Articole Creștine » Dragostea

01.Dragostea… nadajduieste totul

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:30 +0000

Cetatea sperantei – iubirea

1 Corinteni 13,7.

A fi plin de speranta inseamna a privi viitorul cu

bucurie si multumire…

Atata timp cat o persoana iubeste, ea este in stare sa spere. Puterea iubirii infrange avalansa disperarii si triumfa asupra tendintei catre resemnare. Ea rezista atacurilor demonice ale descurajarii. Iubirea ne mentine plini de speranta, in orice situatie, in ciuda tuturor piedicilor. Iubirea este puterea de a spera totul. La nivelul experientei noastre umane, speranta pastreaza vie dragostea. Iubirea romantica este alimentata de speranta ca celalalt va raspunde tot cu dragoste. Un sot alcoolic, care transforma intr-un iad viata sotiei sale, reuseste in cele din urma sa distruga speranta. Pe masura ce speranta ei cu privire la schimbarea lui moare, iubirea se transforma intr-o nemiloasa lupta pentru supravietuire. Pierderea sperantei inseamna pierderea iubirii.

Parintele unui fiu razvratit contra regulilor si valo-rilor familiei este pus in fata unui examen dublu, al sperantei si al iubirii. Dragostea este inca prezenta sub forma intristarii si dureaza atata timp cat parintele mai spera intr-o schimbare. Uneori nu suntem siguri daca iubim sau doar incercam sa iubim. Noi devenim nesiguri de dragostea noastra pe masura ce pierdem speranta ca ea va aduce roade. Cat de mult putem iubi un vrajmas, fara speranta ca intr-o zi va deveni prietenul nostru? Cat de mult se pot iubi sotii a caror instrainare este atat de profunda, incat ei pierd speranta reatasarii unul de celalalt? Un lucru este cert: iubirea umana are nevoie de cel putin o scanteie de speranta ca dragostea ii va fi returnata.

Ce este speranta?

Am vazut ca iubirea umana are nevoie de speranta umana. Acum vreau sa facem un pas mai departe si sa observam ca speranta umana are nevoie de iubire divina. in primul rand, speranta apare ca dorinta. Aceasta dorinta este suficient de puternica pentru a dori un lucru mai mult decat altul. Sunt lucruri pe care le dorim, dar nu le vrem cu adevarat, pentru ca ele ne retin de a obtine ceea ce dorim si mai mult. Cineva ar putea sa doreasca o vietuire in concubinaj, dar refuza aceasta legatura pentru ca mai mult doreste casatoria. O femeie poate dori o eliberare de povara ingrijirii a patru copii. Ar dori sa fie libera, sa se afirme profesional, insa iubirea de familie o va retine de la aceasta dorinta. Visurile sunt adesea cladite din dorinte la care nu tinem obligatoriu, dar speranta este o dorinta pentru ceva ce vrem sa avem. Apoi, speranta adauga dorintei si asteptarea.

Cand speram, asteptam ca ceea ce dorim sa se intample cu adevarat sa aiba loc. A fi plin de speranta inseamna a privi viitorul cu bucurie si multumire, cu sentimentul ca prezentul merita sa fie trait, pentru ca asteptam un viitor care ne va aduce ceea ce dorim cel mai mult. Pentru apostolul Pavel, speranta are o dimensiune in plus: dincolo de dorinta si asteptare, speranta este certitudine. El vorbeste despre o nadejde care nu insala Rom. 5,5. Aceasta nuanta a sperantei este foarte mult diferita de ceea ce noi numim speranta, in mod obisnuit. in experi-enta noastra zilnica, noi cadem intr-o stare careia ii zicem spe-ranta, exact atunci cand ne-am pierdut orice incre-dere; aceasta speranta este o dorinta fara asteptare. Cand spunem in cele din urma: „Tot ce putem face este sa speram”, nu vorbim des-pre speranta crestina.

Fagaduinta Domnului Hristos afirma ca El este speranta noastra. Aceasta speranta nu dezamageste, pentru ca Hristos nu dezamageste niciodata. De aceea, speranta crestinului este asemanata cu o ancora a sufletului, o nadejde tare si neclintita Evrei 6,19. Pentru crestin, speranta inseamna: „Sunt sigur in fata viitorului”, pentru ca dragostea lui Dumnezeu a fost turnata in inimile noastre prin Duhul Sfant Romani 5,5.

Nu cumva speranta, ca certitudine, este o fantezie pioasa? Iubirea aduce increderea ca o minune este intotdeauna gata sa aiba loc? Este iubire sa fiu sigur ca leucemia copilului va fi vindecata? Poate iubirea sa garanteze copilului ca boala de cancer a mamei va fi sigur tamaduita? Spune iubirea fiecarui cuplu in necaz ca familia lor va fi refacuta cu siguranta? Raspunsul este nu. Dragostea nu ne poate da certitudinea oricarui lucru. De fapt, de multe ori sperantele iubirii nu sunt decat neimpliniri. Atunci cum putem canta dragostea nadajduieste totul, intr-o lume in care sperantele sunt prea adesea zdrobite cu brutalitate de realitate?

Speranta, in esenta ei, nu este orientata spre anumite circumstante. Vocatia ei este sa priveasca dincolo de vindecarea unei boli, solutiona-rea unei probleme sau iesirea dintr-o incurcatura. Ea este asigurarea primita de la Dumnezeu ca viata are un rost si un sens, in ciuda bolilor, problemelor si durerii. Speranta priveste catre fagaduinta victoriei finale a lui Isus Hristos asupra a tot ce raneste si ucide. Aceasta este speranta care ofera curajul de a ne bucura de azi si de a privi ziua de maine cu asteptare increzatoare, chiar daca stim ca necazurile vor continua. Iubirea creste aceasta speranta atat in cel ce iubeste, cat si in cel ce este iubit.

Iubirea impartaseste speranta

in Duarte, California, exista un spital pentru bolile incurabile, care este numit „Cetatea Sperantei”. Acolo sunt bolnavi nevindecabili, dar nu „cazuri fara speranta”. Motivul pentru care nu sunt „cazuri fara speranta” este acela ca acolo nu exista de fapt „cazuri”, ci numai persoane. Spitalul are filozofia ca un corp bolnav este o persoana, iar o persoana este cu adevarat o persoana doar in cadrul unei familii. Tot personalul medical se comporta fata de acesti pacienti ca si fata de niste persoane perfect normale, a caror viata are speranta. Aceasta institutie este dedicata transmiterii sperantei, ingrijind pacientii ca intr-o familie.

Grija pentru cineva este o forma a iubirii, iar cand cineva stie ca este iubit, are speranta. Aceasta speranta nu inseamna neaparat vindecare de cancer, cu curajul de a simti ca viata merita sa fie traita, pentru ca exista un „maine”, darul viitorului oferit de Dumnezeu. Prin atingerea calda a grijii noastre, cel aflat in suferinta il vede pe insusi Isus, care il primeste ca pe o persoana pretioasa. Iar atunci, speranta lui trece dincolo de viata aceasta catre viata vesnica, cu Dumnezeu.

Cum primim speranta din dragostea lui Dumnezeu? in primul rand, daca iubim oamenii, suntem constransi sa nadajduim in mantuirea lor. Noi ii iubim pe oameni asa cum sunt, insa afirmarea iubirii ne determina sa dorim lucruri mai bune pentru ei. Acest disconfort al iubirii ne inspira speranta pentru cei pe care ii iubim, speranta ca bolile vor fi vindecate, flamanzii vor fi satu-rati, cei obositi vor gasi odihna, cei tristi se vor bucura, iar pacatosii vor fi salvati. in acest fel, dragostea este inceputul sperantei.

Iubirea ne sensibilizeaza cu privire la potentialul celui ce este iubit si recep-tioneaza cel mai sovaitor semnal de schimbare. Numai cand ne pierdem rabdarea si nu vrem sa avem grija de cineva, spunem: „este fara speranta!” insa, cand experimentam iubirea lui Dumnezeu, prindem vi- ziunea transformarii prin Duhul Sfant – agentul launtric al iubirii divine. Cand Dumnezeu ne imbratiseaza cu iubirea Sa – cand pacatele ne sunt iertate, cand trecutul nostru este uitat, cand primim viitorul imputernicit prin har <196> noi suntem nascuti din nou in speranta. Dragostea Duhului devine izvorul sperantei, catalizatorul unei fapturi noi (2 Corinteni 5,17). De aceea Pavel spune: Dragostea nadajduieste totul.

in dragoste, noi invatam sa asteptam ca Dumnezeu sa ne uimeasca prin actiunile Sale. Dragostea spera totul. Cat de extravagant estepoemul apostolului Pavel! Iubirea divina creeaza spe-ranta care nu dezamageste niciodata.

______________________________

02.Recapitularea iubirii

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:30 +0000

Traind iubirea infinita in limitele umanitatii noastre.

Poemul iubirii din 1 Corinteni face o legatura directa intre idealul iubirii si limitele realitatii existentei noastre, aruncand un pod intre perfectiunea iubirii si viata noastra de zi cu zi, care trebuie sa poarte pecetea agapica a unei lumi mai bune. Aceasta este recapitularea iubirii: rostirea ei pe de rost, cu viata noastra pe scena cotidianului. Dar este posibil ca finitul sa cuprinda infinitul?

Iubirea divina este iubirea neegoista
Iubirea adevarata este modelata de Dumnezeul care Se daruieste pe Sine. Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, incat a dat pe singurul Sau Fiu… Ioan 3,16. Am folosit deja aceasta definitie simpla a iubirii: puterea care ne determina sa raspundem nevoii semenului, fara a astepta nici o rasplata. Investitia autodaruirii nu cauta niciodata profitul; ea ignora cele mai subtile calcule omenesti. Ea da, pentru simplul motiv ca cineva exista si se afla in nevoie. Contemplandu-i inaltimea, ajungem sa gandim ca iubirea este un ideal imposibil de tradus in cadrul posibilitatilor noastre reale. Acest frumos ideal devine dintr-o data o povara coplesitoare. Sa oferi mereu, fara a avea dreptul la cel mai nevinovat gest de apreciere? Iubirea mamei, care nu cunoaste limite in sacrificiul pentru copiii ei, este libera de orice asteptare a rasplatirii? Poate iubirea divina sa duca chiar si pe o mama dincolo de granitele potentialului uman?

Iata o mama care isi iubeste cu adevarat copiii. Ea sacrifica orice pentru ei. Ea renunta la o haina, pe care gusturile ei rafinate ar indica-o ca pe o necesitate; ea renunta la confort si la timpul liber, la prieteni si intalniri, la mobila si decorarea casei, renunta la insasi cariera ei. Si toate acestea, pentru ce? Pentru lectii de pian si rechizite scolare, pentru oche-lari de vedere si impozite, pentru concedii amanate. Pe scurt, aceasta mama se daruieste pe ea insasi in preocupare, grija si nesfarsita afectiune. Iata o iubire care daruieste. insa ea asteapta ceva. Este gata sa se impartaseasca de succesul copiilor. Asteapta respect si apreciere, afectiune, vizite sau telefoane, nepoti si ingrijire. Sunt vinovate aceste mici asteptari, dupa o viata de daruire de sine?

Kierkegaard spunea ca a iubi cu adevarat este ca si cum ai plati o datorie infinita. O datorie infinita nu poate fi niciodata platita de o persoana finita; iar pentru ca infinitul nu se micsoreaza, aceasta datorie nu poate fi redusa. Astfel, ajungem sa iubim fara a astepta un timp cand datoria va fi platita. Iubirea ofera, sfidand legile investitiilor omenesti: ea nu face nimic cu gandul la rasplata.Orice forma de iubire omeneasca se deosebeste de iubirea divina intr-un punct crucial: apare din nevoie si din dorinta dupa rasplata iubirii.

in mod natural, iubirea este pentru noi asemenea unei scari pe care o urcam pentru a ajunge dincolo de eul nostru neintreg. Forta acestei iubiri ne atrage catre cineva sau ceva, pentru a ne umple golul fiintei. Iubirea romantica sau prietenia se inscriu tot in acest cadru. Fiecare avem nevoie de cineva care sa fie cu noi si pentru noi, care va avea incredere in noi si ne va purta de grija. Avem nevoie de un prieten, de cineva cu care sa impartasim intimitatea, o persoana care intotdeauna este alaturi de noi.

Este adevarat ca ne oferim pe noi insine fata de un pri-eten, dar asteptam in schimb prietenie. Nici un copil nu-si iubeste parintii in afara nevoii de siguranta, mangaiere, hrana si protectie. Noi il iubim pe Dumnezeu tot din nevoia umplerii golului nostru sufletesc. Toti il cautam pe Dumnezeu, pentru ca fara El suntem neintregi. Uneori bajbaim in aceasta cautare sau ne multumim cu inlocuitori falsi, insa fiinta continua sa tanjeasca neobosita dupa El, pentru ca fericirea vesnica o gasim doar cand il gasim pe El. Nu orice forma a iubirii noastre omenesti este si rea. Este un dar al lui Dumnezeu, sadit in noi – creaturi nedesavarsite – de a cauta binele, adevarul si frumosul, de a stabili adevarate legaturi cu semenii si cu Cel care ne-a creat.

Pentru a raspunde acestui impuls divin, trebuie sa trecem dincolo de limitarile impuse de egoismul nostru, trebuie sa ne lasam in urma pe noi insine. Pentru Nicodim, aceasta minune se numeste nasterea din nou Ioan 3.1-8. Apostolul Pavel o numeste „metanoia” – schimbarea mentalitatii (Romani 12,1.2). Tot el o identifica cu „omul cel nou”, indemnandu-ne sa ne imbracam cu el (Efeseni 4,22-24).

Bunul Isus ne invita in scoala Sa, pentru a obtine aceasta diploma: Daca voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa Ma urmeze Matei 16,24. Iar drumul acesta duce la adevarata iubire, care da fara a pretinde ceva in schimb. Dar cine este calificat pentru o asemenea iubire? Privind la noi, in fata acestui ideal ne consideram deja pierduti. Dar multumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne da biruinta prin Domnul nostru Isus Hristos 1 Corinteni 15,57.

Iubirea poemului nostru este putere
Iubirea ne face in stare sa facem lucruri pline de iubire si sa fim persoane iubitoare. Pentru ca iubirea este puternica, Pavel o personifica si vorbeste despre ea ca fiind continuu in actiune: rabda, crede, nadajdu-ieste, sufera. De fapt, iubirea este puterea care ne face pe noi in stare sa actionam in acest fel, obligandu-ne sa o recapitulam in atitudini si fapte.

Puterea iubirii nu poate fi separata de Dumnezeul iubirii. Ea nu este o energie cosmica ce se autogenereaza, nici nu este un instinct benign, pornit din abisurile subconstientului. Nu este nici un mit ancestral sau o metafora pentru o dorinta primara dupa o lume mai buna. Iubirea are radacina si izvorul in insasi fiinta lui Dumnezeu, care este atotputernic. De aceea, iubirea este putere, pentru ca Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4,9). Iubirea divina este puterea irezistibila, dominanta si fundamentala a Universului. Ea este mai puternica decat raul. Iubirea este pentru noi mai necesara decat dreptatea si egalitatea: iubirea ne constrange intotdeauna la justitie, dar justitia nu ne constrange sa iubim. Iubirea este fundamentul harului divin, iar noi privim pe Dumnezeu cum Se apleaca spre creaturile Sale, care au ales singure sa devina pacatoase, iar El Se sacrifica pe Sine, doar pentru fericirea lor. Fagaduinta puterii, pe care o canta poemul din 1 Corinteni 13, este fagaduinta puterii vitale si invincibile a Universului.

Iubirea poemului nostru este iubirea lui Dumnezeu
Inspiratia apostolului Pavel pentru a scrie poemul iubirii nu provine dintr-o observare atenta si sustinuta a iubirii omenesti. Nici societatea, nici oamenii din jurul sau nu au putut sa-i ofere acest model. Mode- lul sau a fost Dumnezeu actio- nand pentru binele nostru. Faptul acesta ne spune ca iubirea adevarata trebuie sa fie crezuta si devine a noastra ca rezultat al credintei.

Aceasta credinta, la randul ei, ne este oferita doar de iubire. Puterea de a crede in iubire este iubirea insasi. La acest punct, puterea iubirii este iubirea primita. Mai intai acceptam sa fim iubiti, apoi incepem sa oferim iubire. Iata marele secret al iubirii: Noi il iubim, pentru ca El ne-a iubit intai 1 Ioan 4,19.

Am ajuns in pelerinajul nostru chiar la muntele iubirii. Credinta in iubire vine numai dupa ce sufletul nostru a calatorit la crucea lui Hristos. Ceea ce vedem este un adevar cutremurator: Dumnezeu rastignit! De ce?
Pentru ca ne-am pierdut iubirea, pentru ca nu L-am crezut ca ne vrea binele: pentru mine si pentru tine, ca sa credem in iubirea divina. Iubire divina, iubire adevarata, de care niciodata sa nu ne mai despartim (Romani 8,35-39). Calatorule, in drumul tau spre tara iubirii, sprijineste-ti sufletul in toiagul Celui care atat de mult te iubeste. Asa vei avea puterea sa iubesti, recapituland iubirea zi de zi, pana vom ajunge in tara iubirii.

______________________________

03.Echilibrul iubirii

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:30 +0000

“Dragostea … nu se lauda, nu se umfla de mandrie, nu se poarta ncuviincios” – 1 Corinteni 13,4.

Echilibrul corpului nostru este strans legat de sistemul vestibular de urechea interna care detecteaza schimbarile produse in orientarea corpului nostru. Poemul iubirii ne invita in continuare sa receptionam cu urechea spiritului emisia de iubire pornita chiar din preajma tronului lui Dumnezeu, care sa orienteze fiinta noastra catre adevar, putere si echilibru. Sa auzim ca pustiul din noi poate fi transformat doar de Dumnezeu, ca sa devina o gradina a slujirii nevoilor tuturor.

Iubirea aduce siguranta si echilibru.

Masura jertfirii pentru altii, adica masura iubirii, este proportionala cu dispozitia de a primi, si nu cu pretentia de a fi sau a avea. De aceea, apostolul Pavel subliniaza incompatibilitatea dintre iubirea autentica si orice forma sau consecinta a mandriei. Strategia folosita de iubire pentru a se disocia de mandrie este umilinta: dispozitia de a primi si oferi.

De ce este atat de distructiva mandria? Adevarata teroare a mandriei consta in faptul ca ea este o boala a inimii. Si daca inima nu-si stie nevoia, cauta sa fie independenta si nu-si recunoaste boala – adica pacatul – atunci intreaga fiinta va suporta distrugerea iubirii si prabusirea in noaptea egoismului.

Cu fiecare vers, poemul iubirii demasca orice fals, punand in circulatie valoarea inestimabila a iubirii. Continuam acum sa observam motivul pentru care “dragostea … nu se lauda, nu se umfla de mandrie, nu se poarta necuviincios”.

Aroganta produce duritate.

Purtarea necuviincioasa despre care vorbeste poemul iubirii nu este lipsa de politete sau nerecunoasterea manierelor de comportament in societate. Necuviinciosul este atat de pornit in a-si mentine propria sa dreptate si pozitie, incat, in incercarea de a contracara orice amenintare a acestui statut, el taie si raneste pe oricine, fara deosebire. De aceea suntem martori la scene cutremuratoare, in care cele mai puternice si naturale legaturi afective sunt sub talpa unei duritati si cruzimi inimaginabile.

Iubirea ideala nu este niciodata targuiala.

Prin contrast, omul echilibrat, eroul poemului iubirii, in orice loc si in orice timp isi gaseste locul potrivit, plin de liniste si siguranta, fara a schita cel mai mic gest care sa atraga atentia spre sine. El nu cauta sa para puternic, poruncind sclavilor sau manipuland pe cei mari. Iubirea aduce siguranta si echilibru.

Purtarea necuviincioasa este reactia arogantului fata de persoana care nu are nimic sa-i ofere, nimic care sa-l faca sa arate mai bine. Tot aroganta ne invata siretlicuri pentru a capata ceva de la cei care au sa ne dea. Goliciunea launtrica ne obliga sa vedem viata ca un targ: ceea ce pot obtine de la tine determina ceea ce iti voi oferi in schimb; daca n-ai nimic de oferit, atunci am dreptul sa ma port necuviincios.

Dragostea niciodata nu se poarta necuviincios, pentru ca ne constrange sa lucram doar pentru binele altora. Iubirea ideala nu este niciodata targuiala.

Umilinta este catalizatorul unei aprecieri de sine realiste.

Iubirea adevarata biruie mandria. Surprinzator, dar arma iubirii pentru doborarea mandriei, arogantei si necuviintei este umilinta sau dispozitia de a accepta adevarata pozitie fata de Dumnezeu si fata de noi insine. Ea este taria de a accepta statutul de fiinta dependenta – o persoana valoroasa, responsabila si creativa, dar care are nevoie in acelasi timp de energie de la Dumnezeu pentru a exista. Mai mult, umilinta este capacitatea de a te vedea inaintea lui Dumnezeu pacatos, recunoscand goliciunea interioara, cerand si acceptand iertarea. Acest fel de acceptare de sine are drept revers darul recunoasterii lui Dumnezeu ca Creator si Mantuitor.

Umilinta este catalizatorul unei aprecieri de sine realiste. Fiind realisti si cinstiti cu noi insine, admitem lipsa noastra launtrica, astfel ca centrul de greutate al fiintei noastre poate fi umplut cu Duhul Sfant. in acelasi timp, recunoastem propria noastra slabiciune si cerem putere. Realismul ne elibereaza de nevoia laudaroseniei si arogantei, pentru ca nu mai simtim nevoia de a ne umple launtrul cu lauda altora sau a noastra insine. Launtrul nostru este umplut de Dumnezeu. Plinul sufletului are un rol asemanator greutatii plasate in centrul unui vas plutitor si care il ajuta sa-si pastreze echilibrul. Aceasta masa afunda suficient de mult vasul in apa, incat acesta sa nu se rastoarne. in mod asemanator, fara Dumnezeu, noi suntem prea usori si in primejdie de a fi rasturnati. Numai iubirea lui dumnezeu poate sa ne ofere greutatea interioara, care sa ne mentina in echilibru continuu.

Cuvantul “greutate” este doar un fel de a vorbi. Dumnezeu nu ne face greoi, dimpotriva, iubirea Sa ne face sprinteni. Aceasta iubire ne da siguranta nu doar prin fagaduinta ca nu ne vom rasturna; si chiar daca aceasta s-ar intampla, vom fi readusi la linia de plutire. Si pe masura ce dragostea lui Dumnezeu continua sa ne umple sufletul, venind din afara noastra, noi nu vom uita propria nevoie de a primi mereu si nici datoria de a ne indrepta spre altii.

Numai iubirea lui Dumnezeu poate sa ne ofere greutatea interioara, care sa ne mentina in continuu echilibru.

Atata timp cat vom continua sa ne iubim, fagaduinta care ne ofera echilibru este sigura: “Dumnezeu ramane in noi si dragostea Lui a ajuns desavarsita in noi”. 1 Ioan 4,12.

______________________________

04.Iubirea si “Drepturile omului”

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:30 +0000

“Dragostea … nu cauta folosul sau” – 1 Corinteni 13,5.

Poemul iubirii continua prin a ne spune ca dragostea nu ne determina sa obtinem si sa pastram ceea ce este, pe drept, al nostru – proprietatea noastra. Procedand astfel, devenim victime ale nedreptatii.

Dreptate se face atunci cand fiecare primeste ce i se cuvine. Apelam la dreptate atunci cand cautam “folosul nostru”. insa iubirea cereasca ne retine de la asa ceva. Putem concluziona ca dragostea adevarata ne impiedica in exercitarea drepturilor noastre? inseamna ca iubirea divina nu este de partea dreptatii atunci cand este vorba de crestinul care iubeste cu adevarat?

Putem fi iubitori cand pretindem dreptate?

De-a lungul Bibliei, cerinta lui Dumnezeu de a face dreptate suna in tonuri clare si puternice: “Sa urmezi cu scumpatate dreptatea ca sa traiesti si sa stapanesti tara pe care ti-o da Domnul, Dumnezeul tau”. (Deut. 16,20). Aceasta a fost porunca pe care tot Israelul trebuia s-o respecte in tara fagaduintei. Dreptatea urma sa fie regula dominanta in tara poporului lui Dumnezeu. La celalalt capat al istoriei salvarii, este tara Fagaduintei – noul pamant – unde insusi Dumnezeu va fi Stapan. Aici, dreptatea apare nu ca o porunca, ci ca o fagaduinta: “Dar, dupa fagaduinta Lui, asteptam ceruri noi si un pamant nou in care va locui neprihanirea” (2 Petru 5,24). Asteptarea mesianica anunta ca venirea lui Mesia va aduce imparatia lui Dumnezeu, pe care “o va intari si o va sprijini prin judecata si neprihanire…” (Isaia 9,7). Strigatului omenirii dupa dreptate ii raspunde ecoul poruncii fagaduintei lui Dumnezeu.

Iubirea care porneste de la Dumnezeul dreptatii “cauta” dreptatea.

Dumnezeu pretinde dreptate pentru ca, la creatiune, el a investit fiinta umana cu drepturi, iar crestinismul, prin natura lui, este chemat sa recunoasca acest fapt. Orice fiinta omeneasca este chipul lui Dumnezeu si poarta cu sine asemanarea cu Creatorul. Pentru acest motiv, drepturile unei persoane trebuie respectate de ceilalti semeni. Nimeni nu trebuie sa aiba vreun fel de legitimatie care sa ateste apartenenta la categoria oamenilor care au drepturi. De aceea, pare nerezonabil ca iubirea divina sa inlature drepturile omului, pentru ca aceasta ar fi o inlaturare a dreptatii.

Iubirea care porneste de la Dumnezeul dreptatii “cauta” dreptatea. Dragostea nu poate fi deplina pana ce nu vedem ca vecinul nostru a obtinut ceea ce i se cuvenea de drept. in adevar, dragostea e gata sa faca si mai mult, dar nu-si poate permite sa faca mai putin. A spune ca indragostitii nu trebuie sa tina seama de dreptate este o eroare. Cum putem veni in intampinarea nevoilor semenului nostru daca nu dorim ca el sa obtina ceea ce este dreptul lui ?

Sa observam ca poemul iubirii ne spune ca dragostea nu ne constrange sa cautam dreptate pentru noi insine. Aici este intreaga diferenta. Pentru dreptul altuia, iubirea ne obliga sa nu ramanem indiferenti, dar pentru propria noastra dreptate, iubirea nu ne misca nici un milimetru: “Dragostea… nu cauta folosul sau”.

De ce oare iubirea si dreptatea trebuie sa fie in tensiune cand trebuie sa locuiasca impreuna in acelasi loc – inima unei persoane iubitoare?

Ramanand inca chipul si asemanarea lui Dumnezeu, trebuie sa renunt la dreptate, pentru a ma bucura de iubire? De ce iubirea nu-si exercita drepturile si nu cauta ce i se cuvine?

incercarea de a raspunde la aceasta dilema ne clarifica cu privire la natura total diferita a dreptatii omenesti fata de dreptatea Evangheliei. Iubirea nu anuleaza drepturile nimanui. Iubirea divina ne determina ca in mod voluntar sa renuntam la ceea ce ni se cuvine pe drept. Iubirea lui Dumnezeu face aceasta schimbare in fiecare persoana pe care o atinge cu puterea ei. Prezenta ei poate fi sesizata in viata noastra prin taria de a renunta la beneficiile care sunt in mod meritat ale noastre.

… iubirea divina ne determina ca in mod voluntar sa renuntam la ceea ce ni se cuvine pe drept.

Aceasta nota a renuntarii, pe care intonarea corecta a imnului iubirii ne obliga sa o atingem, este ciudata pentru noi, pamantenii. in mod natural, “cautam folosul nostru”. Nici un copil nu trebuie invatat sa tipe cand cineva ii ia jucaria. Devenind adulti, noi invatam, sa lasam ca legile civile sa strige in locul nostru. Cati dintre noi, in numele iubirii, refuza asigurarea auto, in cazul ca masina a fost avariata? Care om de afaceri crestin renunta sa trimita notele de plata catre clientii sai? Sistemul social in care existam ne obliga sa cautam “folosul” nostru, astfel cei mai multi crestini sunt membri ai clubului celor care cauta "folosul sau".

intrebarea care persista este: A-ti cere drepturile este un lucru pe care iubirea il condamna? Avem cu adevarat iubire numai cand devenim o prada ieftina pentru lupii lumii acesteia? Standardul iubirii autentice ne marcheaza ca falimentari la capitolul “drepturi”?

Iubirea are discernamant.

A fi gata sa-ti sacrifici drepturile este un lucru si a sti “cand”, este altceva. Iubirea are nevoie de darul sensibil al discernamantului, pentru a sti cand este vremea pretinderii sau renuntarii la un drept. Discernamantul este puterea de a vedea in interiorul lucrurilor si dincolo de ele. Este inzestrarea care apreciaza dimensiunea spirituala, duhovniceasca, a unei situatii in care ne putem afla, precum si perceperea motivelor care ne determina sa actionam intr-un fel sau altul. impletindu-se cu evenimentele noastre de zi cu zi, iubirea are nevoie de discernamantul care sa ne orienteze mereu spre binele altora, determinandu-ne sa actionam pentru a-i ajuta.

Discernamantul este un raspuns la rugaciune: “de aceea si noi, din ziua cand am auzit aceste lucruri, nu incetam sa ne rugam pentru voi si sa cerem sa va umpleti de cunostinta voiei Lui, in orice fel de intelepciune si pricepere duhovniceasca” (Coloseni 1,9). Nu putem primi acest dar decat de la Dumnezeu. Biblia este foarte explicita cand afirma ca nu ne putem increde in noi insine: “inima este nespus de inselatoare…” (Ier.17,9), dar putem avea discernamant sau intelepciune spirituala prin rugaciune, iar atunci cand o primim, sa o folosim cu indrazneala.

in imparatia lui Dumnezeu, unde legea daruirii de sine guverneaza deplin relatiile dintre toti membrii ei, este armonie perfecta intre iubire si dreptate. Acolo nimeni nu lupta pentru drepturi si nimeni nu nesocoteste drepturile altuia. insa nu am ajuns inca acolo, desi venirea Domnului Hristos si instaurarea acestei imparatii sunt iminente. Astazi, avem nevoie disperata de iubire autentica si patrundere spirituala, pentru a aprecia corect fiecare situatie, fiecare persoana.

… cei mai multi crestini sunt membri ai clubului celor care cauta “folosul sau”.

in aceasta unire de dragoste si intelepciune dumnezeiasca gasesc cei mantuiti explicatia prezentei lor in imparatia viitoare a slavei: “Veniti, binecuvantatii Tatalui meu, de mosteniti imparatia care v-a fost fagaduita de la intemeierea lumii…” Atunci cei neprihaniti ii vor raspunde: “Doamne, cand te-am vazut noi flamand si ti-am dat sa mananci sau fiindu-ti sete si ti-am dat de baut? Cand Te-am vazut noi strain si Te-am primit sau gol si Te-am imbracat? Cand Te-am vazut noi bolnav sau in temnita si am venit pe la tine?” Drept raspuns, imparatul le va zice: “Adevarat, adevarat va spun ca, ori de cate ori ati facut aceste lucruri unuia din acesti foarte neinsemnati frati ai Mei, Mie Mi le-ati facut” (Matei 25,34-40).

Pentru mostenitorii noii lumi, in care orice contradictie intre iubire si dreptate a fost ireversibil eliminata, aceasta armonie a noii ordini mondiale si universale incepe chiar de pe acum. Aceasta armonie este posibila numai prin puterea iubirii care sacrifica constient pentru binele celuilalt. Iubirea divina aduce in viata noastra o sublima indiferenta fata de drepturile personale. Apostolul Petru putea constata in dreptul sau si al celorlalti ucenici: “iata ca noi am lasat tot si Te-am urmat…” (Mat. 19,27). Apostolul Pavel avea aceeasi perspectiva a relatiei dintre iubire si dreptate: “pentru ce nu suferiti mai bine sa fiti nedreptatiti? De ce nu rabdati mai bine paguba?” (1 Cor. 6,7). Aceasta atitudine are ca ideal asemanarea cu Domnul Hristos: “si sa-l cunosc pe El si puterea invierii Lui si partasia suferintelor Lui si sa ma fac asemenea cu moartea lui … pentru El am pierdut toate si le socotesc ca un gunoi ca sa castig pe Hristos”. (Filipeni 3, 10.8).

Iubirea divina aduce in viata noastra o sublima indiferenta fata de drepturile personale.

Am putea spune ca cel mai nedrept lucru de sub soare s-a intamplat cu insusi Domnul Hristos, si aceasta total voluntar, cand a ales sa Se aseze pe un pamant plin de pacat si nedreptate, suferind propria noastra condamnare la moarte. De ce a acceptat aceasta injustitie? De ce a renuntat la cer pentru iadul nostru? Mantuitorul stia cel mai bine ceea ce a ales sa faca, iar motivul este iubirea: “fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea” (Ioan 3,16). Aceasta este dezvaluirea iubirii adevarate care se da pe sine insasi pentru fericirea celorlalti – oricine ar fi ei. Nu as putea intelege niciodata indeajuns, dar va invit la cruce pentru a privi cum iubirea si dreptatea ajung intr-o armonie perfecta. Este chemarea crestinismului autentic de a duce lumii secretul pacii dintre iubire si dreptate, printr-o purtare corecta a crucii lui Hristos (Matei 16,24).

“Dragostea… nu cauta folosul sau”. De aceea, “sa aveti in voi gandul acesta care era in Hristos Isus: El, macar ca avea chipul lui Dumnezeu, totusi nu a crezul ca un lucru de apucat sa fie deopotriva cu Dumnezeu, ci S-a dezbracat pe Sine insusi si a luat chip de rob, facandu-Se asemenea oamenilor. La infatisare a fost gasit ca un om, S-a smerit si S-a facut ascultator pana la moarte, si inca moarte de cruce”. (Filipeni 2,5-8).

… va invit la cruce pentru a privi cum iubirea si dreptatea ajung intr-o armonie perfecta.

Pentru binele meu si al tau Isus a renuntat. Pentru fericirea ta si a celor din jurul tau, merita sa renunti, deci merita sa iubesti.

______________________________

05.Iubirea si “cautarea de sine”

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:30 +0000

“Dragostea … nu cauta folosul sau” – 1 Corinteni 13,5

Am analizat in articolul precedent – Dragostea si drepturile omului – modul in care iubirea sacrifica ceea ce ii apartine. Forta iubirii ne orienteaza catre cautarea semenului. Dar ce atitudine are dragostea fata de cautarea de sine? in fiecare persoana este o dorinta naturala de a atinge un ideal, de a ajunge si a fi tot ce se poate mai bine.

Este posibil ca iubirea divina sa se opuna celei mai importante aventuri din viata unui individ, cautarea de sine pentru a atinge cel mai inalt ideal?

in sensul pozitiv al expresiei, cautarea de sine nu este tolerarea unui viciu scuzabil, ci datoria cea mai inalta. Aristotel o numea “constientizare de sine”, el afirma ca oamenii sunt morali cu adevarat cand sunt constienti de eul lor. Noi ne educam copiii sa fie cautatori de sine si consideram ca avem succes atunci cand ei isi urmaresc cu seriozitate idealul.

Ca urmasi ai Domnului Hristos, crestinii sunt confruntati cu o alta chemare, aceea a iubirii care se neaga pe sine. insati viata plina de sacrificiu a lui Isus pune sub semnul intrebarii eforturile noastre orientate spre cautarea de sine. Cuvintele Sale arunca la gunoi toate aspiratiile noastre umaniste. Daca voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine … Matei 16,24. Aceste cuvinte fac sa insiste vocea launtrica ce cere uitare de sine si grija pentru altii. Tagaduirea de sine si cautarea de sine par sa fie angajate intr-o coliziune frontala: a iubi inseamna sa te negi pe tine insuti, iar a cauta propria realizare este egal cu respingerea iubirii.

Tagaduirea de sine si cautarea de sine par sa fie angajate intr-o coliziune frontala.

Iubirea jertfitoare a lui Dumnezeu si nevoia de a cauta idealul personal se exclud reciproc? Pornind de la starea noastra naturala, lipsiti de slava asemanarii cu iubirea si sfintenia lui Dumnezeu (Romani 3,23), este practic imposibil de indepartat vrajmasia neobosita dintre iubirea crestina si omeneasca noastra cautare de sine. incercand aceeasi experienta tipic umana, apostolul Pavel se vedea sfasiat in doua directii ireconciliabil opuse: Fiindca dupa omul din launtru imi place Legea lui Dumnezeu; dar vad in madularele mele o alta lege, care se lupta impotriva legii primite de mintea mea si ma tine rob legii pacatului. O, nenorocitul de mine! Cine ma va izbavi de acest trup de moarte?… Romani 7,22-24. Nu numai ca Biblia permite “cautarea de sine”, ci o si recomanda ca pe o conditie esentiala a ajungerii intr-o pozitie corecta fata de Dumnezeu si mantuirea personala. insa, “cautarea de sine” biblica este total diferita de eforturile egoiste de realizare personala.

Ce sa cautam?

Cand ne cautam pe noi insine, ne indreptam catre doua aspecte esentiale: identitatea si destinul nostru, adica “ce suntem” si “ce trebuie sa devenim”. Nu putem face una fara cealalta: nu putem atinge idealul fara a ne cunoaste pe noi insine.

1. Cautam cunoasterea de sine

“Cunoaste-te pe tine insuti” a fost tinta a intelegerii vietii omului. Nu putem fi in pace cu noi insine pana nu stim cine suntem. Aceasta frenetica ingrijorare cu privire la continutul fiintei noastre descopera nelinistea provocata de necunoasterea de sine. O facem atunci cand mergem la psiholog pentru a ne regasi eul reflectat in sentimente si emotii. Ne cautam pe noi insine in societate, deslusindu-ne chipul in modul cum se comporta ceilalti fata de noi. Oriunde privim, cautarea este dureroasa si nesfarsita, dar este foarte clar ca avem nevoie sa ne cunoastem pe noi insine. Psalmii lui David reiau deseori aceasta tema: Cerceteaza-ma Doamne, incearca-ma, trece-mi prin cuptorul de foc rarunchii si inima. Ps. 26,2.

Adevarata cautare de sine este podul peste prapastia dintre ceea ce suntem si ceea ce ar trebui sa fim.

Cerceteaza-ma Dumnezeule, si cunoaste-mi inima! Vezi daca sunt pe o cale rea si du-ma pe calea vesniciei! Ps. 139,23.24. Iar cea mai mare dificultate a cunoasterii de sine este ca nu o putem realiza noi insine: Inima este nepus de inselatoare si deznadajduit de rea; cine poate s-o cunoasca? Ier. 17,9.

2. Cautam sa atingem idealul

Daca cunoasterea de sine este o stare imposibila prin noi insine, cum vom putea sa realizam destinul ideal? Din exemplele citate anterior, se poate vedea ca strigatul disperat al lui Pavel, David, Ieremia nu a rasunat in pustiu: Multumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru (Rom. 7,25); Eu, Domnul, cercetez inima si cerc rarunchii (Ier. 7,10) iar rugaciunea plina de credinta a lui David era: Du-ma pe stanca pe care n-o pot ajunge, caci este prea inalta pentru mine. Ps. 61,2.

Adevarata cautare de sine este podul peste prapastia dintre ceea ce suntem si ceea ce ar trebui sa fim. Unii psihologi au numit acest fel de cautare de sine “tendinta de actualizare” a fiintei umane: aducerea in realitatea vietii noastre a ceea ce este ideal. Aceasta cautare de implinire personala nu are nimic egoist in ea. Dragostea desfasurata inaintea noastra la Crucea de la Golgota nu are in vedere nici un profit personal prin nesocotirea binelui celorlalti. Contradictia intre iubirea divina si iubirea de sine este evidenta: dragostea autentica nu este egoista. Ea este un dar de la Dumnezeu, si cata nevoie avem de ea! Cautarea dupa acest fel de implinire personala nu numai ca nu este interzisa, dar devine chemarea cea mai nobila a crestinului. Devenind ceea ce poti fi cu adevarat, poti iubi pe Dumnezeu si pe semeni cu adevarat. Prin experienta cunoasterii Mantuitorului, iubirea neegoista este mai mult decat o exagerare pioasa si o sfintenie idilica, este o parte din experienta noastra cotidiana: Daca este cineva in Hristos, este o faptura noua; cele vechi s-au dus; iata ca toate lucrurile s-au facut noi” 2 Cor. 5,17

Adevarata cautare de sine este nasterea din nou.

Cautarea de sine, desfasurata in limitele resurselor noastre umane, face din realizarea personala un scop in sine. Eul nostru devine standardul evaluarii a ceea ce facem si a ceea ce ni se intampla. Sursa raului din viata noastra este strans legata de cautarea de sine egoista, prin care eul devine idolul in jurul caruia trebuie sa danseze ceilalti. Iubirea generata de acest fel de cautare de sine este puternic motivata: vom iubi doar pe cei ce accepta sa ni se alature la altarul divinizarii eului nostru.

Contradictia intre iubirea divina si iubirea de sine este evidenta: dragostea autentica nu este egoista.

Cautarea de sine a omului nenascut din nou combina sau confunda tagaduirea de sine cu inchinarea la sine. Pentru aceasta, tagaduirea de sine este o auto-disciplina de a spune “nu” lucrurilor. Facem aceasta chiar si atunci cand nu ne place: nu fumam, renuntam la mancaruri favorite, avem un program de viata sever de dragul sanatatii; lucram peste program, ne inscriem la cursuri serale sau fara frecventa, scoatem din program televizorul, distractiile, pentru a fi mai eficienti. Ne exercitam vointa pentru a fi mai buni. insa toate acestea pot fi numai “disciplina”, dar nu “tagaduire de sine”. Acestea sunt renuntari la lucruri, dar nu renuntari la “eu”.

Daca aceasta constatare ne aduce la realitatea neputintei descoperirii adevaratului nostru eu, atunci nu suntem departe de capatul cercetarii noastre. Poate un etiopian sa-si schimbe pielea, sau un pardos sa-si schimba petele? Tot asa, ati putea voi sa faceti binele, voi, care sunteti deprinsi sa faceti raul? Ier. 13,23. Adresandu-Se lui Nicodim, Isus da adevaratul si unicul raspuns la neobosita “tendinta de actualizare”, adica de a deveni ceea ce trebuie sa fim: Adevarat, adevarat, iti spun ca, daca un om nu se naste din nou, nu poate vedea imparatia lui Dumnezeu … Ce este nascut din carne este carne, si ce este nascut din Duh este Duh. Nu te mira ca ti-am zis: “Trebuie sa va nasteti din nou” Ioan 3,3.6.7

De aceea, iubirea nu poate cauta implinirea personala pana ce eul nu este eliminat prin rastignire.

Numai asa iubirea devine in noi forta care face din Isus centrul existentei si din semeni – preocuparea principala, fara a astepta vreo rasplata. Iubirea nu-si ajuta vecinul pentru a fi aplaudata. Iubirea nu ne mana catre o tinta mai inalta doar pentru a savura placerea ca suntem mai buni ca altii. De aceea, iubirea nu poate cauta implinirea personala pana ce eul nu este eliminat prin rastignire, iar persoana regenerata se inroleaza ca slujitor al iubirii dezinteresate. in aceasta experienta isi sfarseste cautarea de sine zbuciumatul Pavel de altadata: Am fost rastignit impreuna cu Hristos si traiesc… dar nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine. Gal. 2,20. Adevaratul nostru eu se regaseste doar in persoana lui Isus si ni-l insusim primindu-L pe El in viata noastra. Apoi, viata este plina de iubire divina, pentru ca am descoperit adevaratul eu: Pentru mine, a trai este Hristos. Fil. 1,21.

Iubirea ne elibereaza de cautarea de sine.

Cautarea naturala dupa ideal ne pune fata-n fata cu un eu intolerant. Nu ne va ierta pentru esecul de a atinge standardul stabilit prin traditie, mijloace de informare, psihologie, teologie etc. Si cum acestea sunt instabile si schimbatoare, goana dupa ideal devine nesfarsita. Prea multe imagini ale eului ideal aduc confuzie si neliniste. ingrijorarea sporeste din cauza obstacolelor care stau in calea realizarii eului ideal. Suntem frustrati de slabiciunile fizice, de la crampe la infarct. Suntem retinuti de comoditate si placeri, apoi moartea ne opreste din drum, chiar inainte de a porni. Avem putin timp si multa slabiciune. Cine isi mai poate imagina ca va ajunge “Fata morgana a idealului”?

in aceasta situatie, nu avem decat doua posibilitati: Ne putem lasa infranti si prada disperarii si violentei sau, acceptand starea noastra reala, imposibil de depasit prin noi insine, sa acceptam darul nasterii din nou, prin Isus Hristos.

Prea multe imagini ale eului ideal aduc confuzie si neliniste.

Iubirea ne elibereaza de idolul eului si ne convinge ca Dumnezeu accepta eul nostru asa cum este, ne iarta si ne infiaza ca si copii ai Sai. Apoi, iubirea divina ne invita sa privim adevaratul nostru eu, pe care sa ni-l insusim: Noi toti privim cu fata descoperita, ca intr-o oglinda, slava Domnului nostru si suntem schimbati in acelasi chip al Lui, din slava in slava, prin Duhul Domnului. 2 Cor. 3,18.

______________________________

07.Iubind cu mânie!…

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:30 +0000

"Dragostea … nu se manie” – 1 Corinteni 13,5

Iata o veste cu adevarat buna, pentru acest sfarsit de veac plin de nevroze. Iritabilitatea s-a lipit de existenta noastra si pare indispensabila in lupta pentru supravietuire si afirmare, in timp ce efectul adevarat este un deranjant bruiaj spiritual. Apoi, uneori, acesta se transforma in adevarate catastrofe. Un buton gresit in mana unui general manios poate produce dezastre teribile. Chiar daca pentru unii nu va avea efect decat prevenirea imbolnavirii de ulcer, totusi, puterea iubirii de a infrange iritabilitatea din inima oamenilor merita o sarbatoare permanenta.

Ce este iritabilitatea? Este pasta emotionala pentru lansarea maniei. A fi iritabil inseamna a te afla permanent in numaratoarea inversa catre o explozie temperamentala. inseamna a fi ca un vulcan, gata de eruptie in orice clipa. Membranele spirituale ale unei persoane iritate sunt inflamate, iar cea mai mica frictiune trimite o sageata de durere prin toata fiinta.

Cum arata o persoana manioasa? Mania foloseste multe metode si se travesteste in mii de straie, asa ca nu se poate trasa un singur tablou. Stim insa ca mania este o emotie, o stare pasionala, care provoaca durere. Mania ne face sa strigam si sa plangem, sa lovim si sa instauram ordinea dorita de noi.

Iubirea pune o siguranta de mare putere bombelor noastre emotionale.

Cand ne maniem, ne manifestam violent, folosind cuvinte de numai patru litere, sau ne inchidem in noi insine, tinand mania sub capac, pentru ca ne este rusine sa o expunem fata de altii. Probabil incercam sa o deghizam in emotii mai respectabile: tristete, regret, simpatie.

Daca suntem insa intr-o forma spirituala, atunci suntem dispusi sa comunicam starea noastra de manie in care ne aflam: o recunoastem fata de noi insine si fata de aceia pe care ne-am maniat.

Ceea ce facem de obicei, cand suntem maniosi, depinde de calitatea noastra ca persoana.

Ce putem astepta sa faca iubirea cu mania noastra? Iubirea crestina nu ne transforma in niste fiinte fara coloana vertebrala, neputincioase de a reactiona. “Iubirea programata sau robotizata” este o contradictie de termeni. Adevarata iubire nu lasa libertatea de ne mania, fara ca sa devenim sclavii propriei noastre manii. Iubirea pune o siguranta de mare putere bombelor noastre emotionale. Ea castiga controlul asupra spiritului, asigurandu-ne ca energia launtrica nu va fi folosita decat intr-un singur scop bine stabilit.

De ce ne maniem?

Iubirea egoista este cauza maniei. Acest fel de iubire cauta permanent satisfacere si siguranta personala. Ea ne indreapta catre prieteni, persoane iubite si chiar Dumnezeu, cu speranta zbuciumata ca apropierea de ei ne va aduce ceea ce dorim. Cum insa niciodata dorintele egoiste nu sunt deplin implinite, intotdeauna ele se vor termina cu frustrare. Pistruii sunt o frustrare pentru adolescenta care vrea sa fie atractiva, esecul profesional al sotului este o frustrare pentru sotie, greutatea corporala sporita estre o frustrare pentru tanara logodnica, lupta sotiei pentru egalitate este o frustrare pentru sot.

Toate acestea duc la iritare. insa ne iritam din cauza naturii acestor situatii sau pentru ca natura noastra este deja iritabila?

De ce niciodata nu suntem multumiti? Pentru ca suntem egoisti. Aceasta radacina de amaraciune porneste din abisul fiintei noastre. Boala lui Lucifer de a lua locul lui Dumnezeu ne-a fost transmisa tuturor prin pacatul lui Adam. Foamea sufletului dupa pace adevarata nu poate fi deplin satisfacuta decat prin Isus, al doilea Adam: Caci El este pacea noastra … Efeseni 2,14. Esecul nostru de a gasi pacea cu Dumnezeu este motivul fundamental pentru transformarea oricarei neplaceri in iritabilitate. Nereusind sa fim in acord cu Dumnezeu, suntem lipsiti de puterea iubirii, iar eul nostru nemultumit devine axa in jurul careia dorim sa se invarta toata lumea. Si pentru ca nu toata lumea va face acest lucru, cea mai mica frustrare va impinge egoismul nostru sa apeleze la manie, iar mania va spulbera din viata bucuria si o va inlocui cu ostilitatea.

Mania are consecinte dureroase.

Ostilitatea este mania transformata in agresivitate. Persoana pe care ne maniem este privita ca inamic. Ciudat este ca nu dorim sa facem pace prin rezolvarea neintelegerile, ci cautam sa pastram vie disputa. Permanentizarea conflictului duce inevitabil la violenta verbala si fizica. Si lucrul cel mai dureros este ca, in aceasta desfasurare a maniei, nu lovim doar in presupusul inamic, ci, practic, in toti cei din jurul nostru. Nici un parinte nu-si bate copilul numai pentru ca acesta l-a provocat prin comportamentul sau. Parintele isi bate copilul pentru ca poarta in suflet ostilitatea fata de cineva, care poate fi uneori celalalt parinte sau o alta persoana, dar intotdeauna ostilitatea principala este fata de sine insusi. in mod asemanator, sotul care isi bate sotia arata ca el insusi are conflicte sufletesti nerezolvate si care sunt generate de egoism.

De ce niciodata nu suntem multumiti? Pentru ca suntem egoisti?

Capacitatea de a ne mania nu este in sine un pacat, dar, cel mai adesea, mania este raspunsul naturii noastre pacatoase. Acum trebuie sa aflam ce efect are iubirea asupra maniei.

Lucruri pe care iubirea nu le face fata de manie.

1. Iubirea nu ascunde mania

incercand sa ne mascam mania, noi vrem sa-i convingem pe cei din jur de pacea noastra interioara. Pentru ca imaginea omului manios este detestabila, ne travestim emotiile in manifestari care par mai apreciate. Astfel, incercam doua lumi diferite: ii semnalizam pe ceilalti ca au facut lucruri care merita mania noastra, insa noi suntem prea buni ca sa ne maniem. Ne permitem luxul de a ne exprima mania, fara a ne astepta la replica.

Cand ne ascundem mania, ii eliberam pe ceilalti de responsabilitatea de a face ceva pentru a ne ajuta in acea situatie. insa, in acelasi timp, ii fortam sa suporte o persoana iritata, care nu vrea sa-si recunoasca adevarata stare. Rezultatul este un amestec straniu de tragic si ridicol. Daca continuam sa traim tainuind mania din noi, nu reusim altceva decat sa ne retinem de a schimba situatia care este adevarata cauza a maniei, ceea ce ne va face si mai maniosi.

2.Iubirea nu permite dezlantuirea maniei.

Sunt foarte multe feluri de exprimare a maniei. Ea se poate napusti cu vorbe a caror greutate nu mai este tinuta in seama, continuand cu amenintari si violenta fata de oricine si orice pare sa ni se impotriveasca. Aceasta este la fel de periculoasa ca si mania ascunsa. S-ar putea spune ca este mai sanatoasa pentru cel care se usureaza in felul acesta, dar nu lasa in urma ei decat oameni raniti si sangerand. Cred ca apostolul Pavel avea in vedere ambele atitudini fata de manie, cand a scris: Maniati-va dar nu pacatuiti. Efeseni 4.26; sau altfel spus: Nu va ascundeti mania, dar nici n-o lasati sloboda pe drum.

3. Iubirea nu elimina din viata noastra sursele de iritare.

Numai cand iubirea divina va fi suverana in toti si in toate, o data cu stabilirea imparatiei slavei lui Dumnezeu, la a doua venire a Domnului Hristos, numai atunci va disparea orice motiv de manie. Astazi insa, cand si experimentarea iubirii este in parte (1 Corinteni 13,9), nu ne putem astepta ca iubirea divina sa ne izoleze de oamenii sau situatiile care au potentialul de a ne provoca mania.

Oamenii ne irita pentru ca se ating de eul nostru sensibil. Ei nu ne apreciaza, ne ignora, ne vorbesc de datorie cand noi vrem vacanta, nu ne vin in ajutor cand ne plangem, sunt mai avantajati, desi sunt mai putin talentati. Unii ne irita chiar cu iubirea lor. Dragostea posesiva este plictisitoare si sufocanta. Sunt tineri care nu se pot casatori din cauza legaturilor puternice cu parintii; sunt persoane deprimate sau muribunde care nu se pot impartasi de o clipa de singuratate, din cauza celor iubiti.

4. Iubirea nu trateaza mania prin a o interzice.

Iubirea este eficienta in viata noastra numai cand prezenta ei insemna putere. Stiind ca dragostea nu se manie, am putea fi tentati sa negam orice stare de iritare, insa aceasta va face ca frustrarea sa sporeasca. in noi insine nu exista putere de a iubi in prezenta maniei. A interzice mania in numele iubirii este o greseala, pentru ca iubirea nu distruge capacitatea de a ne mania. Sunt situatii care ne impun sa ne maniem: nedreptatea sociala si rasiala, copii care mor de foame. Necesitatea lui Dumnezeu este supremul motiv de manie: Eu sunt asa de plin de mania Domnului, ca n-o pot opri. Ieremia 6,11. Isus S-a maniat pe cei ce transformasera Templul intr-un loc de afaceri, iar apostolul Pavel s-a maniat cand a vazut Atena plina de idoli (Fapte 17,16).

Este important de observat ca niciodata iubirea nu autorizeaza mania pornita din motive egoiste. in situatiile amintite anterior, este vorba de iubire suprema fata de Dumnezeu si de urmarirea celui mai mare bine al aproapelui.

Lucruri pe care iubirea le face fata de manie.

Iubirea are puterea de a directiona intregul nostru potential catre binele altora si face aceasta fara ca sa astepte ceva in schimb. Acceptarea iubirii divine produce schimbarea mentalitatii si naturii noastre, eliberandu-ne de egoism si de frustrarile lui. in felul acesta, orice motiv de manie egoista s-a dus. Dragostea nu se manie!

1. Iubirea elimina mania, pentru ca ne implineste cele mai profunde nevoi ale noastre.

Nu se poate experimenta iubirea fara a experimenta trairea cu Dumnezeu. Apostolul Ioan subliniaza in mod repetat acest lucru: … daca ne iubim unii pe altii, Dumnezeu ramane in noi si dragostea Lui a ajuns desavarsita in noi… Dumnezeu este dragoste; si cine ramane in dragoste, ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane in el. 1 Ioan 4:12,16. Pentru ca Dumnezeu este dragoste, cand primim iubirea, primim pe Dumnezeu, iar El locuieste in oricine traieste in iubire.

2. Iubirea este eficienta in viata noastra numai cand prezenta ei inseamna putere

Aceasta unire a noastra cu puterea divina a iubirii pune capat egoismului. Aceasta minune ni se ofera in dar (Efeseni 2,8) si, pentru prima data, cautarea noastra dupa implinire isi atinge tinta, prin primirea darului iubirii lui Dumnezeu.

3. Iubirea ofera putere pentru comunicarea maniei.

Puterea iubirii ne da libertatea de a recunoaste ca suntem maniosi si a o exprima intr-un mod constructiv. Aceasta nu inseamna legalizarea dezlantuirii maniei, ci libertatea de a schimba situatiile care produc mania.

Iubirea lui Dumnezeu ne face in stare sa recunoastem fata de semeni ca suntem vulnerabili si astfel dispare orice motiv de a ne deghiza mania. Realizam in felul acesta cadrul schimbarii situatiei deranjante, iar daca cel care ne irita refuza sa-si schimbe pozitia, vom fi dispusi sa-i acordam aceasta libertate, cu speranta ca, intr-o ocazie viitoare, o va face.

4. Iubirea sporeste multumirea

Iubirea biruie mania pentru ca are puterea de a vedea viata ca pe un dar. Dumnezeu ni Se ofera la fel de gratuit ca si aerul; o data ce L-am primit, El ne deschide ochii fata de o lume noua. Este o lume noua pentru ca o vedem cu alti ochi. Viata nu mai este o cursa cu obstacole pentru obtinerea fericirii. Lumea in care traim este un dar, in care ne descoperim pe noi insine tot ca pe un dar al lui Dumnezeu. Prima respiratie dimineata, strangerea de mana a unui prieten, primul “buna dimineata!” din partea tovarasului de viata, binecuvantarea sanatatii, posibilitatea de a lucra – toate sunt daruri de la Dumnezeu.

Aceasta viziune nu este romantism. Cunoastem si umbrele – agonia si mizeria. Unii semeni nu au drepturi, altii mor de foame, iar pentru altii viata este mai teribila decat moartea. Iubirea insa ne da puterea sa ne preocupam de binele celorlalti, iar cand venim in atingere cu nevoile lor, simtim ca propriile noastre vieti sunt un dar, si aceasta da nastere la multumire. Multumirea este antidotul maniei. Tensiunile launtrice dispar cand suntem inundati de multumire. Iubirea desavarsita converteste capacitatea noastra de a ne mania intr-un instrument al slujirii altora si al slavirii lui Dumnezeu.

______________________________

08.Iubirea înfrânge resentimentul

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:30 +0000

“Dragostea … nu se gandeste la rau” – 1 Corinteni 13,5

Resentimentul este iritarea de ieri, zgariata pe membranele sensibile ale memoriei noastre. Este ranirea de ieri, crescuta in indignarea de astazi. infipt in memoria noastra, tepusul care la inceput doar ne-a intepat acum continua sa mareasca rana provocata linistii noastre sufletesti.

Amintirea unor ofense minore se transforma in resentimente majore.

Un rau o data infaptuit este un act care ramane. intr-un anumit sens, tot ce facem dainuieste permanent. Lasitatea lui Pilat exista pentru totdeauna. Tagaduirea lui Petru reverbereaza de-a lungul timpului. Pacatele noastre indragite, ca si marile noastre caderi isi au locul lor. O dovada a permanentizarii actiunilor noastre este memoria, legatura personala cu experienta trecutului. Astfel, resentimentul este amintirea trecutului nostru dureros si incarcat de manie.

Pentru care motiv pastram trecutul in minte si-l inchidem, pastrandu-l viu acolo? De ce prelungim ranile primite, in loc de a ne aminti doar bucuria trecutului? Rememoram ranile, ca sa ne putem impartasi, iar si iar, de durerea de ieri. Pastram vie toata suferinta pentru placerea pe care am putea-o obtine prin atintirea resentimentului nostru impotriva celui care ne-a ranit.

Resentimentul … este ranirea de ieri, crescuta in indignarea de astazi.

Numai iubirea are puterea de a ne elibera de inclestarea memoriei napustita asupra raului de ieri, pentru ca numai dragostea este puterea care ne indreapta spre oameni fara a astepta ceva in schimb, fiind dispusa sa suporte ranirea produsa de acestia. Iubirea nu pretinde explicatii si scuze, nici nu pastreaza inventarul neplacerilor. Ea nu se complace in rememorarea ranilor primite, pentru ca unica directie a iubirii este sa ajute, sa vindece si sa caute salvarea altei persoane. Pentru acest motiv, dragostea are puterea de a birui resentimentele.

Resentimentul ne aduce o placere groaznica. Resentimentul este dulce-amar. Daca nu l-am indragi, nu l-am pastra. Ce fel de recompensa primim din partea resentimentelor noastre? De ce pastram scorul? in primul rand, aceasta ne face sa ne simtim superiori fata de persoana catre care dirijam resentimentul. De asemeni, aici gasim scuze pentru dreptul de a pune la cale razbunari bine deghizate, incat ranirea celuilalt sa se produca fara a pierde pretiosul avantaj al prieteniei lui. Cu cat avem mai multa putere, cu atat mai periculos este acest tip de resentiment. Apoi, se intampla ca dorim sa ne amintim de ranile trecute pentru a ne rani pe noi insine. Ajungem sa rumegam greselile trecutului pentru a retrai sentimentul de durere, respins cu ajutorul memoriei. Cat de indragite sunt aceste amintiri! Le savuram cand ne culcam si nu putem dormi; cugetam la ele cand conducem masina; le privim melancolic cand auzim o predica despre iubire. Punem aceasta banda iar si iar, pentru ca obtinem placerea ciudata si distorsionata de a fi ranit din nou, asemenea cuiva care nu-si poate pazi limba ca sa nu ajunga dintele care-l doare.

in felul acesta, nu cautam doar placerea retrairii vechilor rani, ci ne bucuram de sentimentul de noblete si demnitate pe care-l are purtarea decenta care este ranita pe nedrept. Resentimentul slujeste un scop dublu: ne ofera atat durerea acumulata, cat si posibilitatea de a ne justifica. in consecinta, obtinem doua premii: placere nevrotica si mandrie religioasa.

Tot noi, in realitate, uram resentimentul, pentru ca ne face sa ne simtim mizerabili.

Ne provoaca descurajare, ne lipseste de legaturi si submineaza legatura cu cei din jur. Resentimentul nutrit impotriva cuiva, ataca relatia dintre noi si sotul, sotia, copiii sau prietenii nostri. Atitudinea noastra fata de resentimente este de iubire si ura in acelasi timp, iar constatarea finala este ca suntem neputinciosi in lupta cu resentimentele, nu putem uita pana nu ne supunem puterii iubirii care vine de la Domnul Hristos, prin Duhul Sfant.

Resentimentul este periculos pentru ca tinta lui este o persoana. Noi nu putem pastra doar contabilizarea ranilor pe care le-am incasat, ci pastram un ochi mereu atintit catre persoana care este autoarea acestora. in timp ce amintirea raului care ni s-a facut ne impinge sa ne facem dreptate prin razbunare, amintirea persoanei care ne-a ranit ne determina sa raspundem cu ostilitate fata de acea persoana, s-o excludem din grija se atentia noastra, exiland-o din viata noastra. Legatura dintre noi si acest semen si imbolnaveste de un cancer spiritual, care ramane incurabil pana ce iubirea infrange resentimentul nostru.

Resentimentul ma face si ma forteaza sa raman vrajmas al vecinului meu. Cautand sa pastreze scorul ofenselor, resentimentul hraneste nelinistea ca avem un mare handicap de recuperat si ne impinge la atac. Resentimentul pastreaza lista dusmanilor si stabileste loviturile de pedeapsa pentru fiecare, in vederea restabilirii unei egalitati morale, care sa ne reabiliteze.

Resentimentul slujeste un scop dublu: ne ofera atat durerea acumulata, cat si posibilitatea de a ne justifica. in consecinta, obtinem doua premii: placere nevrotica si mandrie religioasa.

Resentimentul este cu atat mai periculos, cu cat priveste semenul prin ochelarii maniei. Imaginea celui de langa noi este deformata prin exagerarea ofensei pe care ne-a provocat-o. Ne autoeliberam de orice responsabilitate fata de acea persoana prin conservarea intacta a singurei neplaceri produse. in felul acesta, resentimentul ne dezbraca de datoria de a iubi prin falsificarea realitatii. Ne constrangem memoria sa deformeze realitatea pentru a ne justifica resentimentul irational. Noi dorim ca ofensatorul sa-si aminteasca raul pe care ni l-a facut tot asa de intens ca si noi, pentru ca durerea pe care o resimte cand ne razbunam sa ne satisfaca. Resentimentul este dorinta dureroasa ca cealalta persoana sa simta durerea pe care stii ca o merita.

Batalia la care ne impinge resentimentul sa da pentru primul loc: cine este mai bun? Cine este moral superior? Avem nevoie de justificare pentru raul savarsit de noi. De fapt, noi am fost indreptatiti sa facem ceva rau, insa tot ce ni s-a facut rau este nejustificat. Iar atunci cand se iveste posibilitatea impacarii, il fortam pe celalalt sa retraiasca cu toata intensitatea evenimentele trecute. Asa procedam si in relatiile de familie. Sotia i se plange sotului ca acesta s-a purtat nepotrivit la petrecerea din seara trecuta. Imediat, el ii cere sa-si aminteasca, cuvant cu cuvant, situatia penibila in care ea l-a adus fata de prietenii lui, cu doi ani in urma. El tine minte si are resentimente. Acum ii cere si ei sa-si aminteasca. De ce? Pentru ca el vrea sa fie sigur ca ea tine corect scorul virtutilor. El nu permite ca greseala lui minora sa-l plaseze pe locul al doilea. Numai dupa ce s-a convins ca ea este constienta ca greseala lui, din seara trecuta, este mai mica decat a ei, cu doi ani in urma, este dispus sa faca pace. Ea nu poate castiga pentru ca resentimentul lui este prea puternic. De fapt, nici unul nu castiga, pentru ca saptamana va continua cu urmarirea rautacioasa a scorului.

Este resentimentul un viciu minor? Este unul dintre cele mai monstruoase cunoscute de om si ucide pe oricine i se supune.

Iubirea biruie resentimentul.

Poemul nostru ne anunta ca iubirea izgoneste demonul memorarii durerii. Cum reuseste? Numai iubirea autentica este in stare de asa ceva, numai ea ne poate face sa uitam pe cel care ne-a ranit.

Puterea iubirii adevarate ne conduce la un nou inceput, fara a se rafui cu trecutul. Iubirea nu asteapta sa se clarifice toate intelegerile gresite. in lumina ei, detaliile trecutului devin neimportante; doar noul inceput conteaza.

Puterea iubirii nu ne permite sa fim istorici de nimicuri. Iubirea prefera sa inece toate nedreptatile suferite in mormantul iertarii si ne impinge spre un nou inceput. A lasa departe trecutul acum si aici – a incepe o viata de impacare – este unul dintre cele mai grele lucruri cu care sunt confruntati oamenii. Iubirea are putere sa faca asa ceva.

Iubirea lui Dumnezeu este modelul nostru. El continua sa ne iubeasca, desi noi am ingramadit in contul nostru nenumarate ofense. Iubirea lui Dumnezeu este si puterea noastra. Suntem imputerniciti de o iubire care, netinandu-le in seama pacatele lor (2 Corinteni 5,19.21), adica ale noastre, ale tuturor oamenilor, a sters trecutul prin crucea Domnului Hristos. De la cruce, Dumnezeu ne asteapta, prin credinta in El, sa incepem o noua istorie. El ne invita sa facem aceasta, incepand exact de la situatia in care ne aflam. Oricare ar fi trecutul, el poate fi sters pentru totdeauna, iar noul inceput nu-si mai aminteste de vechiul trecut; este ca si cum n-ar fi fost vreodata. Vechiul nostru eu s-a dus si acum suntem liberi de orice resentiment prin acceptarea iertarii si libertatii Evangheliei. Ne pierdem astfel gustul masochist pentru memoriile pline de nimic si competitie, deoarece nu noi suntem castigatorii, ci Hristos, si avandu-L pe El, avem si victoria Lui.

Puterea iubirii adevarate ne conduce la un nou inceput, fara a se rafui cu trecutul.

Cu toate acestea, iubirea nu ne scuteste de noi rani. Ea nu ne desensibilizeaza. Cel care iubeste este ranit, stie cine l-a ranit. Iubirea are puterea de a privi durerea chiar in fata. Ea nu ne orbeste in fata realitatii si nu ne permite ca durerea sa ne deformeze aprecierea. insa puterea iubirii ne intareste sa iertam, inainte ca resentimentul sa-si sape sant in memoria noastra.

Persoana condusa de aceasta iubire este un slujitor al impacarii in aceasta lume. Si ne-a incredintat noua, propovaduirea acestei impacari (2 Corinteni 5,19). Din nefericire, putini sunt dispusi sa renunte la tabelele de scor. N-am sa uit niciodata ce mi-ai facut! sunt cuvintele care produc o imensa amaraciune in suflet. Tragic este ca nu doar cel ce gandeste astfel este nefericit, dar frustreaza pe multi altii de fericire, prin refuzul de a fi un instrument a impacarii.

Cel ce poate sa ierte si sa uite poate determina si pe altii sa faca la fel. Capabil sa accepte un nou inceput, el este calificat sa devina partas la insusi misiunea de impacare a Domnului Hristos. El poate ajuta pe oameni sa stearga din raportul amintirilor lor orice nedreptate care li s-a facut, conducandu-i la Mantuitorul care poate sterge raportul pacatelor lor, din cartile de amintire ale cerului.

Noi, dar, suntem trimisi imputerniciti ai lui Hristos; si ca si cum Dumnezeu ar indemna prin noi, va rugam fierbinte, in Numele lui Hristos: impacati-va cu Dumnezeu! Pe Cel ce n-a cunoscut nici un pacat, El L-a facut pacat pentru noi, ca noi sa fim neprihanirea lui Dumnezeu in El. (2 Corinteni 5,20.21)

______________________________

06.Ura iubirii?

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:30 +0000

“Dragostea … nu se bucura de nelegiuire” – 1 Corinteni 13,6

Atitudinea de respingere a ceea ce este rau poate parea o virtute elementara. Doar simplul fapt ca iubirea divina nu se complace in rautate nu ar merita prea multa lauda! Nu este oare o limita a decentei noastre, a tuturor, aceea de a privi raul cu neplacere? Chiar cei prinsi de curentul savarsirii raului au macar sentimentul insatisfactiei. De ce atunci o trasatura atat de minora este prezentata ca argument pentru maretia dragostei divine?

Urmatoarea intrebare ne arata ca imaginea iubirii este pretioasa in orice detaliu: este adevarat ca noi, toti oamenii, ne bucuram de nelegiuire? Iar nelegiuirea se identifica cu orice forma de negare a vointei lui Dumnezeu, adica a binelui (1 Ioan 3,4). Nelegiuirea este raul comis printr-o gandire si infaptuire diferite de ceea ce a spus Dumnezeu. Aceasta definitie se identifica cu orice forma de negare a vointei lui Dumnezeu. Aceasta definitie identifica prezenta raului in experienta noastra atat din punct de vedere fizic, cat si spiritual. Altfel spus, raul nu se manifesta doar in sfera profanului, printr-o incalcare fatisa a normelor morale, ci el este chiar mai prezent in locul sacru al fiintei noastre, prin afirmarea unei religiozitati mai mult sau mai putin diferita de cea afirmata de Dumnezeul adevaratei religiozitati.

A reusi sa nu te bucuri de rau este o performanta dificil de obtinut prin resursele noastre personale.

De fapt, a te bucura de nelegiuire este regula, si nu exceptia experientei noastre umane. A reusi sa nu te bucuri de rau este o performanta dificil de obtinut prin resursele noastre personale, dar posibila doar prin puterea iubirii lui Dumnezeu, care ne poate face capabili sa uram raul. Vestea buna oferita omenirii imediat dupa experimentarea raului a fost tocmai posibilitatea repulsiei pana la ura fata de orice forma de rau: Vrajmasie voi pune intre tine (sarpele, adica Satana, autorul raului) si femeie … (Eva, reprezentanta omenirii) Geneza 3,15.

Ajungerea acestui ideal este insasi promisiunea Evangheliei facuta omului devenit rau in insasi natura sa. Aceasta ne spune ca, fara alegerea fiecaruia dintre noi de a accepta metamorfoza spirituala a devenirii noastre din rai, buni prin actiunea Duhului Sfant, nu putem fi capabili de a uri raul (Ioan 3, 1-8). Faptul ca in mod instinctiv evitam sa recunoastem satisfactia fata de rau arata ca aceasta face parte din noi. Desigur, putem diminua sau masca adevarata noastra atitudine, nerecunoscand-o nici chiar fata de noi insine. Ne bucuram de rau, chiar daca nu strigam: “Bravo!” la fiecare pacat urat si respingator. Tot ce pretinde aceasta bucurie nefasta este simpla aprobare a prezentei raului, multumirea ca manifestarea lui este binevenita, cel putin din cand in cand. Este posibil sa fim cu adevarat intristati de multe rele din lumea noastra, mai ales cand acestea ne ranesc pe noi insine, insa ne bucuram de rau daca il aprobam in oricat de mica masura.

Nu este dificil sa gasesti motive pentru a te bucura de rau. Uneori, motivele noastre sunt filozofice. Unii pot apela chiar la teologie pentru a gasi temei pentru aprobarea raului. insa cu totii gasim motive de aprobare a raului atunci cand acesta loveste usa vecinului nostru. Fiecare putem stabili in dreptul nostru daca acest sinistru indiciu este adevarat pentru noi insine. Daca vom constata ca aceasta este realitatea, daca exista chiar si o simpla sugestie ca pacatul este tolerat, permisibil, atunci trebuie sa stim ca suntem in violenta opozitie fata de puterea iubirii.

Nelegiuirea – raul, pacatul – este tot ceea ce este diferit de intentia lui Dumnezeu si care ii raneste pe oameni in mod nenecesar. Orice forma de manifestare a raului raneste pe cineva. Dramatismul pacatului consta in natura lui profund personala. El se comite intotdeauna fata de un Dumnezeu iubitor si in paguba persoanei faptuitoare. Astfel, raul nu aduce beneficii nimanui, iar bucuria generata de el nu poate fi decat diabolica. Exista, desigur, lucruri care ne ranesc necesar – cum este turbina dentistului sau bisturiul chirurgului; acestea nu pot fi numite “rau” pentru ca aduc ceva bun ca rezultat. Trebuie sa recunoastem ca pot fi pareri diferite in legatura cu ceea ce numim “rau necesar”.

Oricum, raul despre care poemul iubirii ne interzice sa ne bucuram este absolut nenecesar.

Nelegiuirea se manifesta in diverse ipostaze. Uneori, ea este intentionata si se numeste rau moral. Atat raul intentionat, cat si cel natural sunt comise atat de demoni, cat si de oameni, desi poate exista si cooperare. Undeva, intre cele doua tipuri de rau, este raul accidental, faptuit de oameni care nu intentioneaza sau nu obisnuiesc sa comita asa ceva.

Nelegiuirea despre care ni se spune sa nu ne bucuram este orice forma de rau care ii raneste pe oameni inutil, indiferent daca acest rau este natural, intentionat sau accidental. Acum, sa vedem daca puterea iubirii de a rezista tentatiei de a ne bucura de nelegiuire este in fond o putere de care avem nevoie. Este aceasta un bine necesar?

Pacatul se comite intotdeauna fata de un Dumnezeu iubitor si in paguba persoanei faptuitoare.

Bucuria fata de rau se manifesta subtil.

Sa observam in continuare cateva modalitati obisnuite in care oamenii se pot bucura de rau.

1. Bucuria filozofica.

Unii oameni se bucura de rau, oferind explicatii filozofice pentru el. Ganditorii profunzi sunt intotdeauna ispititi sa gaseasca un loc decent pentru raul din lumea noastra. Mintile ordonate nu pot accepta dezordinea produsa de pacat in univers, astfel ca ordinea produsa include si raul, explicandu-l. Se incearca a se pune toate cioburile laolalta, pentru a realiza unitatea sistemului. Astfel, raul isi gaseste un loc respectabil alaturi de celelalte realitati.

Aceasta filozofie afirma ca negrul si albul sunt culorile existentei noastre. Privite prea de aproape, ele pot parea amestecate fara rost, insa, de la distanta, ele formeaza un splendid mozaic. Aceste culori opuse ale mozaicului nu sunt decat binele si raul din lumea noastra, din fiinta noastra. Astfel, daca te apropii prea mult de ele, reactionezi doar la ceea ce te raneste pe tine sau familia ta sau fata de ceea ce vezi, citesti sau auzi la stiri. Viata pare o avalansa de rele inutile, care asalteaza dureros confortul personal. insa, daca reusesti sa prinzi cu gandirea imaginea totala, atunci te bucuri de un univers construit din lumina si intuneric. Ajungi astfel sa consideri raul ca fiind chiar necesar, asa cum Rembrandt avea nevoie de umbre alaturi de lumina pentru a realiza picturile sale marete. in concluzie, te poti bucura de rau pentru ca el contribuie, in final, la realizarea existentei, chiar a celei mai inalte existente.

Rationamentul acesta a fost comentat si de apostolul Pavel: dar, daca nelegiuirea noastra pune in lumina neprihanirea lui Dumnezeu, ce vom zice? Nu cumva Dumnezeu este nedrept cand isi dezlantuie mania? … Si daca, prin minciuna mea, adevarul lui Dumnezeu straluceste si mai mult spre slava Lui, de ce mai sunt eu insumi judecat ca pacatos?? Si de ce sa nu facem raul ca sa vina binele din el, cum pretind unii, care ne vorbesc de rau, ca spunem noi. Osanda acestor oameni este dreapta. Romani 3,5-8.

Iubirea nu se alatura proslavirii raului. Ea sta suficient de departe pentru a cuprinde intreaga imagine a universului si vine suficient de aproape pentru a distruge acest monstruos flagel care a lovit creatiunea lui Dumnezeu si care este pacatul sau nelegiuirea. in ochii iubirii, lumea noastra este o capodopera vandalizata. Iubirea nu se lasa sedusa de speculatiile tenebroase despre armonia universala. Cand iubirea priveste raul de la inaltimea Everestului filozofiei, striga: “Nebunie!”. in ochii iubirii, raul este obscen, indiferent de straiele mandre pe care le poarta.

2. Bucuria teologica.

Exista o cale teologica de a cadea la pace cu nelegiuirea. Ea afirma ca Dumnezeu este autorul a tot ceea ce se intampla cu noi si in intregul Univers. Se sustine ca Dumnezeu decreteaza totul, El decreteaza si raul. Dar, este posibil ca Dumnezeu sa fie satisfacut cand mana urata a pacatului s-a asezat in lumea Sa minunata? Este El multumit cand vede suferinta si distrugerea vietii oamenilor?

O teologie cu adevarat crestina nu poate fi avocatul bucuriei in nelegiuire, nici nu poate prezenta o doxologie a pacatului. Dumnezeu nu aduce raul in experienta noastra, de aceea nu putem sa ne bucuram de nelegiuire. Iubirea nu ne misca nici un milimetru in directia sustinerii raului. Traind in iubire, nu putem fi inselati de nici o teologie care ne indeamna sa fim prietenosi cu pacatul. Dumnezeu este iubire, iar iubirea este antiteza perfecta si absoluta a pacatului. Raul raneste inutil, iar iubirea vindeca ranile inutile. Raul este o putere misterioasa, care nu poate fi nici explicata, nici scuzata. Puterea iubirii este insa taina care rasare limpede din Dumnezeu. Iubirea nu se bucura de nelegiuire, nici chiar de dragul profunzimii teologice.

3. Bucuria religioasa.

Si religia se poate bucura de nelegiuire prin continutul inchinarii. inchinarea este indreptata catre ceea ce este cel mai vrednic de inchinare, adica numai Dumnezeu. Deseori insa, religia ne directioneaza inchinarea catre lucruri nedemne de cea mai profunda devotiune spirituala. Cand religia ridica altare pentru oricine sau orice altceva in afara de Dumnezeu, aceasta ne conduce sa aplaudam raul. Idolii ne seduc intotdeauna intr-o relatie ilicita cu raul.

Refuzul de a fi critici in inchinare este marginea prapastiei inchinarii la idoli. Iar aceasta duce la proslavirea raului.

Atunci cand cineva sau ceva devine obiectul inchinarii noastre, noi incetam automat sa fim critici fata de obiectul inchinarii noastre. Ridicare la rangul de sfinti care merita inchinarea unor muritori supusi erorilor ne impune, atunci cand acceptam aceasta, preluarea, fara nici un filtru al discernamantului, a intregii lor gandiri si experiente. Iata de ce iubirea ne cere sa-L asezam doar pe Dumnezeu pe primul loc. Numai Dumnezeu este infailibil, numai Dumnezeu este mereu interesat. De aceea si apostolul Ioan scrie: …Si inchinati-va Celui ce a facut cerurile si pamantul … Apocalipsa 14,7. Refuzul de a fi critici in inchinare este marginea prapastiei inchinarii la idoli. Iar aceasta duce la proslavirea raului.

4. Bucuria personala.

Ne putem bucura direct si personal de raul care loveste pe altii sau cand altii savarsesc raul. Aceasta bucurie apare cand vrajmasii nostri suporta consecinte rele. Cu cat suntem mai siguri de nevinovatia noastra, cu atat mai stralucitoare este bucuria pe care o avem atunci cand oponentii sunt in suferinta. Cruciadele sunt un exemplu monstruos al acestei bucurii. Cele mai sfinte cruciade au fost scuza pentru cele mai atroce nelegiuiri. Cate vieti au fost pierdute, cate vaduve si cati orfani au ramas pe drumuri, cate lacrimi s-au varsat? Ironia sortii, cei mai siguri de sfintenia lor erau cei mai bucurosi de raul produs victimelor lor.

Bucuria personala in nelegiuire se travesteste de la indignare, neplacere, pana la furie. Sub diverse paravane, ne putem bucura tihniti de raul meritat sau nemeritat care a lovit pe cineva pe langa noi. in timp ce compatimesti pe semenul tau, rostind: “Sarmanul!”, te poti descoperi savurand gustul stricat al “bucuriei de nelegiuire”. Apoi, fara putin scandal, viata este plictisitoare.

Ce putem spune de pacatosii care ne ofera ocazia promovarii noastre la rangul de “oameni mari la inima”? se pare ca si talentul cuiva are nevoie de putina rautate pentru a reusi sa se afirme.

Din ipostazele amintite, reiese ca suntem tentati sa ne bucuram atat de raul suferit, cat si de raul faptuit.

Natural, ne este tuturor usor sa ne bucuram de nelegiuire.

Pacatele altora ne fac sa ne aratam mai virtuosi. Avem nevoie de scandal pentru a ne manifesta echilibrul. Dragostea, insa, aduce in noi bucurie pentru binele altuia si ne imputerniceste sa-l realizam chiar cu sacrificiul vietii noastre. Iar binele suprem este numai Dumnezeu. Numai El este sursa bucuriei autentice.

______________________________

09.Bucuria adevarului

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:30 +0000

“Dragostea … se bucura de adevar” – 1 Corinteni 13,6.

Opusul nelegiuirii este neprihanirea. insa in poemul iubirii, raul trebuie sa se confrunte in mod direct cu adevarul: …nu se bucura de nelegiuire, ci se bucura de adevar.

Scriptura este foarte explicita atunci cand face din adevar raspunsul definitiv dat de Dumnezeu la starea de rau a omenirii. Adevarul este Isus (Ioan 14,6), este Scriptura (Ioan17,17), este legea divina (Ps.119,142), iar celor inrobiti de rau li se aduce aceasta veste buna. … veti cunoaste adevarul si adevarul va va face slobozi. Ioan 8,32.

Adevarul eliberator aduce bucurie inimii.

Iubirea adevarata ne orienteaza intotdeauna impotriva oricarei forme de manifestare a raului – oriunde, sub orice forma si din orice motive ar aparea el. Iubirea este cea care ne determina sa facem bine celorlalti, fara a astepta vreo rasplata si fara nici cea mai mica umbra de satisfactie fata de raul pe care acestia il sufera. Iubirea divina este cel mai bun raspuns dat raului. intr-un anumit sens, actiunile raului fac iubirea mai evidenta. Se construieste o scena pe care iubirea se prezinta cu iertare, vindecare si mantuire.

insa, deplina bucurie a iubirii este atinsa atunci cand raul este distrus.

Cel incovoiat sub loviturile raului este in atentia speciala a iubirii care stie orice rana si nu are liniste pana nu aduce vindecare, iar radacina de amaraciune este definitiv smulsa.

Nenorocirea nu va veni de doua ori Naum 1,9 – aceasta este fagaduinta iubirii, care ne ajuta sa ne bucuram de biruinta ireversibila a adevarului.

Iubirea este deplina cand adevarul este la dreapta ei.

De ce adevarul este motivul bucuriei iubirii? Adevarul este partenerul preferat al iubirii. Iubirea este deplina cand adevarul este la dreapta ei. Iubirea are nevoie de adevar pentru a nu degenera intr-o agitatie sentimentala efemera.

Fara o inradacinare viguroasa in adevar, iubirea pluteste incoace si incolo, la discretia valurilor dorintelor si visurilor nestatornice.

Unirea dintre adevar si iubire este garantia ca apreciem onest si corect pe ceilalti, in special pe cei loviti de rau. Chiar daca adevarul ne ajuta sa recunoastem pe vrajmasi, iubirea ne face capabili sa-i iubim, pentru ca pacatosii iubiti cu adevarat inceteaza sa mai fie pacatosi. Iubirea este mai mult decat bunavointa; ea paseste alaturi pe drumul schimbarii lui in om neprihanit. Pe calea catre Hristos tristetea adevarului fata de pacatos se transforma in bucuria nasterii din nou.

Fara iubire, adevarul devine obsedant si distorsioneaza faptele. Un esec, o cadere, comiterea unui pacat obisnuit sau chiar senzational, pot deveni neadevaruri cu privire la destinul unei persoane. Dragostea nu este oarba ci ofera adevarata perspectiva a viitorului fiecarei persoane. Cata bucurie aduce adevarul ca vamesii si pacatosii pot deveni sfinti, ca Maria Magdalena va fi curand misionara invierii lui Isus, ca Zacheu este cel mai cinstit om din Ierihon, ca Saul prigonitorul este, de fapt, marele apostol Pavel. Si cel mai drag lucru pentru mine este ca nu mai sunt pacatos condamnat, ci impreuna mostenitor cu sfintii. Pe drept, in fata acestor adevaruri iubirea nu poate decat sa se bucure.

Acum, sa revenim la intrebarea: de ce adevarul este opusul raului? Adevarul este mai mult decat exprimarea unei realitati exacte, la un moment dat. Din perspectiva adevarului, lucrurile sunt adevarate cand sunt corecte, cand sunt ceea ce trebuie sa fie si unde trebuie sa fie, in relatie cu altele. Adevarul este acea realitate care corespunde planului lui Dumnezeu. Adevarul este personal, pentru ca este concentrat intr-o persoana care prin natura, cuvintele si faptele ei realizeaza profilul unei vieti care este idealul lui Dumnezeu pentru omenire. Astfel, Isus putea spune “Eu sunt adevarul”. Cand cineva intalneste pe Isus ca adevar, afla planul pe care Dumnezeu il are in minte pentru viata lui.

Acum sa ascultam din nou versul poemului si sa prindem ritmul semnificatiei lui: Dragostea nu se bucura de nelegiuire, ci se bucura de adevar. Iubirea se bucura de adevarul care este in Isus Hristos. Suntem bucurosi sa traim intr-o lume unde adevarul poate fi cunoscut in mod unic, ca fiind realitatea care este in Isus Hristos. Raul este orice raneste si intristeaza fara a fi necesar. Isus a venit sa salveze oamenii din suferinta raului (Matei 1,21). Sa te bucuri de adevar, inseamna sa treci de partea fagaduintelor lui Dumnezeu, sa parasesti armata celor infranti si sa te alaturi biruitorilor. A te bucura de adevar este a primi pe Isus ca Biruitor asupra pacatului si Mantuitor personal.

Odata ce am experimentat iubirea lui Dumnezeu, ochii nostri se deschid in fata adevaratei panorame a Universului nostru. Ajungem astfel sa vedem ca raul nu apartine existentei noastre; el nu are loc nicaieri si nu are drept sa existe.

Adevarul ne invredniceste sa fim doar buni si in cele din urma va elimina raul nu doar din fiinta noastra, ci si din Universul nostru. Iubirea ne dezvaluie adevarul petrecut odata in istorie, cand o Persoana a absorbit socul violent al raului in intregime si prin suferinta Sa a nimicit lucrarile diavolului. Curand va reveni sa aduca biruinta deplina. De aceea nu este de mirare ca iubirea se bucura de aceasta realitate: Asteptand fericita noastra nadejde si aratarea marelui nostru Dumnezeu si Mantuitor, Isus Hristos. Tit 2, 11-13.

Iubirea nu poate oferi raului un loc decent in Universul lui Dumnezeu. Raul nu-si poate castiga respectabilitate in prezenta iubirii. Oricat de oribil si misterios s-ar manifesta raul in viata noastra prezenta, iubirea stie cu certitudine ca prin Isus Hristos soarta raului este pecetluita: distrugere definitiva.

Datorita iubirii, chiar din ceva rau poate veni o binecuvantare. Dumnezeu este in stare sa schimbe rezultatul actiunilor diavolului. insa, un lucru e sa spui ca ceva bun a rezultat din ceva rau si cu totul altceva este sa spui ca raul este bun si necesar.

Adevarul este acea realitatea care corespunde planului lui Dumnezeu.

O fetita de zece ani se joaca langa strada din fata casei.

Acolo, strada este curba, iar un sofer beat loveste fetita, care moare imediat. Parintii sunt coplesiti de acest rau nenecesar, privesc unul la altul, privesc spre cer si plang. Ei stiu ca aceasta experienta este rea in intregime. insa, pe masura ce tata si mama inainteaza in acest tunel al ororii, se regasesc unul pe altul in intunericul noptii lor.

Iubirea nu poate oferi raului un loc decent in Universul lui Dumnezeu.

Dumnezeu tace. Prietenii sunt neputinciosi. Apasati de durere, se indreapta spre unicul adevar din tot universul, singurul de care se pot prinde: avem inca un viitor! Punand mana in mana, ajung sa constate, in ciuda iadului din viata lor personala, ca exista inca motive de speranta. De necrezut, insa ei descopera ca, pentru prima oara, au ajuns impreuna la cea mai mare descoperire a vietii lor. Revelatia s-a intamplat, zorii rasar, speranta i-a cuprins. Au un viitor impreuna, iar privind inapoi, ei stiu ca Dumnezeu nu i-a parasit nici o clipa.

Viata care continua ii face sa se uite unul in ochii celuilalt cu o intelegere pe care nu au cunoscut-o mai inainte. Niciodata nu s-au simtit asa de atasati unul de altul ca in ceasul durerii lor. Zilele inlacrimate au fost cele mai bune zile ale vietii lor impreuna. Nici un teolog sau filozof nu le va putea schimba durerea trecuta. Ce s-a intamplat este rau cu certitudine. Iubirea nu se poate bucura de asa ceva, dar se va bucura de binele care urmeaza, in ciuda raului.

Iubirea nu este idealism utopic; iubirea nu va face fanatici; ea nu este isterica. Adevarul este secretul puterii de a rabda. Iubirea stie ca traim intr-o lume in care raul si binele sunt amestecate.

Iubirea nu este idealism utopic; iubirea nu va face fanatici; ea nu este isterica.

Iubirea stie ca viata prezenta este deseori ambigua. Dar iubirea suporta toate acestea. Iubirea se poate bucura chiar in aceasta viata amestecata cu bine si rau, pentru ca se bucura de Adevarul care va impaca totul cu Sine (Dumnezeu) prin El (Hristos), atat ce este pe pamant cat si ce este in ceruri, facand pace prin sangele crucii Lui. Coloseni 1,20. Astfel, lumea noastra va ajunge la adevarul planului de la inceput al lui Dumnezeu. Iubirea ne ajuta sa facem fata raului prezent si ne aduce si bucuria ca in curand raul nu va mai fi. (Apoc. 21,4).

______________________________

10.Acoperind – pentru a vindeca

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:30 +0000

“Dragostea… acopera totul”. – 1 Corinteni 13,7

Citind acest verset atat de simplu, atingem unul dintre cele mai profunde secrete ale Universului. Iubirea sustine si mentine totul. Toate lucrurile se reazema pe puterea iubirii. in dragoste este inradacinata aprecierea mea de sine, iar vitalitatea civilizatiei izvoraste tot din puterea tainica a iubirii. Iubirea poarta totul. Acesta este cuprinzatorul domeniu de actiune al iubirii. insa versul la care privim acum are semnificatii mai putin cosmice.

in spatele cuvantului romanesc acopere se afla grecescul stego, care in asociere cu alte cuvinte are mai multe semnificatii. El poate exprima puterea de a rezista sub o presiune sporita, gand care va fi exprimat cu trei versuri mai departe. Daca ne referim la sensul de sustinere, atunci ajungem la ideea ca iubirea este motorul care pune totul in actiune. insa alta semnificatie, care nu trebuie sa scape, este aceea de acoperire.

Dragostea acopera totul.

Aceasta afirmatie este provocatoare tocmai pentru ca este vorba de iubirea adevarata. Acest cuvant este folosit in 1 Petru 4,8. Dragostea acopera o sumedenie de pacate. Dragostea ne ajuta sa fim tacuti, tinand in frau tendinta noastra de a spune repede prea multe. Iubirea are simtul delicat care ii spune cand sa-si tina gura inchisa.

Iubirea uraste scandalul care poarta cu el batjocura si intotdeauna este indecent. insa iubirea ne tine departe de scandal nu doar datorita unui gust rafinat. Orice scandal raneste oamenii, iar iubirea are oroare de asa ceva.

Pentru acest motiv, o persoana iubitoare este profund intristata cand vede cum critica si vorbirea de rau afecteaza persoanele pentru care ea are cel mai mult interes in a le vedea fericite. Iubirea este ranita cand se acopera pacatele senzationale ale oamenilor faimosi. Iubirea nu da nici macar un ban pentru presa de scandal. Ea nu este de acord ca mijloacele de informare au chemarea de a ne spune totul. Vechiul motto al ziarului “New York Time”: “Toate stirile care pot fi tiparite”, implica faptul ca anumite lucruri nu pot fi tiparite, chiar daca s-au petrecut in realitate. Iubirea este de acord cu aceasta atitudine.

Iubirea acopera de dragul vindecarii.

Iubirea pastreaza tacere despre anumite lucruri, pentru ca persoanele sa poata fi vindecate in spatele scenei. insusi Domnul Isus ne-a invatat aceasta cand ne-a spus cum sa raspundem ofensei produse de un frate sau o sora.

Iubirea are simtul delicat care ii spune cand sa-si tina gura inchisa.
Daca este posibil, pastrati neintelegerea intr-un cerc restrans. Biserica va ajunge sa cunoasca neintelegerea voastra numai daca toate eforturile anterioare au ramas fara rezultat (Matei 18,15). Aceasta este acoperirea iubirii, modalitatea de actiune a dragostei care ofera loc si timp pentru vindecare.

Exista o limita.
Iubirea acopera o multime de pacate, dar nu pe toate. Sunt anumite rele savarsite in taina, care nu pot fi vindecate pana ce nu sunt facute cunoscute in mod public. Pentru a repara daunele si pentru a vindeca oamenii, iubirea ne determina sa expunem anumite pacate. in asemenea situatii, tacerea inseamna complicitate. Sa ne gandim ca acelasi Isus care a scris pe nisip pacatele acuzatorilor femeii prinse in pacat, a demascat public pacatele celor care au facut din casa lui Dumnezeu o pestera de talhari. Isus nu putea sa autorizeze prin tacerea Sa monstruoasa denaturare a rostului casei lui Dumnezeu si sa vada cum oamenii sinceri sunt implicati intr-un sistem de inchinare denaturat.

Iubirea acopera o multime de pacate, dar nu pe toate.

Dragostea pentru oameni L-a determinat sa demaste eroarea in mod public, pentru a-i orienta spre o experienta religioasa care sa le ofere cu adevarat mantuirea cautata. Aceasta expunere a unei erori care poate afecta binele unei persoane este asemenea semnelor de atentionare plasate pe un drum public, care ne avertizeaza ca in fata noastra podul este surpat sau tunelul este blocat. Demascarea acestei nereguli are menirea de a salva vieti pretioase. Iubirea demasca pentru acelasi motiv pentru care acopera: binele prezent si vesnic al fiecarei persoane.

Iubirea acopera totul si iubirea expune opiniei publice. intelepciunea este puterea care ne spune cand sa procedam intr-un fel si cand intr-altul. Iubirea cauta adevarul si dreptatea cand lucreaza la vindecarea unei persoane.

Daca expunerea publica a vinovatiei cuiva reduce posibilitatile de vindecare, atunci iubirea acopera acea vinovatie. Dar cand tainuirea ameninta adevarul, iubirea ridica invelitoarea. in orice situatie pe care o intalnesti, sensibilitatea iubirii trebuie sa mearga mana in mana cu discernamantul intelepciunii, care ne va spune cum sa actionam.

Modelul ideal de acoperire si demascare a pacatului il ofera insusi Mantuitorul Isus Hristos. David a inteles acest echilibru chiar inainte de intruparea Domnului Hristos: Ferice de cel cu faradelegea iertata si de cel cu pacatul acoperit. Ps. 32,1.

Experienta vindecatoare a eliminarii vinovatiei prin sangele Celui Rascumparat este si cantecul profetului Isaia: Ma bucur in Domnul si sufletul meu este plin de veselie in Dumnezeul meu; caci m-a imbracat cu hainele Mantuirii, m-a acoperit cu mantaua izbavirii … Isaia 61,10.

Izbavirea de rusinea si condamnarea pacatului aduce o bucurie permanenta in viata celui curatit si transformat prin iubirea care se jertfeste pentru salvarea noastra. Venind la Isus cu povara vinovatiei noastre, El ne-o acopera pentru a nu mai aparea niciodata. Nici Dumnezeu, nici oamenii nu te mai intreaba: “Nu stii cat de pacatos ai fost?” pentru ca: daca este cineva in Hristos, este o faptura noua, cele vechi s-au dus: iata ca toate lucrurile s-au facut noi. 2 Corinteni 5,17. Iar dupa ce am fost astfel acoperiti de iubirea mantuitoare, ni se porunceste si suntem imputerniciti sa acoperim pe altii cu acelasi fel de iubire: … iertati-va unul pe altul, cum v-a iertat Dumnezeu pe voi, in Hristos. Efeseni 4,32.

______________________________