþa celor neesenþiale – libertate; ºi dragoste în toate” este dictonul care îi inspirã pe apãrãtorii pluralismului, în apelul lor la flexibilitate ºi deschidere. Dar cine hotãrãºte ce este esenþial ºi ce poate fi negociat? Membrii laici, pastorii, instituþiile teologice, consiliile anuale sau biserica sub conducerea Duhului Sfânt? Am putea sã ne menþinem poziþia de ultima miºcare profeticã a lui Dumnezeu dacã ne-am fragmenta pãrerile teologice, acceptând diferite ºcoli de gândire?

Avem nevoie de unitate teologicã în predicarea ºi publicaþiile noastre, dar, mai presus de toate, avem nevoie de unitate în departamentele teologice ale colegiilor ºi universitãþilor noastre. Nicio ºcoalã de teologie, sub influenþe pluralistice, zguduitã de controverse, nu este capabilã sã dea predicatori cu convingeri puternice. Predicatorii care au incertitudini nu pot sã predice cu putere.

Rãspândirea cu succes a Evangheliei în lumea mediteraneanã pe vremea apostolilor a ameninþat unitatea creºtinã. Erau botezaþi oameni din medii diferite, care aduceau în bisericã unele din ideile religioase populare la acea vreme. Astfel, era pericolul ca învãþãturile bisericii sã fie afectate de sincretism. Conºtient de acest pericol, apostolul Pavel i-a îndemnat pe efeseni sã menþinã unitatea. Vezi Efeseni 4:4-6.

Scriind “bisericilor din Galatia,” apostolul ºi-a exprimat regretul pentru felul în care galatenii, sub influenþele pluralistice, îºi schimbaserã ideile ºi se întorseserã de la harul lui Hristos la o “altã” Evanghelie (Galateni 1:6). Era Pavel îngust când fãcea apel la unitate? La urma urmelor, evreii creºtini cu siguranþã cã predicau mântuirea prin Hristos. Din câte ºtim, ei nu au negat niciodatã cã ar fi necesar sã crezi în Isus ca Mesia ºi Mântuitor. De ce era atunci Pavel aºa de vehement în opoziþia sa faþã de predicarea iudeo-creºtinilor? Pentru cã iudaizatorii denaturau Evanghelia lui Hristos, lãsându-i pe credincioºi într-o stare de confuzie mentalã ºi spiritualã. Riscând sã fie considerat intransigent, Pavel i-a îndemnat pe galateni sã nu le acorde atenþie celor care, pretinzând autoritate eclesiasticã, distrugeau pacea ºi unitatea care exista între sfinþi.

Sã învãþãm din experienþa metodiºtilor

Metodismul modern este cunoscut pentru varietatea doctrinei. Pastorii lor au libertatea de a adopta diferite ºcoli de interpretare a Bibliei. Încercarea de a defini doctrina de bazã a metodismului a avut parte de multã opoziþie, iar teologia metodistã nu mai este ce era odatã. Cei care vor sã fie acceptaþi ca membri ai bisericii nu mai trebuie sã adopte anumite învãþãturi de credinþã. La întrebarea “Ce cred metodiºtii?” pastorii ºi membrii de rând rãspund cã ei cred în Isus.

Astãzi biserica metodistã pierde foarte mulþi membri. “Între 1965 ºi 1975 Biserica Metodistã Unitã a pierdut peste un milion de membri,” spune C. Peter Wagner în lucrarea Leading Your Church to Grow (Cum sã faci ca biserica sã creascã), p. 32. Cine este vinovat pentru asta? Exodul cu care se confruntã Biserica Metodistã nu este cauzat de factori exteriori. Adevãrata cauzã este în interiorul bisericii. Dacã ar fi atacatã de duºmani din afarã, dacã ar fi persecutatã ca rezultat al eforturilor de a evangheliza lumea, ar fi speranþã pentru metodism. Dar lumea nu persecutã o bisericã ce se pare cã nu susþine nimic. Biserica Metodistã este în declin ca rezultat al faptului cã nu ºi-a pãstrat moºtenirea teologicã.

Putem sã învãþãm o lecþie din aceastã experienþã dureroasã?

Preterism, criticism istoric ºi futurism

Unii teologi adventiºti nu mai acceptã principiile de interpretare a profeþiei care au fãcut ca biserica noastrã sã fie ceea ce este astãzi.

Pionierii bisericii au descoperit în cãrþile Daniel ºi Apocalipsa misiunea noastrã. Aplicând metoda istoricã de interpretare a profeþiei, care fusese folositã de majoritatea creºtinilor de-a lungul secolelor ºi care a avut aprobarea lui Ellen White, pionierii bisericii au descoperit istoria conflictului dintre Hristos ºi Satana. Astfel s-au vãzut ca parte integrantã a conflictului cosmic.

Cu toate acestea, astãzi se simte o respingere treptatã a metodei istorice ºi se acceptã tot mai mult ºcolile contra-reformate de interpretare profeticã. Mai mult chiar, criticismul istoric nu permite predicþii pe termen lung. Drept rezultat, în unele

ªcolile de interpretare profeticã fie mutã împlinirea profeþiilor importante la sfârºitul istoriei (perspectiva futuristã), fie considerã cã ele au fost importante doar în trecutul îndepãrtat (perspectiva preteristã), fie neagã profeþiile care aratã cãtre un viitor îndepãrtat (perspectiva criticã-istoricã). Aceste interpretãri fac ca profeþiile din Daniel ºi Apocalipsa sã fie irelevante ºi transformã miºcarea adventistã într-o altã confesiune fãrã putere ºi fãrã vreun mesaj profetic special.

Secularismul

Un alt intrus care îºi face tot mai simþitã prezenþa înãuntrul cetãþii lui Dumnezeu este tendinþa cunoscutã sub denumirea de “secularism,” definitã adesea ca organizarea vieþii ca ºi cum Dumnezeu nu ar exista. Influenþa crescândã a acestui curent face sã scadã frecventarea bisericii ºi consacrarea faþã de idealurile creºtine, iar biserica – orice fel de bisericã – sã fie consideratã învechitã ºi irelevantã. Dezvoltarea profesionalã, prestigiul, afacerile ºi câºtigul, statusul economic ºi realizãrile academice sunt supraestimate, în timp ce virtuþile creºtine sunt neglijate sau trecute pe al doilea plan.

Conform lui Norman Blake, astãzi creºtinii din America pot fi împãrþiþi în douã grupuri: “supranaturaliºtii” ºi “secularizaþii”. “Supranaturaliºtii”, observã Blaike, sunt în general teologi de dreapta, iar “secularizaþii” de stânga. “Supranaturaliºtii”, afirmã el, laudã virtuþile creºtine cum ar fi devoþiunea, evlavia ºi consacrarea faþã de bisericã, în timp ce “secularizaþii” admirã toleranþa, succesul, eficienþa ºi realizãrile academice. (2)

Procesul secularizãrii nu îi afecteazã doar pe credincioºi, ci ºi instituþiile. Conform lui George Marsden, istoric la Universitatea Duke, caracterul creºtin al multor instituþii creºtine de odinioarã a fost eclipsat, acum “pãrându-se cã nimeni nu observã nimic ºi cã nimãnui nu îi pasã.”

În ultimele douã decenii am vãzut cum instituþiile adventiste sunt afectate de schimbãri substanþiale, nu toate pozitive. Secularismul îºi face pe ascuns drum în instituþiile noastre, tinzând sã le eclipseze caracterul creºtin. Serviciile divine au încã loc în capele, dar ele sunt mai mult o formã decât o putere spiritualã. (3)

Respingând autoritatea bisericii, a Bibliei ºi a adevãrurilor fundamentale, liberalismul teologic are o contribuþie uriaºã la secularismul acesta înºelãtor care se observã în biserici ºi instituþii. Existã o toleranþã tot mai mare faþã de modelarea religiei conform spiritului vremii.

Alte rele

Alte rele, cum ar fi libertatea academicã exageratã, metoda criticã-istoricã de abordare a Scripturii ºi evoluþia teistã (cu cronologia sa lungã) contribuie la scãderea încrederii în punctele fundamentale de doctrinã ºi conduc biserica la un dezastru spiritual.

Când este acceptatã libertatea academicã fãrã sã existe responsabilitate confesionalã, este imposibil de împiedicat predicarea în bisericã a ideilor aberante. Apãrãtorii libertãþii academice declarã cã nu suntem o bisericã strâns legatã de un crez ºi cã fiecare membru ar trebui sã aibã libertatea de a avea diferite pãreri teologice. Dar noi suntem de pãrere cã dacã cineva este adventist de ziua a ºaptea ar trebui sã accepte în întregime punctele noastre de doctrinã. Altfel, nu mai este adventist.

Încã îmi amintesc cum unii teologi adventiºti s-au împotrovit puternic atunci când metoda criticã-istoricã a fost condamnatã oficial de Conferinþa Generalã, pe baza faptului cã aceastã metodã, prin definiþie, înlãturã credinþa noastrã în transcendenþa Scripturii.

Cred deci cã biserica are dreptul indiscutabil de a decide ce metodã de interpretare profeticã ar trebui sã foloseascã teologii ºi pastorii noºtri. Aceasta este singurul fel în care ne putem apãra moºtenirea religioasã, care se înscrie la principiul Reformei, cum cã Biblia este Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu ºi propriul ei interpret. Evoluþia teistã (sau creaþiunea progresistã) este acceptatã de un numãr tot mai mare de teologi din rândurile noastre. Ea presupune subordonarea ºi conformarea Scripturii faþã de teoria darwinistã a evoluþiei speciilor. Cei care acceptã aceastã ºcoalã de gândire nu mai considerã anumite pãrþi cheie ale Bibliei ca surse de informaþie istoricã demne de încredere. Adoptând aceastã poziþie ei aºazã ipotezele ºtiinþifice deasupra Scripturii, facând din ºtiinþã judecãtorul Cuvântului lui Dumnezeu.

A cincea coloanã

Rãzboiul Civil din Spania (1936-1939) a lãsat un milion de morþi. Când conflictul se pãrea cã ajunge la punctul culminant, generalul Emilio Mora a poruncit ca patru coloane sã se îndrepte cãtre capitalã. Dar pe lângã aceste patru coloane, el conta pe a cincea, care reuºise sã intre în Madrid, pentru a elibera oraºul când avea sã soseascã momentul decisiv.

Printre lecþiile pe care ne învaþã istoria, este cea a cãderii imperiilor ºi a instituþiilor care au cedat forþelor interioare. Istoricul Gibbon (1737-1796) atribuie chiar ºi cãderea Romei unor cauze interne, nu externe. El vorbeºte despre faptul cã Petrarca, poetul italian din secolul al XIV-lea, a descris astfel cãderea Romei: “Priviþi rãmãºiþele Romei, umbra fostei ei mãreþii! Nici timpul, nici barbarii nu se pot lãuda cã au pricinuit aceastã nimicire uimitoare. Roma a fost nimicitã de proprii ei cetãþeni, de cei mai iluºtri copii ai ei.”

Multe civilizaþii au fost învinse de sabotajul unei a cincea coloane. Istoria ne avertizeazã cu privire la ce poate sã aibã loc în bisericã. Nu duºmanii din afarã sunt cei mai de temut. Cel mai mare rãu este provocat de influenþele perfide ºi distrugãtoare introduse de Satana, marele nostru vrãjmaº.

Care a fost cea mai mare înfrângere pe care a suferit-o biserica creºtinã? Pierderea vieþilor ca rezultat al violenþei, al martirajului sau al torutrei? Nu. Cea mai mare înfrângere a bisericii creºtine a avut loc atunci când a fost acceptatã favoarea Imperiului Roman ºi s-au pierdut curãþia ºi zelul. Când a pãrãsit catacombele, biserica a început sã se modeleze dupã splendoarea lumii. A cincea coloanã a Satanei – calul troian – a slãbit biserica din interior, pavând calea cãtre scãderea credinþei ºi stabilirea pseudo-creºtinimsului

Concluzie

Imaginea pe care am prezentat-o mai sus, cu privire al Biserica Adventistã, poate fi consideratã sumbrã ºi întunecatã. Dar în ultimele mele cuvinte mi-ar plãcea sã prezint o parte mai luminoasã. În ciuda problemelor cu care ne confruntãm, avem multe motive pentru a crede în triumful mesajului nostru, atâta timp cât rãmânem credincioºi Bibliei. Va avea loc o redeºteptare ºi vom fi martori ai minunilor evanghelizãrii.

Mesajul ºi miºcarea noastrã meritã sã fie caracterizate de un spirit de biruinþã, pentru cã nu se bazeazã pe “basme meºteºugit alcãtuite,” ci pe “cuvântului proorociei fãcut ºi mai tare.”

“Biserica s-ar putea sã parã cã e pe punctul de a cãdea, dar nu va fi aºa. Ea va rãmâne, în timp ce pãcãtoºii din Sion vor fi cernuþi – pleava despãrþitã de grâul preþios.” (Mesaje selectate, cartea 2, p. 380)

Convingerea cã Dumnezeu conduce aceastã miºcare ne permite sã declarãm, fãrã nicio urmã de îndoialã, cã focul de pe altarele adventiºtilor nu se va stinge niciodatã. Hotãrârea de a câºtiga lumea pentru Hristos ne va motiva în programele noastre evanghelistice. Lumea va fi luminatã cu gloria mesajului adventist.

NOTE

1. Vezi Australasian Record, 28 octombrie 1989.

2. Vezi N.W.H. Blaike, “Altruism in the Professions: The Case of the Clergy,” () Australia and New Zealand Journal of Sociology 10 (1974), p. 87.

3. Time, 22 mai 1989.

______________________________