Rom 1.19: “Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci Dumnezeu le-a arătat.” NTR

Sabatul – un semn de amintire despre Creaţiune, Creator, apartenenţă, familie, origine, destin…

Îl poţi cunoaşte pe Creatorul Universului nu doar privind uimit prin telescopul Hubble la cerul înstelat, ci şi atunci când privești la viaţa şi lumea din jur, la Pământul nostru, printr-un binoclu.

Îl poţi cunoaşte pe Creator, nu doar privind la minunile din jurul nostru – creaţiunea exterioară, ci şi atunci când privim la noi înşine – Omul, coroana creaţiunii, adică la creaţiunea interioară.

Îl poţi cunoaşte pe Creator, nu doar privind la tainele organismului uman biologic, cu armonia dintre părţi şi controlul perfect endocrin şi nervos al acestei complexităţi fantastice, de la metabolismul celular şi până la reflexele sistemului nervos central, reglajele sistemului nervos vegetativ şi procesele complicate ale psihismului  uman aflat în permanentă modelare, ci şi la interior, la sufletul nostru pur care are nevoie de tot atâta armonie, reglaj, control şi remodelare, dar care spre deosebire de corp, care degenerează din zi în zi, îmbătrânind puţin câte puţin, acesta (sufletul) se dezvoltă într-o direcţie sau alta, an de an şi zi de zi.

Minunile sufletului!…

Minunile sufletului ne vorbesc tot atât de mult despre Creator, ca şi minunile trupului:

-         NEVOIA DE APARTENENŢĂ,

-         BUCURIA RELAŢIILOR SOCIALE NORMALE

-         PRIETENIA

-         ÎMPLINIREA FAMILIALĂ,

-         CONŞTIENŢA UNEI ORIGINI NOBILE, ÎNALTE,

-         CHEMAREA UNUI DESTIN LUMINOS, PLIN DE SENS,

-         ECHILIBRUL UNEI CONŞTIINŢE ÎMPĂCATE,

-         PLĂCEREA DE FRUMOS,

-         DORINŢA DE CREŞTERE, DEZVOLTARE, MATURIZARE,

-         RESPECTUL PENTRU VALORI ŞI VIAŢĂ.

Toate acestea ne vorbesc despre o entitate la fel de complexă, ca şi organismul biologic: „Omul nostru interior”, aşa cum îl numeşte Pavel:

„Chiar daca omul nostru de afară se trece, omul nostru din lăuntru se înnoiește din zi în zi „ 2 Cor 4.16

Tocmai acest mers invers, paradoxal este un motiv de a ne aminti de Tatăl: în timp ce organismul nostru slăbește, îmbătrânește și chiar statura noastra scade, sufletul nostru, spiritul nostru întinerește, se întărește, pregătindu-ne pentru marea Revedere, Glorioasa Întâlnire care parcă ar fi cumva imprimată în ţesătura sufletului ca un model ascuns de care adesea nu ești conștient, dar care încetul cu încetul se desface înaintea conștienței noastre ca un destin care ne cheamă acasă.

Câteva cuvinte, simbol al câtorva experiențe fundamentale, primare, ajung să ne domine setea sufletească, frământările interioare şi căutarea existenţială: TATĂL, ACASĂ, BINE, IERTARE, ÎMPREUNĂ. Chiar şi numele pe care îl avem este un semn al apartenenței, al dependenței, – el este primit de la cel care ne-a născut sau ne-a crescut și ne vorbește „volume” despre o iubire inexplicabilă într-o lume doar materialistă.

De unde iubirea intr-o lume doar animalică, evoluționistă?

De unde setea sufletească și dorul după ceva ce n-am văzut niciodată?

De unde radarul acesta care ne atrage spre origini precum păsările  călătoare care la vârsta adultă migrează distanțe uriașe până la locul în care și-au câștigat libertatea spărgând o coajă de ou?

Cine ne-a invățat pe noi și pe ele să dorim Înaltul?

Dr. Dinu Costin

Autor: Russell Grigg

Se ştia de mult că unul dintre cei mai eficienţi popularizatori ai teoriei evoluţiei a plăsmuit cîteva schiţe, însă numai recent a fost descoperită amploarea uimitoare a falsului său.

Majoritatea oamenilor au auzit sau au fost învăţaţi că în timpul primelor luni de dezvoltare în uter, embrionul uman trece prin (sau recapitulează) diverse stagii evolutive, cum ar fi etapa în care are branhii ca un peşte, coadă ca o maimuţă etc.

Nu numai că teoria a fost prezentată generaţiilor de studenţi biologi/medicinişti ca un fapt, dar a fost de asemenea folosită mulţi ani pentru a justifica în mod convingător avortul. Susţinătorii avortului pretind că fătul ucis ar fi încă în stadiul de peşte sau de maimuţă, nedevenind încă o fiinţă umană.

Această teorie, numită recapitulare embrionară, a fost ferm expusă de Ernst Haeckel la sfîrşitul anilor 1860 pentru a promova teoria evoluţiei a lui Darwin în Germania, chiar dacă Haeckel nu avea dovezi pentru a-şi susţine punctul de vedere [1].

Date fabricate

Fiind lipsit de probe, Haeckel a pornit la fabricarea lor. A schimbat fraudulos între ele schiţe (ale altor oameni de ştiinţă) de embrioni umani şi de cîine, pentru a mări asemănarea dintre ele şi a ascunde nepotrivirile.

Savanţii germani contemporani lui Haeckel (de menţionat este, în 1874, Wilhelm His Sr, profesor de anatomie la Universitatea din Leipzig) erau conştienţi de această fraudă şi i-au smuls acestuia o mărturisire vagă, în care Haeckel învinovăţea pentru eroari pe desenatorii schiţelor, fără a recunoaşte că el însuşi era autorul lor! [2]

Cei mai informaţi evoluţionişti au ajuns în ultimii 70 de ani la concluzia că teoria recapitulării este falsă. [3]

Totuşi, ea este în continuare avansată ca sprijin pentru teoria evoluţionistă în multe manuale şi enciclopedii de specialitate şi de personalităţi evoluţioniste precum Carl Sagan. [4]

Dar aşteptaţi – e mai mult decît atît

Cînd evoluţioniştii spun că teoria recapitulării este falsă, de regulă ei nu înţeleg să admită faptul că compararea embrionilor nu furnizează dovezi ale descendenţei comune. De fapt, ei încă subliniază frecvent presupusele similarităţi dintre embrionii aflaţi în stadiile primare (numite omologie embrionară) ca fiind dovezi ale evoluţiei. Această presupunere este fundamentată pe ideea că astfel de similarităţi sunt “cunoştinţe elementare”. [5]

Pretinsele similarităţi dintre embrioni se bazau de ani de zile, conştient sau nu, pe un set de 24 de schiţe ale lui Haeckel pe care le-a publicat mai întîi în 1866 în lucrarea sa Morfologia generală a organismelor, şi apoi în 1874 în mai cunoscuta sa Antropologie. Ele aveau ca scop să arate embrionii de peşte, salamandră, ţestoasă, găină, porc, vacă, iepure şi om în trei stagii de dezvoltare. Diversele stadii, în special cele timpurii, prezentau asemănări substanţiale. Chiar din momentul apariţiei acestor schiţe, s-a presupus că ele ne redau ceva foarte aproape de adevăr despre embrionii speciilor vertebrate. Atît de mult încît ele încă apar în manuale şi în lucrări cunoscute despre evoluţie. [6,7]

De fapt, nimeni nu s-a deranjat să verifice – pînă acum. Se dovedeşte că frauda lui Haeckel este mult mai gravă decît s-a crezut. Privitor nu numai la ideea de recapitulare: se pare că similarităţile sunt mult, mult mai mici decît s-ar fi gîndit cineva.

Frauda cercetată şi dezvăluită

Michael Richardson, lector şi embriolog la Şcoala Medicală Spitalul St. George din Londra, a dezvăluit şi mai mult dimenstiunile acestei fraude, într-un articol din publicaţia Anatomy and Embriology [8], recent revăzut în Science [9] şi New Scientist. [10]

Richardson afirmă:

„am simţit întotdeauna că ceva este greşit în legătură cu schiţele lui Haeckel, fiindcă nu se potriveşte cu concepţia şi înţelegerea mea asupra ratei cu care peştii, reptilele, păsările şi mamiferele îşi dezvoltă trăsăturile distinctive”8 El nu a putut găsi nicăieri vreo menţiune despre cineva care să fi comparat realmente embrionii unei specii cu aceia ai alteia, aşa încît “nimeni nu citează nici un fel de date comparative în susţinerea ideii”. [8]

Din acest motiv el a adunat o echipă internaţională care să facă exact acest lucru – să examineze şi să fotografieze forma externă a embrionilor unei game largi de specii vertebrate, aflate într-un stadiu comparabil cu cel descris de Haeckel.8

Echipa a colectat embrioni de la 39 de animale diferite, inclusiv marsupiale din Australia, broaşte de copac din Puerto Rico, şerpi din Franţa, şi un embrion de aligator din Anglia. Au descoperit faptul că embrionii de diferitelor specii sunt foarte diferiţi. De fapt, sunt atît de diferiţi încît e imposibil ca schiţele lui Haeckel (reprezentînd embrioni asemănători la vedere) să fi fost făcute după specimene reale.

Nigel Hawkes l-a intervievat pe Richardson pentru prestigiosul ziar britanic The Times [11]. Într-un articol în care îl descrie pe Haeckel ca pe “Un mincinos embrionic”, el îl citează pe Richardson:

“Acesta este unul dintre cele mai grave cazuri de fraudă ştiinţifică. Este şocant să descoperi că cineva odată considerat un mare om de ştiinţă deruta în mod deliberat. Mă înfurie… Ceea ce el (Haeckel) a făcut, a fost să ia un embrion uman şi să-l copieze, pretinzînd că salamandra şi porcul şi toate celelalte arată la fel în acelaşi stadiu de dezvoltare. Nu este aşa… Sunt falsuri”. [11]

Haeckel nu numai că a alterat schiţele adăugînd, omiţînd şi schimbînd trăsături dar, conform lui Richardson şi echipei sale,

“El de asemenea a măsluit scara pentru a exagera asemănările dintre specii, chiar şi cînd era o diferenţă de zece ori în mărime. În continuare, Haeckel a făcut neclare diferenţele neîngrijindu-se a menţiona numele speciilor în cele mai multe cazuri, ca şi cum un singur reprezentant ar fi exact pentru un întreg grup de animale”. [9]

Schiţele lui Ernst Haeckel au fost declarate falsuri de către profesorul His în 1874 şi au fost incluse în cvasi-mărturisirea lui Haeckel, dar conform lui Richardson,

“Mărturisirea lui Haeckel s-a pierdut după ce schiţele sale au fost ulterior folosite într-o carte din 1901 numită Darwin and after Darwin şi reproduse pe scară largă în cărţile de biologie în limba engleză”. [9,12]

Se vor grăbi acum oare bibliotecile, editurile şi popularizatorii de cărţi evoluţioniste a le rescrie ori a le retrage din circulaţie, ori a recunoaşte în alt fel faptul că teoria similarităţilor (asemănărilor) embrionare ca dovadă a evoluţiei este în mare parte bazată pe o fraudă academică?

Referinţe şi note

1. Asemănarea superficială a unor diferiţi embrioni unul cu altul a atras atenţia zoologilor încă dinainte de Haeckel, inclusiv J.F. Meckel (1781-1883), M.H. Rathke (1793-1860), şi Etienne R.A. Serres (1786-1868) care a emis teoria conform căreia embrioni ai animalelor superioare trec prin stagii comparabile cu adulţi ai animalelor inferioare, şi K. von Baer (1792-1876) care era creaţionist şi s-a opus acestei viziuni, la fel de viguros opunîndu-se darwinismului (Encyclopaedia Britannica, 1:789, 1992). Haeckel a fost însă cel care a popularizat ideea cu ideea atractivă “ontologia recapitulează filogenia” (însemnînd că dezvoltarea embrionilor umani în uter este o reluare a treptelor presupusei evoluţii omului dintr-o creatură primitivă).
2. R. Grigg, ‘Ernst Haeckel: Evangelist for evolution and apostle of deceit’, Creation 18(2):33–36, 1996.
3. De exemplu evoluţionistul Stephen J. Gould a declarat: “Atît teoria [recapitulării] cît şi “abordarea dezlînată” a clasificării pe care ea o încurajează sunt astăzi, sau a trebui să fie, moarte. ‘Dr Down’s Syndrome’, Natural History, 89:144, April 1980, citat din Henry Morris, The Long War Against God, Baker Book House, Michigan, p. 139, 1989.
4. De exemplu, World Book Encylopedia, 6:409–410, 1994; Collier’s Encyclopedia, 1994, 2:138, 1994; Carl Sagan, The Dragons of Eden, Book Club Associates, London, pp. 57–58, 1977.
5. Creaţioniştii au atras atenţia timp de mulţi ani că similitudinea nu dovedeşte descendenţa comună, ci poate foarte bine să se datoreze design-ului comun, abordare obişnuită pentru o inginerie eficentă.
6. De exemplu, Scott Gilbert, Developmental Biology, Sinauer Associates, Massachusetts, fifth ed. pp. 254 and 900, 1997, where Gilbert wrongly attributes the drawings to ‘Romanes, 1901’. And George B. Johnson, Biology, Mosby-Year Book, St Louis, p. 396, 1992.
7. De exemplu Mahlon Hoagland and Bert Dodson, The Way Life Works, Ebury Press, London, p. 174, 1995, prezintă desenele lui Haeckel color, nici mai mult, nici mai puţin! Şi Richard Leakey, Illustrated Origin of Species, Faber and Faber, London, p. 213, 1986, în care Leakey numeşte recapitularea lui Haeckel dogmă ‘greşită’, dar totuşi reproduce schiţele.
8. Michael Richardson et al, Anatomy and Embryology, 196(2):91–106, 1997.
9. Elizabeth Pennisi, ‘Haeckel’s Embryos: Fraud Rediscovered’, Science 277(5331):1435, September 5, 1997.
10. ‘Embryonic fraud lives on’, New Scientist 155(2098):23, September 6, 1997.
11. Nigel Hawkes, The Times (London), p. 14, August 11, 1997.
12. Creaţioniştii au fost totdeauna conştienţi de frauda lui Haeckel, deşi nu neapărat şi de proporţia ei. Vezi şi Ian Taylor, In the Minds of Men, TFE Publishing, Toronto, pp. 185ff., 275ff., 1986; Wilbert H. Rusch SR, ‘Ontogeny Recapitulates Phylogeny’, Creation Research Society, 6(1):27–34, June 1969; Douglas Dewar, Difficulties of the Evolution Theory, Edward Arnold & Co., London, Chapter VI, 1931. Also Assmusth and Hull, Haeckel’s Frauds and Forgeries, Bombay Press, India, 1911.

Sursa articolului: Creation ex nihilo 20(2):49–51, March–May 1998. Traducere de Iulian Ţigănelea

Cu permisiune

Sursa: www.creationism.info.ro

Autor: William Dembski

Conform darwinismului, singurele cauze responsabile pentru originea si dezvoltarea vietii sunt cele naturale si nedirijate. În mod particular, darwinismul exclude posibilitatea ca Dumnezeu sau oricare altă inteligentă călăuzitoare să fi jucat vreun rol în originea si dezvoltarea vietii. În cultura vestică, ascensiunea darwinismului a fost cu adevărat meteorică. Si totusi, pe tot parcursul ascensiunii sale au existat întotdeauna dizidenti care au considerat ca neadecvată viziunea darwinistă conform căreia cauze naturale nedirijate ar produce întreaga diversitate si complexitate a vietii.

Înainte de mijlocul anilor ‘80 această dizidentă a fost sporadică, si căutând în principal să influenteze opinia publică prin procese (si nu a fost prea eficientă în acest domeniu). Odată cu miscarea Design-ului Inteligent, această dizidentă a devenit acum polarizată, promitând să răstoarne dominatia culturală a darwinismului, cam în acelasi fel în care miscările de eliberare din Europa de Est au răsturnat dominatia politică a marxismului la sfârsitul anilor ‘80.

Miscarea Design-ului Inteligent începe odată cu lucrările lui Charles Thaxton, Walter Bradley, Michael Denton, Dean Kenyon si Phillip Johnson. Fără a lua Biblia ca pe un text stiintific, acesti savanti au criticat darwinismul pe baze stiintifice si filosofice. Pe tărâmul stiintific, ei au arătat că darwinismul este un cadru inadecvat pentru biologie. Pe tărâmul filosofic, au arătat că darwinismul este încurcat fără iesire cu naturalismul, viziunea conform căreia natura îsi este suficientă si astfel nu are nevoie de Dumnezeu sau de altă inteligentă călăuzitoare. Mai recent, savanti precum Michael Behe, Stephen Meyer, Paul Nelson, Jonathan Wells si eu însumi au trecut la un alt nivel, propunând un program de cercetare pozitivă în care cauzele inteligente devin cheia întelegerii diversitătii si complexitătii vietii.

Prin această dublă abordare – critica darwinismului pe de o parte, si furnizarea unei alternative pozitive pe de altă parte -, miscarea Design-ului Inteligent a câstigat rapid aderenti dintre cei mai buni si străluciti membri ai comunitătii academice. Ea este responsabilă deja pentru pierderea de către darwinism a “pozitiei” sale pe piata intelectuală. Dacă va reusi pe deplin, Design-ul Inteligent nu va îndepărta doar darwinismul, ci si mostenirea culturală a acestuia. Și din moment ce nici un aspect al culturii occidentale nu a scăpat neatins de influenta darwinismului, nici un aspect al culturii occidentale nu va scăpa astfel reevaluării în lumina Design-ului Inteligent.

Ce este deci Design-ul Inteligent? Design-ul inteligent începe cu observarea faptului că anumite cauze inteligente pot face lucruri de care cauzele naturale nedirijate nu sunt capabile. Acestea din urmă pot plasa piese de scrabble pe o tablă, dar nu pot aranja piesele în cuvinte si expresii cu sens. Pentru a obtine un aranjament care are sens este nevoie de o cauză inteligentă. Această intuitie, că există o distinctie fundamentală între cauzele naturale nedirijate pe de o parte si cauzele inteligente pe de cealaltă parte, a sustinut argumentele design-ului din secolele trecute.

De-a lungul secolelor, teologii au sustinut că natura prezintă caracteristici pe care natura însăsi nu le poate explica, dar care, în schimb, necesită o inteligentă superioară naturii. De la Părintii Bisericii precum Minucius Felix si Vasile cel Mare (secolele 3 si 4) la scolasticii medievali precum Moise Maimonide si Toma d’Aquino (secolele 12 si 13) până la gânditori reformati precum Thomas Reid si Charles Hodge (secolele 18 si 19), găsim teologi care aduc argumente pentru design, plecând de la datele naturii si ajungând la inteligenta care operează asupra si deasupra naturii.

Argumentele pentru design nu sunt noi. Într-adevăr, argumentele pro-design continuă să fie un reper al cursurilor de filosofie si religie. Cel mai faimos dintre argumentele pentru design este cel al lui William Paley – argumentul ceasornicarului (din cartea lui Paley Teologie Naturală, publicată în 1802). Conform lui Paley, dacă găsim un ceas pe un câmp, adaptarea mijloacelor ceasului la scopul său (adică adaptarea părtilor sale în scopul indicării timpului) ne asigură că el este produsul unei inteligente, si nu doar rezultatul unor procese naturale nedirijate. La fel, minunatele adaptări ale mijloacelor la scopuri în organisme, fie la nivelul întregului organism, sau la nivelul diverselor subsisteme (Paley s-a concentrat în mod special pe ochiul mamiferelor), asigură faptul că organismele sunt produsul unei inteligente.

Cu toate că este în mod intuitiv atractiv, argumentul lui Paley a fost, până nu demult, considerat desuet. Acest lucru se schimbă acum. În ultimii cinci ani design-ul a cunoscut o revigorare explozivă. Oamenii de stiintă încep să înteleagă că design-ul poate fi formulat riguros ca teorie stiintifică. Ceea ce a tinut designul în afara mainstream-ului stiintific în acesti ultimi 130 de ani este absenta unei metode precise de a distinge obiectele care au o cauză inteligentă de cele care nu au o cauză inteligentă. Pentru ca design-ul să fie un concept stiintific rodnic, oamenii de stiintă trebuie să fie siguri că pot determina cu încredere dacă ceva este produsul design-ului.

Johannes Kepler credea că craterele de pe lună au fost proiectate de locuitorii lunii. Acum stim că aceste cratere s-au format pe cale naturală. Tocmai această teamă de a atribui în mod eronat ceva design-ului cu riscul de a fi contrazis mai târziu a împiedicat design-ul de a intra corespunzător în rândul stiintei. Dispunând de metode precise de a distinge obiectele provenite din actiuni inteligente de cele din actiuni neinteligente, oamenii de stiintă sunt acum capabili să evite greseala lui Kepler.

Ceea ce a apărut este un nou program pentru cercetare stiintifică cunoscut ca Design Inteligent. În biologie, Design-ul Inteligent este o teorie despre originile biologice si despre dezvoltare. Asumptia sa principală este ca, pentru a explica structurile complexe bogate în informatie din biologie este necesar apelul la cauze inteligente, si că aceste cauze sunt detectabile în mod empiric.

A spune că aceste cauzele inteligente sunt detectabile pe cale empirică este echivalent cu a spune că există metode bine definite care, pe baza caracteristicilor observabile ale lumii, sunt capabile să distingă în mod coerent cauzele inteligente de cele naturale si nedirijate. Multe stiinte speciale au dezvoltat deja asemenea metode pentru a trage această linie de demarcatie – de notat sunt stiinta judiciară, criptografia, arheologia si căutarea inteligentei extraterestre (precum în filmul Contact).

De câte ori aceste metode detectează cauzalitate inteligentă, entitatea subzistentă pe care o descoperă este informatia. Design-ul Inteligent formulat corespunzător este o teorie a informatiei. În cadrul unei asemenea teorii, informatia devine un indicator demn de încredere al cauzalitătii inteligente, precum si un obiect adecvat al investigatiei stiintifice. Design-ul Inteligent devine astfel o teorie pentru detectarea si măsurarea informatiei, explicarea originii si monitorizarea fluxului acesteia. Design-ul Inteligent este nu este, deci, studiul cauzelor inteligente per se, ci studiul căilor informationale induse de cauze inteligente.

Ca rezultat, Design-ul Inteligent nu presupune nici un creator si nici miracole. Design-ul Inteligent este minimalist din punct de vedere teologic. El detectează inteligenta fără a specula despre natura acestei inteligente. “Complexitatea ireductibilă” a biochimistului Michael Behe, “informatia activă” a fizicianului David Bohm, “complexitatea functională” a matematicianului Marcel Schützenberger, si propria mea “informatie complexă specifică” sunt căi alternative către aceeasi realitate.

Detectabilitatea emprică a cauzelor inteligente este cea care face din Design-ul Inteligent o teorie stiintifică completă, si o distinge de argumentele pentru design ale filosofilor, sau de ceea ce a fost numită în mod traditional “teologia naturală”. Lumea contine evenimente, obiecte si structuri care epuizează resursele explanatorii ale cauzelor naturale nedirijate, si care pot fi explicate adecvat doar prin recursul la cauze inteligente. Oamenii de stiintă sunt acum în stare să demonstreze în mod riguros acest lucru. Astfel, ceea ce a constat într-o persistentă intuitie filosofică se transformă acum într-un program stiintific de cercetare.

Design-ul Inteligent face ca naturalismul, în toate formele lui, să fie respins. Naturalismul metafizic, viziunea conform căreia cauzele naturale nedirijate guvernează în întregime lumea, va fi respinsă pentru că este falsă. Naturalismul metodologic, viziunea conform căreia, de dragul stiintei, explicatia stiintifică nu trebuie niciodată să depăsească recursul la cauze naturale nedirijate, va fi respinsă întrucât sufocă cercetarea. Nu se câstigă nimic prin afirmatia că stiinta se poate descurca si fără cauze inteligente. În schimb, deoarece cauzele inteligente sunt detectabile în mod empiric, stiinta trebuie să rămână mereu deschisă dovezilor activitătii lor.

În ce stare lasă aceasta “creatia specială” si evolutionismul teist? Din punct de vedere logic, Design-ul Inteligent este compatibil cu orice – de la cel mai strict creationism (Dumnezeu este creatorul fiecărei specii noi în parte) până la cea mai subtil si de largă întindere evolutionism (Dumnezeu amestecând împreună toate organismele în marele arbore al vietii). Prima întrebare pentru Design-ul Inteligent nu este cum au apărut organismele (cu toate că aceasta este o temă de cercetare care trebuie abordată), ci dacă acestea prezintă în mod clar urme detectabile empriric ale unei cauze inteligente. În principiu, un proces evolutiv poate prezenta astfel de “semne de inteligentă” la fel ca orice act al creatiei speciale.

Dacă esti crestin, care este beneficiul teologic al Design-ului Inteligent? Este important să realizăm că Design-ul Inteligent nu este o tactică apologetică pentru atragerea oamenilor în Împărătia lui Dumnezeu. Design-ul Inteligent este un program stiintific de cercetare.

Acestea fiind spuse, Design-ul Inteligent nu are implicatii pentru teologie. Cea mai drastică provocare la adresa teologiei în ultimii două sute de ani a fost naturalismul. În cultura vestică, naturalismul a devenit pozitia implicită pentru toate cercetările serioase. De la studiile biblice la drept, la educatie, la stiintă, la presă, cercetarea este concepută numai sub presupozitia naturalismului.

C.S. Lewis se exprimă astfel: “Cu presupunerile naturaliste… te întâlnesti la tot pasul… Acest lucru provine în parte de la ceea ce am putea numi o ‘mahmureală’. Toti avem naturalismul în sânge si chiar convertirea nu înlătură dintr-o dată infectia din sistemul nostru. Presupozitiile materialiste se reîntorc în mintea noastră de câte ori vigilenta noastră este scăzută” (citat din Miracole)

Evidentiind design-ul din natură, Design-ul Inteligent promite să vindece cultura vestică de această regretabilă “mahmureală iluministă”. Într-adevăr, Design-ul Inteligent oferă cea mai clară dezmintire a naturalismului la zi. Naturalismul asteaptă de la stiintă să îi justifice acestuia îndepărtarea scopului din natură. Design-ul Inteligent arată că naturalismul se prăbuseste pe propriile baze. Pentru a fi siguri, există motive filosofice întemeiate pentru a respinge naturalismul – chiar existenta lumii si inteligibilitatea lumii ridică întrebări la care stiinta nu poate răspunde, si care arată către un punct dincolo de lume. Design-ul Inteligent arată că există de asemenea motive stiintifice întemeiate pentru respingerea naturalismului.

* William A. Dembski  este matematician si filosof, preda disciplina Stiinta si Teologie la Southern Seminary, Louisville, SUA. Este senior fellow la Center for Science and Culture apartinand de Discovery Institute si director executive al International Society for Complexity, Information, and Design (www.iscid.org). Traducere de Paul Cocei

Cu permisiune

Sursa: www.creationism.info.ro

Autor: Ron Lyttle

Povestea

Cu milioane de ani în urmă, evoluţioniştii susţin că o mulţime de substanţe chimice se agitau în oceane lipsite de forme de viaţă (sau în lacuri, bălţi), aici pe Pământ. În atmosferă era prezent gazul metan care era bombardat cu raze cosmice, şi fulgere puternice străbăteau văzduhul, luminând peisajul deşertic.  După suficient de mult timp, destule raze cosmice si fulgere, s-a format treptat o “supă primordială” care conţinea aminoacizi. Aceştia apoi s-au unit unii cu alţii formând proteine simple, considerate “cărămizile” vieţii. La un moment dat, aceste proteine s-a întâmplat să se aranjeze în ordinea potrivită, şi un prim obstacol a fost trecut: proteinele au început să se reproducă, şi astfel “s-a născut” o formă simplă de viaţă.

După nenumărate ere de timp, această formă simplă de viaţă a devenit treptat tot mai complexă prin modificări aleatoare ale proteinelor iniţiale, combinate cu condiţii externe de umiditate, temperatură, rezerve de nutrienţi, etc., pentru ca în cele din urmă să producă toată varietatea formelor complexe de viaţă care au locuit întâi oceanele, apoi uscatul, şi în final atmosfera, pe care le putem observa în prezent. Homo sapiens e considerat ca fiind vârful arborelui evoluţiei vieţii, dar acest arbore încă mai se extinde, şi cine ştie cum vor arăta următoarele noi ramuri?

Confruntarea cu realitatea

În timp ce povestea de mai sus este interesantă, şi variaţii ale acesteia (cu multe detalii imaginative adăugate) sunt predate în majoritatea şcolilor şi universităţilor de pe tot globul ca fiind explicaţia ştiinţifică pentru originea şi dezvoltarea vieţii pe Pământ, tot mai mulţi oameni încep să se întrebe, “Oare chiar aşa s-a întâmplat? Oare oamenii aceia care se numesc oameni de ştiinţă ştiu cu adevărat despre ce vorbesc?” La urma urmei, nimeni n-a fost martor în urmă cu milioane de ani să observe amestecul supei primordiale, sau să vadă primul peşte migrând din apă spre uscat, sau să vadă prima creatură înaripată înălţându-se puternic în zbor pentru prima oară. Povestea evoluţiei e una simpatică, dar este oare susţinută de dovezi?

ARN şi ADN

Orice organism viu, de la cel mai simplu virus la cel mai complex animal, conţine în celulele sale compuşi complecşi numiţi acizi nucleici. Există două forme, numite acid ribonucleic (ARN) şi acid deoxiribonucleic (ADN). Viruşii conţin numai unul din cei doi, iar celulele îi conţin pe amândoi.  În timp ce ARN-ul controlează producţia de proteine, AND-ul este componenta principală din cromozomi, care reprezintă instrucţiunile sau modelul ereditar (materialul genetic). De fiecare dată când o celulă se divizează, RNA-ul din corpul celulei şi ADN-ul din nucleul celulei trebuie să fie copiate exact, fiecare nouă celulă primind o copie. ADN-ul este o moleculă incredibil de complexă, ce seamănă cu o scară lungă răsucită sub formă de spirală. Laturile sunt alcătuite din compuşi numiţi fosfaţi şi zaharide, în timp ce “treptele” sunt alcătuite din două baze dintr-un total de patru posibile, în combinaţii specifice de câte două. Compoziţia exactă şi ordinea “treptelor” variază de la un individ la altul. Fiecare “scară” ADN are aproximativ 20.000 de “trepte” şi fiecare cromozom conţine multe mii de molecule ADN. ARN-ul are o structură similară, dar zaharidele sunt diferite şi una din cele patru baze este de-asemenea diferită.

Din moment ce ADN-ul cromozomic furnizează planul de construcţie pentru fiecare celulă şi fiecare individ (în unele cazuri şi ARN-ul), dacă una din miile de trepte e copiată greşit, sau dacă combinaţii diferite sunt interschimbate în timpul copierii, celula fiică va fi defectă. Contrar crezului răspândit, cele mai multe schimbări în structura ADN-ului (mutaţii) în cel mai bun caz slăbesc celula, şi în cel mai rău caz o omoară. Foarte puţine mutaţii sunt neutre, iar mutaţiile benefice sunt practic inexistente.  Pentru a produce un individ sănătos şi deplin funcţional, fiecare copie de ADN şi ARN trebuie să fie în totalitate identice cu originalul, până la ultima “treaptă”.

Scopul

Că asemenea complexitate poate apărea din întâmplare dintr-o “supă primordială” prin reacţii chimice aleatoare este imposibil din punct de vedere statistic, bio-chimic şi termodinamic.

1. Există mult prea multe conecţii într-o moleculă ADN pentru ca acestea să se aranjeze la întâmplare, indiferent de cât timp e vorba.
2. Când biochimiştii au reuşit să producă aminoacizi simplii într-o “supă” simulată, a fost prin controlul strict al condiţiilor mediului; n-a fost nimic “aleator” sau “la întâmplare” în acest proces, iar saltul de la aminoacizi simpli la o moleculă ADN este astronomic.
3. A doua lege a Termodinamicii spune că ordinea tinde spre dezordine, şi complexitatea tinde spre simplitate (şi niciodată invers), decât sub intervenţia unei forţe superioare. Fulgerele (presupusa forţă superioară responsabilă pentru reacţiile chimice din “supă”) sunt de fapt foarte buni creatori de dezordine. Noţiunea că ceva la fel de complex ca o moleculă ADN ar putea apărea din întâmplare este deci o absurditate non-ştiinţifică!

Bine, dar…

De dragul discuţiei, să presupunem că o moleculă de ADN s-a format cumva la întâmplare, şi mai departe să mai presupunem că mii de molecule ADN s-au unit să formeze un cromozom funcţional, şi să presupunem şi că mai mulţi cromozomi şi-au unit forţele (fără ca vreun fulger să distrugă această colecţie de cromozomi). Ca urmare avem încă doar o schiţă, o listă de instrucţiuni care spune cum să producem un organism viu. E nevoie de o celulă vie să interpreteze acea schiţă cu instrucţiuni, dar e nevoie de acea schiţă pentru a construi o celulă vie. (La acest aparent paradox evoluţioniştii pot doar murmura, “trebuie să se fi întâmplat cumva. Doar viaţa există, nu?”)

Un exemplu

Eu lucrez la o manufactură. Acolo cumpărăm piese turnate de fier şi alamă care sunt finisate la strung de atelierul nostru mecanic şi care sunt apoi asamblate pentru a produce pompe.  Tehnicianul primeşte o schiţă creată de Departamentul de Inginerie care precizează toate dimensiunile piesei finisate şi instrucţiuni speciale cum ar fi nivelul de şlefuire a piesei, mărimea filetului pentru găuri filetate, “prelucrarea începe aici,” etc. Poţi pune o schiţă pe o piesă turnată din metal brut şi s-o priveşti timp de un miliard de ani şi nu va produce o piesă finisată.

Însă tehnicianul ia schiţa, pune piesa brută în strung, şi când a terminat, o piesă este gata pentru asamblat. Are nevoie de schiţă care îi spune cum să prelucreze acea piesă, iar schiţa este fără valoare fără strung şi tehnician.

La fel este cu ADN-ul şi cu celulele vii. Fiecare are nevoie de cealaltă pentru a funcţiona, şi împreună pot produce celule noi.

În concluzie

Departe de a fi o explicaţie logică, ştiinţifică, şi demonstrabilă a originii şi dezvoltării vieţii pe Pământ, Evoluţia pare să fie sistem de convingeri ţinut cu tot atâta credinţă religioasă ca oricare alt crez, cu dificultatea adăugată de a fi contrar unor adevăruri incontestabile.  Pentru a crede în evoluţie, un om de ştiinţă trebuie să renunţe la metoda ştiinţifică, să-şi amorţească bunul simţ şi să strâmbe sau să ignore realitatea. Faptul că aşa de mulţi continuă să facă exact asta, şi că desconsideră pe cei ce îndrăznesc să aducă provocări convingerilor lor, arată de fapt tăria credinţei lor. Departe de a fi căutători sinceri ai adevărului şi cu orizonturi deschise, evoluţioniştii par să fie încuiaţi şi “apărători dogmatici ai credinţei”.

A apărut viaţa “la întâmplare”? Voi ce credeţi?

Cu permisiune

Sursa: www.creationism.info.ro

1. DEFINIŢIE

Creaţionismul este concepţia potrivit căreia întregul Univers a fost creat în mod nemijlocit de către Dumnezeu.

2. CREAŢIONISMUL ÎN RELIGIILE LUMII

Creaţionismul este un concept comun tuturor religiilor importante, însă deosebirile asupra perspectivei creaţioniste sunt mari.

Cele trei religii monoteiste, mozaismul, creştinismul si islamismul, dar şi altele, pornesc de la ideea existenţei unui Dumnezeu perfect, care a dat naştere (a creat), în mod voit şi conştient, Universul, din nimic.

Hinduismul şi numeroase curente filozofice antice pornesc de la ideea existenţei unei materii primordiale din care este format Universul actual. Unele dintre acestea afirmă intenţia specifică în crearea Universului de catre o forţă supranaturală, în timp ce altele nu; în anumite religii există mai multe zeităţi care, prin relaţiile dintre ele, formează universul.

3. RELAŢIA CREAŢIONISM-EVOLUŢIONISM

Creaţionismul se află în contradicţie cu şi opoziţie faţă de evoluţionism, teorie care explică apariţia tuturor speciilor şi formelor de viaţă de pe Pământ prin pre-existenţa altora, diferenţele între specii fiind datorate unor modificări produse în generaţii succesive (evoluţie).

Există unele forme de creaţionism (creaţionismul evoluţionist, evoluţionismul teistic) care admit o evoluţie de la forma în care a fost creată inţial lumea către la cea actuală.
4. FORME ŞI VERSIUNI ALE CREAŢIONISMULUI

a. Creaţionismul biblic

Plecând de la Cartea Facerii sau Geneza din Biblie (care prezintă concepţia biblică asupra apariţiei Universului şi omului şi a mersului ulterior al istoriei), creaţionismul biblic afirmă că speciile au fost create ca atare, dintru început, de Dumnezeu şi că ele au fost concepute ca perfecte, aşa încât orice fel de evoluţie de la o specie la alta este imposibilă.

Creaţionismul biblic are două subcurente principale:

• Creaţionismul providenţial ortodox se întemeiază pe Sfânta Scriptură şi pe scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi consideră că Dumnezeu, după ce a creat lumea, continuă permanent să vegheze asupra ei. Această purtare de grijă se numeste proniere sau providenţă. Ea se realizează prin menţinerea Universului în existenţă, dar şi prin intervenţii directe sau indirecte ale lui Dumnezeu spre îndrumarea Universului către ţelul pentru care a fost creat.

Fundamentele Creaţionismului providenţial ortodox

Sfinţii Părinţi ai Bisericii sunt în acord asupra sensului literar al referatelor biblice privind Creaţia într-o serie de aspecte fundamentale:

• lumea a fost creată din nimic;
• ca durată, Zilele Facerii sunt zile obişnuite;
• toate formele de viaţă au fost create (“zidite”) din ţărână pe specii (“după felul lor”) şi menţinute pentru totdeauna (evoluţia este imposibilă);
• Universul material a fost supus omului (prin Adam şi Eva);
• moartea a apărut în lume ca urmare a căderii omului în păcat;
• Pământul se află în centrul Universului (concepţia geocentrică).

Cei mai reprezentativi teologi ortodocşi care s-au ocupat de aceste aspecte au fost: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Ambrozie al Mediolanului, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Macarie cel Mare, Sfântul Isaac Sirul, Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Grigorie Sinaitul, Sfântul Ioan de Kronstadt, Serafim Rose etc. Dintre teologii români, Dumitru Stăniloaie a tratat în mod repetat în lucrările sale acest subiect.

• Creaţionismul deist consideră că după ce Dumnezeu a creat Universul, El s-a retras, lăsându-l să funcţioneze mai departe dupa legile pe care i le-a dat. Unii din adepţii acestui curent consideră că Dumnezeu intervine totuşi pentru a menţine Universul în existenţă, alţii că Dumnezeu intervine chiar şi în istorie, uneori, dar sub rezerva respectării legilor Universului. Adepţii acestui curent provin în general din spaţiul protestant, dar şi din cel romano-catolic.

Există şi alte sub-curente ale creaţionismului biblic, diferenţiate de raportarea la durata zilelor creaţiei, văzute de unii ca zile în inţelesul actual, de alţii ca perioade mai lungi sau chiar “epoci” sau “ere” asemănătoare cu cele din geologie. Aceştia din urmă au mai multe în comun cu o altă formă de creaţionism, creaţionismul evolutionist:

b. Creaţionismul evolutionist

Creaţionismul evoluţionist porneşte de la ideea creării Universului de către Dumnezeu din nimic, însă promovează ideea unei “retrageri” a lui Dumnezeu din lume, astfel că, după ce a fost creată de Dumnezeu, lumea s-a supus unor legi evoluţioniste, care au determinat o schimbare a speciilor dintr-una într-alta, până la formele actuale.
5. SINTETIZARE

Din punct de vedere al opiniilor referitoare la umanitate, specii, Pământ şi Univers, concepţiile creaţioniste cele mai importante se pot clasifica astfel:

• Creaţionismul “Pământului tânăr”

- Umanitate: Creată direct de către Dumnezeu
- Specii: Create direct de Dumnezeu. Macroevoluţia nu există
- Pământ: Mai tânăr de 10.000 ani. A ajuns la forma actuală în urma potopului
- Univers: Nu există un consens

• Creaţionismul “Pământului tanar” (cosmologie creaţionistă)

- Umanitate: Creată direct de către Dumnezeu
- Specii: Create direct de Dumnezeu. Macroevoluţia nu există
- Pământ: Mai tânăr de 10.000 ani. A ajuns la forma actuală în urma potopului
- Univers: Mai tânăr de 10.000 de ani

• Creaţionismul “în salt”

- Umanitate: Creată direct de către Dumnezeu
- Specii: Create direct de Dumnezeu. Macroevoluţia nu există
- Pământ: Concordanţă cu evoluţionismul (vârsta ştiinţifică). A ajuns la forma actuală în urma potopului
- Univers: Concordanţa cu evoluţionismul (vârsta ştiinţifică)

• Creaţionismul “progresiv”

- Umanitate: Creată direct de către Dumnezeu
- Specii: Creaţie, apoi evoluţie. Nu există un strămoş comun
- Pământ: Concordanţă cu evoluţionismul (vârsta ştiinţifică). Nu a existat potopul
- Univers: Concordanţă cu evoluţionismul (vârsta ştiinţifică)

• Evoluţie “teistică”

- Umanitate: Evoluţie din primate
- Specii: Evoluţie dintr-un singur strămoş comun
- Pământ: Concordanţă cu evoluţionismul (vârsta ştiinţifică). Nu a existat potopul
- Univers: Concordanţă cu evoluţionismul (vârsta ştiinţifică)

• “Design inteligent”

Toate speciile au fost create prin intervenţie divină.

Cu permisiune

Sursa: www.creationism.info.ro

Autor: WorldNetDaily

Un cunoscut profesor de antropologie, ale cărui lucrări au fost citate ca dovezi că Omul de Neanderthal trăia odată în nordul Europei, a demisionat după ce juriul unei universităţi germane a ajuns la concluzia că acesta a fabricat date şi a plagiat lucrările colegilor săi.

Reiner Protsch von Zieten, a decis juriul Universităţii din Frankfurt, a minţit în legătură cu vîrsta unor cranii umane, atribuindu-le o vîrstă de zeci de mii de ani, cu toate că ele erau mult mai recente, relatează Deutsche Welle.

„Comisia a descoperit că Prof. Protsch a falsificat şi manipulat fapte ştiinţifice în ultimii 30 de ani”, au afirmat într-o declaraţie oficiali ai Universităţii despre binecunoscutul expert în datările cu carbon.

Lucrările lui Protsch au devenit suspecte în ultimul an în timpul unei investigaţii de rutină asupra unor fosile preistorice din Germania, investigaţie efectuată de alţi doi antropologi.

„Am decis să supunem multe din aceste descoperiri unor tehnici moderne pentru a verifica autenticitatea lor, aşa încît le-am trimis la [Universitatea] Oxford pentru testări”, a declarat pentru publicaţia „The Sunday Telegraph” unul dintre cercetători. „Era o examinare de rutină şi în nici un caz o încercare de discreditare a prof. von Zieten”. În raportul lor, ei au denumit cei 30 de ani de activitate a lui Protsch, un „dezastru al datărilor”.

Ei au găsit printre altele că scheletul feminin „Bischof-Speyer”, cu o dantură neobişnuit de bine conservată, descoperit în nordul Germaniei şi pe care Protsch îl datase la 21.300 de ani, avea vechimea doar 3.300 de ani.

O altă eroare de datare a fost identificată în cazul unui craniu găsit lîngă Padenborn, în Germania, pe care Protsch îl datase la 27.400 de ani. Se credea că este cea mai veche rămăşiţă umană găsită în regiune pînă în momentul în care investigatorii de la Oxford au indicat faptul că el a aparţinut unui om care a murit în anul 1750!

Muzeul antropologic din Herne, care deţinea „craniul Paderborn”, a efectuat propriile sale teste în urma rezultatelor neliniştitoare ale investigaţiei desfăşurată la Universitatea Oxford. „Am tăiat craniul şi încă mai mirosea”, a declarat directorul muzeului. „Bineînţeles, suntem foarte dezamăgiţi”.

Protsch, recunoscut pentru gustul său pentru trabucuri cubaneze şi maşini Porsche, nu a comentat descoperirile comisiei, dar în luna ianuarie a declarat pentru Frankfurter Neue Presse, „Acesta a fost un tribunal inchizitorial. Nu au nici o dovadă puternică împotriva mea”.

Prăbuşirea falselor datări ale lui Protsch în privinţa fosilelor umane din Europa de nord este abia la început.

Stringer, un specialist în epoca de piatră şi conducătorul secţiunii de antropologie de la Muzeul de Istorie Naturală din Londra a declarat: „Ceea ce era considerată ca o dovadă majoră că neanderthalienii trăiau odată în nordul Europei s-a dus pe apa sîmbetei. Suntem nevoiţi să rescriem preistoria”.

„Acum Antropologia trebuie să revizuiască imaginea sa despre omul modern dintre anii 40.000 şi 10.000 î.Hr.”, a adăugat Thomas Terberger, arheolog la Universitatea din Greifswald.

Preşedintele Universităţii din Frankfurt, Rudolf Steinberg, şi-a cerut scuze pentru eşecul instituţiei în a identifica şi stopa comportarea defectuoasă a lui Portsch. „O mulţime de oameni au întors capul”, a spus el.

Sursa articolului: WorldNetDaily.com, February 19, 2005. Traducere de Paul Cocei

Cu permisiune

Sursa: www.creationism.info.ro

Autor: Curt Sewell

Foarte mulţi savanţi, profesori şi majoritatea mediilor de informare sunt foarte buni avocaţi ai credinţelor evoluţioniste în vîrstele mari. Şi mulţi creştini s-au alăturat afirmaţiilor savanţilor despre “marea vîrstă a pămîntului”, de obicei fără să-şi dea seama că ele se întemeiază pe presupoziţii naturaliste ce elimină complet orice fel de intervenţie a unui Dumnezeu creator. Ei nu au recunoscut eroarea raţionamentului circular din aceste credinţe în vîrstele mari. Astfel, fără să fie nevoie, ei şi-au pierdut temelia credinţei. Curtis Sewell Jr. a lucrat timp de 44 de ani ca inginer electronist în industria nucleară, începînd cu Proiectul Manhattan al Armatei Statelor Uni te din timpul celui de-al Doilea Război Mondial (prima bombă atomică). Timp de cinci ani a fost inginer sef la Isotopes, Inc. Printre sarcinile sale s-a numărat şi proiectarea instrumentarului pentru analiza radiochimică de diferite tipuri, inclusiv pentru sistemul datării cu Carbon 14. În 1988 a ieşit la pensie de la Lawrence Livermore National Laboratory.

Cîndva D-l Sewell adera la concepţia uniformistă că pămîntul are miliarde de ani vechime, dar în decursul multor ani de lucru a început să se îndoiască de “dovezile” acestui fapt, fiindcă a văzut că se întemeiau pe o logică circulară. Povestea trecerii sale de la concepţia evoluţionistă la concepţia creştină despre lume este relatată în cartea sa God at Ground Zero (Master Books, Green Forest, Arkansas, 1997).

“Cum pot creaţioniştii să se aştepte ca oamenii să accepte ideea pămîntului tînăr, cînd, prin datarea radiometrică, ştiinţa a dovedit că pămîntul are miliarde de ani vechime ?”

Articolul de fată pune această întrebare, ce reprezintă gîndirea unui mare număr de oameni de azi. Cu siguranţă că majoritatea oamenilor de ştiinţă acceptă datarea radiometrică. Totuşi nu există cu adevărat un motiv ştiinţific care să dovedească că datarea radiometrică este corectă, ci o mulţime de dovezi ce arată că ea nu funcţionează. Vom discuta cîteva dintre ele. Vom descoperi că piatra de temelie a analizei radiometrice este credinţa în materialism şi respingerea oricărei acţiuni supranaturale, chiar înainte de a se face vreo măsurătoare. Mulţi oameni, între care chiar specialiştii în domeniu, uită presupoziţiile pe care se întemeiază datarea radiometrică.

1. Datarea radioactivă

În principiu există două tipuri de metode de datare radioactivă. Un tip este sistemul Carbon 14, folosit la datarea fragmentelor de organisme care au trăit. Nu a fost folosit niciodată pe eşantioane neorganice, şi aproape că nici nu intră în discuţie dacă se consideră că eşantionul ar putea fi mult mai vechi de 50000 de ani. Ea furnizează unele dovezi foarte bune, folosite adesea de creaţionişti. Dar în acest articol nu vom discuta despre metoda C-14.

A doua mare categorie se mai numeşte “datarea cu metale grele” şi include sistemele uraniu-toriu-plumb, rubidiu-strontiu şi potasiu-argon. Aceste metode se folosesc în mod obişnuit pentru eşantioane anorganice, cum sunt rocile, dînd adeseori vîrste extrem de mari – milioane sau miliarde de ani. Evoluţioniştii descriu adesea aceste metode ca dovedind marea vechime a pămîntului şi a straturilor sale. Creaţioniştii le critică adesea, fiindcă dau rezultate cu totul false.

Toate metodele de datare menţionate pornesc de la un anume izotop radioactiv precum U-238, U-235, Tor-232, K-40 sau Rb-87. Ei se numesc izotopi “mamă”. Sunt elemente radioactive în mod natural, adică emit spontan particule alfa sau beta şi, ca urmare, se transformă în alte elemente, numite izotopi “fiice”.

2. Erori experimentale

Metodele ce dau vîrste mari produc aproape tot atîtea răspunsuri “greşite” cît şi “corecte”. Răspunsul “corect” e ales pe baza coloanei stratigrafice, adică după felul fosilelor îngropate în apropiere. Desigur, datarea fosilelor depinde de presupunerea evoluţiei. Şi, bineînţeles, publicul nu aude de obicei nimic despre răspunsurile greşite.

Afirmaţia aceasta – că datele radiometrice sunt “corectate” prin referirea la fosilele-index determinate pe baza evoluţiei – este viu contestată, dar examinarea literaturii tehnice arată că ea este adevărată, în ciuda celor spuse de manualele elementare. Să vedem cîteva exemple.

3. Discrepante dovedite

Publicul larg crede că rezultatele radiometrice sunt solide şi deci se poate dovedi că sunt de încredere. Dar literatura de specialitate arată altceva. John Woodmorappe a făcut o cercetare extinsă a literaturii, examinînd 445 de articole tehnice din 54 de reviste de geocronologie şi geologie cu mare autoritate.[John Woodmorappe, "Radiometric Geochronology Reappraised", în Creation Research Society Quarferly, vol. 16, septembrie 1979, pp. 102-29, 147. - Vezi şi cartea din 1999 a lui John Woodmorappe, The Mythology of Modern Dating Methods, Institute for Creation Research, El Cajon, California.]

Rapoartele menţionate enumeră peste 350 de date, măsurate cu metode radiometrice, ce contrazic cu mult vîrstele atribuite fosilelor găsite în acelaşi strat. Ele acopereau vîrstele “aşteptate” de la 1 la >600 de milioane de ani. In aproape toate cazurile de discrepantă s-au acceptat datele fosilelor. Datele radiometrice au fost eliminate. Woodmorappe cita spusele unui cercetător:

“În general, se presupune că datele ce intră în “marja de corectitudine” sunt corecte şi sunt publicate, dar cele ce nu concordă cu alte date sunt rareori publicate, iar discrepantele nu sunt explicate complet.”

Cînd aceste rapoarte discutau posibilele cauze ale erorilor, foloseau ,cuvinte de tipul “posibil”, “poate”, “probabil”, “ar putea fi” etc. Motivele invocate de obicei cuprind intruziunea detritică, scurgerea sau infiltrarea unora dintre izotopi în esantion, iar uneori conţinutul iniţial de izotopi din eşantion. Pentru datarea cu K-Ar este uşor de dat vina pe pierderea argonului, dacă vîrsta obţinută e prea mică, sau pe absorbţia argonului dacă e prea mare.

Se ştie prea bine că argonul, care e un gaz, difuzează uşor prin rocă, şi nu e cu putinţă să se ştie dacă nu cumva s-a întîmplat ceva de acest fel într-un anume caz.

Erorile sunt deosebit de mari cu metoda K-Ar (potasiu-argon). S-au făcut studii asupra unor roci bazaltice de vîrstă recentă cunoscută, din apropiere de Hawaii. Ele proveneau de la vulcanul Kilauea. Rezultatele au ajuns pînă la 22 de milioane de ani. Joan Engels scria:

În prezent se ştie foarte bine că vîrstele obţinute cu K-Ar de la diferite minerale dintr-o singură rocă pot fi uimitor de discordante.”

4. Craniul 1470

În 1927 Richard Leakey a descoperit un craniu lîngă Lacul Rudolf din Kenya despre care spunea că era “aproape nedeosebit” de cel al omului modern. Totuşi fusese găsit sub un strat de tuf vulcanic KBS ce avea o vîrstă acceptata de 2,6 milioane de ani vechime. Leakey a declarat că acest craniu avea 2,9 milioane de ani, spunînd că “nu se potriveşte cu nici unul din modelele anterioare ale începuturilor omului”. A fost numit KNM-ER-1470 de la Kenya National Museum, East Rudolf, 1470).

Marvin Lubenow face o descriere exactă a celor zece ani de controverse în jurul datării craniului.

La prima încercare de a data tuful KBS, Fitch şi Miller au analizat rocile brute şi au obţinut date mergînd de la 212 la 230 milioane de ani – perioada Triassicului cu mult mai vechi decît se aştepta. Întrucît sub acest strat se descoperiseră oase de mamifere, au spus că evident datele erau greşite din pricina “posibilei prezente a argonului străin derivat din includerea unor roci pre-existente”. Chiar dacă roca arăta bine, tot ce depăsea 5 milioane de ani vechime era evident greşit, avînd în vedere ceea ce ştiau ei despre succesiunea dezvoltării evolutive”.

Între timp, o echipă de la University of California din Berkeley, condusă de G.H. Curtis, a analizat cîteva pietre ponce KBS şi au descoperit cîteva care aveau cam 1,6 milioane de ani şi cîteva de 1,8 milioane de ani Alte măsurători unele coborînd la 0,5 milioane de ani au fost declarate anormal de mici. Ele au fost explicate ca posibile supraimprimări datorate unei infuzii de apa fierbinte cu bogat conţinut alcalin.

Între 1969 şi 1976 mai multe echipe au făcut numeroase măsurători radiometrice, iar rezultatele s-au grupat în jurul a trei vîrste -1,8 milioane, 2,4 milioane şi 2,6 milioane de ani. Fiecare echipă a criticat tehnicile de selectare a eşantioanelor de rocă ale celorlalţi. Se spunea că majoritatea argumentelor radiometrice favorizau data de 2,6 milioane de ani, dar argumentele paleontologice favorizau data de 1,8 milioane de ani (adică data la care craniul s-ar fi potrivit cel mai bine cu teoria evoluţiei). În final s-a ajuns la o înţelegere numai după ce paleontologii s-au pus de acord în privinţa corelaţiei fosilelor, incluzînd două specii de porc dispărute. Data finală acceptată pentru craniu a fost cea de 1,9 milioane de ani. Comentînd metoda de selectare a eşantioanelor de rocă pentru datarea radiometrică, Lubenow întreabă:

“Se pune întrebarea, “Cum ştii cînd ai eşantionul bun pentru datare” ? Singurul răspuns la întrebare este acela că eşantioanele “bune” dau date în acord cu presupunerile evoluţioniste. Eşantioanele “rele” sunt cele care dau date ce nu sunt conforme cu evoluţia – ilustrare clasică a cercului vicios.”

5. Datarea Marelui Canion

Creaţioniştii au criticat multe aspecte ale datării rocilor prin radioactivitate, dar au adus prea puţine probe reale că metoda este inadecvată. Totuşi Institutul de cercetări creaţioniste a ajuns în fazele preliminare ale obţinerii unor asemenea dovezi pentru rocile vulcanice.[Grand Canyon Dating Project, Institute for Creation Research, 10946 Woodside Avenue North, Santee, California 92071]

“Scopul proiectului”, scriu savanţii de la Institutul de cercetări creaţioniste (ICC), “este folosirea ‘celei mai de încredere” metode de datare cu izotopi radioactivi (metoda izocronă) cu cea mai precisă tehnică de măsurare analitică (tehnica spectrografului de masă pentru diluţia izotopică) spre a stabili “vîrstele” diferitelor roci din Marele Canion.”

Savanţii de la ICC au angajat un laborator geotehnic autorizat spre a sprijini acest plan şi a supraveghea proiectul, prevenind orice tendinţă de a influenta rezultatele, şi pentru a supune eşantioanele de roci mai multor laboratoare calificate într-un mod care să evite orice subterfugii.

Marele Canion are mai multe straturi şi tipuri de roci diferite. Toţi sunt de acord că rocile metamorfice precambriene îngropate sub nivelul Canionului trebuie să fie cele mai vechi. Acestea includ zonele Trinity Gneiss, Elves Chasm Gneiss şi Zoroaster Granite.

De asemenea, toţi sunt de acord că scurgerea de lavă cuaternară de pe Podisul Unikaret este probabil depozitul metamorfic cel mai tînăr din zonă. El provine de la un vulcan, după ce toate depozitele de straturi sedimentare s-au depus şi după ce canionul a fost erodat. Lava s-a scurs peste margine, pe versanţii canionului deja erodat.

Geologii cei mai tradiţionalişti cred că gnaisurile şi graniturile de adîncime au peste 600 de milioane de ani vechime, probabil în jur de 2000 de milioane de ani, iar vîrsta scurgerilor de lavă bazaltică de pe Podisul Unikaret trebuie estimată la cîteva mii de ani, fiindcă e vădit mai tînără decît straturile sedimentare din partea de sus a pereţilor canionului. Astfel, comparînd vîrstele măsurate cu acurateţe ale mai multor eşantioane din cele două zone, vom avea o idee despre siguranţa generală a metodelor radiometrice.

Rezultatele preliminare arată foarte interesant. Dar numai măsurătorile scurgerilor de lavă recentă erau încheiate în momentul ultimului raport pe care îl am.

Pentru un acelaşi set de roci recente s-au obţinut mai multe cifre de “vîrstă model”, ele fiind cu totul discordante (adică nu se potriveau defel una cu cealaltă). Cea “mai precisă” vîrstă a izocronei rubidiu-stronţiu a fost raportată ca fiind de 2,1 miliarde de ani.

Dar vîrsta acesta este clar greşită. Lava supusă datării s-a scurs peste marginea canionului deja erodat. Deci vîrsta de “2,1 miliarde de ani” trebuie să fie de multe mii de ori mai mare decît vîrsta reală a lavei. Acest unic rezultat ar trebuie să fie suficient spre a arunca puternice umbre de îndoială asupra metodelor de datare radiometrică cu metale grele, dar trebuie să aşteptăm încheierea proiectului înainte de a trage prea multe concluzii.[Vezi Steven A. Austin ed., Grand Canyon: Monument to Catastrophe (1994), ca şi caseta video însotitoare, Grand Canyon: Monuments to the Flood. (n. ed.)]

6. Cauzele erorilor

Există cîteva posibile surse ale erorilor asociate cu datarea radiometrică. Principalele probleme (începînd de la cele de mai mică importantă) sunt:

1. Acurateţea ratelor de dezintegrare – cele mai multe sunt considerate a fi cunoscute cu aproximaţie de cîteva procente şi, dacă sunt greşite, ar avea doar un efect minor asupra datelor.
2. Constanta ratelor de dezintegrare – mulţi savanţi cred că ele au fost constante de-a lungul epocilor, deşi acest lucru nu se poate şti cu adevărat. Dar unul dintre primii cercetători, Prof. John Joly de la Trinity College, Dublin, a raportat unele dovezi ce arătau variatii.[J. Joly, Proceedings of the Royal Society, Londra, Seria A 102, 1923, p. 682.] Raportul lui Barry Setterfield asupra posibilei variaţii a vitezei luminii dă şi el referinţe istorice despre variaţiile ratelor de dezintegrare de-a lungul ultimilor 300 de ani. Dar cei mai mulţi savanţi nu s-au arătat prea entuziaşti fată de acceptarea acestui concept.
3. Activarea neutronică din surse necunoscute – Prof. Melvin Cook a cercetat minereuri dintr-o mină din Katanga şi a descoperit că nu conţineau Pb-204 şi nici toriu, dar exista o cantitate apreciabilă de Pb-208 ! E clar că acesta nu putea să fi fost primitiv, şi nu putea să rezulte din dezintegrarea toriului. Singurul mod în care putea fi explicat era activarea neutronică în Pb-207. Cînd Cook a făcut această corecţie, vîrsta calculată s-a redus de la 600 de milioane de ani pînă la epoca modernă.[Trevor Norman şi Barry Setterfield, "The Atomic Constants, Light, and Time", Stanford Research Institute International Invited Research Report, Menlo Park, California, 1987. w Melvin Cook, Prehistory and Earth Models, Max Parrish and Co. Ltd., Londra, 1966, pp. 54-55.] În cele mai multe minereuri nu este posibil să se vadă acest efect asa de clar, dar faptul arată că un anumit flux de neutroni, posibil de la o supernovă, trebuie să fi avut o puter nică influentă, iar aceasta ar fi fost posibil în întreaga lume, afectînd toate rocile într-un mod ce nu poate fi determinat cu uşurinţă astăzi.
4. Integritatea atomilor în roci – aceasta stîrneşte cea mai mare îngrijorare tuturor cronologiştilor şi este motivul cel mai des citat pentru erorile evidente în măsurarea datelor. Sărurile de uraniu sunt solubile în apă şi cele mai multe minerale sunt supuse unei infiltrări inegale a componentelor lor chimice. Argonul migrează în mod impredictibil înăuntrul şi în afara rocilor. Hurley a raportat că componentele radioactive ale graniturilor stau la suprafaţa granulelor şi pot fi cu uşurinţă spălate. Cristalele de zircon au fost datate cu metodele U-Pb, dar studiile de microsondaje cu ioni au arătat că uraniul şi plumbul sunt fixate în diferite părţi ale structurii cristaline. Aceasta arată că de fapt Pb-206 nu putea proveni din dezintegrarea uraniului; deci aceste datări trebuie să fie invalidate.
5. De departe cea mai importantă problemă este conţinutul izotopic originar al rocii. Cum am putea să ştim care a fost materialul originar ? Vom vedea că răspunsul la această întrebare depinde de o decizie ce implică ceva ce nu poate fi dovedit – o decizie pe bază de credinţă.

7. Materialul izotopic originar

Geologul uniformist trebuie să presupună o oarecare concentraţie iniţială. Dacă alegerea sa este bună, iar celelalte surse de erori pot fi minimalizate, poate face o determinare precisă a vîrstei – cu condiţia ca setul de presupuneri făcute de el să fie corect. Dar presupunerile sale se întemeiază întotdeauna pe teoria uniformismului – adică faptul că pămîntul şi rocile sale au luat naştere în mod pur materialist, fără intervenţie supranaturală, cu mult timp în urmă. Deci dacă încearcă să folosească aceste rezultate spre a dovedi că pămîntul este vechi şi nu a fost creat, foloseşte o logică circulară. El elimină de fapt posibilitatea unei creaţii supranaturale în sase zile înainte de a face măsurătorile.

Acum cîţiva ani am făcut un curs de geologie la facultatea din localitatea mea. În primele lecţii profesorul a subliniat importanta credinţelor uniformiste ca temelie a geologiei istorice, spunînd ceva de felul acesta:

“Oamenii obişnuiau să creadă în tot felul de catastrofe, provocate de intervenţii supranaturale. Aceste povesti populare i-au făcut pe oameni să creadă că pămîntul avea numai cîteva mii de ani vechime. Astăzi ştim, desigur, că acele lucruri nu au avut loc şi că pămîntul e mult mai vechi. El a evoluat lent, timp de miliarde de ani. Aceasta a avut loc conform “principiului uniformist” – ce spune că toate procesele au urmat întotdeauna aceleaşi legi naturale pe care le observăm astăzi.”

Observaţi uşurinţa acceptării credinţei că istorisirea Bibliei nu poate fi într-adevăr reală. În manualul său clasic de geocronologie [Vîrsta rocilor, planetelor şi stelelor], Henry Faul spune:

“Dacă se acceptă că sistemul solar s-a condensat dintr-un nor primordial, rezultă că materialele planetelor, asteroizilor şi meteoriţilor au o origine comună. Meteoriţii de fier conţin ceva plumb, dar numai urme infime de uraniu şi toriu, şi deci plumbul e necontaminat de plumb radiogenic, putînd fi privit ca un bun eşantion de plumb primordial. Tabelul 6-1 dă lista compoziţiei izotopice a plumbului extras din cîtiva meteoriţi de fier. Aceste date pot fi acum folosite ca (Pb207/Pb204) şi (Pb206/Pb204) în ecuaţia Houtermans, şi tot ce rămîne de descoperit pentru a permite calcularea vîrstei pămîntului este un eşantion de plumb dintr-un subsistem închis cu vîrstă cunoscută.”[Henry Faul, Ages of Rocks, Planets and Stars, McGraw-Hill, New York, 1966, pp. 65, 67.]

Observaţi punctul de pornire al lui Faul – “Dacă se acceptă că sistemul solar s-a condensat dintr-un nor primordial…” Aceasta înseamnă o origine pur naturalistă a pămîntului, de-a lungul unei perioade mari de timp. El înfăţişează aici credinţa obişnuită a celor mai mulţi savanţi evoluţionişti că pămîntul şi sistemul solar au evoluat dintr-un nor de gaz şi praf, într-un timp foarte lung, începînd cu miliarde de ani în urmă. Pornind de la această credinţă de bază, Faul argumentează că alcătuirea originară a elementelor chimice ale pămîntului trebuie să fi fost similară cu ceea ce putem vedea azi în meteoriţi.

Această presupunere este una dintre principalele probe folosite spre a de termina vîrsta pămîntului şi coeficientul izotopic al plumbului din compoziţia rocilor primitive. Dar ea se întemeiază cu totul pe credinţa în uniformism şi în originea naturalistă a pămîntului. Fără această credinţă de bază, toate măsurătorile datelor ce dau vîrste mari ar fi lipsite de sens.

Pe de altă parte, dacă pămîntul a fost creat dintr-o dată (cum spune Biblia), Ziditorul putea să-l facă oricum ar fi dorit. Nu ar fi fost silit să urmeze nici una din legile omului – şi într-adevăr El a şi dovedit acest lucru. Cînd a făcut pomii din Grădina Edenului, aceştia aveau îndată şi fructe. Cînd i-a făcut pe Adam şi Eva, ei erau în forma lor matură, nu ca niste prunci. Ni s-a spus că El a făcut aceste lucruri cu înfăţişarea maturităţii.[Acest lucru a fost afirmat categoric de către Sf. Efrem Sirul în tîlcuirea sa la Facere din sec. IV: "Deşi ierburile aveau doar o clipă vechime la facerea lor, ele păreau ca şi cum ar fi avut cîteva luni vechime. Tot aşa copacii, deşi aveau doar o zi cînd au răsărit, erau totuşi ca pomii vechi de cîţiva ani, fiind deplin crescuţi şi cu fructe începînd să se ivească pe ramurile lor." Mai tîrziu, explicînd cum anume luna avea înfăţişarea matură în momentul facerii ei, Sf. Efrem scrie: "Pe cît de bătrîni erau copacii, ierburile, animalele, păsările şi chiar oamenii (cînd au fost creaţi), tot pe-atît erau şi tineri. Erau bătrîni după înfăţişarea mădularelor lor şi materiilor lor, însă erau tineri pentru ceasul şi clipa zidirii lor" (Tîlcuire la Facere, ed. engl., pp. 90-91); (s.n.). Prin această înţelegere scriptural-patristică a felului cum a creat Dumnezeu lumea, întreaga temelie a metodelor de datare radiometrică se prăbuşeşte. Faptul că Sf. Efrem a învăţat-o în secolul al IV-lea arată că nu este un argument ad-hoc al savanţilor creaţionişti de azi, ci chiar o tîlcuire de neocolit a Scripturii. (n. ed.)] De ce nu ar fi putut face şi rocile în acelaşi fel ? De ce nu ar fi putut să conţină Plumb 206 şi Argon 40, astfel încît să apară “mature” ? Savanţii sunt de acord că Plumbul 204 trebuie să fi fost prezent încă de la începuturile pămîntului. De ce nu s-ar putea ca şi Plumbul 206, 207 şi 208 să fi apărut în acelaşi fel ?

Întrucît o lucrare preistorică a lui Dumnezeu nu este supusă investigaţiei ştiinţifice, fiind deci în afara metodelor ştiinţei, mulţi savanţi îl exclud pe Dumnezeu din probabilitatea ştiinţifică, presupunînd pur şi simplu că Dumnezeu nu a intervenit niciodată. Ei caută explicaţii pur materialiste, ca şi cum aceasta ar fi singura alegere acceptabilă ştiinţific. Dar aceasta nu ne duce la problema reală. Vedem că datarea radiogenică nu se întemeiază doar pe măsurători fizice. Temeiul său este o credinţă filosofică – credinţa cuiva despre felul cum a apărut lumea.

Vedem că problema “pămînt vechi – pămînt nou” se poate rezolva doar în funcţie de credinţa întemeietoare pe care o alegem.

Dacă alegem credinţa în materialism şi excludem posibilitatea intervenţiei supranaturale, atunci suntem îndreptăţiţi să credem că pămîntul are miliarde de ani vechime.

Totuşi, dacă recunoaştem un Dumnezeu care poate să intervină şi a intervenit în propria zidire, atunci suntem îndreptăţiţi să credem în istorisirea biblică şi într-o vîrstă de doar cîteva mii de ani.

Nici una dintre alegeri nu ni se impune prin dovezile fizice. Mai degrabă alegerea noastă se face din motive filosofice, iar apoi potrivim probele cu unul sau altul din sistemele de credinţă întemeietoare.

Cu permisiune

Sursa: www.creationism.info.ro

Autor: Cornel Dragoş

„Cum pot creaţioniştii să se aştepte ca oamenii să accepte ideea pământului tânăr, când, prin datarea radiometrică, ştiinţa a dovedit că planeta albastră are miliarde de ani vechime?”

Această interogaţie reprezintă gândirea unui mare număr de semeni de azi. Deşi majoritatea oamenilor de ştiinţă acceptă datarea radiometrică, nu există totuşi cu adevărat un motiv ştiinţific care să confirme corectitudinea datării, ci o mulţime de dovezi care arată că ea nu funcţionează.

Credinţa că Pământul are o vârstă de miliarde de ani pare a fi o parte integrantă a culturii noastre moderne. Una dintre principalele obiecţii care s-au adus creaţionismului a fost totdeauna scara de timp prea scurtă presupusă de acesta. Însă, înainte de acceptarea uniformismului (postulat de modelul evoluţionist), în prima parte a secolului al XIX-lea majoritatea cercetărilor susţinea o mult mai scurtă scară de timp. Pentru susţinătorii evoluţionismului, nici chiar 30 miliarde de ani n-ar fi de ajuns pentru evoluţia întâmplătoare.

Mitologia datării radiometrice pentru materia nevie

Indiciile pentru o vârstă de milioane de ani a Terrei sunt deduse din datările celor mai vechi roci ale pământului. În cele mai multe cazuri, vârsta unei roci nu este deloc „determinată” prin radiometrie, ci prin recurgerea la tabelul cronologic geologic şi la vârsta evaluată a straturilor ce conţin fosile, care au fost fixate pentru modelul evoluţionist înainte de a exista radiometria.

Metodele utilizate pentru măsurarea radiometrică în cazul materiei anorganice sunt consacrate: uraniu-toriu-plumb, rubidiu-stronţiu şi potasiu-argon. La toate, un element-mamă se transformă treptat prin furnizare de radiaţii alfa, beta sau gama într-un element-fiică. Timpul în care jumătatea atomilor unui element radioactiv este transformată în atomi-fiică poartă numele de timp de înjumătăţire, iar pe baza relaţiei în care se găsesc elementele mamă şi fiică se deduce vârsta probei, în următoarele condiţii:

1. Sistemul procesului este închis (substanţele esenţiale ale rocii nu s-au evaporat sau infiltrat). Totuşi, asemenea sisteme închise nu există în natură şi nicidecum în perioade de milioane de ani.
2. Componentele originare ale sistemului trebuie să fie cunoscute. Dacă o parte a elementului-fiică ar fi deja prezentă în rocă, măsurarea nu mai este relevantă (s-ar deduce o vârstă mult prea mare).
3. Viteza procesului trebuie să fie constantă sau (cel mult) să varieze într-un mod cunoscut. În nici un proces din natură nu este complet independent de vreun alt proces natural, astfel că, dacă variază anumiţi factori, se modifică şi viteza procesului. Practic este imposibil să se evalueze cu exactitate vârsta probelor de rocă.

Cea mai evidentă dovadă că metodele amintite necesită reconsiderări o furnizează rezultatele examinărilor efectuate cu ajutorul realităţilor istorice, în cazurile în care radiometria a fost aplicată pe roci apărute de scurtă vreme în erupţii vulcanice. De 200 de ani au apărut rocile din vulcanul Kilauea (Hawai). Prin aplicarea metodei cu potasiu-argon s-a obţinut „vârsta” de 22 milioane de ani! Şi stâncile de la Hualalei datate 1801 au fost „evaluate” prin aceeaşi metodă ca având „venerabila vârstă” de 160 milioane până la 3 miliarde de ani. Pe când era fluidă, lava a preluat argon din aer, modificând condiţiile sistemului.

Carbonul radioactiv şi creaţia

Organismele vii şi atmosfera conţin într-o anumită proporţie carbon radioactiv (C14) şi normal (C12). În organismele moarte raportul C14/C12 scade treptat, C14 prezent descompunându-se în C12 (timp de înjumătăţire – 5730 ani). S-ar putea calcula vârsta unei fosile din raportul menţionat în cazul unui echilibru între formarea şi descompunerea lui C14 în atmosferă. O asemenea proporţionare s-ar realiza după vreo 30.000 de ani de la începerea formării de C14. În măsura în care viteza de formare întrece pe cea de descompunere, se poate calcula că atmosfera actuală nu depăşeşte 10.000 de ani, posibil nici 5.000 de ani (potrivit modelului creaţionist care datează atmosfera de azi după potop).

Evoluţionistul laureat al Nobelului pentru descoperirea metodei de datare cu C14, dr. W. Libby, aprecia că, în cele trei decenii de experimentare a metodei, exactitatea valorilor de măsurat peste 8.000 de ani scade puternic, în condiţiile în care există nesiguranţa constanţei radiaţiei cosmice. De aceea, metoda nu este utilizabilă pentru detectarea vârstei de peste 50.000 ani şi destul de exactă numai până la 6.000 î.Hr. În aceeaşi direcţie se înscrie şi mărturia unui alt expert în domeniu, creaţionistul Melvin Cook: „Există multe motive pentru faptul că metoda este utilizabilă numai pentru determinarea de vârste până la 3.000, cel mult 3.500 ani” (Willem J. J. Glashouwer, Aşa a apărut lumea, pag. 49). Încurajator de sincer, evoluţionistul William Stansfield recunoaşte prezumţiile îndoielnice ale geocronometriei, arătând că nu există vreun ceas radiometric absolut sigur pe termen lung.

Grosul ansamblului dovezilor ştiinţifice (ritmul actual redus al vulcanismului, heliul din atmosferă, uriaşele presiuni din interiorul zăcămintelor de petrol, magnetismul şi răcirea Pământului, praful meteoritic, statistica populaţiei) favorizează o viziune a unei Terre tinere, mult prea tinere pentru ca viaţa şi omul să fi apărut printr-un proces evolutiv. Datele geocronometrice sugerează -ca şi multe considerente ale ştiinţei – originea tuturor lucrurilor prin creaţie directă.

În actuala ordine a lucrurilor, cea de a doua lege a termodinamicii face imposibilă evoluţia naturală spre forme de complexitate sporită. Oricât de bătrân ar fi Pământul şi Universul, nu a trecut suficient timp ca să se poată produce evoluţia…

Cu permisiune

Sursa: www.creationism.info.ro

Autor: Cornel Dragoş

Teoria evoluţionistă elaborată de Charles Darwin se axează pe trei idei forţă. Astfel se consideră că variaţiile care conduc la diferenţierea speciilor sunt întâmplătoare, apoi selecţia naturală se realizează prin lupta acerbă a indivizilor pentru supravieţuire şi în sfârşit procesul selecţiei datorită căruia numai organismele cele mai bine adaptate supravieţuiesc arată că „universul este în esenţă orb şi indiferent faţă de viaţă şi faţă de umanitate” (John Haught, Ştiinţă şi religie, pag. 70).

Accentuând aceste premise mulţi filosofi (Marx, Nietzsche, Freud) au considerat că Darwin ar fi unul dintre principalii reprezentanţă ai ateismului ştiinţific. Pentru alţi autori însă, Darwin nu ar fi ateu, ci un agnostic şovăielnic. El nu a renunţat niciodată… la moştenirea religioasă” (Ibidem, pag. 71).

Dincolo de interpretările date concepţiei filosofice darwiniste, se pune problema compatibilităţii sau a incompatibilităţii dintre evoluţionism şi religie.

Pentru cei mai mulţi autori, cele două domenii se află angajate într-un conflict ireconciliabil pentru că dacă echivalăm evoluţia cu concepţia materialistă, atunci aceasta face inutilă existenţa unui creator. Pe de altă parte, adepţii teoriei contrastului arată că evoluţia şi religia sunt două puncte de vedere diferite, care nu pot fi alături, fiind incompatibile.

Contradicţiile provin din alăturarea neinspirată a celor două sfere de cunoaştere şi pot fi evitate respectând principiul neamestecului genurilor: Cum arată John Haught : „Prin urmare, pentru a evita acest tip de combinaţie şi conflictul care rezultă de aici, trebuie să deosebim în mod consecvent şi riguros, ştiinţa de toate sistemele de credinţă” (Ibidem, pag. 80).

Dar reprezintă această poziţie un mod de soluţionare a conflictului, sau nu? Încercând să se delimiteze de ideea conflictului, adepţii acestei teorii consideră că variaţiile produse de selecţia naturală sunt întâmplătoare doar datorită ignoranţei noastre, având în fond finalitatea lor.

Pe de altă parte, argumentele despre lupta şi suferinţa fiinţelor vii nu aduc nimic nou în raport cu problema răului de care liderii religioşi sunt conştienţi. Pe scurt, caracterul impersonal al procesului evolutiv ar fi doar produsul ignoranţei noastre.

Alţi gânditori, consideră că se poate realiza un contact între cele două domenii, arătând că întâmplarea nu este iluzorie, ci este rezultatul libertăţii pe care Dumnezeu a lăsat-o fiinţelor vii, sursa acestei libertăţi fiind iubirea divină: „Deoarece iubirea creatoare divină are aspectul de a „lăsa lucrurile să fie” – ceea ce nu implică în nici un fel retragere deistă, ci o intimitate modestă nu ne surprind deloc căile ciudate şi schimbătoare ale evoluţiei. (Idem, pag. 89).

Deşi Darwin a afirmat caracterul haotic al procesului evolutiv, totuşi procesul decurge de la simplu la complex, implicând astfel ordinea şi raţionalitatea.

Atât religia, cât şi evoluţia, caută să aibă acces la fondul misterios al creaţiei şi adepţii teoriei conformismului caută să realizeze o teologie evoluţionistă sau o evoluţie teistă.

Împotriva acestei încercări se ridică însă autori religioşi cum ar fi Cuviosul ieromonah Serafim Rose, care arată că în oricare dintre variantele ei (fizică, spirituală, teistă), evoluţia nu poate fi pusă în acord cu misterul creaţiei, pentru că nu-l putem subordona pe Dumnezeu procesului evolutiv.

Cu permisiune

Sursa: www.creationism.info.ro

Autor: Paul Cocei

Omul, prin natura sa, tinde spre asemănarea cu Dumnezeu, încă dinainte de cădere. Procesul transformării omului spre asemănarea cu Dumnezeu se numeşte progres duhovnicesc sau evoluţie duhovnicească. Cu toate acestea, pronunţarea cuvântului “evoluţie” ne duce cu gândul la un cu totul alt sens. Gândul nostru este atras, fără îndoială, de înţelegerea lumească a termenului. În cel mai bun caz, această înţelegere lumească poate fi progresul social (dezvoltarea tehnicii, confortului etc.), iar în cel mai rău, putem fi duşi cu gândul la ceea ce se numeşte evoluţionismul “ştiinţific”.

Ce înseamnă acest „evoluţionism ştiinţific”, ce este el în fapt presupunem a fi cunoscut. Ce ne interesează pe noi îndeobşte este distincţia între evoluţia duhovnicească şi evoluţionism. Fără îndoială, Dumnezeu ne-a creat pentru evoluţie. Ne-a creat pentru a ne depăşi condiţia, pentru a deveni “dumnezei după har”. Premisa pentru o astfel de stare a omului este faptul că el a fost creat “după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Această aspiraţie infinită, sădită de Dumnezeu în noi, s-a menţinut şi după cădere. Dacă ea nu s-ar fi menţinut, omul ar fi căzut definitiv în animalitate fără putinţa întoarcerii.

Istoria consemnează însă, de la Adam şi până astăzi, degradarea firii umane şi, împreună cu ea, şi degradarea acestei năzuinţe. Omul, pierzând legătura cu Creatorul, a pierdut şi înţelegerea sfântă a acestei sete din sufletul său. Astfel, el a adus această năzuinţă din planul duhovnicesc în planul trupesc. De aceea omul doreşte să fie bogat, doreşte să posede, să acapareze, să aibă “putere”, fără a şti nici ce înseamnă această putere, nici de ce, în fond, o doreşte. Nu cunoaşte resorturile lui interioare care îl determină să dorească, cu atâta ardoare, toate lucrurile trupeşti pe care le doreşte.

Mântuitorul Iisus Hristos a realizat mântuirea oamenilor, însă fiecare om este dator să şi-o împroprieze prin Botez, printr-o viaţă de pocăinţă şi prin dragoste pentru Dumnezeu şi oameni şi fapte pe măsură, în Biserica lui Hristos. Dacă lipsesc acestea, Jertfa lui Hristos şi Învierea Sa nu lucrează efectiv în sufletul celui lipsit de voinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a crede în El.

În această stare, omul transformă, aşa cum am arătat, cele duhovniceşti în cele trupeşti. Chiar şi sufletul devine oarecum “trupesc” şi continuă să fie tributar celor trupeşti. Aşa se face că, la aproximativ 1800 de ani de la Jertfa Mântuitorului, oamenii “luminaţi”, de fapt întunericiţi de „secolele luminilor”, au putut instituţionaliza acest eşec al realizării lor sufleteşti: au reuşit să oficializeze şi să postuleze identificarea tendinţei lor interioare pervertite cu filosofia lor de viaţă. Într-adevăr, atunci când te rupi de viaţa duhovnicească, ajungi, în gândire, aproape de animale, ba chiar le şi întreci, din cauza faptului că ele nu pot imagina absurdităţi. De aceea descendenţa din necuvântătoare ţi se pare evidentă. Ei bine, în loc să realizeze involuţia lor, “iluminaţii” au născocit “evoluţia” maimuţei.

În mod evident, nu mai există nici un fel de legătură între evoluţia duhovnicească, cea atât de necesară pentru om, pe care au dobândit-o sfinţii prin lucrarea supranaturală a lui Dumnezeu, şi conceptul modern de evoluţie, care se referă numai la viaţa trupească. Dar şi viaţa trupească, văduvită de cea duhovnicească, este opacă, amputată de cel mai important “organ” omenesc: duhul. În aceste condiţii, filosofia şi ştiinţa trupească nu folosesc la nimic, ba chiar din contră.

Aşa cum au arătat numeroşi teologi dar şi oameni de ştiinţă, evoluţionismul nu are nimic ştiinţific în sine. Este filosofie de la un cap la altul. Este o lucrare de amăgire care începe şi se termină în sufletul omului, în sufletul său golit de duh, de viaţă. Este o filosofie a morţii, a sclavagismului, a victoriei trupului faţă de duh şi a animalităţii asupra spiritualităţii.

“Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria”. Dacă omul nu recunoaşte aceasta, dacă consideră că planetele s-au format la întâmplare din praf cosmic şi dacă mai crede şi că “tăria” este o metaforă folosită de Moise pentru motive lumeşti (prostia iudeilor contemporani lui sau tendinţa spre poezie a proorocului), este evident că un asemenea om nu vede “slava lui Dumnezeu”, iar “facerea mâinilor Lui” este pentru el de neînţeles.

Evoluţionismul ştiinţific este pe moarte. În curând va fi îngropat. Important este însă ce lasă el în urmă. Peisajul duhovnicesc al lumii este cumplit. Nu numai că lumea nu-L mai cunoaşte pe Hristos, fiind victimă a proorocilor mincinoşi ci amăgirea evoluţionismului a pătruns chiar şi în gândirea ortodoxă (cu numele). Evoluţionismul şi-a îndeplinit misiunea. A decreştinat lumea făcând loc pentru toate alienările orientale, panteiste sau dualiste care vin direct din laboratoarele satanei pentru a se instala în locaşurile creştine. Creştinismul apusean este o mască, iar cel oriental, Ortodoxia, a primit lovituri puternice.

Evoluţionismul s-a contopit într-o nirvană a practicilor păgâneşti, într-o cabală a vrăjitoriei. Evoluţionismul, baza nihilismului, a reuşit să golească sufletele oamenilor, a reuşit să scoată afară pe Dumnezeu din om, chiar cu acceptul omului. Acum urmează epoca umplerii acelui gol. Şi setea de spiritualitate adevărată, de evoluţie duhovnicească, va fi încercat a fi umplută de panteismul universal, de culmea păgânismului. Evoluţia fără Dumnezeu este doctrina New Age. Evoluţionismul a murit, trăiască evoluţia trupească!

Cu permisiune

Sursa: www.creationism.info.ro