Suntem în acest loc unde se sfârşeşte pământul şi unde începe cerul, aici unde ne dăm seama de destinaţia şi de direcţia pe care mergem, de rostul vieţii de om pe faţa pământului.

Marcu 14:3, binecunoscuta poveste a femeii care a vărsat vasul cu mir pe picioarele şi pe capul lui Isus. „Pe când şedea Isus la masă, în Betania, în casa lui Simon leprosul, a venit o femeie, care avea un vas de alabastru cu mir de nard curat, foarte scump; şi, dupăce a spart vasul, a turnat mirul pe capul lui Isus. Unora dintre ei le-a fost necaz, şi ziceau: „Ce rost are risipa aceasta de mir? Mirul acesta s’ar fi putut vinde cu mai mult de trei sute de lei (Greceşte: dinari.), şi să se dea săracilor.” Şi le era foarte necaz pe femeia aceea”. Aceştia nu sunt păgânii, sunt ucenicii. Lor le era necaz, şi era unul care conducea în direcţia aceasta, şi ei mergeau după ei. „Dar Isus le-a zis: „Lăsaţi-o în pace; de ce-i faceţi supărare? Ea a făcut un lucru frumos faţă de Mine; căci pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi, şi le puteţi face bine oricînd voiţi: dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna. Ea a făcut ce a putut; Mi-a uns trupul mai dinainte, pentru îngropare. Adevărat vă spun că, oriunde va fi propovăduită Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va istorisi şi ce a făcut femeia aceasta, spre pomenirea ei.” (Marcu 14:6-9). Mântuitorul a spus despre femei aceasta: „ea a făcut ce a putut”. Domnul nu îţi cere ţie să faci ce face altul, nu-ţi cere ţie să evanghelizezi unde evenghelizează altul. Nu-ţi cere ţie să lucrezi acolo unde lucrează altul, ţie îţi cere să faci ce poţi, ce poţi tu. Şi dacă stăm să ne uităm bine în oglinda sufletului şi ne adresăm întrebarea: am făcut eu tot ce am putut în viaţa mea? Am folosit eu toată puterea care mi-a fost dată? Nu e nimeni care să poată răspunde că a făcut tot ce a putut. Declaraţia aceasta simplă a lui Isus despre femeie este monumentală: „ea a făcut tot ce a putut”.

Dumnezeu ne-a dat daruri, fiecăruia dintre noi şi ne-a dat putere să le folosim. Întrebarea care se pune este dacă am făcut tot ce am putut. Au fost atâtea ocazii, au fost cazuri, au fost împrejurări, au fost situaţii despre care am spus că nu ne interesează şi nu ne priveşte, şi am trecut mai departe, şi atunci o şoaptă se aude la urechea şi sufletul nostru: ai făcut ce ai putut pentru situaţia aceasta? Ai auzit vorbindu-se ceva, ai văzut întâmplându-se ceva, a fost o ocazie în dreptul unui om sau s-a întâmplat ceva cu cineva: ai făcut ce ai putut? Ai fi putut să faci ceva? Este vreo situaţie în care nu putem face nimic? Nu, nu există nici o situaţie în care nu putem face nimic. Putem noi să intervenim în conflictul din Afganistan? Nu este nevoie sp luăm armele şi să plecăm acolo, dar putem să intervenim: rugaţi-vă pentru cei puşi în dregătorii, locuri înalte, pentru cei puşi să ia decizii.putem noi să intervenim în tratatul dintre Rusia şi Statele Unite cu privire la armamentul nuclear? Oh, asta este treaba lui Bush şi a lui Putin, ei discută, preşedinţii…Putem să intervenim? Sigur că da. Putem să luăm loc la masa tratativelor cu o rugăciune înălţată lui Dumnezeu ca îngerii să asiste acolo, aşa cum ne este spus, că ei intră în consilii.

„Ea a făcut ce a putut”. E adevărat că sunt neputincios, nu pot să fac ce vreau şi cât aş vrea să fac, dar trist este ca nici nu vreau să fac cât pot. Dacă mi-aş pune la inimă lucrul acesta şi mi-aş pune întrevarea: pot să fac ceva, sunt convins că aş putea să dau un răspuns la aproape orice situaţie. „Doamne, ce aş putea să fac?” şi uneori soluţia este aşa de simplă şi depinde atât de mult de noi, noi care zicem: nu mă priveşte, nu-i treaba mea, depinde atât de mult de noi         încât am fi ruşinaţi şi am pleca în jos ochii dacă ne-ar fi arătat într-o zi: „dacă ai fi spus un cuvânt, dacă ai fi intervenit, dacă ai fi făcut ceva, ar fi fost cu totul şi cu totul diferit. Este de dorit să auzim în dreptul nostru cuvintele acestea: el a făcut ce a putut. Nu ce a putut altul, ce a putut ea, ce i-a dat Dumnezeu ei să facă.

De unde credeţi că a venit gândul acesta al ei? Să ia un vas cu mir de nard, şi era ca o fiolă, ca o injecţie, era sigilată în sticlă, nu avea dop, se turna sticla sigilată definitiv, era prea preţioasă aroma aceea, Biblia spunea că era foarte scumpă şi dacă ar fi avut dop se peirdea prin evaporare. De unde i-a venit ei gândul acesta? De unde i-a venit lui David in minte să Îi zidească o casa Domnului? Trebuie să înţelegem că noi nu suntem înaintea lui Dumnezeu roboţi telecomandaţi şi Dumnezeu nu este ca unul care vine şi-mi dă 5 mii lei ca mâine să îi cumpăr un cadou. Aceste gânduri au izvorât din dragostea lor pentru Dumnezeu, altfel dragostea nu mai este dragoste. Dacă-ţi spun eu ce să faci ca să mă iubeşti, atunci ce fel de dragoste este aceea? Duhul Domnului a găsit plăcere în gândul ei, Isus a fost motivul inspiraţiei, dar gândul acesta a fost produsul iubirii ei pentru Dumnezeu. Aceasta aşteaptă Dumnezeu de la noi: expresia iubirii noastre. Noi am ajuns să facem din voia lui Dumnezeu o scuză, un paravan după care ne ascundem.

Domnul a fost plăcut surprins de gândul care i-a venit lui David şi anume să-I construiască o casă. Domnul îi spune: am cerut Eu vreodată aşa ceva? Am cerut Eu să-mi faceţi vreo casă? Nu, dar pentru că te-ai gândit la aşa ceva… a fost o expresie a dragostei lui pentru Dumnezeu. La fel a fost şi pentru această femeie. Ea a făcut ce a putut. Multă lume a înconjurat pe Domnul Hristos, însă puţini oameni aveau o inimă pentru Domnul, puţini oameni îl iubeau cu adevărat. Mulţi oameni au folosit de pe urma Lui, au mâncat şi peşte, aumâncat şi pâini, s-au făcut sănătoşi şi fără să aibe asigurare la spital. Mulţi oameni se foloseau de Domnul Hristos. Dar puţine inimi erau care îl iubeau în adevăr. Ce simte inima ta faţă de Domnul Isus? Ai în inima ta un colţ acolo, un gând în care în fiecare zi Îi spui nişte cuvinte frumoase, ştiute numai de tine şi de El? Ai ce să Îi spui? Dacă nu ai ce să Îi spui spune-I acest lucru: nu am ce să-ţi spun, nu-mi vine nimic în minte pentru tine, te rog descoperă-Te mie, deschide-mi ochii ca să văd…

Citeam despre un on care a fost însoţit de soţia lui în Europa, şi condiţiile au fost teribile. Ei s-au oprit în statul Virginia, şi femeia era gospodină şi cu suflet şi a ajutat şi au pus acolo pe picioare o colibă, mai târziu au cioplit buşteni, au făcut o căsuţă, apoi după o vreme greutăţile, bolile au răpus-o. Pe piatra ei de mormânt, scrie şi în ziua de azi cuvintele pe care le-a scris soţul ei: ea a atins pământul Virginiei cu piciorul ei delicat şi pustiul a devenit cămin”.

Ea a făcut ce a putut, a spus Domnul Hristos. Ea nu a putut să schimbe toată America, n-a putut să construiască New York-ul sau Cicago, n-a putut să lanseze naveta Discovery sau Challanger, n-a putut să înfiinţeze reţeaua de computere IBM, dar acolo unde a călcat ea în Virginia, a curăţit locul, a făcut o căsuţă şi a transformat pustiul într-un cămin. Ea a făcut ce a putut.

Păstrăm noi încă în sufletul nostru fiorul acesta al întâlnirii, al umblării cu Domnul Hristos? Şimţim noi când venim la rugăciune maiestatea prezenţei Lui? Sau ne aşezăm pe genuncji şi dăm drumul la o casetă veche care scârţâie, care nu se mai înţelege bine ce spune? Ne arde inima în noi de prezenţa Lui? Mai este Isus nou, proaspăt şi viu pentru noi? Sau este ceva care este purtat, cu care ne-am obijnuit aşa de mult că nu îi mai sesizăm valoarea? Citeam despre Thomas Arnold, cel care a avut unaccident aproape mortal în şantierul naval în Anglia şi după ce s-a făcut sănătos, a fost o minune a lui Dumnezeu care a impresionat toată Anglia, el însuşi a fost impresionat cu gândul distrugerilor din rândul băieţilor; rătăceau pe străzi, fără meserii, adânciţi în păcat, în nelegiuiri de tot felul şi în sărăcia lui Thomas Arnold a deschis prima şcoală de băieţi, cu meserii, cu pregătire pentru viaţă. Şi după ce şcoala aceasta s-a dezvoltat mult şi tot mai mult şi au ajuns să fie sute şi mii de studenţi din toată Anglia, a ajuns să devină un exemplu pentru lume. Thomas spunea: dacă al primi în şcoală, după mii de studenţi, un singur student fără să am emoţii, fără să-mi bată inima, fără să-l primesc cu plăcere, ca pe un prinţ, ca pe un împărat a lui Dumnezeu, dacă aş primi pe unul singur aşa, în clipa aceea ar trebui să plec din slujba pe care o am. N-aş mai vrea să rămân în slujba aceasta., în momentul în care nu aş mai avea emoţii la primirea unui student în rândurile noastre.

Ea a făcut ce a putut. Gândul acesta trebuie să ne însoţească şi pe noi în lucrarea vieţii noastre. Nu vă uitaţi acolo unde nu puteţi să ajungeţi, ci uitaţi-vă în jurul vostru. Ce aveţi la îndemână a întrebat Domnul Hristos? Nu vă uitaţi la marginile pământului; de unde să căutăm 200 de pâini? Nu, nu. Nu despre 200 de pâini vorbeşte Dumnezeu, ci despre ce aveţi la îndemână? Ce puteţi face voi, chiar acum în clipa aceasta? Este o cântare care spune foarte frumos: nu poţi să dai daruri mari pentru lucrarea Domnului dar poate poţi să dai paraua văduvei; poate nu poţi să converteşti puternici, dar poate poţi să vorbeşti cu vecinul tău, poate poţi să vorbeşti cu cineva care trece printr-o situaţie grea.

„Ea a făcut ce a putut; Mi-a uns trupul mai dinainte, pentru îngropare. Adevărat vă spun că, oriunde va fi propovăduită Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va istorisi şi ce a făcut femeia aceasta, spre pomenirea ei.” Ce va rămâne în urma noastră, ce vor pomeni oamenii în dreptul nostru? Oamenii ne vor pomeni oricum, până acolo unde pomenirea se va uita, dar ce vor pomeni ei despre noi? Ce au văzut ei în viaţa noastră? Citeam despre Loyd Garrison că avea un scris nemaiauzit de frumos; scrisul la fiecare in parte este specific, dar omul acesta avea un scris nemaiauzit. Erau oameni care îi cereau permisiune să stea lângă el când scria acte; nu puteau să creadă că din peniţa şi un toc în mâna acestui om poate să iasă aşa ceva. Fiecare pagină scrisă era o pictură, era artă, era ceva care te făcea să te ruşinezi, te făcea să te simţi mic, murdar. Şi unii l-au întrebat: cum ai ajuns tu la această performanţă? Ai scris dintotdeauna aşa? Şi el a răspuns: n-am scris dintotdeauna aşa, am fost pedepsit, am primit note proaste la şcoală din cauza scrisului, iar învăţătorii nu înţelegeau nimic din ceea ce scriam. Dar cum ai ajuns să ai scrisul acesta au întrebat ei? El a răspuns că: într-o zi am mers pe stradă şi am auzit o predică, şi acolo am primit credinţa, l-am primit pe Hristos ca Mântuitor al meu, şi în clipa când am primit credinţa am făcut un legământ cu Dumnezeu în inima mea, şi am spus: „Isus te rog intră în orice detaliu al vieţii mele, să nu rămână nimic pe care voi pune mâna de unde să nu se vadă că Tu eşti prezent. Vreau să fac tot ce pot.” Şi Isus a intrat şi în scrisul meu şi de atunci m-am apucat să pun literele la locul lor, să le fac egale şi să scriu cât mai frumos, şi foarte mulţi oameni ştiind originea acestei arte extraordinare din viaţa lui, ştiind că Isus era motivul scrierii lui frumoase nu mai admirau o operă de artă pe o pagină, ci dincolo de ea au văzut ce înseamnă Isus în viaţa unui om. Omul acesta nu a scris pe cer, nu a mers pe lună ca să îşi lase un steag acolo cu numele lui, aşa cum au făcut astronauţii, nici n-a scris cărţi măcar, nici nu a ţinut predici, dar a făcut ce a putut. A scris aşa de frumos, vrând să comunice lumii că Isus în viaţa unui om schimbă orice aspect şi orice detaliu al vieţii şi că se cunoaşte.

Aţi auzit care a fost raţionamentul oamenilor care l-au ascultat pe Petru, chiar pe când se chinuia să se jure, pe când se chinuia să vorbească aşa cum vorbeau oamenii de lângă foc, cu vorbele lor brutale şi murdare, cât se chinuia să fie asemenea lor. Ce au sesizat oamenii din jurul lui? Tu ai umblat cu cineva, se cunoaşte că ai umblat cu Isus, felul cum vorbeşti, se cunoaşte; poate că tu nu îţi mai dai seama acum, dar cine te vede şi te aude, nu poate să nu vadă că ai umblat cu Isus. Rugăciunea aceasta să ne însoţească şi pe noi: „ Doamne, te rog, dă-mi putere să fac tot ce pot”.

Nu trăim încă în paradis, şi dacă ar fi să aducem scuze pentru cădere, şi pentru nelegiuire sau pentru păcat, s-ar găsi destule. Ceea ce trebuie însă să ne urmărească în fiecare zi este ca aşa cum spunea cineva: „nu cumva ca luptând cu un monstru să devii tu însuţi monstru”. Ia seama la treaba aceasta, există riscul acesta. Strigă unul la tine, strigi şi tu la el mai tare; devii şi tu monstru imediat. Îţi spune cineva vorbe urâte, îi spui şi tu vorbe urâte. Te vorbeşte el, îl vorbeşti şi tu. Apostolul îndeamnă prin cuvinte foarte clare: „biruiţi răul prin bine”. Există o lege a binelui şi a răului şi anume: diavolul este hotărât să răspundă oricărui bine cu rău. Este o lege aceasta. Nu trebuie să fie nimeni surprins. Aceasta este natural. Uitaţi-vă la Fiul lui Dumnezeu, cum i-a fost răsplătit Lui, cum i-a fost răspuns Lui? Orice bine va fi întotdeauna răsplătit cu rău, într-un fel sau altul. Orice bine făcut pentru Dumnezeu va fi grăit de rău. „Ferice va fi de voi când din pricina Mea…”. pentru ce era femeia aceasta vorbită de rău? De ce erau oamenii aceştia aşa de supăraşi pe ea şi făceau tot ce puteau ca să o supere, să o chinuie? Pentru ce? Pentru Domnul. Deci, voi o chinuiţi pe ea pentru ca a făcut un lucru frumos pentru Mine? Nu trebuie să mire pe nimeni lucrul acesta, şi nu trebuie să oprească sau să prevină pe cineva de a face bine  şi de a face lucrarea lui Dumnezeu pentru că va fi răsplătită cu rău. Aşa se va întâmpla. Aşa va fi. Nici o îndoială, nici o surpriză în direcţia aceasta. Proprii copii, cei din casa ta, oamenii pentru care ai fost gata să îţi pierzi viaţa ca ei să nu şi-o piardă pe a lor, cel pe care nu i-a lăsat să moară, va face tot ce va putea ca să nu te lase să trăieşti. Nu e nici o mirare în direcţia aceasta. Învăţaţi de la Mine, spune Domnul Hristos. Ce mult conţine cuvântul acesta. Ce era rău în ce făcea ea de era aşa de supăraţi oamenii aceia din jurul ei? Şi figurile lor supărate, lungi, întunecate, scrâjnirile lor, mărâierile lor de acolo, au putut aceasta să împiedice pe femeia aceasta să-şi încheie lucrarea care i-a încoronat viaţa ei? Nu, n-a putut, pentru că ea nu la feţele acelea se uita, ci la o singură faţă, cu unul singur discuta. Voi slujiţi Domnului Hristos, nu oamenilor”, nici la amvon, nici la cor, nici în cea mai înaltă slujbă în ce priveşte credinţa oriunde în lume, voi nu slujiţi oamenilor, voi slujiţi Domnului. Dacă mulţumesc, pentru ei mulţumesc că au caracter, dar dacă nu, pentru ei nu mulţumesc, n-au caracter sau au caracter negativ. Dar voi, slujiţi Domnului Hristos. Apostolul Pavel spune: noi suntem unii care ne căutăm lauda de la Dumnezeu şi nu de la oameni. Şi răspunsul pe care l-a primit el, pentru că totdeauna el şi-a pus viaţa în joc ca să-i aducă la mântuire şi la Dumnezeu, răspunsul a fost: pietre, bice, minciuni, atacuri, lanţuri, închisoare, şi în final decapitat. Aceasta a fost plata.

Femeia aceasta a trecut prin această experienţă, prin care trecem, şi vom trece şi noi adesea. Nu vă descurajaţi, să nu vă pară rău niciodată că aţi făcut un bine sub ceruri, niciodată. Nu vă pierdeţi răsplata din pricina aceasta. Lăsa-ţi să răsplătească Cel ce vede în ascuns. Nu obosiţi, spune Biblia în facerea binelui. Din motivul acesta, ea a făcut tot ce a putut. Nu obosiţi în facerea binelui, căci veţi secera la vremea secerişului dacă nu aţi căzut de oboseală. Dacă ai căzut de oboseală: m-am săturat, nu mai îmi trebuie, până aici, îmi ajunge, am terminat… atunci nu vei secera la vremea secerişului, ci ai căzut de oboseală. Te-au obosit vorbele oamenilor, te-au obosit nemulţumirile oamenilor, cârtirile, nemulţumirile lor. Veţi secera dacă nu aţi căzut de oboseală.

O mare problemă care confruntă inima noastră şi cu care noi venim adesea înaintea oamenilor şi apelăm la ei, este aceea de a crede un Dumnezeu, de a crede în Domnul Isus Hristos, şi pe undeva e normal, dar omenirea nu mai are această întrebare, s-au schimbat multe în lumea noastră. Omenirea nu se mai confruntă cu această întrebare a credinţei în Dumnezeu sau nu. În realitate, în subconştient se găseşte o altă întrebare: crede Dumnezeu în mine? Adică: are încredere în mine? Contează Dumnezeu pe mine? Aşteaptă Dumnezeu ceva de la mine? Contează înaintea lui Dumnezeu ce face eu? Biblia spune: ti ai crezut că Eu sunt ca tine? Sau ai crezut că sunt ca oamenii? Dumnezeu contează pe tine şi aşteaptă din partea ta să faci nu ce nu poţi, ci ce poţi. „Ea a făcut ce a putut”. Şi mă rog din toată inima ca acelaşi lucru să îl spună şi Hristos şi în dreptul nostru al tuturor. El sau ea a făcut tot ce a putut. AMIN.

Plecăm capul să-ţi mărturisim că noi nu am făcut tot ce am putut. Ne pare rău în adevăr, din adâncul sufletului, dar ştim cât eşti de bun şi că eşti gata să ne dai o nouă şansă să răscumpărăm vremea pierdută. Numai Tu poţi să mai faci lucrul acesta şi-Ţi mulţumim că îl vei face şi în viaţă noastră. Deschide-ne ochii ca să facem întotdeauna tot ce putem cu darurile şi cu harul pe care l-ai dat fiecărui dintre noi. AMIN!

Nicu Butoi

______________________________

Copyright © 2007 – Articole Crestine. Toate drepturile rezervate. Folosirea acestui material se poate face urmand instructiunile din Ghidul de folosire.

SECtIUNEA a V-a – SCHItE PE TEMA MaRTURISIRII CRESTINE