Articole Creştine » Scoala Suferintei

01. SUFERINTA UN “PARTENER” NEDORIT

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

1. SUFERINTA – UN “PARTENER” NEDORIT

In timpul terorii pe care a declansat-o generalul Tito, dupa ce a preluat puterea in fosta Yugoslavie, au avut loc mai multe arestari si condamnari la moarte ale unor lucratori crestini. Printre ei se afla si un lucrator voluntar al Bisericii Ortodoxe, care a fost condamnat la moarte prin impuscare. Inainte de a fi executat, el s-a sinucis prin spanzurare, lasand sotiei sale un bilet pe care scria:

“Ma duc sa-I amintesc lui Dumnezeu de o lume pe care a uitat-o.”

Sunt cuvinte cutremuratoare, cu atat mai mult cu cat ele apartin unui crestin. Si nu unui crestin oarecare, care merge la biserica de doua sau trei ori pe an, ci unui crestin devotat, care in mod voluntar s-a angajat in lucrarea lui Dumnezeu, cu toate riscurile si cu toate privatiunile pe care le implica o astfel de angajare.

Ce se ascunde de fapt in spatele acestor cuvinte ?

1. O profunda dezamagire cu privire la Dumnezeu si la puterea Lui de a-Si ocroti copiii de pe pamant.

2. Mai mult decat dezamagire, cuvintele acestea ascund chiar revolta fata de un Dumnezeu care se descopera in Biblie ca fiind plin de iubire si grija fata de pacatosi, dar care ii abandoneaza pe ai Sai in mijlocul suferintelor lor.

3. Cuvintele mai ascund o credinta slaba, pipernicita, ce nu reuseste sa strapunga norii intunecosi ce umbresc adesea vietile noastre.

4. Si, in final, cele cateva cuvinte ale nefericitului crestin ascund o ignoranta totala fata de originea si rolul suferintei in viata omului.

Aceasta ignoranta, privind la rolul suferintei si atitudinea lui Dumnezeu fata de suferinta umana, ii arunca adesea pe cei mai fideli si sinceri copii ai lui Dumnezeu in bratele deznadejdii, ale scepticismului si chiar ale ateismului. Poate cel mai comun exemplu in acest sens este cel al lui Charles Darwin care, desi primise o educatie crestina, a cazut in cursele evolutionismului. Cauza ? Darwin nu a reusit sa-si explice existenta suferintei.

Sistemele de educatie care exista astazi in lume acorda importanta, fie stiintelor exacte, fie celor umaniste, fie artelor… Se invata o multime de lucruri, multe dintre ele complet inutile, in timp ce o “materie” esentiala pentru viata aceasta, dar si pentru cea viitoare, este complet neglijata- “stiinta suferintei “

( daca vreti sa inventam un nou termen- “suferologia” ). O astfel de materie ar trebui sa-i invete pe elevi ce este suferinta, originea ei, cauzele, remediile si atitudinea optima fata de suferinta.

Augustin spunea: “Invata sa scrii durerile pe nisip si bucuriile pe stanca.” Iata un indemn bun, dar unde se poate invata asa ceva ?

Din nefericire, o astfel de materie inca nu exista in programa scolara, iar consecintele se vad la tot pasul: oamenii nu sunt pregatiti sa dea piept cu suferinta- acest dusman redutabil al fericirii. Oricat am dori sa ocolim aceasta materie neplacuta, dar foarte importanta, in mod sigur ne vom confrunta cu ea. Iar atunci cand suferinta va bate la usa vietii mele, nu ma vor ajuta sa o depasesc cu bine nici matematica, nici fizica, nici artele plastice, nici limbile straine, nicio alta materie invatata in scoala.

Sa-I fim recunoascatori lui Dumnezeu ca aceasta materie importanta- stiinta despre suferinta- poate fi studiata de cei care doresc. Biblia este o istorie a suferintei, incepand cu cea umana si terminand cu cea divina. Gasim in acest “manual” informatii detaliate despre originea suferintei, cauzele ei, formele in care se manifesta, remediile si mai ales, solutia oferita de Dumnezeu la marea problema a suferintei.

Subiectul fiind deosebit de vast, ceea ce urmeaza reprezinta doar o introducere, poate chiar o provocare la un studiu mai aprofundat.

Ce este suferinta ? Greu de spus !

Un anunt la intrarea unei bisericispunea: “Daca aveti necazuri , intrati si spuneti-ne cum putem sa va ajutam. Daca nu aveti necazuri, intrati si spuneti-ne cum de reusiti.”

Parafrazand acest anunt interesant, as spune la randul meu: “Daca stie cineva ce e suferinta, sa ne spuna si noua, iar daca nu stie, sa ne spuna cum de a reusit sa nu stie ?”

In Biblie nu gasim o definitie a suferintei, asa cum suntem obisnuiti sa gasim in dictionare. Poate ca ea nici nu trebuie definita teoretic. Suferinta se traieste, se simte… Fiecare dintre noi stie ce e suferinta , chiar daca nu poate sa o defineasca. Dar, desi Biblia nu defineste suferinta, ea vorbeste mult despre ea. Fara sa gresim, putem spune ca Biblia nu este altceva decat o istorie a suferintei, care urmareste ca o umbra, istoria pacatului. Doar primele doua pagini si ultimele versete ale Bibliei nu vorbesc despre suferinta: primele pagini vorbesc despre lumea desavarsita creata de Dumnezeu, iar ultimele vorbesc despre restabilirea armoniei universale dupa ce se va fi incheiat Planul Mantuirii. Paradisul, asa cum a iesit din mainile Creatorului, nu a cunoscut ce este suferinta. De asemenea, Noul Pamant, atat de frumos zugravit in Apocalipsa cap. 21 si 22 , nu va cunoaste aceasta experienta dureroasa. In rest, tot ce e cuprins intre aceste doua repere fericite este insotit de suferinta, sub toate formele, cu toate intensitatile si cu toate nuantele ei.

O observatie: Citind Biblia, vom observa ca Dumnezeu Insusi ne avertizeaza cu privire la prezenta suferintei in viata omenirii, in general, dar si in viata celor credinciosi, in special, pana la revenirea Mantuitorului si restabilirea armoniei universale. Cateva exemple:

1. Dupa caderea in pacat, Dumnezeu le-a aratat primilor nostri parinti intreaga varietate de forme de suferinta pe care le va cunoaste omul, odata ce a ales calea neascultarii ( Geneza 3, 16-19 ):

– suferintele fizice: “Cu durere vei naste copii “ ( vers. 16 ). E de subliniat faptul ca nasterea e singurul proces fiziologic dureros. In conditii de sanatate, toate procesele fiziologice din organismul uman sunt nedureroase: circulatia sangelui, digestia, respiratia, metabolismul, gandirea…Singurul proces fiziologic dureros, chiar in conditii de sanatate, este nasterea. De ce ? Medicina nu poate explica aceasta enigma. Doar Biblia ne ofera un raspuns: pentru ca asa a hotarat Creatorul, in urma neascultarii omului.

– suferintele sufletesti: “Dorintele tale se vor tinea dupa barbatul tau si el va stapani peste tine”

( vers. 16 ). Ca urmare a caderii in pacat, omenirea urma sa guste din amaraciunea neintelegerilor dintre membrii familiei, frustrari, conflicte generate de tendintele de dominare ale unuia asupra celuilalt…

– suferinte legate de lupta pentru existenta:“In sudoarea fetei tale sa-ti mananci painea “(vers.19)

– suferinta suprema-moartea cu tot ceea ce implica ea: “…Pana te vei intoarce in pamant, caci tarana esti si in tarana te vei intoarce.” ( vers. 19 )

2. Dupa biruinta obtinuta de Avraam impotriva imparatilor de la Rasarit, Dumnezeu il incurajeaza pe acesta : “Avraame, nu te teme, caci Eu sunt scutul tau si rasplata ta cea foarte mare.”

( Geneza 15, 13-15 ). Apoi, Dumnezeu ii vorbeste lui Avraam despre suferintele de care vor avea parte urmasii sai , ca robi intr-o tara straina, timp de 400 de ani. Facand aceasta dezvaluire, Dumnezeu nu face decat sa ne avertizeze ca suferinta va exista chiar si in mijlocul copiilor Sai credinciosi, uneori ei avand parte de dureri mai mari decat cele traite de lumea necredincioasa.

3. Mantuitorul isi avertizeaza biserica de faptul ca “in lume veti avea necazuri, dar indrazniti ! Eu am biruit lumea.” ( Ioan 16,33 ). Vorbindu-le ucenicilor , Domnul incearca sa le explice ca suferintele de care vor avea parte in lume nu se vor datora pacatelor lor, ci vor fi provocate de ura celor nelegiuiti. ( Matei 10, 16-18; 21-22 ).

4. In timpul ultimei intalniri dintre Mantuitorul si ucenicii Sai, dupa inviere, lui Petru i se descopera ca va trebui sa sufere din cauza credintei, ajungand sa-si incheie viata ca martir.

5. Lui Saul din Tars, dupa experienta avuta pe drumul spre Damasc, Dumnezeu ii descopera prin Anania “ tot ce trebuie sa sufere pentru Numele Meu” ( Fapte 9, 15-16 )

6. In soliile catre cele sapte biserici din Apocalipsa cap.2 si 3, Iisus descopera suferintele de care vor avea parte cei credinciosi in diferite perioade istorice.

“Nu te teme nicidecum de ce ai sa suferi. Iata ca diavolul are sa arunce in temnita pe unii din voi ca sa va incerce. Si veti avea un necaz de zece zile . Fii credincios pana la moarte si-ti voi da cununa vietii!” Apocalipsa 2, 10

Exemplele pot continua…Cu cat ele sunt mai numeroase, cu atat iese mai mult in evidenta un adevar imporatnt : de la intrarea pacatului in lume, suferinta a existat, exista si va exista nu doar in viata celor nelegiuiti, ci si in viata celor credinciosi. Mai mult decat atat, istoria biblica, dar si viata insasi, ne invata ca cei ce iubesc neprihanirea, binele, frumosul, adevarul si dreptatea au parte uneori de mai multe suferinte decat cei ce au trecut de partea raului, a minciunii si a nedreptatii.

Oare de ce procedeaza Dumnezeu in felul acesta ? De ce ne avertizeaza ca suferinta va exista si in viata celor credinciosi ? Doreste El sa ne inspaimante ? Vrea El sa ne pierdem elanul in fata problemelor vietii si sa pierdem lupta inainte de a o incepe ?

Nicidecum ! Daca Dumnezeu ne avertizeaza de prezenta suferintei, El o face pentru a ne inarma, pentru a nu fi surprinsi de sosirea ei si pentru a gasi din timp un adapost sub aripile ocrotitoare ale indurarii Tatalui ceresc. Nu este acesta o dovada de iubire din partea lui Dumnezeu ?

Cand un bolnav consulta un medic, iar acesta consata ca omul sufera de o boala incurabila, medicul poate lua una din urmatoarele doua atitudini:

1. Sa-i ascunda adevarul cu privire la gravitatea bolii, dandu-i sperante desarte omului, desi stie ca zilele lui sunt numarate.

2. Sa-i spuna adevarul, oricat ar fi acesta de neplacut.

Fiecare din cele doua atitudini ale medicului are ratiunile sale. Medicul care ascunde adevarul cu privire la gravitatea bolii nu vrea sa-si ingrozeasca pacientul, stiind ca acesta mai are putin de trait. De fapt e vorba de minciuna imbracata in haine umanitare. Cu toate acestea, ea tot minciuna ramane ! Medicul care insa spune bolnavului adevarul, oricat este el de dureros, are alte ratiuni. Omul din fata lui mai are doar cateva zile de trait si, prin urmare, el trebuia sa stie acest lucru. E dreptul lui de a cunoaste adevarul despre sine. In felul acesta, omul poate sa-si rezolve ultimele probleme si sa-si incheie viata cu demnitate, impacat cu Dumnezeu, cu semenii si cu sine.

Din cele doua metode amintite, Dumnezeu nu o foloseste niciodata pe prima. El este un Dumnezeu al adevarului. Din acest punct de vedere, avem un motiv in plus sa apreciem Biblia ca fiind o carte realista, care nu ne face niciodata promisiuni desarte. Niciunde in Cuvantul lui Dumnezeu nu ni se promite ca vom fi purtati spre Imparatia cerurilor pe pat comod de flori, in mijlocul veseliei, al prosperitatii si al laudelor. Dimpotriva , ni se spune ca vom suferi, ca va trebui sa luptam, ca unii chiar vor cadea.

“In Imparatia lui Dumnezeu trebuie sa intram prin multe necazuri.” ( Fapte 14, 22 up. )

“Toti cei ce voiesc sa traiasca cu evlavie in Christos Iisus vor fi prigoniti.” ( 2 Timotei 3, 12 )

Da, Dumnezeu nu ne ascunde adevarul, oricat ar fi de dureros. El ne aminteste mereu pe paginile Scripturii ca “viata e scurta , dar plina de necazuri” ( Iov 14, 1 ), tocmai pentru ca noi sa apreciem valoarea ei, folosind fiecare zi si fiecare ocazie pentru a ne pregati pentru cer.

Dumnezeu insa nu se multumeste sa stea ca un spectator indepartat al suferintei umane, ci El se implica in viata celor ce sufera. Cele mai frumoase fagaduinte de pe paginile Bibliei ne asigura de acest lucru.

“Cand Ma va chema, ii voi raspunde; voi fi cu el in stramtorare; il voi izbavi si-l voi proslavi. Il voi satura cu viata lunga si-i voi arata mantuirea Mea.” Psalmul 91, 15

“Caci asa vorbeste Cel Prea Inalt, a carui locuinta este vesnica si al carui Nume este sfant.”Eu locuiesc in locuri inalte si in sfintenie, dar sunt cu omul zdrobit si smerit, ca sa inviorez duhurile smerite si sa imbarbatez inimile zdrobite.” Isaia 57, 15

Daca totul s-ar rezuma la cunoasterea si memorarea unor fagaduinte biblice, nu ar fi decat o simpla teorie neconvingatoare. Insa eu, asemenea multora dintre cei ce vor citi aceste ganduri, pot da marturie ca Dumnezeu nu ne paraseste in mijlocul suferintelor pe care le ingaduie in viata noastra. Dimpotriva, in acele momente de durere fizica sau sufleteasca, prezenta Lui este mai evidenta decat in zilele senine.

In 1984 m-am imbolnavit grav de plamani. Era, nu o pedeapsa, ci un avertisment din partea lui Dumnezeu ca nu mergeam pe o cale buna. Nimic altceva, probabil, nu m-ar fi trezit la realitate. Si atunci, a venit vestea ca trebuie sa stau in spital sapte sau opt luni. Vestea a cazut ca o bomba in familia mea: copilul era mic, sotia plangea, parintii de asemenea… Eu insumi eram descurajat de perspectiva de a-mi face mutatia de flotant la spitalul in care trebuia sa stau internat o perioada atat de lunga.

Medicul nu mi-a dat deloc sperante, dimpotriva. Eram palid, fiecare pas pe care-l faceam era un efort pentru mine si mi s-a spus ca va trebui sa fiu perfuzat inca din prima zi de spitalizare, banuindu-se ca bolii de plamani ii era asociata si o anemie severa.

Insa nu erau locuri libere in sectia de ftiziologie, fapt pentru care am fost lasat acasa inca o saptamana, pana la eliberarea unui pat. Inca din primele zile de la aflarea diagnosticului, L-am simtit pe Dumnezeu mai aproape de mine ca oricand. Imi aduc aminte ca intr-o dimineata, cand sotia plangea in fata perspectivei de a fi spitalizat o perioada atat de lunga, am deschis impreuna Biblia si am citit textul de la “straja diminetii“: “Le voi vindeca vatamarea adusa de neascultarea lor. ii voi iubi cu adevarat, caci mania Mea s-a abatut de la ei.” ( Osea 14, 4 ) Era oare intamplator ca, din miile de texte biblice, tocmai acest text trebuia citit in acea dimineata? Pentru noi a fost primul semn ca Dumnezeu nu ne paraseste , chiar daca, spre binele nostru, ingaduie sa suferim.

Apoi, in saptamana in care am fost lasat acasa, am primit indemnul de a face o cura de coacaze negre. Era vara si era tocmai sezonul lor. Citisem undeva ca aceste fructe acrisoare au proprietatea de a regenera singele. Zis si facut ! De trei ori pe zi, cate o farfurie plina de coacaze negre nu lipsea de la masa. A sosit si ziua internarii si, primul lucru care mi s-a facut au fost analizele. Cand medicul a citit rezultatele analizelor. m-a privit cu uimire, spunandu-mi, contrar previziunilor lui de la primul consult, ca am un sange foarte bun. Era prima dovada a ajutorului primit din partea Domnului.

Au urmat zile si saptamani de tratament…Dupa doar o luna ma simteam foarte bine si l-am rugat pe medic sa-mi faca radiografiile. Nu le-am facut decat dupa doua luni si jumatate, caci asa cereau regulile tratamentului. Cand medicul a vazut filmul, a exclamat: “Cu dumneata s-a intamplat o minune. Esti perfect vindecat.” In loc de sapte sau opt luni, Dumnezeu a scurtat suferinta si sederea in spital la minimum posibil. Mai tarziu am aflat si de ce a trebuit sa raman in acel spital cele doua luni si jumatate: pentru un suflet pretios pe care Dumnezeu dorea sa-l salveze si sa-l conduca la adevar prin mine. Astazi acel om pe care l-am cunoscut in mijlocul suferintei comune, face si el parte din biserica lui Christos, impartasind aceeasi speranta a mantuirii.

Privind in urma, peste ani, pot spune astazi ca nu regret ca mi s-a dat sa trec prin acea suferinta. Experientele castigate atunci m-au intarit in convingerea ca Dumnezeu ii iubeste pe pacatosi si, chiar daca ii atinge uneori cu nuiaua suferintei, El stie de ce o face. Si apoi, mangaierile primite in acele clipe din partea Lui sunt de nepretuit. Suferinta este intr-adevar un “partener” nedorit in viata noastra, insa este atat de necesara in conditiile pacatului. Scoala pe care o urmam prin suferinta este de rang mai inalt decat orice academie. Unde mai putem invata lectiile pe care ni le ofera ea ? In minunatul si complexul Plan al Mantuirii noastre, suferinta isi are rolul ei de neinlocuit. Doar in cer vom intelege cat de mult ne-a ajutat ea sa apreciem adevaratele valori vesnice.

Lori Balogh

______________________________

02. DE CE, DOAMNE?

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

2. DE CE, DOAMNE ?

Suferinta, asemenea oricarui lucru neplacut ce ni se poate intampla in viata, are “de ce”-urile ei. Adesea, in calitate de parinti, intampinam mari dificultati in a raspunde copiilor nostri la simpla, banala si uzuala intrebare a curiozitatii -“de ce ?”

Ce se intampla insa atunci cand o astfel de intrebare e pusa de un om matur, pe care nu-l mai suspectam de simpla curiozitate a copilariei. Cand un om trecut prin viata intreaba “de ce ?”, motivele pentru care el cauta un raspuns sunt mult mai profunde decat simpla curiozitate.

Gasim adesea pe paginile Bibliei oameni ai lui Dumnezeu coplesiti de suferinte de tot felul care, in momente de cumpana, Isi intreaba Creatorul: “Doamne. de ce ?”

Ascultati-l pe profetul Ieremia care, in momente de descurajare crunta, se intreaba si Il intreaba pe Dumnezeu:

“De ce n-am fost omorat in pantecele mamei, ca sa-mi fi fost ea mormantul meu ? De ce n-a ramas ea vesnic insarcinata cu mine ? Pentru ce am iesit din pantecele mamei ca sa vad numai suferinta si durere si sa-mi ispravesc zilele in rusine ?” Ieremia 20, 17-18

Ascultati-l pe neprihanitul si greu incercatul Iov, punandu-I lui Dumnezeu aceeasi tulburatoare intrebare:

“De ce n-am murit in pantecele mamei mele ? De ce nu mi-am dat sufletul la iesirea din pantecele ei ? De ce am gasit genunchi care sa ma primeasca si tate care sa-mi dea lapte ?…

Pentru ce da Dumnezeu lumina celui ce sufera si viata celor amarati la suflet, care asteapta moartea si nu vine, macar ca o doresc mai mult ca o comoara, care n-ar mai putea de bucurie si de veselie, daca ar gasi mormantul ?” Iov 3, 11-12; 20-23

Sunt cuvintele a doi oameni coplesiti de suferinta, cuvinte pline de amaraciune in care intrebarea ”de ce ?” apare mereu ca un refren tulburator.

“De ce ?” Marea problema a suferintei nu e atat suferinta in sine, fie ea de natura fizica sau sufleteasca, ci intrebarile ce izvorasc din ea.

Am citit despre experienta dureroasa prin care au trecut doua femei crestine, in doua colturi diferite ale lumii. Ambele femei si-au pierdut sotii prin moarte, in urma unei boli incurabile. Este recunoscut de catre psihologi ca pierderea tovarasului de viata provoaca una din cele mai profunde suferinte prin care poatetreceun om. Ceea ce m-a surprins insa in cazul celor doua crestine a fost reactia complet diferita fata de aceeasi suferinta. Citez din propriile lor declaratii aparute pe paginile unei reviste crestine:

1. “Imi pare rau cand aud de catei pierduti si gasiti, de chei pierdute si gasite ca raspuns la rugaciune ! Sotul meu a murit saptamana trecuta, dupa o boala lunga si chinuitoare. M-am rugat cu disperare lui Dumnezeu sa-i salveze viata, dar El n-a facut asta. Gandul ca Dumnezeu asculta rugaciuni triviale, dar ignora ceva atat de important cum a fost viata sotului meu, ma lasa suparata, deprimata si confuza.”

Si acum, iata ce scrie o alta femeie, care a trecut printr-o experienta similara:

2. “Este cea mai grea experienta din viata mea ( pierderea sotului ). Sunt trista ca nu mai este cu noi. Eu si copiii traim doar cu amintirile, dar Ii multumim Domnului ca a facut pentru sotul meu cea mai mare minune: l-a mantuit. Si mi-a raspuns astfel rugaciunilor de o viata. In Dumnezeu gasim puterea de a ne bucura pentru ca el a scapat de durere si chin si asteapta sa se trezeasca din somn in dimineata invierii, cand ingerul il va readuce la viata.”

Iata doua suferinte aproape identice, dar atitudini atat de diferite. Una din vaduve vede in moartea sotului un motiv de descurajare si revolta impotriva lui Dumnezeu, in timp ce a doua vede in aceeasi suferinta un motiv de speranta si de multumire.

De unde aceasta diferenta de atitudine ? Una din femei a gasit sensul suferintei , in timp ce cealalta inca nu l-a gasit.

O observatie: omul e capabil sa indure vreme indelungata o cantitate uriasa de suferinta, fizica sau sufleteasca, cu conditia sa stie de ce si pentru ce sufera. Omul are nevoie de motivatie, de un sens al suferintei lui. Daca a gasit motivatia, daca isi cunoaste sensul suferintei, atunci suferinta in sine nu mai e o tragedie. Atunci poti canta pe rugul aprins ca si Jan Huss, poti suporta poverile unui intreg popor dificil timp de 40 de ani ca Moise, poti intra senin in groapa cu lei ca Daniel.

Doua exemple:

1. Parintii pot observa cu usurinta faptul ca un copil suporta cu stoicism pedeapsa atunci cand stie de ce e pedepsit. Cand nu stie acest lucru, cand i se pare ca e pedepsit pe nedrept, copilul reactioneaza violent: urla, plange zomotos si isi manifesta revolta prin tipete.

2. Diferenta dintre post si infometare. Foamea este o forma de suferinta: sufera stomacul, capul doare, inima bate mai greu, muschii sunt slabiti, gandirea devine greoaie…Dar ce diferenta uriasa exista intre post si infometare ! Cel infometat rezista cu greu, pentru ca in final sa moara de inanitie. Cel ce posteste ( cel ce da un sens suferintei sale ) nu doar ca rezista o perioada mult mai lunga , dar se bucura de un spirit mai echilibrat, de o gandire mai limpede, de o imbunatatire a sanatatii.

In concluzie, e foarte important sa gasesti, atunci cand treci printr-o suferinta oarecare, sensul ei.

Credeti ca Iov si-ar mai fi blestemat ziua nasterii daca ar fi stiut de ce sufera ? Credeti ca nu i-ar fi fost mult mai usor daca ar fi stiut de discutia din cer, daca ar fi stiut ca toate suferintele sale isi au originea in diavol si nu in Dumnezeu ? Ar mai fi cazut el in descurajare ?

Cu siguranta ca nu ! Asa cum il cunoastem pe Iov, ca un om al lui Dumnezeu neprihanit, sunt convins ca ar fi putut trece prin toate suferintele cu fruntea senina si cu o credinta de nezdruncinat daca ar fi cunoscut raspunsul la intrebarea “de ce ?”

Atunci cand punem intrebarea “de ce ?’ in dreptul suferintei altuia, ne este relativ usor sa gasim raspunsul. Pe baza detaliilor pe care le cunoastem despre cel de langa noi aflat in suferinta, suntem gata, asemenea unui medic specialist , sa punem diagnosticul: el ( sau ea ) sufera pentru ca nu a respectat legile sanatatii, nu a ascultat de sfaturile primite, e prea mandru ca sa se lase invatat, e lipsit de intelepciune etc. Si astfel insiram tot ce ar putea fi, in conceptia noastra, o cauza a suferintei persoanei in cauza.

De asemenea, “stim” si raspunsul la intrebarea “pentru ce ?”: el ( sau ea ) sufera pentru ca sa invete lectia umilintei, pentru ca sa invete sa asculte, pentru desavarsirea caracterului etc.

Problemele care apar si descurajarile cele mai teribile vin cand e vorba nu de suferinta altuia, ci de propria suferinta. Atunci, in mod paradoxal, desi ne cunoastem viata mai bine decat oricine altcineva, nu mai gasim atat de facil raspunsul la intrebarile “de ce?” si “pentru ce ?”

Suferinta e piatra de incercare a credintei in Dumnezeu, e termometrul care arata cat de fierbinte e legatura noastra cu cerul, e piatra kilometrica ce ne arata cat mai avem pana la desavarsirea legaturii cu El.

Sa observam ca atunci cand un om temator de Dumnezeu ajunge intr-o stare de suferinta, intrebarea”de ce ?” poate imbraca mai multe forme:

– De ce tocmai pe mine ? …

– De ce tocmai acum ?

– De ce a ingaduit Dumnezeu ?

Toate aceste intrebari, indiferent de forma lor si de tonul cu care sunt rostite, au la originea lor acelasi lucru: o zdruncinare a increderii in iubirea si intelepciunea lui Dumnezeu.

Suferinta este un moment al crizei. Fara sa vrem si fara sa stim de cele mai multe ori, imprejurarile vietii ne imping pe scena , obligandu-ne sa sustinem cel mai important examen – cel al loaialitatii fata de Dumnezeu, chiar atunci cand suferim si nu stim de ce . Este un examen sustinut in fata multor martori, caci la modul in care reactionam fata de suferinta privesc atat semenii nostri, cat si universul intreg ( Iov 2, 1-3 ).

Experienta lui Iov este o exemplificare a celor spuse . Priviti-l pe Iov cum este lovit de prima, a doua , a treia si apoi a patra nenorocire. Ii pierduse pe toti cei zece copii, precum si intreaga avere- o avere uriasa. Cu toate acestea, Biblia consemneaza ca “in toate acestea Iov n-a pacatuit deloc si n-a vorbit nimic necuviincios impotriva lui Dumnezeu .” ( Iov 1,22 ).

Contextul biblic ne arata ca nu numai oamenii, ci intreg cerul privea la suferinta lui Iov: “ fiii lui Dumnezeu”, ca reprezentanti ai tuturor lumilor create, ingerii sfinti, Dumnezeu in persoana, dar si Satana, in calitate de procuror. Intr-adevar, suferinta, dar mai ales atitudinea pe care o avem in mijlocul ei, ne transforma intr-“o priveliste pentru lume, ingeri si oameni.” ( 1 Corinteni 4, 9 up.) Depinde de noi, de atitudinea pe care o luam in astfel de imprejurari, daca Dumnezeu va fi onorat sau nu si daca Satana va reusi sau nu sa ne doboare.

De ce ingaduie un Dumnezeu al iubirii- asa cum se descopera pe Sine in Cuvantul Sau – atata suferinta pe pamant ? De ce ingaduie El sa sufere nu doar cei nelegiuti, ci si copiii Sai credinciosi ?

Cateva raspunsuri posibile:

1. Suferinta ne ajuta sa luam decizii cu efecte vesnice, pe care, in conditii normale, le-am amana pana la un punct periculos, fara intoarcere.

Una din trasaturile firii noastre pacatoase este nestatornicia, inconsecventa in slujirea pe care I-o datoram Creatorului nostru. De multe ori, viata de credinta nu este altceva decat o incercare nereusita de a sluji la doi stapani. Il iubim pe Dumnezeu, dar in acelasi timp, ascultam si de glasul firii noastre pamantesti.

Daca Dumnezeu ne-ar lasa in aceasta stare, intreaga noastra viata nu ar fi altceva decat o pendulare , o oscilare intre fortele care ne atrag spre cer si cele care ne atrag spre pamant.

El ne iubeste insa prea mult ca sa ne lase in acesta stare nedifinita. Dupa ce epuizeaza toate mijloacele de a ne trezi la realitate si pentru a ne opri din acesta pendulare intre pamant si cer, in final, cu durere in sufletul Sau, El ingaduie suferinta. Aceia care inteleg lucrul acesta, nu mai intreaba : “De ce, Doamne, tocmai eu “? “De ce, Doamne, tocmai acum?”, ci vor gandi asemenea apostolului Pavel, care scria:

“Caci intristarile noastre usoare, de o clipa, lucreaza pentru noi tot mai mult o greutate vesnica de slava.” 2 Corinteni 4, 17

Cu mai multi ani in urma , am pierdut un var a carui experienta cu Dumnezeu m-a impresionat. Era medic, un medic foarte cautat, care lucrase si la spitalul Fundeni ca medic anestezist. Era prospat casatorit, avea un baietel de un an, iar din punct de vedere material, nu ducea lipsa de nimic. Avea cateva pasiuni: ii placeau masinile, excursiile pe munte, schiatul si , mai ales, il pasiona fotografierea fulgerelor pe munte, in timpul unor furtuni de vara.

Pe langa aceste preocupari, Il iubea si pe Dumnezeu, insa niciodata nu s-a gandit serios sa-si predea intreaga viata Lui. Pendula intre o viata de credinta si o viata in care-si hranea eul. Dumnezeu a incercat sa-i schimbe cursul vietii, prin diferite metode. In zadar ! Aceeasi pendulare intre cele doua chemari. Pana intr-o zi- ziua in care baietelul lui implinea un an. Fiind in baie, in timp ce se spala, a descoperit o umflatura sub brat. Ca medic, imediat si-a dat seama ce este. A urmat o interventie chirurgicala pentru indepartarea unei tumori maligne ajunsa deja in stadiul ultim. Speranta de viata estimata de medici era de doar doua sau trei luni.

Am discutat mult cu el in acea perioada, inainte de a muri. Nu era revoltat pe Dumnezeu pentru ceea ce i se intampla. Dimpotriva, vedea in teribila boala de care suferea o dovada a iubirii lui Dumnezeu, fata de el. Odata mi-a marturisit: “Daca m-as fi imbolnavit de orice alta boala, nu m-as fi intors la Dumnezeu. Boala asta dovedeste cat de mult ma iubeste Dumnezeu.”

Tatal ceresc nu i-a mai dat doar doua luni de viata, asa cum spusesera medicii, ci doi ani, timp in care varul meu s-a predat cu intreaga lui fiinta. A renuntat la vechile lui pasiuni egoiste, inlocuindu-le cu altele, nobile. Asa bolnav cum era, facea vizite la alti bolnavi ca el, incurajandu-i, dandu-le speranta si conducandu-i la Christos.

Cu cateva zile inainte de a muri, l-am vizitat din nou… Era intins pe pat, nu mai avea putere nici sa vorbeasca… I-am citit cateva cuvinte de mangaiere din Scriptura, apoi, o teama din launtrul sufletului meu ca acest om este descurajat , m-a facut sa-l intreb:

-“ Valentin, ce simti acum in sufletul tau ?”

Cu cuvinte abia soptite, mi-a raspuns:

-“ Simt asa o pace sufleteasca ! “

Acestea au fost printre ultimele cuvinte pe care le-am auzit de la el. Insa ele m-au linistit. Suferinta pe care Dumnezeu o ingaduise in viata lui isi atinsese scopul: l-a ajuat sa ia decizia cea buna de partea Mantuitorului sau. Suferinta a fost cea care i-a asezat picioarele pe calea mantuirii.

Cand vom ajunge in Imparatia slavei lui Dumnezeu, cu vesnicia in fata noastra si cu perspective de viitor pe care acum nu ni le putem imagina, vom realiza cat de “ieftin e cerul”. Oricat de mult ne-ar fi dat sa suferim pe acest pamant, “eu socotesc ca suferintele din vremea de acum nu sunt vrednice sa fie puse alaturi de slava viitoare, care are sa fie descoperita fata de noi.” ( Romani 8, 18 )

2. Suferinta contribuie la desavarsirea caracterului nostru- singura viza valabila pentru vesnicie.

“Mai buna este intristarea decat rasul, caci prin intristarea fetei, inima se face mai buna.”

Eclesiastul 7, 3

Un caracter nobil, care poarta aprobarea cerului, nu va fi niciodata obtinut in mediul oferit de discoteci, sali de teatru, cazinouri, sali de petreceri, spectacole de divertisment… In veacul in care traim, in care functioneaza aceeasi strategie potrivit dictonului roaman “panes et circenses” ( “paine si circ” ), suntem in pericol de a ne pierde sensibilitatea , afectiunea, compasiunea, umanismul… Insusi Mantuitorul ne-a atras atentia ca, in zilele sfarsitului, “din pricina inmultirii faradelegii, dragostea celor mai multi se va raci.” ( Matei 24, 12 )

Dumnezeu nu doreste ca noi sa ne pierdem caldura sufleteasca. Biserica Sa e lumina lumii, insa lumina aceasta nu e o lumina rece, ci una calda, atragatoare. “O inima mai buna”- adica un caracter mai nobil, inseamna o inima sensibila fata de glasul Duhului Sfant, o inima mai plina de dragoste fata de Dumnezeu si semeni, precum si o inima mai intelegatoare fata de suferinta celor de langa noi.

Dar cum sa dobandim o astfel de inima buna ?

Unul din secretele dobandirii ei este acceptarea suferintei ca mijloc randuit de Dumnezeu pentru desavarsirea caracterului.

3. Suferinta ne ajuta sa intelegem mai mult din Jertfa suprema adusa pentru mantuirea noastra pe Golgota.

Intelegand mai mult din aceasta jertfa, Il vom iubi mai mult pe Dumnezeul nostru, si, iubindu-L mai mult ii vom sluji mai eficient.

Avem pe paginile Scripturii exemplul unui om a carui suferinta a fost extrema, unica chiar. Este vorba de Avraam, cel caruia i s-a cerut sa –si aduca unicul fiu ca jertfa. Dupa ce a asteptat acest copil al fagaduintei timp de 25 de ani, dupa ce a avut bucuria sa-l vada nascandu-se si crescand ca un cedru, cu perspective atat de luminoase, Avraam este pus in fata unei incercari teribile. Lui Iov i s-au luat cei zece copii fara consimtamantul sau, insa lui Avraam i se cere ca el insusi, cu propria mana, sa-l ia pe Isaac si sa-l aduca jertfa.

Este imposibil pentru noi sa intelegem cat de mare era suferinta sufleteasca a batranului patriarh. M-am intrebat adesea ce rost a avut o asemenea incercare, o asemenea suferinta ?

Raspunsul l-am gasit intr-un cuvant al Mantuitorului:

“ Tatal vostru Avraam a saltat de bucurie ca are sa vada ziua Mea; a vazut-o si s-a bucurat.”

Ioan 8, 56

Avraam a avut nepretuitul si unicul privilegiu, prin suferinta jertfirii unicului sau fiu, de a intelege ceva din ceea ce urma sa se intample pe Golgota. Niciun om nu a mai avut o asemenea intelegere, fapt pentru care, biruind incercarea, Avraam a devenit un “prieten al lui Dumnezeu” ( Isaia 41, 8 ) si “tatal tuturor celor ce cred”( Romani 4,11 ).

“De ce-urile” legate de suferinta pot avea multe alte raspunsuri. Unele mai teoretice, altele mai practice… Cu certitudine insa, nu vom afla intotdeauna de ce trebuie , la un moment dat, sa trecem printr-o anumita suferinta. Intotdeauna va ramanea ceva enigmatic. Un lucru insa trebuie sa nu-l pierdem din vedere: Dumnezeu nu ne abandoneaza in mijlocul suferintelor noastre, oricare ar fi acestea. El ramane cu noi, sufera impreuna cu noi, sufera mai mult decat noi… La fel cum Tatal era langa Fiul Sau pe cruce, inconjurat de nori negri, la fel El va fi prezent langa fiecare din copiii Sai care trec prin valea plangerii. Nicio lacrima, niciun geamat, niciun suspin, nicio ingrijorare, nicio temere care ne umbresc viata aceasta atat de efemera nu ii sunt straine.

Chiar atunci cand avem senzatia ca suntem abandonati, El ne spune de 366 de ori pe paginile Bibliei, cate odata pentru fiecare zi a anului, “nu te teme !”

“Nu te teme, caci Eu sunt cu tine. Nu te uita cu ingrijorare, caci Eu sunt Dumnezeul tau. Eu te intaresc si tot Eu iti vin in ajutor. Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare.” Isaia 41, 10

Mai e putin si istoria acestei lumi se va incheia si, odata cu ea, se va incheia si istoria suferintei omenesti. Cand ne vom afla in Imparatia lui Dumnezeu, tot ceea ce azi ne produce durere si lacrimi, va fi doar o amintire pe care Insusi Mantuitorul o va sterge din memoria noastra. Doar atunci vom intelege de ce a trebuit sa suferim , de ce a trebuit sa plangem, de ce a trebuit sa gustam din amaraciunea necazurilor pe acest pamant.

Si atunci, aruncand cununile la picioarele Mantuitorului, vom exclama plini de recunostinta:

“ Doamne, Iti multumesc pentru suferintele care m-au facut sa devin mai bun, care m-au facut sa trec de partea Ta, care m-au ajutat sa inteleg mai mult din iubirea Ta revarsata peste lume prin Golgota. Fara ele , astazi nu as fi fost mantuit.”

Lori Balogh

______________________________

03. INCERCARI PESTE INCERCARI

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

INCERCARI PESTE INCERCARI

O vorba din popor spune ca un necaz nu vine niciodata singur. Neavand date statistice, nu pot nici confirma, nici infirma aceasta afirmatie, care seamana mai degraba cu una din vestitele “legi ale lui Murphy”.

Privind insa lucrurile din perspectiva biblica, afirmatia are un sambure de adevar. Ce spuneti, de exemplu, de cele afirmate de autorul Psalmului 66:

“Binecuvantati, popoare, pe Dumnezeul nostru ! Faceti sa rasune lauda Lui ! El ne-a pastrat sufletul cu viata si n-a ingaduit sa ni se clatine piciorul.

Caci Tu ne- ai incercat, Dumnezeule, ne-ai trecut prin cuptorul cu foc, ca argintul.

Ne-ai adus in lat si ne-ai pus o grea povara pe coapse.

Ai lasat pe oameni sa incalece pe capetele noastre, am trecut prin foc si prin apa , dar Tu ne-ai scos si ne-ai dat belsug…” ? Psalmul 66, 8-12

Psalmistul aminteste de cinci necazuri succesive, unul mai grozav ca celalalt: 1) cuptorul de foc,

2) latul, 3) povara , 4) oamenii care calca peste noi si 5) foc si apa. Metaforele sunt culese din viata reala si oglindesc necazuri si incercari teribile ce pot veni pe neasteptate in viata unui om care s-a intors cu fata spre Dumnezeu. Noi discutam aici despre necazuri ce apar in viata unor oameni care au intors spatele pacatului si unui mod de viata dezonorant, ceea ce complica si mai mult lucrurile. Daca psalmistul s-ar fi referit la cei nelegiuiti, la cei fara niciun Dumnezeu, ar fi mai usor de acceptat ideea. Insa el se refera explicit la poporul lui Dumnezeu, cel care ne asteptam sa fie ocrotit, binecuvantat, purtat pe palmele ocrotirii divine.

De ce ingaduie Dumnezeu o suita intreaga de incercari, uneori succesive, in viata copiilor Sai ?

Sa ne imaginam urmatoriul scenariu:

Dumnezeu te cheama sa pasesti pe calea cea stramata a credintei, la sfarsitul careia se afla perspectiva mantuirii. Dar, de la primele tale intentii de a merge pe aceasta cale, se intampla ceva ciudat: in loc sa inaintezi linistit, apar piedici.

Mai intai, fara preaviz, Dumnezeu te arunca in cuptorul aprins. Acolo e teribil de cald, nu poti respira, simti ca te topesti ca ceara, iti pierzi orice vlaga… Imediat apar si intrebarile :

“Bine, Doamne, dar eu am crezut ca pe calea mantuirii, Tu ma vei conduce prin locuri umbroase, largi, racoroase. Nu asa ai promis in Psalmul 23: “El ma paste in pasuni verzi si ma duce la ape de odihna. Imi invioreaza sufletul…” ? De ce, daca mi-am predat viata Tie, ai ingaduit acest necaz ?”

Si stai acolo, in cuptorul aprins la temperatura maxima, tanjind dupa putina racoare, cu o multime de intrebari, de carligele carora se agata indoiala…

Insa vine un moment in care Dumnezeu spune:”Destul!” si, stergandu-ti sudoarea de pe frunte, te invita sa pasesti mai departe pe calea spre cer. Te ridici, faci cativa pasi si nu reusesti sa uiti necazul prin care tocmai ai trecut, ca te si lovesti de un nou necaz: ajungi in lat, intr-o cursa fara iesire. Realizezi prea tarziu pericolul si , odata prins in lat, oricat te-ai zbate, latul se strange tot mai mult . Atunci strigi disperat la Domnul:

“Doamne, de ce mi s-a intamplat si aceasta nenorocire ? Doar eu Iti slujesc Tie…”

Intr-un tarziu, dupa “n” rugaciuni pentru eliberare, cand orice speranta parea stinsa, Dumnezeu intervine si te elibereaza din latul in care ai cazut, redandu-ti libertatea. Din nou inaintezi linistit o bucata de drum si crezi ca pana la capatul drumului nu vei mai avea parte de niciun necaz. Dar, cand te astepti mai putin, Dumnezeu te opreste din mers si iti pune pe umeri o povara grea. Atunci te impotrivesti, te revolti chiar:

“Doamne, drumul spre cer e si asa plin de piedici, de ce sa mai port si povara asta pe umeri ?”

Si, pentru ca Domnul refuza sa te elibereze de povara, inaintezi greu, cu speranta insa ca vei ajunge curand la portile Imparatiei. Dar, cand speri ca totul va fi bine in cele din urma, niste oameni rai se napustesc asupra ta, te doboara la pamant si, fara mila, calca peste tine, lasandu-te cu fata insangerata in praful de pe drum.

Disperat, strigi din nou:

“Doamne, de ce ingadui sa mi se intample si asta? Nu sunt eu copilul Tau ? Nu mi-ai promis Tu ca ma vei ocroti ?”

Domnul vine, te ridica, iti spala ranile, dar iti pune din nou povara pe umeri, invitandu-te sa continui drumul pana la capat. Avand in minte proaspata experienta a cuptorului aprins, apoi a latului din care ai scapat cu greu, a poverii care iti ingreuiaza mersul, dar si dureroasa scena de viata in care oameni la care nu te asteptai au trecut peste tine, crezi ca necazurile s-au terminat. Dar nu este asa. In loc sa primesti raspuns la multele intrebari pe care ti le pui, Dumnezeu te arunca din nou in cuptorul aprins, il incalzeste pana la limita posibila, apoi, cand ajungi in cea mai inalta tensiune, te scoate din el si te arunca in apa rece.

Ce urmeaza dupa aceea ? Daca ai rezistat cu bine, urmeaza belsugul, binecuvantarea .

Ce parere aveti despre un astfel de Dumnezeu ? Nu vi se pare prea aspru ? Este El drept si iubitor atunci cand supune plapanda fiinta omeneasca la atatea incercari ? De ce drumul credintei este presarat cu atatea necazuri si obstacole cand Domnul ar fi putut sa faca din el o autostrada pe care calatoria spre cer sa fie o placere ?

Iata doar cateva intrebari pe care si le pune orice om care trece prin astfel de incercari repetate.

De ce ? De ce atatea necazuri si suferinte pe calea mantuirii ?

Sa observam un amanunt important: cele cinci incercari de care aminteste psalmistul, vizeaza cinci inclinatii pacatoase cu care ne nastem, pe care le cultivam si care, daca dorim cu sinceritate mantuirea, trebuie dezradacinate din fiinta noastra.

1. Cuptorul de foc-simbol al curatirii, al separarii zgurei de metalul nobil si curat-reprezinta acel gen de incercari la care ne supune Dumnezeu pentru a ne elibera de egoism. Metalele nobile , daca sunt pure, au proprietati deosebite: nu opun rezistenta, sunt maleabile, conduc bine caldura si curentul electric, au un aspect placut, sunt stralucitoare, sunt rezistente la coroziune etc.

Pe plan spiritual, astfel de oameni doreste Dumnezeu: oameni cu caractere nobile, eliberati de “zgura” egoismului, care sa nu opuna rezistenta vointei Sale, care transmit usor spre semenii lor caldura iubirii divine, dar si puterea Duhului Sfant. Insa un astfel de caracter nobil nu se mosteneste de la parinti, nici nu se cumpara de la tarabe. Un astfel de caracter se cladeste zi de zi, intreaga viata, uneori prin inecercari teribile si dureroase care au menirea sa ne scape de egoismul din noi.

De obicei, “cuptorul de foc” este incercarea inceputurilor vietii de credinta.

2. Latul – simbolul unor situatii fara iesire- reprezinta acel gen de incercari prin care Dumnezeu vrea sa distruga acea incredere pacatoasa in noi insine, acel spirit de razvratire si independenta care ne caracterizeaza. Avem marea nevoie sa devenim constienti ca fara Dumnezeu nu suntem si nu putem face nimic durabil. Afirmatia Mantuitorului:”Despartiti de Mine nu puteti face nimic “ ( Ioan 15, 5 up. ) este una din lectiile care se inavata cel mai greu. Si, pentru ca unii dintre noi se lasa greu invatati, Dumnezeu e nevoit sa ingaduie sa intram in unele situatii fara iesire, adevarate drumuri infundate, pentru ca , recunoscandu-ne neputinciosi, sa invatam lectia dependentei totale de El.

3. Povara – simbol al responsabilitatilor vietii- reprezinta acel gen de incercari prin care Dumnezeu vrea sa ne scape de comoditate, de letargie spirituala. Slujirea semenilor nostri este intr-adevar o “povara” pentru firea noastra egoista si comoda. O “povara” care insa este cat se poate de benefica, deoarece ne vindeca de aceste lipsuri din caracterele noastre.

De aceea, “este bine pentru om sa poarte un jug in tineretea lui. Sa stea singur si sa taca, pentru ca Domnul i l-a pus pe grumaz…Caci Domnul nu leapada pentru totdeauna ci, cand mahneste pe cineva, se indura iarasi de el, dupa indurarea Lui cea mare. Caci El nu mahneste cu placere , nici nu mahneste bucuros pe copiii oamenilor…” ( Plangerile lui Ieremia 3, 27-28; 31-33 )

4. Oamenii care calca peste capetele noastre- simbol al rautatilor omenesti- reprezinta acel gen de incercari prin care Dumnezeu vrea sa ne scape de mandrie. Pacatul mandriei- pacatul luciferic – este cel ce a dus la marea lupta dintre bine si rau in care suntem si noi angrenati. Este pacatul care patrunde in cele mai nevinovate intentii, in cele mai curate planuri, in cele mai intime resorturi ale fiintei umane. Fara sa fim constienti de prezenta mandriei in vorbirea, faptele, tinuta, preocuparile si aspiratiile noastre, ea contamineaza tot ce atinge. Mandria aduce dupa sine rusine ( Proverbe 11, 2 ), cadere ( Proverbe 16, 18 ), pieire ( Proverbe 18,12 ) si, in final, nemantuire.

Iata de ce Dumnezeu ingaduie uneori ca lectia smereniei sa o invatam pe calea suferintei.

5. Foc si apa- simbol al calirii- reprezinta acel gen de incercari prin care Dumnezeu vrea sa ne elibereze de slabiciunile inerente firii omenesti. Daca un om a biruit egoismul, comoditatea, increderea nejustificata in sine, mandria, precum si orice alt pacat, daca insa nu a trecut prin “foc si apa”, el tot un om slab ramane. Oricand poate recadea in vechile pacate si astfel “ cu el s-a intamplat ce spune zicala

adevarata : “Cainele s-a intors la ce varsase si scroafa spalata s-a intors sa se tavaleasca iarasi in noroi.”

( 2 Petru 2, 22 )

Daca privim atent la viata si lucrarea Mantuitorului, vom observa prezenta tuturor celor cinci categorii de incercari:

1.Cuptorul aprins

Candva, in vesnicie, a fost alcatuit Planul Mantuirii. Momentul acela a presupus din partea Fiului lui Dumnezeu luarea unei decizii capitale, de care depindea nu doar mantuirea noastra, ci si reabilitarea caracterului lui Dumnezeu inaintea intregului univers. In inima Sa de Dumnezeu, s-a dus o lupta intre doua iubiri: cea fata de Tatal cu care se afla intr-o intima si armonioasa partasie, si cea fata de omul pacatos, creatura mainilor Sale, pe care o iubea infinit mai mult decat un parinte isi poate iubi copiii. Alegerea aceasta a reprezentat un adevarat cuptor aprins .

Am fost profund impresionat de cazul unei femei din Indonezia, surprinsa de acel tsunami ucigas din decembrie 2004, avand doi copii prinsi de mana ei. Femeia a rezistat cat a rezistat, tinandu-i strans pe copii, insa , la un moment dat, simtind ca nu mai poate sa-i tina pe amandoi, a trebuit sa ia o decizie sfasietoare: sa-si abandoneze unul din copii, pentru a-l salva pe celalalt. Nu exista o alta alternativa. Sau piereau toti trei, sau il abandona pe unul, pentru a-l salva pe celalalt. Ce lupta trebuie sa se fi dus in inima acelei mame ! Cat de ridicata era temperatrura cuptorului in care fusese aruncata !

Un caz asemanator s-a petrecut in Osetia de Nord, cand un grup de teroristi au luat mai multi ostateci dintr-un teatru. O alta mama, dar aceesi drama: ea a fost obligata sa aleaga intre doi din copiii ei. O alegere intre doua iubiri…

O astfel de lupta, insa de un nivel mult mai intens, a trebuit sa duca Mantuitorul, nu doar la inceput, ci pe tot parcursul derularii Planului Mantuirii. O lupta intre doua iubiri. Care iubire va invinge ? Sa-I aducem slava pentru ca Domnul a ales iubirea fata de noi.

2. Latul

Reprezinta cursele care I s-au intins Mantuitorului in tot timpul vietii Sale pamantesti. Incepand cu incercare lui Irod de a-L ucide, continuand cu cursele ce I se intindeau la tot pasul de catre conducatorii iudei, si sfarsind cu cele intamplate in Ghetemani si pe cruce, Mantuitorul a fost permanent urmarit de vrajmasii Sai. Putine erau ocaziile in care Iisus putea sa se bucure de tihna unui camin linistit in care sa scape de spionii aflati mereu pe urmele Lui.

Daca vom citi cu atentie acele capitole care descriu ultimele zile inanite de rastignire, vom observa ca aceste curse s-au inmultit pe masura ce umbrele crucii se apropiau tot mai mult.

3. Povara

Viata pamanteasca a Mantuitorului nu a fost comoda. Pe de o parte, pe umerii Sai apasa povara misiunii speciale de a mantui lumea, iar pe de alta parte, El s-a implicat in slujirea nevoilor materiale, fizice si spirituale ale oamenilor cu care se intalnea. Si aceasta fara pauze, fara concedii sau permisii, ci zi de zi. Chiar in clipele in care El cauta linistea si singuratatea pentru a fi in comuniune cu Tatal Sau, oamenii aflau de El si cereau sa fie slujiti in diferite moduri. Si Iisus nu a refuzat pe nimeni. A preferat sa ramana El Insusi flamand, lipsit de odihna si privat de nevoile elementare ale vietii, decat sa lase sa plece de la El vreun suflet fara sa-l ajute cu ceva.

Si daca tot discutam de poverile pe care a trebuit sa le poarte Mantuitorul nostru, sa nu uitam ca una din aceste poveri le-a intrecut pe toate: povara pacatelor intregei lumi.

“El a purat pacatele noastre in trupul Sau , pe lemn, pentru ca noi, fiind morti fata de pacate, sa traim pentru neprihanire…” ( 1 Petru 2, 24 )

4. Oamenii au calcat peste capul Sau

Priviti la Iisus cum este ironizat pentru nasterea Sa “dubioasa”, pentru faptul ca era din Nazaret, o localitate cu un renume deloc favorabil ! Ascultati-i pe vrajmasii Sai cum Il desconsidera spunand despre El ca este “samaritean” ( Ioan 8, 48 ) , “Beelzebub” ( Matei 10, 25 ), un “iesit din minti”( Marcu 3,21 ), “stapanit de un duh necurat” ( Marcu 3,30 ) etc. ! Uitati-va la locuitorii din localitatea Sa –Nazaret- cum Il iau cu forta din mijlocul sinagogii si incearca sa-L ucida doar pentru ca le-a spus un adevar incomod ( Luca 4, 16- 30 )! Si, in final, priviti cu cata rautate se poarta oamenii din jurul Sau, in orele premergatoare rastignirii: Il lovesc peste obraz, Il scuipa, Il batjocoresc…Pe cine ? Pe Cel ce venise sa-i mantuiasca.

5. Foc si apa

Ghetemani si Golgota- iata ultimele doua mari suferinte ale Mantuitorului pe pamant. In Ghetemani, cuptorul se aprinde din nou, la temperatura maxima. Iisus are in mana paharul suferintei, insa mana Ii tremura. Din nou El trebuie sa aleaga intre cele doua iubiri: cea fata de Tatal si cea fata de noi. Apoi, dupa ce sufletul Sau neprihanit ajunge la limita maxima a tensiunii, El este aruncat in “apa rece” a Golgotei, unde Mantuitorului I se da sa simta gheata despartirii de Tatal Sau iubit.

Din caldura cuptorului, in recele apei- aceasta a fost metoda divina de a-L califica pe Fiul lui Dumnezeu pentru marea si importanta lucrare pe care urma sa o inceapa dupa inaltare: lucrarea de Mare Preot si Mijlocitor in Sanctuarul ceresc.

Ce a urmat dupa ce Mantuitorul a trecut cu bine de toate aceste incercari ?

“Dar Tu ne-ai scos si ne-ai dat belsug” ( Psalmul 66, 12 up. ) Domnul Iisus a fost inaltat la dreapta tronului maririi din cer de unde, in curand, va reveni in calitate de Domn al domnilor si Imparat al imparatilor ( Apocalipsa 19, 16 ).

Concluzii:

Calea mantuirii nu este asfaltata. Spre cer nu se inainteaza ca pe autostrada, ci ca pe o poteca grea de munte. “In Imparatia lui Dumnezeu trebuie sa intram prin multe necazuri”-ne aduce aminte marele apostol Pavel ( Fapte 14, 22 ). Dumnezeu nu ne promite o cale usoara spre cer, in schimb ne promite ceva important: prezenta Sa langa noi, in cele mai grele momente.

Nu, un necaz nu vine niciodata singur: el vine cu belsug de mangaiere din partea cerului, cu pacea pe care doar Mantuitorul o poate da, dar vine si cu nadejdea vie ca in curand toate lucrurile vor fi innoite de puterea lui Dumnezeu. Ne putem dori mai mult decat atat ?

Cei trei tineri evrei din Babilon au fost aruncati in cuptorul aprins, dar cu ei mai era Cineva – Insusi Fiul lui Dumnezeu. Daniel a fost prins in latul intins de colegii lui invidiosi, dar Dumnezeu si-a trimis ingerul alaturi de el in groapa cu lei. Lui Moise i s-a pus o grea povara pe umeri, dar Dumnezeu a fost cu el in stalpul de nor si de foc, timp de 40 de ani de calatorie prin pustie. Peste neprihanitul Iov prietenii au calcat cu “picioarele” acuzatiilor nedrepte, insa , in final, cel inaltat a fost Iov. Tanarul Iosif a trecut din cuptorul de foc al ispitei in casa lui Potifar in apa rece a inchisorii unde ii este calit caracterul. Dar , in final, Dumnezeu l-a inaltat si i-a dat belsug.

Nu, Dumnezeu nu ne promite o cale usoara spre cer, dar ne promite prezenta Sa.

“Acum, asa vorbeste Domnul, care te-a facut, Iacove si Cel ce te-a intocmit, Israele: “Nu te teme de nimic, caci Eu te izbavesc, te chem pe nume, esti al Meu. Daca vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine si raurile nu te vor inneca; daca vei merge prin foc, nu te va arde si flacara nu te va aprinde. Caci Eu sunt Domnul Dumnezeul tau, Sfantul lui Israel, Mantuitorul tau…De aceea, pentru ca ai pret in ochii Mei, pentru ca esti pretuit si te iubesc, dau oameni pentru tine si popoare pentru viata ta. Nu te teme de nimic, caci Eu sunt cu tine…” Isaia 43, 1-5

“ Domnul Iisus nu ne cheama sa-L urmam ca apoi sa ne paraseasca. Daca ne predam viata in slujba Lui, nu vom fi pusi niciodata in vreo situatie pentru care Dumnezeu sa nu fi luat masuri. Oricare ar fi situatia in care ne gasim, avem o Calauza care sa ne arate calea; oricare ar fi problemele, avem un Sfatuitor fara gres; oricare ar fi durerea, amaraciunea sau singuratatea, avem un Prieten plin de simpatie. Daca din nepricepere facem pasi gresiti, Christos nu ne paraseste. El va izbavi pe nenorocitul care nu are ajutor.”

E. G. White, “Slujitorii Evangheliei”, pag. 154

Lori Balogh

______________________________

04. DINCOLO DE PUSTIE

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

4. DINCOLO DE PUSTIE

Ati ajuns vreodata intr-o situatie limita, in care sa nu mai vedeti nicio solutie si nicio perspectiva sa nu se mai deschida inaintea ochilor ? Cu siguranta ca da !

Cu multi ani in urma, pe vremea vechiului regim, am fost dat afara din serviciu pentru singura “vina” de a respecta ziua de odihna lasata de Dumnezeu inca de la creatiune. Mi s-a desfacut contractul de munca cu articolul 130, litera I, articol care indica “indisciplina la locul de munca.” M-am resemnat cu gandul ca niciodata nu voi mai profesa meseria pentru care ma pregatisem atatia ani si m-am reorientat spre o alta meserie, pe santierele patriei, cu speranta ca ma voi recalifica.

Am intrat intr-o echipa de electricieni si, eu fiind necalificatul echipei, a trebuit sa fac ce era mai greu si neplacut. Am trecut si peste acest inconvenient, avand speranta ca, dupa un timp, voi fi calificat in noua meserie si voi fi tratat la fel ca si colegii mei.

Timpul insa trecea si perspectiva unei recalificari se indeparta tot mai mult. Cursuri de calificare nu se faceau, iar cand maistrul mi-a comunicat ca examenul pe care-l sustinusem si pe care il trecusem cu bine a fost anulat, orice speranta m-a parasit. Eram deja de doi ani si jumatate pe santier, incercasem tot ce era posibil pentru a ma recalifica, insa totul parea ca imi statea impotriva. Eram deznadajduit, debusolat, fara nicio perspectiva…Eram ca un ratacit prin pustia vietii, fara posibilitatea de a vedea oaza de liniste si odihna dupa care tanjea sufletul meu. Mintea imi era plina de intrebari: “De ce, Doamne ? Doar pentru credinta in Tine sufar acum. De ce nu ma ajuti sa vad o rezolvare? Vrei ca toata viata sa fiu ultimul om aici, pe santierul acesta plin de noroi? “

In momentele acelea de totala lipsa de perspectiva, s-a intamplat insa ceva. Intr-o zi, citind Biblia, am gasit locul din Scriptura in care Dumnezeu ii spune lui Moise:

“Va ajunge de cand ocoliti muntele acesta. Intoarceti-va spre miazanoapte.” ( Deuteronom 2, 3 )

Citisem acest pasaj biblic de multe ori, insa de data aceea am avut simtamantul ca el imi este adresat intr-un mod cu totul special. Aveam siguranta ca Domnul imi spunea ceva deosebit legat de frustrarile mele. Nu stiam cum imi va rezolva El problema, insa aveam asigurarea ca El o va rezolva cum era mai bine pentru mine.

Au mai trecut cateva luni de munca grea de santier, dar nimic incurajator pentru mine nu se intrezarea la orizont. Totusi, mesajul textului imi aparea in memorie cu persistenta. Pana intr-o zi in care, un prieten m-a oprit, intreabandu-ma:

“Lori, nu ai dori sa lucrezi din nou in meseria ta ? “

“Desigur, dar cine ma mai angajeaza pe mine acum, dupa ce in cartea mea de munca scrie ceea ce scrie ? Cine ma mai accepta cu sabatul liber ? Cine are nevoie de un om care a intrerupt mai bine de doi ani contactul cu domeniul respectiv, fara sa aibe ragazul sa se perfectioneze ? “

Eram foarte sceptic, insa prietenul a insistat:

“Hai sa incercam totusi. Poate ca Domnul va deschide o cale. Iata ca in localitatea X au aparut trei posturi noi. Se va sustine examen. Hai sa incercam ! “

Si am incercat… Pas cu pas, Dumnezeu a deschis toate caile si, dupa un examen la care s-au inscris sapte candidati, dar la care s-au prezentat doar trei, toate cele trei posturi au fost ocupate. Unul era al meu. Seful meu direct, stiind problema mea de constiinta, mi-a facut un program special in care sambata era intotdeauna libera. Timp de noua ani, cat a mai durat regimul comunist in tara noastra, nu a aparut nici cea mai mica problema in legatura cu sabatul. Dimpotriva, binecuvantari dupa binecuvantari erau revarsate asupra mea. Intai am cunoscut-o pe actuala mea sotie, dupa care, printr-o alta minune divina, am primit o locuinta pentru care sunt si acum invidiat.

Am uitat insa sa specific un amanunt: localitatea X se afla la miazanoapte de locul in care m-am nascut si in care am copilarit ! Tarziu, dupa ce lucrurile s-au asezat pe fagasul lor , am inteles semnificatia textului din Deuteronom 2, 3: “Va ajunge de cand ocoliti muntele acesta. Intoarceti-va spre miazanoapte.”

Da, fiecare dintre noi are momente in care orizontul devine atat de ingust incat piere orice perspectiva. Ai senzatia, in astfel de perioade din viata, ca strabati o mare pustie care nu are sfarsit si careia nu-i vezi marginea. Nimic inaintea ochilor decat acelasi peisaj monoton, sec, lipsit de speranta si de perspectiva.

Exista totusi ceva bun dincolo de pustie ? Sa incercam sa aflam un raspuns, privind la experienta de viata a unui erou al credintei- Moise.

Psalmul 90, 10-12: “Anii vietii noastre se ridica la 70 de ani, iar pentru cei mai tari, la 80 de ani. Si lucrul cu care se mandreste omul in timpul lor nu este decat truda si durere, caci trece iute si noi zburam. Dar cine ia seama la taria maniei Tale si la urgia Ta, asa cum se cuvine sa se teama de tine ? Invata-ne sa ne numaram bine zilele ca sa capatam o inima inteleapta !”

Stiti cati ani a trait Moise ? 120 de ani. Atunci cum se explica faptul ca el, desi a trait atat de mult, scrie ca viata celor mai longevivi oameni de abia ajunge la 80 de ani ?

Se pare ca Moise a scris Psalmul 90 pe cand el inca nu implinise varsta de 80 de ani, intr-un moment al vietii in care parea lipsit de orice perspectiva. Cortina cazuse peste sperantele sale, o umbra deasa ii invaluise sufletul si ochii lui nu puteau strabate dincolo de situatia in care se afla.

Daca vom citi cu atentie Psalmul 90, vom observa ca, cu exceptia primelor doua versete, ce reprezinta o doxologie, si a ultimelor cinci versete, care reprezinta o rugaciune fierbinte, Moise e preocupat de gandul mortii. Intre versetele 3-12, Moise face o intreaga filozofie a vietii scurte si a mortii iminente care nu iarta pe nimeni.

Iata-l pe Moise, omul capabil si pregatit sa conduca Egiptul faraonilor, omul a carui inima batea pentru Dumnezeu si pentru poporul sau oprimat, ajungand fara nicio perspectiva, fara nicio lumina pe care sa o poata zari la capatul tunelului. Timp de 40 de ani, Moise a facut acelasi lucru: a pascut turma socrului sau pe dealurile Madianului. Viata i se scurgea monoton si incet spre apusul ei si , odata cu scurgerea ei inerenta, sperantele i se stingeau una dupa alta. Sa ne gandim putin: nu cateva luni, nu cativa ani, ci 40 de ani el a trebuit sa faca aceeasi miscare dus-intors, fara nicio variatie: sculat, muls oile, mers cu turma la pascut, apoi iarasi muls , culcat, sculat, muls…Timp de 40 de ani Moise s-a confruntat cu unul din cei mai de temut dusmani ai sanatatii psihice a omului-rutina.

Cum a reusit Moise sa reziste o perioada atat de lunga de timp ? Moise, cel instruit sa conduca popoare, conduce o biata turma de oi printre stancile desertului; el , care era instruit sa discute cu regi si imparati, e nevoit sa asculte zilnic behaitul oilor pe care le pastea. Cum de nu l-a uzat rutina ?

Rutina nu numai ca uzeaza, dar ea, daca se prelungeste, poate chiar ucide. Chinezii aveau niste metode foarte ciudate de a-i condamna la moarte pe cei gasiti vinovati. Una din metode consta in vestita “picatura chinezeasca”. Condamnatul era legat si i se picura apa pe cretetul capului. Nimic grav in aparenta, insa picaturile isi faceau lucrarea lor ucigatoare. Dupa un timp, condamnatul simtea banalele picaturi ca pe niste ciocane care il loveau direct in creier. Bietul om innebunea si, in cele din urma, murea. Si totul se intampla datorita unei banale picaturi de apa…

O alta metoda originala de condamnare la moarte era si aceea de a-l pune pe cel condamnat sa-si aleaga un singur fel de mancare, oricare ar fi fost acesta. Condamnatul isi alegea mancarea preferata, care i se servea zilnic. Totul parea in regula cateva zile, insa dupa un timp, omul se scarbea de aceasta hrana , o refuza si, in cele din urma, murea de foame.

Iata cat de ucigatoare este rutina, monotonia. Cum a reusit Moise sa o depaseasca ? Raspunsul il gasim chiar in Psalmul 90. Acolo, in pustia Madianului, facand zilnic aceleasi lucrari, zi de zi, saptamana dupa saptamana, an dupa an, Moise L-a adus pe Dumnezeu in viata lui. Avand prezenta divina alaturi de el, Moise putea trece peste efectele ucigatoare ale monotoniei, facand din fiaecare zi o ocazie de bucurie si mutumire.

Am auzit de o femeie crestina care, in timpul regimului comunist, ca sa-si castige painea, trebuia sa lipeasca 100 de plicuri de vanilie pentru doar un leu. Ca sa poata castiga 20 de lei, trebuia sa lipeasca plicuri de dimineata pana seara. Sa faci acelasi lucru de sute de ori intr-o zi, si asta zilnic, te poate duce la nebunie. Totusi femeia nu s-a lasat doborata de rutina. In timp ce lipea pliculetele, ea canta, se ruga, asculta casete cu predici si chiar memora versete biblice. Aducandu-L pe Dumnezeu in viata ei atat de monotona, femeia facea din fiecare zi o ocazie de bucurie.

Personal, am trait o experienta asemanatoare in armata. Fiind repartizat la serviciul de garda permanenta, timp de zece luni a trebuit sa fac acelasi lucru, zi de zi. Pentru colegii mei, serviciul de garda era o mare povara. Unii il suportau cu greu, marturisind ca sunt pe punctul de a innebini de plictiseala in timpul orelor de paza. Pentru mine insa, orele treceau cu folos. Erau orele in care ma puteam ruga in voie, puteam medita la un subiect biblic, puteam canta , compuneam chiar poezii… Ceea ce pe altii ii plictisea si-i ingrozea, mie imi facea chiar placere.

Cat de mult conteaza sa-L aduci pe Dumnezeu in viata ta, oricat ar parea ea de monotona !

Revenind la Moise, dupa 40 de ani de pastorit oile in pustie, cand nu mai intrezareste nicio schimbare in viata sa, avand in fata doar perspectiva mortii, Moise face , in finalul Psalmului 90, o rugaciune surprinzatoare:

“Inveseleste-ne tot atatea zile cate ne-ai smerit, tot atatia ani cat am vazut nenorocirea !”(vers.15)

Atentie la ceea ce Ii cerem lui Dumnezeu , caci e posibil sa primim ceea ce Ii cerem ! Cati ani a fost smerit Moise in pustie ? 40 de ani. Cati ani a primit el in dar, ca raspuns la rugaciunea sa ? Exact 40 de ani.

Ce s-a intamplat cu Moise la varsta de 80 de ani, cand in fata lui nu mai putea vedea decat mormantul ? In fata i s-a deschis o noua perspectiva, iar acolo unde viata ar fi trebuit sa se incheie in rutina si monotonie, pentru Moise incepea de fapt adevarata viata.

De cate ori in viata nu trecem si noi prin aceeasi incercare ca Moise ! Ne trezim pe cate un drum infundat, care nu duce nicaieri. Nicio perspectiva, nicio scapare, nicio solutie nu se intrezareste. Parca cerul se prabuseste peste noi si, din cauza norilor intunecati, nicio raza nu mai ajunge pana la noi. In astfel de situatii limita, Dumnezeu insa intervine, deschizandu-ne o usa pe care pana atunci nici nu o zarisem.

Cu siguranta ca ati auzit sau ati citi despre experienta dramatica a tinerei Jonny, petrecuta in America secolului trecut. Jonny, o tanara plina de viata si avand multe planuri de viitor, are un accident stupid: in timpul unei iesiri cu prietenii la ocean, sufera un accident care o lasa paralizata pentru tot restul vietii. Fiind o crestina inca nematurizata spiritual, la inceput Jonny se revolta impotriva lui Dumnezeu. Se cearta cu El, vrea chiar sa se sinucida. Iubitul o paraseste si totul pare un drum infundat pentru tanara femeie.

Cand orice raza de speranta o paraseste, se intampla ceva care-i schimba tot cursul vietii: un tanar ii ofera o Biblie si o ajuta sa se apropie de Cuvantul lui Dumnezeu. Din clipa aceea viata ei se schimba radical. Incepe sa picteze cu ajutorul buzelor, organizeaza chiar expozitii de pictura, incepe sa predice in adunari de evanghelizare si-i ajuta pe oameni sa-L cunoasca si sa-L iubeasca pe Dumnezeu. Desi imobilizata pentru tot restul vietii intr-un scaun cu rotile, Jonny isi gaseste o noua vocatie si simte din nou bucuria de a trai alaturi de Domnul ei pe care Il simte mai aproape de ea ca niciodata.

Da, dincolo de pustia acestei vieti uneori monotone si lipsita de perspectiva, exista surprize pregatite de Dumnezeu pentru fiecare dintre copiii Sai.

Ce s-a intamplat cu Moise la capatul celor 40 de ani petrecuti in pustie, cand el nu mai vedea nicio iesire din situatia in care se afla ?

Exod 3, 1: “Odata a manat turma pana dincolo de pustie…”

Timp de patru decenii, Moise pascuse turma socrului sau in pustia Madianului. A sosit insa un moment in care Dumnezeu ii sugereaza sa treaca dincolo de pustie. Moise asculta de indemnul launtric si lucrul acesta ii va schimba radical intregul curs al vietii.

Intelegem de aici ca fara Dumnezeu pustia vietii noastre nu se va sfarsi niciodata. Insa acolo unde e prezent El, “pustia “ se sfarseste, monotonia dispare, lipsa de perspectiva e inlocuita cu noi orizonturi ce se deschid si o noua viata plina de sens se deschide in fata noastra.

E mare nevoie de “scoala pustiei”, caci altfel, materia ei cea mai importanta- rabdarea- nu am invata-o niciodata. Insusi Mantuitorul a trecut prin scoala pustiei, atunci cand a postit si S-a rugat timp de 40 de zile in pustia Iudeii. Pavel , inainte ca sa-si inceapa lucrarea de apostolat, a stat trei ani in pustia Arabiei. Ioan Botezatorul, inainte de a-si da viata ca martir , a absolvit si el “scoala pustiei”.

Acolo, in acea scoala, a invatat Moise sa-i conduca si sa-i rabde pe cei aproximativ doua milioane de evrei iesiti din Egipt. Cat de greu e sa ai in familie un copil rebel, neascultator ! Moise a avut nu unul, nu o mie, nu o suta de mii, ci doua milioane de astfel de “copii” razvratiti . Si totusi Moise, avand “licenta ‘ scolii din pustie, a condus acest popor dificil si razvratit cu un spirit calm, bland si mereu increzator in Dumnezeul care i se descoperise “dincolo de pustie “.

Moise a trecut dincolo de pustie la timpul hotarat de Dumnezeu. Cerul are calendarul lui, cu orele ,si minutele lui. Poate ca chiar in aceste momente cineva dintre noi se afla intr-o “pustie “ a vietii. Ne asteptam la multe lucruri bune, dar avem parte numai de dezamagiri. Sa nu disperam ! La timpul potrivit, cand ceasul cerului va arata momentul optim, Dumnezeu ne va chema “dincolo de pustie”. Cand credeam ca totul se va fi sfarsit, de abia atunci vom cunoaste adevarata viata.

Este important sa nu iesim singuri din “pustia “ vietii in care ne aflam, inainte ca Dumnezeu sa ne cheme afara! Suntem in maini care nu au gresit niciodata. Dumnezeu ne cantareste orice povara inainte sa ne-o aseze pe umeri, El vegheaza cuptorul incercarilor pentru ca in el sa fim curatiti, nu nimiciti. Cand “scoala pustiei” isi va fi facut lucrarea in caracterele noastre, El va spune: “Destul ! Ajunge de cand ocoliti pustia aceasta. Iesiti din ea si va voi arata ce am pregatit pentru voi .”

Exod 3, 2-3: “Ingerul Domnului i s-a aratat intr-o flacara de foc care iesea din mijlocul unui rug. Moise s-a uitat si iata ca rugul era tot un foc si rugul nu se mistuia deloc. Moise a zis: “Am sa ma intorc sa vad ce este acesta vedenie minunata si pentru ce nu se mistuie rugul.”

Unii oameni se supara pe Dumnezeu ca nu se descopera asa cum ar dori ei, lasandu-i cu intrebari fara raspuns. Dar tocmai intrebarile fara raspuns , tocmai necunoscutul ne atrage spre Dumnezeu. Moise a vazut in pustie un fenomen inexplicabil: un rug aprins care nu se mistuia. Probabil ca era ceva obisnuit ca vreun tufis uscat sa se aprinda datorita caldurii arzatoare din desert. Ardea cateva clipe si se mistuia. Insa rugul pe care l-a vazut Moise nu se mistuia si aceasta i-a trezit interesul.

Stiti ce ii determina pe unii oameni sa- L caute pe Dumnezeu? Cand ei vad un crestin aflat in focul incercarilor, dar care nu se mistuie. Crestinul adevarat nu e mistuit de focul incercarilor, caci oricat de mare ar fi valvataia, el tot verde si plin de viata ramane. O astfel de atitudine fata de necazurile si greutatile vietii este cea mai buna marturie pentru cei care inca nu-L cunosc pe Dumnezeu. Ei incep sa-si puna intrebari si, asemenea lui Moise, isi spun:

“Am sa vad ce e cu omul acesta pe care il incearca atatea necazuri si care ramane atat de calm, iubitor si increzator.”

Seninatatea noastra, rabdarea noastra, optimismul nostru in mijlocul celor mai grele incercari este cea mai puternica si eficienta marturie in favoarea crestinismului autentic.

Exod 3, 4: “Domnul a vazut ca el se intoarce sa vada si Dumnezeu l-a chemat din mijlocul rugului si a zis: “Moise! Moise !” El a raspuns:”Iata-ma!”

Asemenea unui seismograf care inregistreaza cele mai fine miscari ale scoartei, imperceptibile pentru simturile noastre, Dumnezeu sesizeaza cel mai mic indiciu ca omul ar dori sa se intoarca spre El. Daca Miose nu s-ar fi intors sa vada ce e cu rugul acela care nu se mistuia, el nu ar fi vazut ceea ce a vazut, el nu ar fi auzit ceea ca auzit si nu ar fi trait ceea ce a trait. Dumnezeu l-a chemat, Moise a raspuns pozitiv si din clipa aceea, viata lui Moise s-a imbogatit si a capatat o noua pespectiva. La varsta la care “cei mai tari” se pregateau sa coboare treptele mormnatului, Moise de abia isi incepea lucrarea speciala si unica pregatita de Dumnezeu pentru el.

Concluzii:

Cu totii traim in pustia vietii pe acest pamant obosit de pacat si imbatranit inainte de vreme. Fiecare dintre noi avem propria noastra “pustie.” Uneori ajungem in situatii in care nu mai zarim nimic incurajator pentru ziua de maine. Sa avem incredere ca la timpul potrivit Dumnezeu ne va chema afara din “pustia” in care ne aflam si ne va deschide o noua si nebanuita perspectiva.

Poate suntem confruntati cu probleme de sanatate, poate ne coplesesc probleme financiare, poate vreun copil razvratit ne aduce la disperare… Trebuie sa invatam lectia rabdarii si a increderii in “scoala pustiei,“ convinsi ca Dumnezeu a cantarit orice povara pe care a pus-o pe umerii nostri si ca El controleaza temperatura cuptorului in care suntem incercati.

Sa fim pentru cei din jurul nostru, care inca nu-L cunosc pe Dumnezeu, asemenea unui rug aprins care nu se mistuie, oricat de fierbinti ar fi flacarile incercarilor.

Si inca ceva, legat de experienta lui Moise: la varsta de 120 de ani, Moise se gasea din nou intr-o situatie fara perspectiva- il astepta moartea. Un drum cu adevarat infundat, un drum care intr-adevar nu duce nicaieri. Nu insa si pentru Dumnezeu. Dincolo de pustia mortii, pe Moise il astepta nemarginita perspectiva a invierii- a vietii vesnice.

De ce nu ar fi aceasta si experienta noastra ?

Lori Balogh

______________________________

05. SI VRABIILE CAD UNEORI

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

5. SI VRABIILE CAD UNEORI

Biblia ne relateaza, inca pe primele ei pagini, ca omul a fost creat “dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu” ( Geneza 1,26-27 ). Totusi, desi Dumnezeu este Unul singur ( Deuteronom 6,4 ), iar noi am fost creati dupa chipul Sau, suntem atat de diferiti. Diferiti din punct de vedere fizic, psihic, intelectual, dar mai ales in ceea ce priveste mentalitatea noastra si modul in care Il intelegem pe Dumnezeu si Cuvantul Sau.

In cartea “Unde este Dumnezeu cand sufar?” scrisa de Philip Yancey, autorul relateaza despre drama unei tinere familii de crestini: John si Claudia Claxton. Cei doi, abia trecuti de 20 de ani, se iubeau mult si aveau multe planuri de viitor. Fericirea lor insa nu a durat decat putin. Intr-o zi, Claudia a fost diagnosticata cu boala lui Holdkin- un cancer limfatic care s-a raspandit in intreg corpul ei intr-un timp foarte scurt.

Intr-o singura saptamana medicii au operat-o de mai multe ori pe Claudia, indepartand tot ce parea a fi rau in organismul ei. Doar in cateva zile, tanara era de nerecunoscut: parul ii cazuse datorita cobaltoterapiei, pielea i s-a inchis la culoare si era tot mai slabita.

Au urmat vizitele: rude, prieteni, membri ai bisericii din care facea parte. Aici intervine partea interesanta pentru noi: sa observam cat de diferit au reactionat acesti oameni fata de drama prin care trecea tanara femeie. Iata cateva reactii ale celor ce au vizitat-o pe Caudia:

– Un diacon al bisericii i-a spus foarte solemn Claudiei: “ Cu siguranta ca exista un lucru neplacut in viata ta. Ai calcat voia lui Dumnezeu. Aceste lucruri nu apar la intamplare. Dumnezeu se foloseste de ele ca sa ne avertizeze si sa ne pedepseasca. Tie ce vrea sa-ti spuna aceasta incercare ?”

– Peste cateva zile, Claudia a primit vizita unei membre mai putin cunoscuta a bisericii. Foarte vesela, sora i-a cantat si i-a citit din Psalmi despre rauri vesele si munti care bateau din palme. De cate ori Claudia dorea sa vorbeasca despre boala ei, sora schimba subiectul, incercand sa o inveseleasca. Sora insa nu a venit la ea decat o singura data , iar veselia ei a ramas ca o nota falsa in memoria Claudiei.

– Apoi Claudia a primit vizita unei membre a bisericii care credea in vindecari miraculoase. Cand Claudia i-a spus despre parerea diaconului ca boala ei ar putea fi o pedeapsa si un avertisment din partea lui Dumnezeu, sora a explodat:

“ Suferinta nu e niciodata voia lui Dumnezeu pentru noi. Nu citesti Biblia ? Dumnezeu te va vindeca daca ai suficienta credinta. Tu trebuie sa-L dauzi pe Dumnezeu pentru boala ta si sa-I spui: “Doamne, iti multumesc pentru toate lucrurile, chiar si pentru boala mea.”

– A urmat vizita pastorului care a incercat sa o convinga de faptul ca ea avea o misiune speciala.

“Claudia, Dumnezeu te-a ales pe tine ca sa suferi pentru Christos asemenea lui Iov.” Apoi pastorul a sfatuit-o sa se considere o vedeta sportiva care alearga in fata spectatorilor, boala ei nefiind altceva decat un obstacol.

Dupa atatea vizite si atatea pareri, Claudia era intr-o confuzie totala. Ce era boala ei ? Era ea o pedeapsa divina, era o incercare ca a lui Iov, sau era un privilegiu pentru care trebuia sa cante psalmi veseli si sa-I multumeasca lui Dumnezeu ?

Vedeti cat de diferiti suntem ? Desi citim aceeasi Biblie si credem in Acelasi Dumnezeu, cat de diferit intelegem viata si cat de diferit Il percepem pe Creatorul nostru !

Avand in minte acest adevar cu privire la deosebirile de mentalitate si intelegere care exista intre oameni, va invit sa citim acum una din cele mai frumoase fagaduinte rostite de Mantuitorul:

Matei 10, 29-31: “ Nu se vand oare doua vrabii la un ban ? Totusi, niciuna din ele nu cade la pamant fara voia Tatalui vostru. Cat despre voi, pana si perii din cap, toti va sunt numarati. Deci sa nu va temeti; voi sunteti mai de pret decat multe vrabii.”

Nu cunosc motivul pentru care se vindeau aceste pasarele pe vremea Domnului Christos. Si azi, in targurile orientale, se vand tot felul de pasarele salbatice. Evanghelistul Matei scrie si despre tariful practicat: doua vrabii la un ban. Luca aminteste de un tarif putin diferit: cinci vrabii la doi bani, ceea ce inseamna patru vrabii pe bani, una fiind gratis, ca in ofertele promotionale din supermarketurile moderne.

Mantuitorul se foloseste de aceasta ilustratie inspirata din viata reala pentru a ne transmite un adevar spiritual de care avem nevoie. Daca ii vom intreba pe cei ce studiaza Biblia cu privire la intelesul acestei ilustratii, vom primi cel putin doua interpretari ale pasajului:

1. Vrabia nu cade. Deci nu trebuie sa ne temem, caci noi suntem mai de pret decat multe vrabii. Asadar, cel ce se increde in Dumnezeu va fi ocrotit de orice rau.

2. Vrabia cade, dar numai cu ingaduinta Tatalui ceresc. Deci si unui crestin sincer i se pot intampla nenorociri, dar niciodata fara voia si aprobarea lui Dumnezeu.

Care din cele doua interpretari vi se pare corecta ? Cade vrabia sau nu cade ? Pot veni necazuri si nenorociri si in viata unui copil al lui Dumnezeu, in ciuda faptului ca Biblia e plina de fagaduinte cu privire la ocrotirea divina ?

Cateva exemple reale ne vor fi de folos:

– Doi tineri crestini se casatoresc si primesc binecuvantarea in fata altarului. Urmeaza luna de miere si alte cateva luni de fericire, cu multe planuri de viitor si sperante. Dar dupa o jumatate de an, tanarul sot moare intr-un accident stupid la locul de munca, lasand in urma inima sfasiata a unei tinere sotii neconsolate. Cade vrabia sau nu cade ?

– Cativa tineri credinciosi si plini de ravna pentru lucrarea lui Dumnezeu fac un transport cu Biblii si literatura crestina la o destinatie unde era nevoie de Cuvantul lui Dumnezeu. Pe drum insa , un accident grav curma viata catorva dintre ei, lasand in urma nu doar lacrimi si durere, dar si intrebari fara raspuns. Cade vrabia sau nu cade ?

– O membra a bisericii tine regim vegetarian timp de 40 de ani, hranindu-se dupa cea mai buna lumina pe care o cunostea. Dar se imbolnaveste de cancer si moare, in ciuda regimului sanatos de viata pe care l-a dus. Cade vrabia sau nu cade ?

Exemplele pot continua, desi ele deranjeaza ceva din interiorul fiintei noastre, caci ele ataca un mit al intangibilitatii bine instalat intre prejudecatile noastre: “Daca esti credincios, nu te va atinge niciun rau, caci Dumnezeu te va ocroti.” Acest mit al intangibilitatii are insa si un postscriptum: “Daca totusi ti se intampla ceva rau, inseamna ca ceva nu e in regula in viata ta si Dumnezeu te avertizeaza si te pedepseste.”

Nu e adevarat ca multi oameni gandesc in felul acesta ?

Sa revenim la pasajul citat din Matei 10, 29-31 , insa sa-l citim de data acesta la forma afirmativa:

“Nu se vand oare doua vrabii la un ban ? Totusi unele cad la pamant cu voia Tatalui vostru…Deci sa nu va temeti…”

Asadar, nenorociri pot veni si in viata celor ce Il iubesc si-l slujesc pe Dumnezeu. De ce atunci acest indemn dat de Mantuitorul: “Nu va temeti” ? Cum sa nu ne temem din moment ce oricand ni se poate inatampla ceea ce e mai rau ? Ce vrea sa ne spuna Domnul prin aceste cuvinte ?

De fapt, Mantuitorul vrea sa ne asigure de un lucru deosebit de important pentru cel ce sufera: Chiar daca Dumnezeu, din motive pe care nu le cunoastem in totalitate acum, ingaduie o suferinta in viata cuiva, aceasta nu va fi intamplatoare si va fi doar cu voia si sub strictul control al Tatalui ceresc.

Adevarata Evanghelie nu este sa mergi la capul bolnavului si sa-i spui: “Capul sus ! Dumnezeu te va vindeca !” Poate ca acest lucru se va intampla, sau, de cele mai multe ori nu se va intampla. Adevarata Evanghelie ce trebuie predicata celui lovit de suferinta este alta: “ Dumnezeu este langa tine. El sufera alaturi de tine si te va ajuta sa depasesti cu bine incercarea. Ai incredere in El pana la sfarsit !”

Aceasta e mangaierea noastra si acest adevar incerca Mantuitorul sa-l explice oamenilor loviti de tot felul de necazuri in viata. Marea noastra problema e ca, atunci cand suntem confruntati cu diferite necazuri, facem din acestea o prioritate. Ne luam atentia de la Dumnezeu si ne concentram doar asupra necazului. Daca am ajuns in situatia acesta, Satana si-a atins scopul cu privire la noi.

O dovada ca “vrabiile” pot cadea, insa numai cu aprobarea lui Dumnezeu, este drama pe care a trait-o neprihanitul Iov. La cele sase nenorociri care l-au lovit din plin, mai lipsea una: neintelegerea din partea prietenilor. Si ca sa implineasca acesta “lipsa”, cei trei prieteni ( fratele Elifaz, fratele Bildad si fratele Tofar ) au venit in vizita. Timp de sapte zile ei n-au rostit niciun cuvant, fiind uimiti de ceea ce vedeau. Probabil ca niciodata nu mai vazusera atata suferinta concentrata pe cm patrat. Aceasta tacere indelungata a fost de fapt singurul lucru bun pe care l-au facut pentru prietenul lor comun.

Apoi, cand au inceput sa vorbeasca, acesti “prieteni” au incercat sa-l convinga pe Iov:

“Nu vezi cum arati, frate ? Nenorocirile astea nu au venit la intamplare asupra ta. Ai facut tu ceva rau, cu siguranta ! Dumnezeu s-a maniat pe tine si iata unde ai ajuns .”

In spatele acestor invinuiri si insinuari ale asa-zisilor prieteni se afla de fapt marele vrajmas al omului-diavolul. El incerca din rasputeri sa-i distraga atentia lui Iov de la Dumnezeu si sa-l faca sa se concentreze asupra necazurilor sale. Si, pentru putin timp, el a reusit. Privind doar la sine, Iov a inceput sa se planga si sa murmure. Totusi el isi revine si, luandu-si privirea de la problemele lui, o indreapta spre Dumnezeu, spunand:

“Dar stiu ca Rascumparatorul meu este viu si ca se va ridica la urma pe pamant. Chiar daca mi se va nimici pielea si nu voi mai avea carne, voi vedea totusi pe Dumnezeu. Il voi vedea si-mi va fi binevoitor. Ochii mei Il vor vedea si nu ai altuia. Sufletul meu tanjeste de dorul acesta inlauntrul meu .”

Iov 19, 25-27

Da, Cartea lui Iov este cea mai buna ilustrare a adevarului rostit de Mantuitorul: Si vrabiile pot cadea uneori, insa numai cu stirea, numai cu aprobarea si sub stricta supraveghere a Tatalui ceresc.

A putut Satana sa se atinga macar de un fir de par de pe capul lui Iov fara aprobarea lui Dumnezeu ?

Nicidecum ! De doua ori a trebuit Satana sa ceara aprobarea lui Dumnezeu pentru a se atinge de Iov. Iata un motiv de incurajare pentru fiecare dintre cei loviti de diferite necazuri: Satana nu e liber sa faca ce vrea , mai ales cand e vorba de copiii lui Dumnezeu. Daca el ar fi fost liber in mod absolut, in acest univers nu ar mai fi ramas niciun lucru la locul lui.

Sa ne reamintim de vindecarea demonizatului din Gadara, imprejurare in care demonii “L-au rugat pe Iisus sa le dea voie sa intre in turma de porci.” Si El “le-a dat voie.” ( Luca 8, 32 )

Cat de greu este sa intelegem ca, daca ni se intampla un necaz, aceasta nu se datoreaza faptului ca Dumnezeu ne-a parasit sau ne-a scapat din vedere ! Dimpotriva, suferinta prin care ne e dat sa trecem, e aprobata si monitorizata de Insusi Tatal ceresc cu un scop cat se poate de bun: binele nostru vremelnic, dar mai ales, binele nostru vesnic.

“De alta parte stim ca toate lucrurile lucreaza impreuna spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu si anume, spre binele celor ce sunt chemati dupa planul Sau.” Romani 8, 28

Cand Pavel afirma ca”toate lucrurile lucreaza impreuna spre binele” copiilor lui Dumnezeu, el include aici nu doar bucuriile vietii, nu doar succesele si realizarile noastre, ci si intristarile, necazurile si suferintele de care avem parte in aceasta lume. De asemenea, este de subliniat ca lucrurile de care avem parte in viata lucreaza “impreuna” spre binele nostru, nu separat. Este ca intr-un mecanism al unui ceas: unele rotite se rotesc intr-un sens, altele –in sens contrar. Dar toate, impreuna, isi fac lucrarea benefica pentru care au fost proiectate.

Asa este si in viata: avem parte de bucurii, realizari, succese, dar nici insuccesele, nici durerile sau dezamagirile nu lipsesc. Dumnezeul nostru mare insa are puterea de a transforma orice blestem, orice suferinta si insucces intr-o mare binecuvantare.

Concluzii:

Poate ca in urma citirii acestor randuri am inteles ceva important: si unui copil al lui Dumnezeu i se pot intampla lucruri neplacute. “Vrabia” poate sa cada, contrar unor prejudecati atat de impamantenite in mintile unora dintre noi.

Dar sper ca am inteles si un alt lucru important: nimic din ceea ce li se intampla copiilor lui Dumnezeu nu se intampla fara voia si fara aprobarea Lui. Pe cat este de adevarat ca “vrabia” poate sa cada , daca asa considera Dumnezeu ca este mai bine, la fel de adevarat este ca , daca Dumnezeu hotaraste ca “vrabia” sa nu cada, ea nu va cadea, oricate “pisici” i-ar da tarcoale si oricati copii rai ar incerca sa o doboare cu prastia. Daca Domnul hotaraste ca ea sa zboare liber spre cerul inalt, ea va zbura liber cu siguranta.

In timpul celui de-al doilea razboi mondial, un crestin adventist de ziua a saptea, pe nume Gerhard Hazel, a fost incorporat in armata nazista. Ce putea sa faca un crestin intr-o armata care lupta pentru o cauza nedreapta ? Prin urmare, Hazel i-a raportat comandantului care raspundea de incorporari ca ar dori sa lucreze in corpul medical, unde isi va pune viata la dispozitie pentru salvarea celor raniti pe front.

-“ Dar daca in timp ce tu ii salvezi pe raniti, vin soldati inamici, tu ce vei face ?”- l-a intrebat comandantul.

– “Ii voi acoperi pe cei raniti cu propriul meu corp”- i-a raspuns Hazel comandantului.

Dupa cateva clipe de gandire, comandantul i-a spus lui Hazel:

– “Nu, nu esti bun pentru corpul medical.”

Si astfel, tanarul a fost trimis intr-un regiment de constructii de poduri. Mare dezamagire pentru tanarul Hazel! Acel regiment lucra in fata liniei intai si zilnic multi din soldati erau masacrati. Din regimental respectiv faceau parte 2000 de militari. De trei ori au fost ucisi toti soldatii, cu exceptia a sase dintre ei. Dintre cei sase supravietuitori, trei au scapat neraniti, iar dintre cei trei neraniti facea parte si tanarul Gerhard Hazel.

Daca Domnul vrea ca”vrabia” sa nu cada, ea nu va cadea, caci El a promis:

“Cel ce sta sub ocrotirea Celui Prea Inalt si se odihneste la umbra Celui Atotputernic zice depsre Domnul: El este locul meu de scapare si cetatuia mea, Dumnezeul meu in care ma incred.

Da, El te scapa de latul vanatorului, de ciuma si de pustiirile ei. El te va acoperi cu penele Lui si te vei ascunde sub aripile Lui. Caci scut si pavaza este credinciosia Lui.

Nu trebuie sa te temi nici de groaza din timpul noptii, nici de sageata care zboara ziua, nici de ciuma care umbla in intuneric, nici de molima care bantuie ziua in amiaza mare.

O mie sa cada alaturi de tine si zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se va apropia. Doar vei privi cu ochii si vei vedea rasplatirea celor rai…” Psalmul 90, 1-8

Lori Balogh

______________________________

06.”VREMEA STRAMTORARII”

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

6. “VREMEA STRAMTORARII”

Din momentul nasterii, omul este aruncat intr-o lupta care nu se va sfarsi decat la mormant. Este o lupta continua, care imbraca diferite aspecte: lupta cu boala, cu primejdiile, cu rautatea si invidia celor din jur, lupta pentru un serviciu, pentru o locuinta etc. Toate acestea, impreuna cu multe altele, pot fi grupate sub aceeasi sintagma: “lupta pentru supravietuire”

Pentru omul care se hoataraste sa –L urmeze pe Christos, lupta vietii capata si alte aspecte: lupta cu spiritul lumii, lupta cu poftele si ispitele interioare sau exterioare, lupta cu egoismul innascut sau cu mandria ce ne urmareste pe fiecare ca o umbra. Toate acestea , dar si multe alte aspecte, fac parte din ceea ce Biblia numeste “lupta cea buna a credintei”.

Exista insa si momente in viata in care lupta crestinului capata un asemenea dramatism incat omul ajunge sa-l vada ca vrajmas direct al sau chiar pe Satana.

Dar ce se intampla cand la capatul luptei vezi ca Insusi Dumnezeu, pe care L-ai slujit intreaga viata din toata inima, tace, lasandu-ti impresia ca te-a abandonat si comportandu-se asemenea unui vrajmas ?

Ce se intampla cand vezi ca cerul de deasupra ta e de arama si nimanui, se pare, nu-i pasa de tine, nici chiar lui Dumnezeu ?

Aceasta e ceea ce Biblia numeste “vreme de stramtorare” ( Daniel 9,25; 12,1 ), “vremea stramtorarii” ( Judecatori 10, 14 ), “ziua stramtorarii” ( Pslamul 18,18; Obadia 1,12 ), sau simplu: ”stramtorare” ( Romani 2,9; Luca 21,25 ).

Este acea rascruce de drumuri in viata unui om in care se hotaraste soarta lui definitiva. Este acel moment crucial al vietii in care omul se simte singur, parasit chiar si de Dumnezeu, si de care profita din plin Satana pentru a-l arunca pe om in disperare. Este incercarea in care omul ajunge in fata unei hotarari decisive: ori se arunca fara rezerve in bratele Mantuitorului, ori se lasa prins definitiv in mrejele celui rau.

Din acesta ultima confruntare se naste, fie aurul curat si nobil al unui caracter ce poarta aprobarea cerului, fie zgura inutila a unui caracter deformat pentru totdeauna.

“Vremea stramtorarii” este ultima lupta pe care o are de dus un crestin, lupta in care il descopera pe adevaratul lui dusman. Acesta nu e nici lumea cu spiritul ei, nici oamenii care o alcatuiesc, nici macar Satana care, asemenea unui caine legat, nu poate face mai mult rau decat ii permite Dumnezeu. In “vremea stramtorarii” omul descopera un dusman perfid care se ascunde in cele mai tainice cute ale sufletului- propriul lui EU. Este vorba de acea parte a fiintei noastre pe care nu o cunoastem inca si care, tocmai de aceea, poate sa ne fie cel mai mare dusman.

Fiecare om este constient intr-o anumita masura de unele defecte de caracter pe care le are. Desi nu ne place sa recunoastem cat suntem de egoisti, mandri, neglijenti, lacomi, nesinceri etc., faptul ca ne dam seama de aceste slabiciuni din caracterele noastre este un avantaj in lupta impotriva lor. Prin consacrare si rugaciune, aceasta fata cunoscuta a eului nostru poate fi biruita.

Exista insa si o fata necunoscuta a eului nostru. Nu o cunoastem nici noi, nu o cunosc nici cei de langa noi… Dar ea este cunoscuta de Dumnezeu, Cel in fata caruia nu exista taine ale sufletului omenesc.

Ar fi imoral si nedrept din partea Creatorului nostru ca sa ne lase sa ne incheiem drumul prin viata fara sa ne descopere aceasta “bomba” cu efect intarziat care sta ascunsa in cutele inimii. “Bomba” trebuie descoperita si dezamorsata inainte de a scrie si ultima fila a vietii, pentru ca viza pentru cer o poate primi doar un caracter desavarsit.

Iata de ce “vremea stramtorarii” nu este o proba de inceput a experientei cu Dumnezeu, ci una de final in care, dupa ce am biruit spiritul lumii, defectele cunoscute din caracterele noastre si inclinatiile spre pacat de care suntem constienti, mai ramane ceva de biruit: ultimul vrajmas-eul necunoscut.

Se naste insa o intrebare fireasca: Ii place lui Dumnezeu sa ne vada agonizand in chinuri sufletesti teribile ? Cu siguranta ca nu !

“Caci Domnul nu leapada pentru totdeauna ci, cand mahneste pe cineva, se indura iarasi de el, dupa indurarea Lui cea mare. Caci El nu necajeste cu placere , nici nu mahneste bucuros pe copiii oamenilor.” Plangerile lui Ieremia 3,31-33

Cel care ne-a iubit atat de mult incat “a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” ( Ioan 3,16 ) nu poate suporta sa curga nici macar o singura lacrima in mod inutil pe obrajii nostri. Ceea ce face necesara proba teribila prin care El ingaduie sa trecem este acea parte ascunsa din eul nostru care, daca nu va fi biruita, va fi o piedica in calea mantuirii noastre.

Exista si o veste buna: Dumnezeu a pregatit impreuna cu incercarea si mijlocul ca sa iesim din ea biruitori: fagaduintele Bibliei. In “vremea stramtorarii”, fagaduintele lui Dumnezeu vor fi singurele puncte de sprijin de care ne putem prinde cu incredere. In afara lor, nu vom gasi niciun alt punct de sprijin. Oamenii nu ne vor putea ajuta, dimpotriva ( vezi cazul “prietenilor” lui Iov !). Satana isi va intensifica eforturile de a ne arunca in disperare si a ne face sa ne pierdem credinta definitiv. Va fi ceasul lui -ceasul intunericului – in care el va actiona potrivit principiului “acum sau niciodata”. Iar in tot acest timp de teribile lupte sufletesti Dumnezeu tace, parand a fi absent din viata si durerile noastre. Strigam la El in rugaciune, dar niciun raspuns.

De aceea, in astfel de momente de incercare ajunsa la limita suportabilitatii omenesti, cand orizontul pare intunecat si orice perspectiva lipseste cu desavarsire, singurul lucru de care se poate prinde credinta noastra este fagaduinta lui Dumnezeu. Ea este ca o funie venita de sus in ajutorul celui incercat, de care, fie te prinzi si esti scos la lumina, fie o lepezi si te prabusesti in abis pentru totdeauna. Cei care ajung sa intre in “vremea stramtorarii’ lor si se prind cu credinta de fagaduintele lui Dumnezeu, in ciuda tuturor imprejurarilor prin care sunt nevoiti sa treaca, vor fi salvati.

Ca o ilustrare a celor afirmate, sa facem cunostinta cu experienta unui om uimitor, despre care Insusi Mantuitorul a afirmat ca este fara egal intre cei nascuti pe pamant. Este vorba de cel mai mare profet al tuturor timpurilor, care a avut parte insa de un destin tragic, dureros – Ioan Botezatorul.

Cateva date biografice:

Ioan Botezatorul s-a nascut intr-un sat din muntii Iudeii , intr-o familie de oameni neprihaniti- Zaharia si Elisabeta- oameni care Il asteptau din toata inima pe Mesia. Viata acestei familii a fost ca o lumina in intunericul acelor zile rele si intunecate pentru poporul ales.

Copilul s-a nascut in mod providential. A fost un copil nascut prin fagaduinta, avand in vedere varsta inaintata a parintilor. De aceea, venirea pe lume a copilului a insemnat nu doar bucurie, ci si o multime de probleme. La varsta lor de bunici, Zaharia si Elisabeta trebuiau sa indeplineasca rolul de parinti, ceea ce nu era usor.

Tatal, care era preot, a avut grija sa-i descopere fiului sau ceea ce insusi ingerul Gabriel ii descoperise cu privire la misiunea lui. In felul acesta, copilasul de numai cativa ani afla ca el este inainte mergatorul lui Mesia. Ajuns la varsta adolescentei, Ioan Botezatorul a inceput sa cunoasca incrancenarea luptelor sufletesti. A descoperit ca inima sa simtea nevoia de a se lega de un prieten; simtea bucuria fireasca de a fi in societate, de a avea aceleasi preocupari ca cei de seama lui. Dar permanent isi aducea aminte ca el era chemat la o misiune speciala si unica pe pamant.

Lupta a fost teribila, insa a biruit. S-a despartit de prieteni si rude, pentru ca acestia sa nu fie o piedica in implinirea misiunii primite. Si astfel, la varsta adolescentei ( probabil in jurul varstei de 15 ani ) , Ioan Botezatorul a luat calea pustiei.

“Locuinta si-a ales-o intr-o regiune singuratica, in mijlocul dealurilor pustii, cu poteci salbatice si pesteri stancoase. Dar era voia lui sa dea bucuriile si stralucirea vietii pentru disciplina aspra a pustiei. Aici mediul inconjurator era favorabil obiceiurilor de simplitate si de lepadare de sine.

Neintrerupt de zgomotele lumii, el putea sa studieze aici invataturile naturii, revelatiei si Providentei.”

E.G.White, “Hristos Lumina Lumii “, pag. 89

Ispitele nu l-au menajat pe Ioan nici in pustie, insa el a fost mereu biruitor asupra lor. Se tinea cat putea de departe de pacat pentru a nu pierde simtul pacatoseniei proprii si nevoia de Dumnezeu pentru biruinta. Era atat de stapan pe puterile sale fizice si intelectuale, incat nici oamenii, dar nici Satana nu-l puteau clinti din integritatea sa. Ioan Botezatorul ramanea neclintit asemenea muntilor din jurul sau.

Daca am face o suma a renuntarilor sale, am afla ca Ioan Botezatorul a renuntat la: 1) preotie ( tatal sau era preot ), 2) casatorie, respectiv la o viata normala de familie la care orice om are dreptul, 3) prieteni,

4) titlul de profet. Dupa ce a fost recunoscut de popor ca fiind un profet trimis de Dumnezeu, in momentul in care Domnul Christos a inceput sa creasca in popularitate, Ioan Botezatorul a recunoscut cu umilinta: “Trebuie ca El sa creasca, iar eu sa ma micsorez.” ( Ioan 3, 30 )

Ioan Botezatorul a renuntat la toate acestea cu placere, primind in schimb marea bucurie de a vedea Imparatia lui Dumnezeu crescand pe pamant.

Poate fi identificata vreo umbra, vreo greseala ,vreo disarmonie in viata acestui om al lui Dumnezeu?

In viata tuturor marilor barbati ai credintei putem observa si umbre. Dar ce a fost rau in viata acestui barbat atat de consacrat? Unde e vina, unde se afla cauza care l-a aruncat in “vremea stramtorarii” lui ?

In aceasta privinta, experienta lui Ioan Botezatorul se aseamana mult cu cea a lui Iov- un om pe care insusi Dumnezeu il considera neprihanit, dar care totusi a fost crunt incercat. Amandoi aveau ceva comun: desi erau neprihaniti, ei nu stiau ca undeva, in cutele sufletului lor, se ascundea acea fata necunoscuta a eului lor care trebuia scoasa la lumina si biruita.

Priviti-l pe Ioan Botezatorul in ultima etapa a vietii !

El, care intreaga sa viata a fost un om liber in fizicul si spiritul lui, e nevoit acum sa-si petreaca ultimele zile din viata intre peretii intunecosi si reci ai inchisorii. De ce se afla acolo ? Ce gresise atat de mult incat sa merite un asemenea tratament ? Ioan Botezatorul se stia un om integru, de o inalta tinuta morala. Intreaga viata s-a straduit sa traiasca dupa cele mai inalte principii. De ce a ingaduit Dumnezeu sa fie inchis pe nedrept ?

Cu astfel de intrebari in suflet, marele profet mesianic petrece saptamani si luni intre zidurile inospitaliere ale temnitei lui Irod. Timpul trece greu pentru Botezator, avand amprenta asteptarii ca Iisus Christos sa intervina in favoarea lui.

Ucenicii sai primesc permisiunea sa-l viziteze. Insa ei, in loc sa-l incurajeze, ii otravesc si mai mult sufletul si asa destul de tulburat, sugerandu-i ca Iisus este indiferent fata de suferinta lui. Apoi, privind la propria sa lucrare, Ioan Botezatorul cade si mai adanc in descurajare. I se pare ca tot ce facuse era inutil, ca reforma pe care o dorise era pe cale sa se stinga, oamenii mergand pe vechile lor cai pacatoase. Se asteptase ca lucrarea sa sa aiba acelasi rasunet ca cea a lui Ilie, dar nu era asa. Cei pe care ii botezase erau acum cei ce carteau impotriva lui Christos.

Mai mult decat atat, Ioan Botezatorul nu poate intelege lucrarea lui Mesia. El se asteptase ca Acesta sa sfarame jugul roman, sa urce pe tronul Iudeii ca Imparat si sa-si elibereze poporul subjugat. Si sa-l elibereze si pe el… Dar Iisus nu a dat niciun semn incurajator in sensul acesta. Nici nu pune mana pe sabie, conducand poporul la o rascoala impotriva stapanirii romane, dar nici de el nu se ocupa.

Sa intram in inima lui Ioan Botezatorul si sa incercam sa-l intelegem! Sa-i ascultam rugaciunea arzatoare: “Tata, stiu ca nu ma vei lasa aici. Stiu ca ma vei salva.”

Dar rugaciunea sa pare ca nu ajunge la destinatie. Rugaciunea lui imbatraneste odata cu el. In inima lui incep sa se cuibareasca indoiala si deznadejdea. De ce tace Dumnezeu ? De ce e abandonat de Mesia pe care el Il inaltase in fata lumii ?

Acea fata necunoscuta a eului sau incepe sa-si scoata capul , muscand putin cate putin din credinta puternica si statornica de pana atunci. Cu indoiala infipta adanc in suflet, Ioan Botezatorul trimite doi din ucenicii sai la Iisus cu o intrebare :

“Doamne, Tu esti Acela care are sa vina, sau sa asteptam pe altul ?” ( Luca 7, 19 )

La auzul acestei intrebari, Insusi Domnul este lovit in inima: “Daca tu, Ioan, ai ezitari cu privire la Mine, ce sa mai astept de la ceilalti ?” Raspunsul dat de Iisus trimisilor lui Ioan este indirect:

“Chiar in clipa aceea , Iisus a vindecat pe multi de boli, de chinuri, de duhuri rele si multor orbi le-a daruit vederea. Si drept raspuns le-a zis: “ Duceti-va de spuneti lui Ioan ce ati vazut si auzit: orbii vad, schiopii umbla, leprosii sunt curatiti, surzii aud, mortii inviaza si saracilor li se propovaduieste Evanghelia. Ferice de acela pentru care nu voi fi un prilej de poticnire.” Luca 7, 21-23

De abia acum intelege Ioan Botezatorul adevarata natura a Imparatiei lui Christos. Fara sa primeasca un raspuns direct la intrebarile sale, sufletul profetului se invioreaza. El intelege acum intr-o alta lumina lucrarea lui Christos si se abandoneaza fara rezerve, fie pentru viata, fie pentru moarte, in mainile lui Dumnezeu. Pana in acest moment, el dorise eliberarea. Acum lasa totul la voia lui Dumnezeu, fiind dispus sa sufere orice, dupa cum va fi mai bine pentru interesele lucrarii Sale.

Cand usa temnitei reci se va deschide pentru a-l conduce pe Ioan la locul executiei, el va fi pregatit sa-si incheie viata ca un erou al credintei. Furtuna trecuse, sufletul se linistise, indoielile disparusera. Totul era bine cu sufletul sau atunci cand si-a plecat capul in fata sabiei necrutatoare.

Timpul petrecut in inchisoare, aparent abandonat de Dumnezeu si uitat de Mantuitorul, a fost pentru Ioan Botezatorul “vremea stramtorarii” lui. Daca nu ar fi trecut prin criza aceasta, Ioan nu ar fi stiut niciodata ce se ascunde in cutele sufletului sau. El nu ar fi banuit niciodata ca el, marele profet deschizator de drum pentru Mesia, se va indoi el insusi de mesianitatea lui Iisus. Dar, dupa ce si-a cunoscut slabiciunea, cat de rusinat trebuie sa se fi simtit Ioan !

Acesta este rostul incercarilor pe care le ingaduie Dumnezeu in viata unui copil al Sau. In fiecare din noi exista o fata necunoscuta a eului nostru care trebuie scoasa la lumina si biruita. Doar in momente de criza facem cunostinta cu acea latura necunoscuta a fiintei noastre.

Daca facem un salt de la individ la biserica, lucrurile nu difera prea mult. Asa cum este vazuta de Dumnezeu, biserica din timpul sfarsitului- Laodiceea- are si ea o fata necunoscuta a propriei identitati.

“Pentru ca zici: Sunt bogat, m-am imbogatit si nu duc lipsa de nimic, si nu stii ca esti ticalos, nenorocit, sarac, orb si gol…” Apocalipsa 3, 17

Avand astfel de lipsuri, biserica aceasta nu ar fi pregatita sa participe la incheierea istoriei si nu ar putea sta in picioare la revenirea glorioasa a lui Iisus . De aceea, in indurarea Sa, Dumnezeu va ingadui ca biserica Laodiceea sa treaca prin cea mai teribila criza a tuturor timpurilor, criza ce o va maturiza, o va curati si o va pregati pentru a fi proslavita la revenirea Mantuitorului.

“Vremea stramtorarii” finale care va cuprinde intrega lume, dar si biserica lui Christos, a fost profetizata pe paginile Scripturii:

“ In vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tau; caci aceasta va fi o vreme de stramtorare cum n-a mai fost de cand sunt neamurile si pana la vremea aceasta. Dar in vremea aceea, poporul tau va fi mantuit, si anume oricine va fi gasit scris in carte.” Daniel 12, 1

“Vai ! caci ziua aceea este mare; niciuna n-a fost ca ea. Este o vreme de necaz pentru Iacov, dar Iacov va fi izbavit din ea.” Ieremia 30, 7

“Rugati-va ca fuga voastra sa nu fie iarna, nici intr-o zi de sabat. Pentru ca atunci va fi un necaz asa de mare cum n-a fost niciodata de la inceputul lumii pana acum si nici nu va mai fi.” Matei 24, 20-21

“Vor fi semne in soare, in luna si in stele. Si pe pamant va fi stramtorare printre neamuri care nu vor sti ce sa faca la auzul urletului marii si al valurilor. Oamenii isi vor da sufletul de groaza in asteptarea lucrurilor care se vor intampla pe pamant, caci puterile cerurilor vor fi clatinate.” Luca 21,25-26

In vremea stramtorarii finale, “multi vor fi curatiti, albiti si lamuriti” ( Daniel 12, 10 pp. ), dobandind acel caracter ce va primi aprobarea cerului. Va fi ultimul test inainte ca Dumnezeu sa spuna: ”Destul !” istoriei pacatului si inainte ca sa fie asezate la locul lor toate lucrurile. Copiii lui Dumnezeu, individual si ca biserica, vor fi incercati sub toate aspectele. Va fi un timp in care tot ce va putea fi clatinat va fi clatinat, pentru ca intregul univers sa vada ce se afla la temelia credintei fiecaruia.

In acel timp de teribila criza, Dumnezeu va tacea un timp. In aparenta, El isi va parasi biserica. Va fi doar o aparenta, caci asa vor percepe oamenii. In realitate, Dumnezeu va ramanea langa biserica Sa pana la sfarsitul luptei, pana la biruinta finala. Asa ne este fagaduit:

“Iata ca Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului.” ( Matei 28, 20 )

“Cand Ma va chema, ii voi raspunde; voi fi cu el in stramtorare, il voi izbavi si-l voi proslavi. Il voi satura cu viata lunga si-i voi arata mantuirea Mea .” ( Psalmul 91, 15-16 )

Vremea stramtorarii finale nu va putea fi evitata de nimeni, caci ea va afecta atat biserica, cat si lumea nelegiuita.

De care parte a baricadei ne vom afla ?

Lori Balogh

______________________________

07. CRIZELE ISI AU CEASUL LOR

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

7. CRIZELE ISI AU CEASUL LOR

In cartea “Tragedia veacurilor,” scrisa de E.G.White, exista patru capitole care se ocupa in mod deosebit cu puterea, viclenia, rautatea si metodele lui Satana in lupta pe care o duce impotriva lui Christos si a bisericii Sale. Cele patru capitole se intituleaza: “Originea raului”, “Vrajmasia dintre om si Satana”, “Lucrarea duhurilor rele” si “Cursele Satanei.”

In aceste capitole gasim cateva avertismente si dezvaluiri importante pentru cel ce doreste biruinta deplina asupra raului:

– Biserica cunoaste prea putin despre puterea, cursele si viclenia lui Satana.

- De la amvoanele bisericilor se predica prea putin despre cursele celui rau si astfel membrii lor nu sunt pregatiti sa le faca fata.

– Satana e descris ca amestecandu-se in caminurile noastre, pe strazile oraselor noastre, in biserici, in consiliile nationale si in tribunale, incercand sa amageasca, sa seduca si sa ruineze sufletele si trupurile oamenilor.

– Asemenea unui general puternic si inteligent, Satana isi face planurile dinainte.

– Cand el il vede pe un slujitor al Evangheliei ca se pregateste pentru lucrarea de predicare, il urmareste sa vada ce subiect pregateste acesta, pentru ca apoi sa depuna toate eforturile ca acel adevar sa nu ajunga la cei care au cea mai mare nevoie de el.

- Satana asculta cu atentie rugaciunile slujitorilor lui Dumnezeu pentru sufletele slabe din biserica, pentru ca apoi sa lucreze cu si mai mult zel la decaderea acestora.

Concluzia la care ajunge cel ce citeste aceste capitole este ca Satana este un dusman de temut al intregului neam omenesc, dar mai ales al bisericii lui Christos.

Care ar trebui sa fie atitudinea noastra fata de un asemenea dusman redutabil ? Pana unde trebuie sa mearga teama noastra fata de el ? In ce masura e implicat Satana in necazurile si nenorocirile care se abat asupra unui copil al lui Dumnezeu ?

Am auzit despre un crestin care, atunci cand era intrebat despre planurile sale de viitor, punea mana la gura , spunand: “ Niciodata nu-mi fac cunoscute planurile cu voce tare ca nu cumva cel rau sa le auda si sa –mi puna piedici. Cu gura spun altceva, ca sa-l induc in eroare, apoi, in ultima clipa dejoc totul si Satana nu mai poate face nimic.” Omul credea ceea ce afirma si parea ca metoda lui dadea rezultate.

Am auzit, de asemenea, de crestini care nu se roaga niciodata cu voce tare , de teama ca sa nu fie auziti de Satana si sa le zadarniceasca planurile.

Si, in sfarsit, am auzit de crestini care , atunci cand sunt chemati sa predice, nu-si scriu niciodata ideile principale ale predicii, de teama ca Satana le-ar putea zadarnici lucrarea.

In aparenta, aceste mici siretlicuri “crestine” sunt bune si eficiente. In realitate insa, ele ascund o mentalitate gresita si o credinta pipernicita. Sunt pe deplin convins ca Satana nu are nevoie sa citeasca schitele predicilor noastre, nici sa asculte rugaciunile noastre rostite cu glas tare pentru ca sa ne cunoasca. El este un psiholog prea bun pentru a avea nevoie de asa ceva. Primejdia in care se afla asemenea crestini este tocmai aceea de a minimaliza puterea , viclenia si inteligenta malefica a celui rau. Aceasta ar fi o extrema primejdioasa.

Cealalta extrema, la fel de primejdioasa, este aceea de a-l considera pe diavol egalul lui Dumnezeu, in puterea de a lucra asupra oamenilor. Cand se abat necazuri, care uneori se tin lant in viata unui om, nu rareori cel in cauza exclama:

“Ah, diavolul ! Iar e pe urmele mele! Ma urmareste pas cu pas si nu ma lasa.”

Sa fie chiar asa ? E justificata o asemenea concluzie ? Nu seamana putin a dualism o asemenea afirmatie ?

Mazdeismul- religia vechilor persi, reinviorata de Zoroastru- se baza pe principiul dualist al binelui si raului. Cei doi zei: Ormuzd-zeul binelui si Ahriman-zeul raului, erau intr-o lupta continua, castigand cand unul, cand celalalt. Cei doi zei aveau puteri egale, iar oamenii le aduceau jertfe ambilor, mai ales zeului raului.

Nu cumva aceasta idee pagana s-a infiltrat si in crestinism? Nu cumva unii crestini se tem de diavol in aceea si masura in care se tem de Dumnezeu ?

Cand vin necazuri, in mintea unor crestini apare gandul ascuns si poate nemarturisit ca Satana a reusit cumva sa-L pacaleasca pe Dumnezeu, sa-I insele vigilenta si sa ne faca rau, fara stirea Lui. Este corect sa gandim astfel ?

Un adevar care se impune a fi subliniat este acela ca religia crestina este o religie monoteista, nu dualista.

“Asculta , Israele! Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn.” Deuteronom 6, 4

“Este un singur Domn, o singura credinta, un singur botez. Este un singur Dumnezeu si Tata al tuturor… “ Efeseni 4, 5-6

“Caci chiar daca ar fi asa numiti “dumnezei “, fie in cer, fie pe pamant… totusi pentru noi nu este decat un singur Dumnezeu…” 1 Corinteni 8, 5-6

Ce semnificatie are acest lucru in contextul discutiei noastre ?

Dumnezeu este Stapanul absolut in acest univers, ceea ce inseamna ca nimic nu se intampla fara ca El sa nu stie si fara ca sa poarte pecetea aprobarii Sale. Biblia ne da multe dovezi in acest sens:

“ Nu se vand oare doua vrabii la doi bani ? Totusi, niciuna din ele nu cade la pamant fara voia Tatalui vostru. Cat despre voi, pana si perii din cap, toti va sunt numarati.” Matei 10, 29-30

“Oile Mele asculta glasul meu; Eu le cunosc si ele vin dupa Mine. Eu le dau viata vesnica, in veac nu vor pieri si nimeni nu le va smulge din mana Mea.” Ioan 10, 27-28

Credem oare cu toata inima aceste lucruri ? Luam oare in serios cele spuse de Mantuitorul ? Credem noi ca tot ce ni se intampla in viata , fie bine, fie rau, chiar si atunci cand incercarile vin una dupa alta, totul se intampla purtand sigiliul aprobarii divine ? Afara de cazul ca noi insine ne smulgem din mainile ocrotitoare ale Sale!

Asadar, atunci cand vine un necaz, o incercare sau o tulburare in viata unui copil al lui Dumnezeu, inseamna aceasta ca Satana a profitat de o clipa de neatentie a Mantuitorului fata de noi ? Nicidecum ! Daca se intampla ceva in viata unui om, acesta se datoreaza faptului ca Dumnezeu a ingaduit sa se intample acel lucru. Si, deoarece Dumnezeu este bun, si scopul pentru care El ingaduie acel lucru este bun.

“De alta parte, stim ca toate lucrurile lucreaza impreuna spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, si anume spre binele celor ce sunt chemati dupa planul Sau.” Romani 8,28

O exemplificare a celor afirmate o putem gasi in pasajul din 2 Imparati 4, 8-37, in care ni se relateaza despre invierea fiului sunamitei ( Sunem- localitate din nordul regatului Israel ).

Se ridica firesc o intrebare: De ce a fost ingaduita moartea acestui copil, nascut ca urmare a unei minuni divine ? Aparent e vorba de o nenorocire adusa se Satana, intr-un moment de “neatentie a lui Dumnezeu”, producandu-i mamei o suferinta de nedescris.

De fapt, pasajul biblic ne descrie o criza teribila prin care au trecut toti cei trei eroi ai intamplarii: mama, Elisei si Ghehazi.

1 ) Criza mamei. A gresit undeva femeia si, daca a gresit, in ce anume ?

Versetul 16 ne relateaza un amanunt interesant despre aceasta femeie: Cand Elisei ii descopera faptul ca va avea un copil, ea exclama:

“Nu ! Domnul meu, omule al lui Dumnezeu, nu amagi pe roaba ta.”

Cum ? Cuvantul lui Dumnezeu amageste ? Nu avea aceasta femeie dovezi suficiente ca Elisei era profet? Si totusi, credinta acestei femei oscileaza, are un moment de cadere. In ciuda acestei caderi, Dumnezeu ii daruieste acest copil atat de mult dorit, insa cu un amendament :

“Fiica Mea, Eu te iubesc. Dar credinta ta a fost slaba de data acesta. Totusi, iti daruiesc fiul dorit, insa examenul credintei pe care l-ai pierdut acum, va trebui sa-l mai dai o data. Ma voi ocupa de tine pana atunci, ca sa cresti, sa te maturizezi, dar trebuie sa-ti iei restanta la examenul pierdut.”

Au trecut 12 sau 13 ani de viata normala, cu bucuriile, dar si cu necazurile obisnuite ale vietii. Dupa acest timp insa, Dumnezeu ii ia copilul.

Cum reactioneaza femeia? Incepe ea sa planga, sa boceasca, sa murmure sau sa se certe cu Dumnezeu ? Nicidecum ! Femeia reactioneaza cu multa maturitate si echilibru: il ia pe copil si-l aseaza in patul lui Elisei, sotului ii ascunde pentru moment tragedia petrecuta, iar cand se intalneste cu Ghehazi si e intrebata de sanatate, ea are puterea de a raspunde: “Bine!” Si toate acestea in conditiile in care copilul ei era mort.

Maturitatea credintei femeii se vede insa in momentul in care Elisei il trimite pe slujitorul sau la copil, pentru a-l invia. Femeia ii spune lui Elisei:

“Viu este Domnul si viu este sufletul tau ca nu te voi parasi.” ( vers. 30 )

Ce credinta mare dovedeste de data acesta femeia din Sunem ! Iata o credinta completa , matura. Examenul de “corijenta” la materia “credinta” este trecut cu nota maxima. Dat fiind acest lucru, Dumnezeu poate lucra: fiul sunamitei este inviat si redat mamei lui.

Daca analizam situatia la rece, putem constata ca ceea ce a generat criza in viata sunamitei a fost slabiciunea de care a dat dovada in credinta. In acelasi timp, modul de a iesi din criza a fost vindecarea credintei. Mai putem crede, asemenea unor crestini naivi, ca ceea ce i s-a intamplat acestei femei a fost doar un joc malefic al lui Satana ? Nicidecum ! Dumnezeu a tinut tot timpul totul sub controlul Sau. Chiar daca El a ingaduit o nenorocire, El a condus totul spre un final fericit, in care castigul cel mai mare a fost cel spiritual: maturizarea credintei.

2 ) Criza lui Elisei. De unde se observa ca si Elisei trecea printr-o criza ? Sunt cel putin trei amanunte care dovedesc lucrul acesta:

1) Vers.27: “Domnul mi-a ascuns lucrul acesta”. Elisei simte ca intre el si Dumnezeu a intervenit ceva care a schimbat comunicarea dintre ei.

2 ) Elisei isi da seama ca ceva a intervenit intre el si Dumnezeu si din faptul ca , dandu-i porunca lui Ghehazi de a mijloci pentru copil, Dumnezeu nu asculta.

3 ) Cand Elisei personal se implica in invierea copilului, el nu e ascultat de prima data. Versetul 35 tradeaza o stare de nervozitate, de nesiguranta si de tensiune care atinge paroxismul. Elisei, vazand ca in urma procedeului sau copilul nu inviaza, merge incoace si incolo, agitat. Cu siguranta ca sunamita, aflata la parterul locuintei, auzea sunetul pasilor nervosi ai profetului.

Unde a gresit Elisei, astfel incat el insusi, desi profet al lui Dumnezeu, sa primeasca o lectie atat de dura si neplacuta ?

Textul biblic ne relateaza un amanunt semnificativ care ne ajuta sa intelegem greseala profetului: Atunci cand Elisei a dorit sa-si arate recunostinta fata de femeia sunamita pentru sacrificial facut pentru el, el, profetul Domnului, in loc sa ceara sfatul lui Dumnezeu , il intreaba pe slujitorul sau ce bine sa-i faca acestei femei.

Cum e posibil, Elisei ? Tu, omul lui Dumnezeu care toata viata ai depins de vointa Lui, acum ceri sfatul unui om ! L-ai uitat pe Cel in care puteai gasi cel mai bun sfat si l-ai facut consilier pe slujitorul tau.

Cu siguranta, Dumnezeu a fost intristat vazandu-si profetul ca se sfatuieste cu slujitorul sau, in loc sa-I ceara Lui sfatul. Imi imaginez cum , in acele clipe, Dumnezeu a zis:

“Elisei, fiul Meu, tu ai uitat ca Eu sunt Domnul si ca la Mine trebuia sa cauti sfatul inainte de oricine. Te-ai bazat pe intelepciunea omului, in loc sa te bazezi pe intelepciunea data de sus. Pentru ca tin la tine si la onoarea si autoritatea ta de profet, te voi asculta si-i voi darui sunamitei copilul pe care i l-ai promis. Dar tu trebuie sa ai ocazia sa repari bresa ivita in credinta ta.”

In odaia de sus, in preajma copilului mort care nu dadea semne de inviere, mergnad incoace si incolo, Elisei isi da seama de nimicnicia sa, de greseala facuta cu mai mult timp in urma. Aici Elisei isi da seama ca fara Dumnezeu nu e nimic. Cand profetul realizeaza acest lucru, cand se umileste inaintea lui Dumnezeu, el biruieste criza si iese din ea victorios.

3 ) Criza lui Ghehazi. Slujitorul lui Elisei este singurul personaj care nu reuseste sa biruiasca criza. El pica la examenul de corijenta, ramane repetent si apoi este “exmatriculat”.

Care a fost greseala lui Ghehazi ? Cand Elisei il intreaba: Ce sa fac pentru ea?”, Ghehazi, in loc sa- i indrepte atentia profetului spre adevaratul izvor al intelepciunii, se pune in locul lui Dumnezeu si spune fara nicio retinere: “Ea n-are fiu si barbatul ei este batran.” ( vers. 14 )

Moartea copilului reprezinta si pentru Ghehazi ocazia repararii greselii. Dar el este superficial si abandoneaza repede, fugind inapoi, fara rugaciune, fara umilire. Din acest punct incepe decaderea definitiva a slujitorului lui Elisei. Ghehazi nu se va mai dovedi bun pentru nimic, decat pentru lepra, sfarsindu-si viata strigand mereu: “Necurat ! Necurat !”

Cine a provocat moartea copilului ? Oare Satana a reusit sa profite de un moment de neatentie din partea lui Dumnezeu ?

Chiar daca Satana are puterea mortii, datorita pacatului, in final Cel care decide cand sa se sfarseasca viata cuiva este Creatorul.

“Domnul omoara si invie. El pogoara in locuinta mortilor si El scoate de acolo. Domnul saraceste si El imbogateste, El smereste si El inalta.” 1 Samuel 2, 6-7

Iata un text greu de inteles dintr-un anumit punct de vedere. Insa ceea ce subliniaza el atat de clar pentru noi este faptul ca Dumnezeu singur este Stapanul absolut. El nu imparte cu nimeni stapanirea Sa, nici cu Satana, nici cu oamenii.

Exista trei niveluri de intelegere a situatiei prin care trece un om incercat:

1 ) Nenorocirile sunt produse fie de oameni rai, fie de fortele dezlantuite ale naturii. Este nivelul cel mai superficial de intelegere a unei situatii de criza.

2 ) Nenorocirile sunt produse de Satana, el aflandu-se in spatele oamenilor rai si a calamitatilor naturale. Este un nivel de intelegere mai adanc.

3 ) Nenorocirile sunt produse de Satana, dar ele sunt aprobate de Dumnezeu si se afla sub stricta Sa supraveghere. Este nivelul cel mai adanc de intelegere a unei situatii de criza. Cand Iov a inteles acest adevar, el a putut spune plin de incredere:

“Domnul a dat, Domnul a luat, binecuvantat sa fie Numele Domnului.” ( Iov 1, 21 )

Da, Satana este un vrajmas puternic, a carui putere de amagire nu trebuie subestimata. Dar nu asa stau lucrurile cu cei ce se afla sub ocrotirea lui Dumnezeu. Pentru acestia, Satana nu e decat un salahor pe care Dumnezeu il foloseste ca sa smulga buruienile din caracterele noastre.

Sa nu refuzam niciodata cupa amara a inercarilor pe care le ingaduie Domnul in vietile noastre. Daca o vom refuza in mod repetat, Domnul va spune dezamagit: “Lasa-l in pace! S-a lipit de idoli. Lasa-l in pace !” Iar noi vom pierde una din cele mai eficiente ocazii de a ne maturiza in credinta si de a ne desavarsi caracterele.

Crizele din viata isi au ceasul lor hotarat de cer. Ele fac parte din “scoala suferintei”. Sa ramanem oare corijenti si repetenti in aceasta “scoala”? Dumnezeu nu doreste acest lucru.

Lori Balogh

______________________________

08.” DOAMNE, LA CINE SA NE DUCEM?”

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

8. “DOAMNE, LA CINE SA NE DUCEM ?”

In viata fiecarui om , in mod inevitabil, apar si momente de criza. Nedorite si aducatoare de numeroase tensiuni, lacrimi si chiar conflicte, aceste momente de criza pot fi depasite cu bine. Cu o conditie insa: ele sa fie intampinate cu o anumita atitudine a mintii si sufletului. Mai mult decat atat, ele pot aduce chiar si un beneficiu, caci Dumnezeu poate transforma blestemul in binecuvantare ( vezi Neemia, 13,2 )

Un astfel de moment a existat si in viata ucenicilor si simpatizantilor lui Iisus, fapt relatat de evanghelistul Ioan in cap. 6, 60-69.

Cu o zi inainte, Iisus facuse minunea inmultirii painilor, hranind 5000 de oameni cu doar cinci paini si doi pesti. Multimea entuziasmata gandea: “ Iata, in sfarsit, proorocul asteptat, Mesia Eliberatorul. De acum zilele stapanirii romane sunt numarate.” Inimile multora bateau deja cu putere la gandul ca Iisus avea sa devina curand Imparatul lor.

A doua zi, multimile Il cauta cu infrigurare pe Mantuitorul, dar nu-L gasesc. Atunci, se urca in corabiile ce tocmai se pregateau sa traverseze Marea Galileii si Il gasesc pe Iisus in Capernaum. La intalnirea cu El, are loc un dialog mai aparte. Vazand ca n-au inteles nimic din minunea inmultirii painilor- care era nu doar implinirea unor nevoi fizice, ci si o ilustrare a ceea ce era Mesia pentru omenire: Painea din cer- Domnul incearca sa le abata mintea de la imparatia pamanteasca spre cea cereasca. In acest dialog, Iisus rosteste cateva cuvinte memorabile ce oglindesc misiunea Sa pe pamant:

“Eu sunt Painea viatii “ ( vers. 48 )

“Eu sunt Painea vie care s-a coborat din cer” ( vers. 51 )

“Cine mananca trupul Meu si bea sangele Meu, are viata vesnica si Eu il voi invia in ziua de apoi. Caci trupul Meu este cu adevarat o hrana si sangele Meu este cu adevarat o bautura.” ( vers. 54-55 )

Urmarea acestei predici a Mantuitorului a fost declansarea unei crize, cunoscuta si sub numele de “criza din Galileea”, in urma careia multi din ucenicii si simpatizantii Sai Il parasesc.

De ce ? Nu au inteles ei sensul adevarat al cuvintelor Mantuitorului ?

Dimpotriva ! Acesti oameni au inteles prea bine ca Domnul nu ii invata canibalismul. Ei erau obisnuiti ca Domnul sa le vorbeasca in pilde, erau familiarizati cu ilustratiile Lui. Insa ei au inteles ca Iisus le vorbea despre jertfa, despre suferinta, despre cununa de spini si cruce, adica despre o alta cale a mantuirii decat aceea pe care si-au imaginat-o ei. Ideea de a suferi pe calea mantuirii nu incapea in mintile lor pline de prejudecati si, prefacanadu-se ca nu inteleg cele spuse de Iisus, L-au parasit. Pentru totdeauna !

Cu toate acestea, cei 12 ucenici raman langa Domnul lor. Credinta lor trebuia insa incercata si iata de ce Iisus ii intreaba, plin de durere:

“Voi nu vreti sa va duceti ?” ( vers. 67 )

Raspunsul lui Petru este memorabil:
“Doamne, la cine sa ne ducem ? Tu ai cuvintele vietii vesnice.” ( vers. 68 )

Raspunsul lui Petru este memorabil pentru ca el este dat in imprejurari de crunta dezamagire, nu doar pentru cei ce plecau, dar si pentru cei ramasi, care asteptau si ei intemeierea imparatiei mesianice.

O observatie: Petru nu intreaba: “Doamne, unde sa ne ducem?”,ci“Doamne, la cine sa ne ducem?”

Oare nu aveau unde sa se duca cei 12 in aceste momente de crunta dezamagire ? Desigur ! Unde se dusesera si ceilalti:

A) Ei puteau sa se intoarcala plasele de pescuit, revenind pentru tot restul vietii la aceeasi ocupatie monotona si umila pe care o avusesera inainte. Intalnirea cu Iisus ? O simpla aventura, o pata de culoare in griul monotoniei vietii lor, o scanteie efemera ce le luminase pentru cateva clipe intunericul din suflet. Ucenicii puteau sa se intoarca la vechile lor ocupatii, dar nu au facut-o…

B) Ei puteu sa se duca la mai marii poporului iudeu unde, intr-o penitenta colectiva, puteau sa-si recunoasca greseala de a-L fi considerat pe acest Iisus drept Mesia. Apoi, urmand intregul ceremonial al legii lui Moise, ei ar fi gasit linistea ispasirii acestui “pacat” , devenind aparatorii vajnici ai traditiei rabinice. Ucenicii puteau face acest lucru, dar totusi nu l-au facut…

C) Ei puteau sa se duca la autoritatile romane si sa anticipeze in grup gestul de mai tarziu al lui Iuda. Daca Iisus tot le-a inselat asteptarile, daca El tot nu le ofera ceea ce le-a promis, cel putin ei puteau profita de aceasta ocazie. Romanii s-ar fi bucurat sa scape de o persoana incomoda si indezirabila, care castigase, dupa opinia lor, prea multa popularitate. Ucenicii puteau face si gestul acesta, dar nu l-au facut…

Da, ucenicii, in frunte cu Petru, aveau unde sa se duca, dar nu aveau la cine sa se duca. Ei deja intrezarisera in Iisus pe Fiul lui Dumnezeu . Golul sufletesc le era umplut; simtisera bucuria de a fi in preajma Lui; gasisera un sens al vietii lor atat de monotone.

Este adevarat ca inca nu-L intelegeau pe Iisus pe deplin. Erau inca dezamagiti de atitudinea Lui, de faptul ca El evita popularitatea si ocolea sansele de a deveni un lider al poporului. Cu toate acestea, ei simteau ca Iisus era singurul care ii putea mantui, lucru pe care nu-l puteau face nici rabinii, nici carturarii, nici fariseii sau traditiile stramosesti.

Ucenicii aveau unde, dar nu aveau la Cine sa se duca ! Legatura sufleteasca ce se stabilise intre ei si Domnul , desi inca fragila si gata sa se rupa in orice moment, a rezistat crizei. Apoi, alaturi de Iisus, trecand prin alte si alte crize, ei s-au intarit pana acolo incat, dupa inaltarea la cer a Mantuitorului, au fost capabili de jertfa suprema- moartea de martir.

In viata fiecarui om apar astfel de momente de criza, in care se destrama sperante, se rup legaturi, se prabusesc poduri si se clatina temelii. Aceste crize sunt cunoscute, ingaduite si controlate de Dumnezeu, pentru ca nimic din ceea ce se intampla in acest univers nu Ii scapa Creatorului.

Biblia ne invata ca El este nu doar Stapanul absolut al intregii creatiuni ( Psalmul 24,1 ) , dar si Tatal nostru, Cel care ne cunoaste pe fiecare pe nume ( Psalmul 139 ), pana acolo incat Mantuitorul ne sigura ca “pana si perii din cap, toti va sunt numarati “ ( Matei 10, 30 ). Lui Dumnezeu nu-I scapa nimic din ceea ce gandim, simtim, vorbim… Nicio lacrima de pe obraji sau din inima nu curge fara ca El sa ia aminte la ea. Nicio dezamagire, nicio bucurie, nicio speranta…nicio criza.

De fapt, cine provoaca criza ?

Adesea ne grabim cu raspunsul, afirmand ca ea este provocata , fie de Dumnezeu, fie de diavol, fie de oameni. Citind superficial Biblia, pot fi gasite chiar si argumente pentru a sustine aceste raspunsuri:

– Cine a provocat criza din viata lui Avraam, cand i s-a cerut sa-l jertfeasca pe Isaac ? Un raspuns grabit si superficial este: “Dumnezeu, desigur !”

– Cine a provocat criza din viata lui Iov, care intr-o singura zi i-a pierdut pe toti cei zece copii, intrega avere, apoi prietenii si chiar atasamentul sotiei ? Raspunsul cel mai comun la aceasta intrebare este: “Satana, desigur. El era in spatele fiecarei nenorociri venite in viata neprihanitului Iov.”

– Cine a provocat criza din Galileea, in urma careia un mare numar de ucenici L-au parasit pe Domnul ? Aceeasi graba si superficialitate ne face sa raspundem: “Iisus , desigur ! El parca intentionat si-a ales cuvintele in asa fel incat ucenicii sa se poticneasca in ele.”

De fapt, intrebarea: “Cine a provocat criza?” este pusa in mod eronat. Corect este sa se puna intrebarea: “Ce a provocat criza ?” La aceasta intrebare, Biblia ne da un singur raspuns: pacatul.

E adevarat ca in orice criza , de orice natura ar fi ea, sunt prezenti si oamenii, si Dumnezeu, si Satana. Ochii nostri firesti nu pot vedea decat pe unul sau pe altul ca fiind cauza suferintei noastre. In realitate, adevarata cauza a oricarei suferinte omenesti este pacatul- acest monstru cu o mie de capete.

Sa revenim la exemplele date !

Cine a provocat criza din viata lui Avraam ? Dumnezeu ? Pentru a afla adevarul, trebuie sa ne intoarcem cu circa 40 de ani in urma, cand Dumnezeu ii promite patriarhului ca din el se va naste un popor intreg, nuneros ca nisipul de pe tarmul marii. Avraam crede lucrul acesta si, drept urmare, Dumnezeu il socoteste neprihanit. Dar anii trec… Copilul promis intarzie sa se nasca, iar deazamgirea si indoiala isi fac loc in inima batranului patriarh. Confruntat cu ispita de a-L “ajuta” pe Dumnezeu in implinirea fagaduintei, Avraam cedeaza sugestiei sotiei sale si da nastere lui Ismael- fiu al eforturilor sale omenesti, nu fiu al fagaduintei. In fata celui mai important examen al vietii – examenul credintei, al increderii in Dumnezeu- Avraam ramane corijent.

Dar pentru ca Dumnezeu nu doreste ca fiii Sai sa fie corijenti la nesfarsit, El le ofera si alte sanse de a trece examenul. Pentru Avraam, acesta sansa a fost incercarea prin care a trebuit sa treaca la Muntele Moria, cand, in ciuda instinctului conservarii, in ciuda sentimentelor paterne, a legaturilor sociale si a ratiunii, a trebuit sa ridice cutitul pentru a-si jertfi unicul fiu iubit. Acolo, pe muntele de trista amintire pentru el, Avraam a trecut cu bine examenul pe care-l pierduse cu multi ani in urma.

Oare Dumnezeu l-ar fi trecut prin acesta criza teribila pe Avraam daca nu ar fi fost necesar ?

“ Caci Domnul nu lepada pentru totdeauna, ci, cand mahneste pe cineva, se indura iarasi de el, dupa indurarea Lui cea mare. Caci El nu necajeste cu placere, nici nu mahneste bucuros pe copiii oamenilor.” Plangerile lui Ieremia 3, 31-33

Cine a provocat criza din viata lui Iov ? Satana ?Raspunsul corect ar putea fi acesta. Insa trebuie sa tinem cont ca Satana nu ar fi aparut inaintea Domnului cu cererea de a-l incerca pe Iov daca nu ar fi existat pacatul din inima lui. Satana insusi este robul celei mai mari puteri din univers, dupa cea a lui Dumnezeu- pacatul.

Haldeii care i-au omorat slujitorii si i-au rapit turmele lui Iov nu ar facut aceste lucruri daca nu ar fi fost stapaniti de puterea pacatului. Prietenii nu l-ar fi intristat atat de mult pe Iov daca ei nu ar fi fost stapaniti de spiritul pacatos al condamnarii, al lipsei de compasiune si dragoste fata de cel suferind. Sotia nu l-ar fi indemnat pe Iov sa-l blesteme pe Dumnezeu, daca ea nu si-ar fi pierdut increderea in Providenta divina.

Si, analizand lucrurile in profunzimea lor, constatam ca toate suferintele de care a avut parte acest om neprihanit, aveau la baza pacatul.

Cine a provocat criza din Galileea ? Iisus ? El insa nu le-a spus in acea ocazie decat niste adevaruri profunde pe care le-a ilustrat pentru a fi pe intelesul oamenilor. Ceea ce i-a determinat sa-L paraseasca pe Mantuitorul a fost pacatul din inima lor care se razvratea la gandul unei cai a crucii, a suferintei.

Pana acum am descoperit cauza crizelor din viata noastra. La fel de important este sa cunoastem si remediul oricarei crize prin care trecem. Ne intereseaza sa stim la cine sa ne ducem pentru a primi ajutor in depasirea crizei.

Psalmul 32 reda experienta unui om cazut in cea mai teribila criza a vietii lui, generata de pacat- experienta lui David. Iata cat de plastic isi descrie psalmistul propriile trairi sufletesti in mijlocul crizei prin care trecea:

“Cata vreme am tacut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate, caci zi si noapte mana Ta apasa asupra mea. Mi se usca vlaga cum se usuca pamantul de seceta verii …” Psalmul 32, 3-4

Sa observam cum criza prin care trecea David ii afecta intrega fiinta:

– trupul: “mi se topeau oasele”

– sufletul: “gemete necurmate”

– spiritul: “mana Ta apasa asupra mea”

O lege a fizicii spune ca atunci cand asupra unui corp se exercita o presiune, el cauta sa se deplaseze in directia in care presiunea sa scada. In viata spirituala, lucrurile stau la fel. David, aflat sub uriasa presiune a crizei prin care trecea, cauta o scapare.

Ce ar fi putut face David pentru a scapa de presiunea incercarii ?

1) L-ar fi putut aduce la tacere pe profetul Natan care i-a pus degetul pe rana si i-a descoperit pacatul. Ar fi fost insa aceasta o solutie ? Nicidecum ! Dimpotriva, lucrurile s-ar fi complicat si mai mult.

2 ) David ar fi putut sa intoarca spatele lui Dumnezeu, gandind: “Acum si asa am cazut si m-am compromis in fata poporului si a lui Dumnezeu. Vinovatia nu am cum sa o inlatur…Ma las de credinta…Sunt un pacatos irecuperabil…”

Ar fi fost acesta o solutie ? Nicidecum!

3 ) David ar fi putut sa-si caute scuze pentru caderea lui, atenuindu-si vinovatia: “ Doamne, am gresit, e adevarat. Dar Tu stii ca daca nu ar fi fost Batseba, eu nu as fi cazut. Daca ea ar fi fost mai atenta si mai hotarata… Si, la urma urmei, citi nu fac acelasi pacat in ascuns si nimeni nu stie ?”

Ca imparat, probabil ca David mai putea apela si alte solutii omenesti pentru a-si rezolva criza. Dar salvarea lui a constat in faptul ca el a stiut la cine sa se duca cu problema lui.

“Atunci Ti-am marturisit pacatul meu si nu mi-am ascuns faradelegea. Am zis: “Imi voi marturisi Domnului faradelegile !” ( vers.5 pp. Vezi si Psalmul 51 1-12, pentru o imagine mai ampla a marturisirii lui David )

Rezolvarea nu a intarziat sa apara: “Si Tu ai iertat vina pacatului meu.” ( vers 5 up. )

Concluzii:

Am trecut , asemenea multora dintre semenii mei, prin momente de criza diferite: boala, probleme legate de castigarea existentei, neintelegeri, amenintari, etc. Sunt insa fericit ca Duhul Sfant m-a inspirat de fiecare data sa stiu la CINE sa ma duc cu problema mea. Pot marturisi ca Dumnezeu nu m-a dezamagit niciodata.

Cu totii suntem oameni plini de slabiciuni. Pacatul ne biruieste inca, avem conflicte launtrice, dar

NU SUNTEM ORFANI !

Apartinem lui Christos care ne-a rascumparat cu un pret atat de mare ! De aceea, orice problema am avea si prin orice suferinta ne-ar fi dat sa trecem, avem la CINE sa ne ducem.

Daca trecem prin suferinte fizice, avem la Cine sa ne ducem: Iisus e Marele nostru Medic ( Exod 15,26 ). Daca pacatul ne-a biruit sub o forma sau alta, avem la Cine sa ne ducem: Iisus e Mijlocitorul nostru

( 1 Ioan 2,1 ). Daca ajungem in situatii limita, in care nu stim ce sa mai facem, avem la Cine sa ne ducem: Iisus e Sfatuitorul nostru ( Psalmul 32,8; Isaia 30,21 ). Daca suntem dezamagiti de oameni, in general , sau de fratii din biserica, avem la Cine sa ne ducem: Iisus e Capul bisericii ( Efeseni 1,22-23 ).

“Doamne, la cine sa ne ducem ? Tu ai cuvintele vietii vesnice. Si noi am crezut si am ajuns la cunostinta ca Tu esti Christosul, Fiul lui Dumnezeu .”

Putem marturisi si noi acelasi lucru, fara nicio retinere ? Atunci suntem niste oameni fericiti. Si mantuiti.

Lori Balogh

______________________________