Articole Creştine » Te iubesc cu o iubire vesnica

Te Iubesc cu o Iubire Vesnica 00.INTRODUCERE / Lori Balogh

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:31 +0000

TE IUBESC CU O IUBIRE VESNICA
INTRODUCERE

Cine nu are nevoie de dragoste? Poate stanca semeata din varf de munte, sau poate stalpul de beton de pe marginea strazii; poate sina de cale ferata din gara, sau semaforul din intersectie. Acestea toate, si inca un milion de alte lucruri de pe pamantul nostru nu au nevoie de dragoste. Ele pot exista si fara ea, implinindu-si menirea fara sa pretinda ca cineva sa le iubeasca. Semaforul, de exemplu, va functiona foarte bine in continuare, chiar daca un sofer grabit il detesta ( nu-l iubeste) atunci cand apare culoarea rosie.

Sunt, insa, in lume si “lucruri” care nu pot exista fara dragoste.

Unii spun ca si plantele “simt” daca cineva le iubeste sau nu, dezvoltandu-se armonios daca proprietarul lor tine la ele, sau, dimpotriva. Nu ma pot pronunta asupra acestei probleme destul de sensibila prin implicatiile ei. La locul de munca am multe flori frumoase care atrag admiratia multor oameni care vin pe la mine. Cand ma intreaba care este secretul frumusetii lor, le raspund, in gluma: “Le iubesc si le pun multa muzica clasica.” Desigur, este doar o gluma!

Animalele, insa, au nevoie sa fie iubite. Aceasta este o certitudine pe care am dobandit-o de nenumarate ori in viata. In adolescenta, aveam un catel atat de sensibil incat, daca nu-i dadeam lui sa manance primul, isi punea coada intre picioare, lua o figura de catel suparat si pleca cativa metri mai departe. Era nevoie de multa munca de convingere, de multe mingaieri si dovezi de afectiune din partea mea pentru a-l convinge sa renunte la “greva foamei”.

Ce sa mai spunem despre oameni? Din pantecele mamei si pana pe pragul mormantului, omul are nevoie de dragoste. Am auzit de bebelusi care au refuzat sa traiasca pentru ca simteau ca sunt nedoriti si neiubiti de parintii lor. Bebelusi sinucigasi! Dar oare batranul care se apropie de apusul vietii, ce simte el in strafundul sufletlui sau? De multe ori, o mangaire iubitoare, sau un cuvant de apreciere valoreaza pentru el mai mult decat toate comorile de pe pamant. Si daca se gaseste o mana care sa-I mangaie fruntea zbarcita de griji si de vremea trecuta peste ea, el este gata sa se coboare in pace si seninatate in locul odihnei .

De ce avem atata nevoie de dragoste?

Raspunsul meu este unul singur: asa scrie in “cartea noastra tehnica”; nu putem “functiona” decat cu combustibilul dragostei. Orice alt surogat ne va scoate din cursa vietii.

Biblia spune ca am fost creati “dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu” ( Geneza 1, 26.27 ). Tot ea ne descopera ca “Dumnezeu este dragoste” ( 1 Ioan 4,8 ). Concluzia simpla este ca dragostea face parte din natura noastra , deci nu putem trai fara ea.

Si daca nu putem trai fara dragoste, atunci de ce sa nu vorbim mai mult despre ea? De ce sa nu-i cautam izvorul si de ce sa nu ne umplem vasele de lut ale inimilor noastre cu dragoste? Cu adevarata DRAGOSTE!

Va invit intr-o calatorie pe taramul dragostei lui Dumnezeu, a acelei iubiri pe care, cu tot efortul cuiva de a o cuprinde, va ramane in vesnicie un imens ocean de studiu si contemplare . Vom privi la dragostea divina din diferite unghiuri, incercand sa scoatem in lumina cat mai multe fatete ale acesteia, in mod deosebit in relatia Dumnezeu-om. Sa nu ne facem iluzii ca vom putea intelege marea taina a iubirii lui Dumnezeu! De fapt, nici nu trebuie sa intelegi pe deplin un lucru pentru a te putea bucura de el. Cate lucruri nu exista in lumea noastra, de care ne bucuram, pe care le folosim, dar pe care nu le intelegem?

Sa ne bucuram, deci, ca avem un Dumnezeu care ne iubeste asa cum suntem, si care ne face fiecaruia dintre noi cea mai frumoasa declaratie de dragoste care a fost facuta vreodata: “ TE IUBESC CU O IUBIRE VESNICA!”

Lori Balogh

______________________________

Te Iubesc cu o Iubire Vesnica 01. NAUFRAGIAT DE BUNA VOIE / Lori Balogh

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:31 +0000

1. NAUFRAGIAT DE BUNAVOIE

In anul 1972 a avut loc un eveniment deosebit in istoria astronauticii- lansarea navei spatiale Pioneer 10, avand la bord o incarcatura speciala . Destinatia? Necunoscuta. Situatia era destul de bizara: o nava cu o incarcatura speciala, si totusi cu o destinatie necunoscuta. In ce consta aceasta incarcatura speciala? Era o placa aurita pe care erau gravate chipul unui barbat si al unei femei, cateva litere, cateva semne si note muzicale, adica scurte informatii simple despre noi pamantenii, informatii ce ar fi putut fi intelese de eventuale civilizatii extraterestre ce ar fi intalnit nava spatiala.

De ce destinatia era necunoscuta? Pentru ca nimeni nu stia spre care stea, spre care sistem solar, sau spre care galaxie sa fie trimis acest mesaj.( Pana la cea mai apropiata stea nava ar avea nevoie de vreo 80000 de ani!) Din acest punct de vedere, Pioneer 10 era asemenea unei sticle continand un mesaj, si aruncata de un naufragiat pe necuprinsul oceanului, in spearanta ca mesajul va fi gasit candva de cineva.

Stiti ce-mi spune acest gest al celor de la NASA? Nu este altceva decat recunoasterea faptului ca omenirea intreaga se afla naufragiata pe propria planeta. Este un strigat de ajutor, dar si exprimarea unei nevoi imperioase de a comunica cu Universul.

Astronomi din mai multe tari “asculta”, 24h din 24h, cu ajutorul unor radare uriase, sunetele venite din Cosmos. Scopul? Pentru a receptiona eventuale mesaje trimise de locuitorii altor lumi, mesaje care sa ne arate ca nu suntem singuri in Univers, ca nu suntem naufragiati, ca exista lumi care ne-ar putea ajuta sa iesim din tragedia pe care o traim ca omenire de sase milenii de istorie.

Cautarile si asteptarile sunt zadarnice. Universul se incapataneaza sa ramana mut, in timp ce omenirea se simte tot mai insingurata, asemenea unui Robinson Crusoe, naufragiat in mijlocul oceanului mut, rece si neprimitor.

Suntem naufragiati de bunavoie pe propria noastra planeta inca din zorii istoriei omenirii. A fost suficient un singur gest, insa de o gravitate maxima: acela al intinderii mainii dupa fructul oprit. De fapt, acest gest al primilor nostri parinti nu a fost altceva decat o semnatura data de omenire pe actul razvratirii lui Lucifer. In Eden, caminul primilor nostri parinti, ne-am izolat de bunavoie si in deplina cunostinta de cauza de restul Universului, de familia cereasca, de Insusi Dumnezeu.

Am fi putut avea nu doar o gradina a Edenului, ci mii de astfel de camine ale pacii, fericirii si vietii vesnice. Am fi fost permanent vizitati de ingeri sfinti, de fiinte neprihanite din alte lumi, de Insusi Creatorul tuturor lucrurilor. Sistemul nostru solar nu ar mai fi fost o suma de planete moarte, inospitaliere si reci, ci ar fi devenit un loc al vietii si frumusetii pentru o omenire in continua crestere si dezvoltare. Si- cine stie?-poate ca intreaga galaxie ar fi fost la dispozitia rasei umane, daca ar fi ramas fidela Creatorului.

Cine sau ce ne-a adus aici? Care a fost cauza naufragiului unei lumi intregi?

Raspunsul Cuvantului lui Dumnezeu este unul singur: PACATUL! El, pacatul, cea mai mare putere din Univers dupa puterea lui Dumnezeu, este cel care ne-a adus aici.

In loc sa calatorim prin Univers, admirand lumile create de Dumnezeu, in loc sa contemplam minunile , inteligenta, iubirea si puterea Creatorului in toata Creatiunea Sa, in loc sa stam fata in fata cu Cel care ne-a creat dupa chipul si asemanarea Sa, trebuie sa ramanem aici, pe mica si obosita noastra planeta, din ce in ce mai batrana si inospitaliera, din ce in ce mai inghesuiti pe km patrat, luptandu-ne sa supravietuim cativa ani in plus fata de altii, la fel de naufragiati ca si noi. Sa nu uram atunci pacatul, indiferent cum s-ar numi el, pentru ca ne-a adus in aceasta stare disperata?

Da! Suntem cu totii naufragiati de bunavoie, datorita pacatului si impreuna cu el, pe propria noastra planeta! Si totusi, avem motive sa-I multumim lui Dumnezeu si sa fim plini de speranta: Acela care ne-a adus la existenta nu ne-a abandonat! Cu mii de ani inainte ca omul sa trimita in Cosmos acel mesaj disperat al insingurarii, Dumnezeu Insusi ne-a trimis un mesaj de incurajare. Nu un biletel, nu o placa aurita cu cateva semne, nu o nava spatiala cu extraterestrii, ci o CARTE, in care ni se spune tot ceea ce avem nevoie pentru a supravietui si a ne pregati sa fim salvati de pe planeta insingurarii noastre.

Cum sa nu ne linistim de angoasele noastre cand gasim, in acest lung mesaj al dragostei lui Dumnezeu, cuvinte ca acestea:

“Nu te teme, caci Eu sunt cu tine; nu te uita cu ingrijorare, caci Eu sunt Dumnezeul tau; Eu te intaresc si tot eu iti vin in ajutor; Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare.”

Isaia 41,10

“Domnul mi se arata de departe: te iubesc cu o iubire vesnica, de aceea iti pastrez bunatatea Mea.” Ieremia 31,3

“Sa nu vi se tulbure inima; aveti credinta in Dumnezeu si aveti credinta in Mine…”

Ioan 14,1-3

Nu sunt toate acestea niste asigurari ca, desi suntem naufragiati pe propria planeta, nu suntem singuri si abandonati? Ca exista Cineva care ne cunoaste drama, caruia Ii pasa de noi si este gata sa ne vina in ajutor?

Dumnezeu nu S-a oprit doar la nivelul declaratiilor linistitoare, ci a mai facut ceva pentru noi, naufragiatii, ceva care a pus in uimire intregul Univers si care a facut sa se inchida orice limba acuzatoare.

Am citit in adolescenta o carte care a lasat o impresie profunda asupra sufletului meu: “Naufragiat de bunavoie”, scrisa de Alain Bombard, medic francez care a trait pe la mijlocul secolului al douazecilea. Cartea reda un experiment real facut in anul 1952 de medical amintit. Lucrand ca medic intr-un oras-port, Boulogne-sur-Mer, din nordul Frantei, Alain Bombard a ramas impresionat de faptul ca anual orasul sau pierdea in jur de 100-150 de oameni datorita naufragierii ambarcatiunilor lor. In acelasi timp, in lumea intreaga, piereau prin naufragiu in jur de 200000 de oameni. Medicul a observat ca, din cei naufragiati, aproximativ un sfert reuseau sa se salveze pe moment cu ajutorul barcilor de salvare, insa mureau la scurt timp, in chinuri, datorita lipsei de apa, de hrana, si mai ales datorita groazei.

Cuvantul “naufragiu” devenise pentru medicul francez intruchiparea suferintei omenesti.

Ce putea face pentru acesti oameni nefericiti? Cum sa-I ajute sa supravietuiasca chiar in cazul nefericit al unui naufragiu?

Medicul era constient ca primul si cel mai urgent ajutor pe care-l putea oferi era cel moral si psihic. Si atunci, tanarul medic s-a hotarat sa naufragieze de bunavoie in apele Oceanului Atlantic.

Nu avea un fizic robust; era, dimpotriva, un om firav; insa a vrut sa dovedeasca lumii ca se poate supravietui chiar in cazul unui naufragiu. Multi din cei ce au aflat de intentia sa au facut glume proaste pe seama sa, insa Bombard nu s-a dat batut. Si-a pregatit ambarcatiunea-o pluta pe care avea cateva obiecte de stricta necesitate: un felinar, o ancora, un ceas, doua vasle, un cutit si cateva carti. Ca imbracaminte, si-a luat un singur rand de haine, iar ca hrana-absolut nimic.

Pe data de 13 oct. 1952 pleaca din Las Palmas ( Insulele Canare) si va pluti timp de 65 de zile pe apele Atlanticului. Experimentul l-a incheiat in Insula antileza Barbados.

Cum a reusit sa supravietuiasca? Numai el stie cum: apa de ploaie si suc de peste, ca bautura; peste si plancton, ca hrana. Momentul critic l-a trait in a 16-a zi de naufragiu, cand si-a dat seama de risc, de faptul ca nu mai exista cale de intoarcere. Cea mai mare problema cu care s-a confruntat a fost singuratatea. La incheierea expeditiei slabise 25 kg, avea o anemie pronuntata, multe alte tulburari, insa era satisfacut: facuse demonstratia ca se poate supravietui ca naufragiat.

A fost utila experienta lui Alain Bombard? Cele ce au urmat au dovedit ca da. Multi oameni au fost salvati datorita increderii pe care le-a inspirit-o reusita medicului francez. Un singur exemplu edificator: 19 ani mai tarziu, trei naufragiati au plutit in deriva in apele Atlanticului timp de 24 de zile, dar supravietuind datorita increderii pe care le-a inspirat-o reusita medicului francez.

Asa cum am afirmat deja, noi suntem naufragiati pe propria planeta, plutind in deriva spre o destinatie necunoscuta. An de an, milioane dintre noi pier de foame, de lipsuri, de insingurare. Putea oare Creatorul nostru sa ramana indiferent in fata scenelor de suferinta umana? Cel care a spus: “Mi se zbate inima in Mine si tot launtrul Mi se misca de mila.”( Osea 11,8 ) putea ramane indiferent fata de tragedia umana? Cel care ne-a asigurat ca “ ne iubeste cu o iubire vesnica” ( Ieremia 31,3), putea sa ne abandoneze nepasator?

Nu! El nu putea face aceasta! Daca Creatorul nostru ar fi fost asemenea zeilor antici, cu umbre si lumini, daca ar fi fost asemenea noua, oamenilor, atunci probabil ca ne-ar fi abandonat.

Dumnezeu nu este, insa, un om. El este, ceea ce Biblia o repeta de nenumarate ori, un Dumnezeu al dragostei. EL ESTE DRAGOSTEA. Insa dragostea nu poate ramanea indiferenta in fata suferintei. Dragostea actioneaza, ea se lupta pentru fericirea si salvarea altora. Dragostea stie sa se sacrifice. Intregul Univers a vazut lucrul acesta cand Isus Hristos, Marele Medic, a hotarat sa vina intre noi, parasindu-Si tronul de slava pentru a “naufragia de bunavoie” in apele tulburi si primejdioase ale acestui pamant. Coborand la noi in ambarcatiunea umila a unui trup omenesc, El nu a luat cu Sine decat cateva lucruri de stricta necesitate, pe care le avem si noi la dispozitie:

-ca felinar a luat Cuvantul lui Dumnezeu pe care S-a sprijinit in fiecare clipa a vietii. “Cuvantul Tau este o candela pentru picioarele mele si o lumina pe cararea mea.” ( Psalm 119,105 )

-drept vasle, a luat cu Sine credinta si faptele: o credinta vie in Tatal de care a depins in fiecare clipa, si fapte pline de iubire fata de cei in nevoie.

-ca ancora-increderea neclintita in misiunea Sa de a mantui lumea, precum si o viata de rugaciune in care gasea mereu echilibru, pace si putere.

-ca imbracaminte- a lasat deoparte hainele de Domn al domnilor si Imparat al imparatilor, multumindu-se cu hainele umilului tamplar din Nazaret.

“El, macar ca avea chipul lui Dumnezeu, nu a crezut ca un lucru de apucat sa fie deopotriva cu Dumnezeu, ci S-a dezbracat pe Sine Insusi si a luat chip de rob, facandu-Se asemenea oamenilor. La infatisare a fost gasit ca un om, S-a smerit si S-a facut ascultator pana la moarte, si inca moarte de cruce.” ( Filipeni 2, 6-8 )

-in ce priveste hrana, a depins de bunavointa oamenilor, ajungand uneori in situatia ca El, Creatorul tuturor lucrurilor, sa ceara de baut sau de mancare unuia dintre noi. “Da-mi sa beau”- i-a cerut El femeii samaritene, la fantana lui Iacov, obosit de calatoria unei zile prin arsita desertului. ( Ioan 4,7 ) “Aveti ceva de mancare?”- le cere El ucenicilor dupa inviere. ( Luca 24, 41 )

-drept locuinta, asemenea medicului, care timp de 65 de zile, a avut un singur acoperamant-cerul, Isus, ajunge sa spuna unuia care dorea sa-L urmeze: “Vulpile au vizuini, pasarile cerului au cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde-Si odihni capul.” (Luca 9,58 )

Avand aceste putine lucruri la indemana, lucruri pe care le poate avea orice muritor, Mantuitorul S-a lasat de bunavoie purtat de valurile ispitelor, amenintat de furtunile impotrivirii si de arsita necrutatoare a descurajarii.

A existat in viata pamanteasaca a Domnului Hristos vreun moment critic asemenea celui trait de medicul francez?

Cu siguranta! A existat si un astfel de moment-acela in care Mantuitorul Si-a dat seama ca este singur, ca “a venit la ai Sai, iar ai Sai nu L-au primit.” ( Ioan 1,11 )

Dar multimile din jurul Sau? Nu dovedeau ele ca Isus nu este singur?

Nu! El stia prea bine ce interese manau aceste multimi din jurul Sau. “Adevarat, adevarat va spun ca Ma cautati nu pentru ca ati vazut semne, ci pentru ca ati mancat din painile acelea si v-ati saturat.” ( Ioan 6,26 ) Stia Mantuitorul prea bine ca acei oameni care astazi strigau plini de entuziasm:”Osana, binecuvantat Cel de vine in Numele Domnului!”la intrarea Sa in Ierusalim, peste doar cateva zile vor striga plini de ura: “Rastigneste-L, rastigneste—L!”

Dar ucenicii? Nu erau ei prietenii Sai cei mai apropiati?

Desi ii iubea, Mantuitorul stia ca, in ceasul suprem al Jertfei Sale, ei Il vor parasi, in ciuda promisiunilor ca vor fi cu El pana la moarte.

Unde se afla curajosul Petru? Dar Ioan , ucenicul iubit? Unde se aflau ceilalti? Chiar daca in clipele supreme ale Jertfei ei se gaseau in preajma crucii, nici unul nu-L intelegea pe Domnul lor; nici unul nu pricepea ce se petrecea pe cruce.

Dar unde era Tatal, in care se increzuse toata viata? Nici macar El nu era langa Fiul Sau in ceasurile de agonie de pe cruce? Cata nevoie avea Mantuitorul de prezenta Tatalui in clipele agoniei de pe cruce!

Tatal era acolo, ascuns in intunericul coborat peste Golgota. Fata Sa sfanta, insa, neputand privi pacatul, era intoarsa de la Fiul Sau.

Pe cruce, Mantuitorul lumii a simtit mai mult decat oricand ceea ce inseamna sa fii singur.

“Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?” ( Matei 27,46 )

Cat de singur a fost Domnul in toti acesti ani ai naufragiului Sau de bunavoie! Stiti ce L-a salvat sa nu piara? Speranta si increderea in reusita misiunii Sale.

“…Pentru bucuria care Ii era pusa inainte, a suferit crucea, a dispretuit rusinea si sade la dreapta scaunului de domnie a lui Dumnezeu.” ( Evrei 12,2 up )

Care era bucuria la care privea in perspectiva tanarul medic naufragiat de bunavoie?

Era bucuria de neexprimat in cuvinte a salvarii a mii si mii de oameni care ar fi cunoscut drama unui naufragiu.

Care era bucuria la care privea cu ochii credintei Mantuitorul nostru ? Era bucuria mantuirii a milioane si milioane de oameni care vor privi la exemplul sau, care se vor increde in El si vor accepta jertfa Sa. De ce sa nu intram si noi in aceasta bucurie a Sa?

Este adevarat ca inca suntem naufragiati pe aceasta planeta razvratita; inca suntem amenintati de valurile ispitelor; mai mult decat atat, in fata noastra se profileaza o furtuna uriasa, de mult profetizata in Cuvantul lui Dumnezeu; dar Cel care a naufragiat de bunavoie in apele grijilor vietii noastre ne transmite un mesaj plin de incurajare:

“In lume veti avea necazuri, dar indrazniti! Eu am biruit lumea!” ( Ioan 16,33 )

In curand vom ajunge la tarm. Poate epuizati de atata lupta cu ispita, poate infometati si insetati dupa neprihanirea altei lumi decat a celei in care traim inca. Poate insingurati, parasiti de prieteni. Dar vom trai!

Si cand vom ajunge la tarmul sigurantei vesnice, cand vom putea compara toate problemele acestei vieti cu bogatiile vietii vesnice, totul ni se va parea ca a fost doar un vis urat.

Fie ca acest vis urat sa se incheie cat mai curand! Pana atunci, insa, sa ne incredem in Cel care ne asigura de toata dragostea Sa de Dumnezeu:

“TE IUBESC CU O IUBIRE VESNICA !”

Lori Balogh

______________________________

Te Iubesc cu o Iubire Vesnica 02.INIMA DE TATA / lori Balogh

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:31 +0000

2. INIMA DE TATA

S-a intamplat in Tailanda, tara in care se estimeaza ca peste zece la suta din fete sfarsesc prin a deveni prostituate. Un tanar, pe nume Sawat, ca sa scape de plictiseala vietii de la tara, si-a parasit familia pentru a-si gasi “un rost” in Bangkok, capitala Tailandei. Aici, incet-incet, Sawat si-a facut curaj, intrand in lumea prostitutiei. Totul a inceput destul de inocent, insa curand a fost prins ca o bucata de lemn dusa de torent. Curentul era prea puternic pentru ca sa mai scape.

Curand a ajuns sa vanda opiu amatorilor de droguri din hoteluri. Apoi a intrat intr-o alta afacere: a inceput sa intermedieze vanzarea si cumpararea de fete tinere, unele in varsta de numai noua sau zece ani. Era o afacere murdara, insa Sawat a devenit unul din cei mai importanti “oameni de afaceri” din Bangkok. A devenit un personaj important, intr-una din cele mai detestabile si mai extinse afaceri din lume: industria prostitutiei. Terenul era propice. In Tailanda, ultimul etaj al celor mai multe hoteluri este rezervat acestei industrii, multe familii nevoiase de la tara vanzandu-si fetele ca prostituate, pentru a-si plati datoriile. Sawat prospera, gasindu-si“rostul”, si bucurandu-se de popularitate in lumea in care se misca. Pana intr-o zi, cand totul a inceput sa mearga pe dos. A fost jefuit, apoi, pe cand incearca sa-si reia “slujba”, a fost arestat. Dar lucrurile nu s-u oprit aici: in lumea interlopa s-a raspandit zvonul ca el ar fi spion al politiei. Oricat a incearcat sa-i convinga pe fostii prieteni de contrariul, nu a reusit. Era tot mai evitat, visul a inceput sa se destrame si , in final, a ajuns sa-si duca viata intr-o cocioaba de langa groapa de gunoi a orasului.

Aici, stand in micul sau hamac, a inceput sa-si aminteasca de familia sa crestina; si-a reamintit de tatal sau, de cuvintele spuse de acesta la despartire:”Te voi astepta”. Apoi s-a intrabat: Oare ma mai asteapta tatal meu? Ma va mai primi acasa dupa ce am dispretuit tot ce am invatat despre dragostea lui Dumnezeu? Vestile despre viata lui degradanta in Bangkok ajunsesera de mult in satul sau. Mai era vreo sansa si pentru el?

Apoi a facut un plan.

“Draga tata,” i-a scris el parintelui sau, “as vrea sa vin acasa, dar nu stiu daca ma vei mai primi dupa tot ce am facut. Am pacatuit foarte grav, tata. Te rog, iarta-ma. Sambata seara voi fi in trenul care trece prin satul nostru. Daca inca ma mai astepti, vrei sa atarni o bucata de panza intr-un copac din fata casei?”

A urmat calatoria, timp in care a rememorat intreaga sa viata de pacat. Stia ca tatal avea dreptul sa refuze sa-l intalneasca, de aceea emotiile erau nespus de mari. Ce va face daca nu va vedea nici o panza alba in copacul din fata casei?

In tren, chiar in fata lui Sawat, se afla un strain care observa cat de framantat era tovarasul lui de drum. Sawat nu a mai rezistat presiunii, si a inceput sa-i povesteasca strainului tot firul vietii lui zbuciumate. Intre timp, trenul se apropia de satul sau. Simtindu-si inima ca este gata sa iasa din piept, Sawat l-a rugat pe strain:

“Domnule , eu nu am curaj sa ma uit. Puteti sa-mi spuneti dumneavoastra daca este vreo panza alba pe copacul din fata casei?” Apoi, omul si-a ingropat capul intre genunchi.

“O vedeti, domnule? Este singura casa cu un copac mare in fata.”

“Tinere, tatal tau nu a pus numai o panza…priveste! A acoperit tot copacul cu bucati de panza alba!”

Nu-i venea sa-si creada ochilor. Iata, se vedea copacul acoperit in intregime cu tot felul de panze albe, in timp ce in gradina din fata casei, tatal sau se misca agitat dintr-o parte in alta, fluturand vesel o bucata de panza alba pe care o tinea in mana. Apoi tatal alerga pe langa tren, si, dupa ce acesta s-a oprit in mica statie, si-a imbratisat fiul cu lacrimi de bucurie.

“Te asteptam!”a exclamat el.

Doua cuvinte comune! Doar doua cuvinte, rostite poate de mii de ori intr-o zi pe planeta noastra. Dar ce incarcatura au acestea! Ce melodie placuta razbate din ele pentru un suflet ratacitor, care isi cauta drumul inapoi spre casa, spre origini!

De curand, pe un post de radio care promoveaza muzica clasica, a fost prezentat un experiment facut pe un lot de studenti, experiment ce a urmarit influenta muzicii clasice asupra omului. S-a constatat, printre altele, ca muzica baroca imbunatateste memoria celor care o asculta des, in timp ce muzica lui Mozart, aflata la polul opus fata de muzica rock, contribuie la cresterea indicelui de inteligenta a omului, atat in timpul auditiei, cat si putin timp dupa incheierea ei. Concluzia celor care au facut acest experiment a fost una clara: doar cateva note muzicale, puse pe portativ acolo unde trebuie, dupa niste legi ale armoniei bine cunoscute de maestru, pot face atat de mult bine sufletului omenesc.

M-am intrebat: daca sunetul placut al unei muzici compuse de un om, pe care nu l-am cunoscut personal, ne poate face atat de mult bine, atunci cat de mult bine ne poate face muzica din glasul unui prieten devotat? Dar cea din glasul unui parinte care isi iubeste copiii? Dar cea din glasul unui Dumnezeu al dragostei? Ce experiment stiintific s-ar putea face ca sa putem masura -si cu ce unitate de masura? – efectele iubirii adevarate asupra fiintei umane in ansamblul ei?

Dumnezeu, in calitate de Creator al tuturor lucrurilor, cunoaste in mod desavarsit “cartea noastra tehnica”.El stie ca, fara dragoste, nu am fi nici impliniti, nici fericiti. Fara dragoste, nu ne-am gasi locul in viata, nu ne-am regasi pe noi insine, nu am sti pentru ce sa traim. Fara dragoste nu L-am fi cunoscut niciodata pe El.

V-ati intrebat vreodata de ce venim in lume neajutorati, neadaptati, pentru ca apoi sa crestem incet spre varsta adulta? De ce a vrut oare Dumnezeu sa intram in viata ca niste nou-nascuti dependenti de parinti? V-ati intrebat vreodata de ce Dumnezeu nu a randuit pentru rasa umana un sistem de reproducere care sa aduca pe lume personae mature, asa cum au fost adusi la existenta Adam si Eva?

Raspunsul meu este simplu: Creatorul nostru stie ca avem nevoie de dragoste pentru a creste, pentru a ne dezvolta, pentru a trai. Avem nevoie de muzica din glasul unui parinte care ne iubeste, si care este dispus sa ne spuna:”Te astept!”, chiar atunci cand ii intoarcem spatele, cautandu-ne fericirea in alte zari.

Acesta este si motivul pentru care Dumnezeu ni se descopera in Cuvantul Sau ca un TATA. Este una din cele mai minunate revelatii ale Bibliei, caci ea raspunde unei nevoi fundamentale a fiintei omenesti-nevoia de iubire.

Revelatia Scripturii ca Dumnezeu este Tatal nostru ne este benefica si dintr-un alt punct de vedere: in aceasta revelatie gasim raspunsurile la cele mai importante intrebari ale existentei.

Orice religie sau filozofie care se respecta trebuie sa raspunda la cel putin trei intrebari fundamentale:1.Cine suntem? 2. De unde venim? 3. Incotro mergem? O religie sau o filozofie care nu sunt capabile sa dea un raspuns la aceste intrebari, nu isi merita numele, prin urmare, nu merita sa fie luate in seama. In acelasi timp, un om care a trait o viata intreaga fara sa caute raspuns la aceste intrebari fundamentale ale existentei, pot spune ca a trait degeaba.

Si fiintele necuvantatoare se nasc, isi perpetueaza specia, apoi mor, fara sa-si puna astfel de intrebari! Atunci unde este deosebirea intre noi si ele?

Eu nu stiu pe ce linie va merge invatamantul de la noi , sau din alte parti ale lumii, insa pana nu demult, la aceste intrebari se raspundea doar intr-un singur fel:

“Cine suntem?” Suntem niste animale evoluate, veri cu maimutele, nepoti ai australopitecilor si pitecantropilor, stranepoti ai batracienilor si pestilor, ultimele vlastare ale amibei-un animal unicelular despre care evolutionistii afirma ca ar fi una din primele forme de viata animala.

“De unde venim?” Din haosul primordial, din “supa organica” a oceanului planetar, in care ar fi aparut, contrar celor mai elementare legi ale fizicii si ale probabilitatii, primele forme de viata.

“Incotro mergem?” Nimeni nu stie. Se fac tot felul de presupuneri, se fac scenarii ale unui viitor posibil, insa o certitudine nu o poate oferi nimeni.

De aceea, pe mine nu ma mira, ca, avand o astfel de conceptie despre originea sa, omul zilelor noastre a ajuns atat de debusolat, atat de decazut moral, fizic si spiritual.

De ce atatea sinucideri, atatea boli psihice, atata violenta si indiferenta?

De ce religii pagane ca islamismul si hinduismul patrund tot mai adanc in sanul civilizatiei crestine? Intre anii 1934-1984 mahomedanismul a cunoscut o crestere de 235 la suta, iar hinduismul, o crestere de 117 la suta. Si toate acestea in detrimentul crestinismului.

Cum este posibil asa ceva? Pentru ca omul modern si-a uitat originea.

Sa ne intoarcem la Biblie, caci in ea gasim raspunsurile la cele mai mari si rascolitoare intrebari ale fiintei omenesti! Si ceea ce mi se pare demn de remarcat este faptul ca raspunsuile la aceste intrebari sunt concentrate intr-un singur cuvant: TATA.

Dati-mi voie sa incep cu Vechiul Testament, dat fiind faptul ca in lume circula niste prejudecati greu de dezradacinat. Unii cred ca Dumnezeu ni se descopera ca Tata doar in Noul Testament, in urma lucrarii publice a Mantuitorului. Prejudecata aceasta ne duce la concluzia eronata ca in Biblie ni se descopera doi Dumnezei: Unul al Vechiului Testament, rece, gata sa se manie din orice, arbitrar si neprietenos; si Altul al Noului Testament, cald, bun, iubitor si de dorit a stabili o relatie cu El.

Iata ce ne spun mai multi autori inspirati ai unor carti apartinand Vechiului Testament:

Isaia 63,16 “Totusi, TU ESTI TATAL NOSTRU! Caci Avraam nu ne cunoaste, si Israel nu stie cine suntem; dar TU, DOAMNE, ESTI TATAL NOSTRU, Tu, din vesnicie, Te numesti Mantuitorul nostru.”

Isaia 64,8 “Dar, DOAMNE, TU ESTI TATAL NOSTRU; noi suntem lutul, si Tu olarul care ne-ai intocmit; suntem cu totii lucrarea mainilor Tale.”

Ieremia 31, 9 up “Caci EU SUNT TATAL LUI ISRAEL, si Efraim este intaiul Meu nascut.”

Maleahi 2, 10 “N-AVEM TOTI UN SINGUR TATA? Nu ne-a facut un singur Dumnezeu?…”

Exemplele pot continua. Este foarte adevarat ca, prin venirea lui Hristos pe pamant, imaginea Tatalui ceresc s-a conturat in mod deplin, Fiul lui Dumnezeu fiind descoperirea deplina a caracterului Tatalui. Dar, la fel de adevarat este ca, pe paginile Vechiului Testament, Il gasim pe Acelasi Tata iubitor, ce se pleaca cu duiosie asupra copiilor Sai, dar si cu repulsie fata de pacat, atunci cand trebuie sa pedepseasca.

Am afirmat mai sus ca revelatia pe care o gasim in Biblie ca Dumnezeu este Tatal nostru este una din cele mai complete descoperiri cu privire la Creator. De ce? Pentru ca in cele patru litere din care se compune acest cuvant, TATA, se ascunde raspunsul la cele trei intrebari fundamentale ale existentei.

Daca Dumnezeu este Tatal nostru, inseamna ca suntem fii de Dumnezeu, nu urmasii broastelor, reptilelor sau maimutelor. Inseamna ca nu venim din haosul primordial, ci din mainile Unui Tata care ne-a dat viata din viata Sa, inteligenta din inteligenta Sa, iubire din iubirea Sa.

Daca Dumnezeu este Tatal nostru, inseamna ca stim de unde venim, cine suntem, dar si incotro mergem; inseamna ca avem o tinta, suntem calauziti de o motivatie, iar viata noastra are un sens.

Ce s-ar fi intamplat daca Creatorul nostru nu ni s-ar I descoperit si in calitatea Lui de Tata? Greu de imaginat! Totusi sa incercam sa ne imaginam, oricat ne-ar fi de greu!

1. Daca Dumnezeu nu ar fi Tatal nostru, El ar fi trecut indiferent pe langa noi, spunandu-ne, dupa caderea in pacat: “Imi pare rau, oamenilor, asa va trebuie! De acum nu aveti decat sa suportati urmarile.” In loc sa-l caute pe Adam in gradina Edenului, El S-ar fi retras in spatele unei perdele transcendentale, devenind un Mare Anonim, ca in filozofia poetului Lucian Blaga.

2. Daca Dumnezeu nu ar fi Tatal nostru, nu ar exista un plan al mantuirii, ci unul al pedepsei. Nu ar fi existat acel sfat divin, cu mult inainte de crearea omului, in care Tatal si Fiul S-au legat cu juramant ca sa aduca sacrificiul suprem pentru a salva rasa umana decazuta. Daca nu am avea un Tata ceresc, nu ar fi existat crucea.

3. Daca Dumnezeu nu ar fi Tatal nostru, nu ar fi existat acea incurajatoare profetie, si fagaduinta in acelasi timp, din Geneza 3,15. Venirea unui Mantuitor din samanta femeii, care urma sa-l zdrobeasca pe sarpele cel vechi, Diavolul, ar fi ramas doar un vis frumos. Un vis frumos intre atatea cosmaruri!

4. Daca Dumnezeu nu ar fi Tatal nostru, nu am avea Biblia, cu calduroasele ei invitatii de a ne intoarce la El, de a intra intr-o relatie de prietenie cu El.

“Intoarceti-va la Mine, si veti fi mantuiti toti cei ce sunteti la marginile pamantului! Caci Eu sunt Dumnezeu, si nu altul!” Isaia 45,22

Daca nu am avea un Tata ceresc, nu am avea cele 365 de incurajari, cate una pentru fiecare din zilele anului:”Nu te teme, caci Eu sunt cu tine!” Nu am avea niciuna din numeroasele asigurari ce ne mangaie sufletul in clipele de durere si neliniste sufleteasca:

“Nu te teme, caci Eu sunt cu tine; nu te uita cu ingrijorare, caci Eu sunt Dumnezeul tau; Eu te intaresc, tot Eu iti vin in ajutor. Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare.”

Isaia 41,10

5. Daca Dumnezeu nu ar fi Tatal nostru, nu L-am fi cunoscut pe Isus, nu am avea acum un Mijlocitor care sa intervina in favoarea noastra atunci cand suntem amagiti sa alegem caile pacatului; nu am avea un Mangaietor, in Persoana Duhului Sfant, care sa se lupte cu inimile noastre impietrite; nu am avea nici o speranta, nici o bucurie adevarata, nu am astepta nimic bun de la viitor.

Daca Dumnezeu nu ar fi Tatal nostru, am fi ORFANI! Am fi niste biete fiinte debusolate, care nu stiu nici de unde vin, nici cine sunt, nici incotro se indreapta.

Iata de ce Mantuitorul a insistat atat de mult asupra acestui mare adevar: DUMNEZEU ESTE TATAL NOSTRU!

Cand Mantuitorul ne invata sa ne rugam, ne invata sa ne adresam Tatalui nostru care este in ceruri ( Matei 6,9 ); cand ne indeamna sa fim desavarsiti, ne pune inainte Modelul desavarsit al Tatalui:” Voi fiti dar desavarsiti, dupa cum si Tatal vostru cel ceresc este desavarsit.” ( Matei 5,48 ) Cand ne indeamna sa facem fapte de caritate, ne sugereaza sa le facem in ascuns, pentru ca Tatal nostru , care vede in ascuns, ne va rasplati.( Matei 6,3)

Cand suntem asaltati de ingrijorarile acestei lumi, Mantuitorul ne asigura ca Tatal nostru ceresc stie de ce avem nevoie si se va ingriji de nevoile noastre. (Matei 6, 31-32)

Dincolo, insa, de aspectul sentimental al relatiei noastre cu un Dumnezeu care ni se descopera ca fiind Tatal nostru, avem o multime de alte lucruri de castigat din aceasta relatie. Gasim raspunsuri la o multime de intrebari, care altfel ar ramanea in sufletele noastre ca niste agatatori numai bune pentru ca Diavolul sa atarne in ele indoielile sale.

Va marturisesc faptul ca nu inteleg intotdeauna Biblia. Sunt versete inca grele pentru intelegerea mea. Dar atunci cand realizez ca relatia dintre mine si Dumnezeu este una asemanatoare cu cea dintre un tata si copilul lui, totul se clarifica. Ramane increderea ca El este Tatal meu si El stie ce face, chiar daca eu nu sunt inca pregatit sa inteleg toate lucrurile.

Si este atat de minunat sa ai aceasta convingere!

Cand inteleg ca Dumnezeu este Tatal meu, inteleg ceva despre suferinta si pedeapsa. Am auzit de o mama care si-a pedepsit copilul de zece ani, omorandu-l, pentru singura lui vina de a-si fi patat pantalonasii cu putin ulei. Este un caz anormal, patologic!

Un parinte pamantesc nu-si va gasi niciodata placerea in a-l face pe copil sa sufere, pedepsindu-l. Pentru un tata normal, pedepsirea copilului este o lucrare straina, neplacuta, nedorita. Daca totusi o face, o face cu un scop bun, pentru indreptare. Si intotdeauna cu lacrimi in ochi.

Priviti la drama pe care o traieste imparatul David, dupa moartea fiului sau Absalom (2 Samuel cap. 18 ). Dreptatea si logica cereau ca David sa se bucure la primirea vestii ca cel care-i uzurpase tronul, pierise in lupta. Dar David nu se bucura, dimpotriva, striga cu o inima sfasiata pe care numai un parinte iubitor o poate intelege:

“Fiul meu Absalom! Fiul meu, fiul meu Absalom! Cum n-am murit eu in locul tau! Absalom, fiul meu, fiul meu!” ( 2 Samuel 18, 33 )

Cata durere in inima unui tata omenesc! Dar, oare ce simte Tatal nostru ceresc atunci cand este nevoit sa ingaduie disciplina si suferinta in viata copiilor Sai de pe pamant? Ce va fi in inima lui de Dumnezeu cand, la sfarsitul istoriei pacatului, va fi nevoit sa-i nimiceasca pe cei ce I-au intors spatele intreaga lor viata? Ii va fi oare indiferent? Va fi satisfacut ca a venit timpul sa-i pedepseasca pe cei ce nu I s-au supus? Sau, asemenea lui David, insa la o scara infinit mai mare, Tatal ceresc va plange cu inima sfasiata de durere?

Profetului Osea i se permite sa patrunda pentru o clipa in inima Tatalui ceresc. Si ce vede el acolo? O durere si o sfasiere de inima pe care cuvintele omenesti nu sunt capabile sa le exprime:

“Cum sa te dau, Efraime? Cum sa te predau, Israele? Cum sa-ti fac ca Admei? Cum sa te fac ca Teboimul? MI SE ZBATE INIMA IN MINE, SI TOT LAUNTRUL MI SE MISCA DE MILA!” Osea 11, 8

Mai poate cineva sa creada in indiferenta lui Dumnezeu fata de ceea ce se intampla azi pe pamant?

Cand inteleg ca Dumnezeu este Tatal meu, inteleg ceva mai mult despre rugaciune.

Inteleg ca rugaciunea nu este si nu trebuie sa fie o cersetorie, ci un dialog intre un fiu si tatal sau. Inteleg ca rugaciunea nu este o obligatie, o formalitate, o poezie recitata cu intonatie teatrala, ci un schimb de idei, de sentimente, intre om si Creatorul sau.

V-ati gandit vreodata ce ar fi daca dialogul dintre noi si copiii nostri s-ar rezuma la cateva cuvinte pe zi, de genul:

“Tata, da-mi, te rog, ceva de mancare, da-mi ceva bani pentru haine,si imprumuta-mi putin masina…Multumesc! Ne vedem maine.” Ar fi multumit doar cu atat un parinte care isi iubeste copiii? Categoric nu! Cu atat mai putin Tatal ceresc, a carui inima tanjeste dupa o comuniune permanenta, sincera si profunda cu copiii Sai de pe pamant.

Mai este, insa, un lucru pe care il inteleg atunci cand realizez ca Dumnezeu este Tatal meu: faptul ca am niste obligatii care rezulta din relatia mea cu El. Noua, oamenilor, ne place mult sa vorbim despre drepturile noastre, mai putin, insa, despre obligatiile noastre. Calitatea noastra de fii ai Tatalui ceresc implica si o serie de datorii pe care cea mai mare parte a crestinatatii le ignora. Profetul Maleahi ne atrage atentia asupra acestui aspect:

“Un fiu cinsteste pe tatal sau, si o sluga pe stapanul sau. DACA SUNT TATA, UNDE ESTE CINSTEA CARE MI SE CUVINE? Daca sunt Stapan, unde este teama de Mine?” Maleahi 1,6

In orice camin exista si niste reguli interne, un fel de “regulament de ordine interioara”. Atunci cand aceste reguli, stabilite de parinti, sunt respectate de toti membrii familiei, totul merge perfect. Armonia, voiosia, pacea si bucuria fac din acel camin un colt de paradis. Dar ce se intampla cand copiii calca regulile stabilite de parinti? Dezordinea, lacrimile, pedepsele, cearta si instrainarea transforma acel camin intr-un colt de iad.

Daca Dumnezeu este Tatal nostru, al tuturor, inseamna ca in marea Sa familie exista niste reguli de care depind armonia si fericirea noastra. Ma intreb, de multe ori, de ce este atata impotrivire fata de ideea de Lege a lui Dumnezeu, cand menirea acesteia este tocmai sa ne asigure armonia in relatia noastra cu noi insine, cu semenii nostri, dar si cu Cel caruia Ii datoram cinstea de Tata?

Am incercat, prin intermediul acestor cateva ganduri, sa ma conving inca odata pe mine insumi, dar si pe unii din cei ce le vor citi ( auzi ), ca nu suntem orfani in acest Univers. Am venit pe lume din mainile unui Tata iubitor ; suntem , prin urmare, fii de Dumnezeu, fiinte de vita regeasca, putandu-ne bucura, prin Domnul Isus Hristos, de toate drepturile pe care le poate avea un fiu de Dumnezeu. Stim acum de unde venim si stim cine suntem; ramane, insa, o intrebare: Incotro mergem?

Oare Tatal ceresc ne-a adus la existenta doar pentru a trai cei 70-80 de ani de viata, cu trecatoarele ei bucurii si necazuri? Si dupa aceea? Moartea? Ar fi supremul absurd! Inima de Tata a lui Dumnezeu nu a acceptat niciodata un astfel de final al existentei copiilor Sai. El a pregatit ceva uimitor ca happy-end al istoriei lumii noastre. Ca sa va convingeti, cititi, sau, daca le cunoasteti deja, recititi, ultimele doua capitole din cartea Apocalipsei. Curand, foarte curand, cele scrise pe paginile sfinte vor deveni realitate; marea familie a Tatalui ceresc se va intregi prin revenirea in sanul ei a fiilor risipitori de pe singura planeta razvratita din Univers.

De pe tronul Sau de slava, inconjurat de miile de fiinte create, in acordurile perfecte ale corurilor ingeresti, in prezenta nemijlocita a Fiului Sau Preaiubit, inima de Tata a lui Dumnezeu suspina dupa ceva: dupa prezenta mea si a ta acolo, langa inima Sa. Cand clipa aceea va sosi- si va sosi cu siguranta!- vom auzi, poate, cea mai frumoasa melodie ce i-a fost dat unui om sa o auda:

“TE-AM ASTEPTAT…CACI TE IUBESC CU O IUBIRE VESNICA!”

Lori Balogh

______________________________

Te Iubesc cu o Iubire Vesnica 03.ADANCIMILE IUBIRII / Lori Balogh

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:31 +0000

3. ADINCIMILE IUBIRII

Oare cat de adanc poate sa decada un om, astfel incat sa mai pota fi gasit si salvat de harul si iubirea lui Dumnezeu?

Cat de adinca este iubirea divina pentru omul pacatos?

Mai este har, speranta si lumina pentru cel mai decazut dintre decazuti ?

Iata cateva intrebari cu care ne intalnim adesea in viata. Si ce bine se simte sufletul nostru cand gasim raspuns la astfel de intrebari!

Va propun, in aceasta ocazie, sa sondam doar una din cele patru dimensiuni ale iubirii lui Dumnezeu, de care vorbeste apostolul Pavel in Epistola lui catre credinciosii din Efes, cap. 3, versetele 17-19:

“Asa incat Hristos sa locuiasca in inimile voastre prin credinta; pentru ca, avand radacina si temelia pusa in dragoste, sa puteti pricepe impreuna cu toti sfintii, care este largimea, lungimea, ADINCIMEA si inaltimea; si sa cunoasteti dragostea lui Hristos, care intrece orice cunostinta…”

Trei din cele patru dimensiuni ale iubirii lui Dumnezeu: inaltimea, lungimea si largimea, vor fi intelese in mod deplin doar de cei mantuiti, dupa revenirea Mantuitorului.

Cand rascumparatii Tatalui ceresc vor fi inaltati la cer, in acea calatorie printre sisteme solare si galaxii, catre tronul Lui Dumnezeu, insotiti de Persoana Mantuitorului si de garda cereasca a ingerilor, atunci ei vor intelege mai bine ca niciodata cat de “inalta”este iubirea lui Dumnezeu pentru omul pacatos.

Cand vesnicia se va derula inaintea lor, cand milioane de ani vor trece si totusi ei vor cunoaste mereu prospetimea tineretii si a primaverii; cand cei mantuiti vor realiza ca viata vesnica ce le-a fost daruita va fi atat de lunga cat viata unui Dumnezeu nemuritor, atunci ei vor intelege mai bine ca niciodata cat de “lunga” este iubirea lui Dumnezeu pentru omul pacatos.

Si, in sfarsit, cand, de-a lungul vesniciilor, cei mantuiti vor calatori de la o lume la alta, de la o galaxie la alta, fiind mereu uimiti de minunile descoperite in marea Creatiune a lui Dumnezeu, atunci vor intelege mai bine ca niciodata cat de “larga” este iubirea lui Dumnezeu pentru omul pacatos.

Dar “adincimea” iubirii lui Dumnezeu? Cand ne va fi dat sa o cunoastem pe deplin?

Raspunsul este: Acum! In aceasta viata!

Prin profetul Isaia, Domnul chiar ne indeamna sa sondam aceasta dimensiune a iubirii Sale:

“PRIVITI spre stanca din care ati fost ciopliti, SPRE GAURA GROPII DIN CARE ATI FOST SCOSI!” Isaia 51,1

Da! Este marele nostru privilegiu de a cunoaste inca din aceasta viata cat de “adanca” este iubirea lui Dumnezeu pentru noi, chiar daca traim putin si sarac pe un pamant blestemat, izolati de restul Creatiunii. Viata noastra, desi este scurta, este totusi suficienta pentru ca sa cunoastem aceasta dimensiune a iubirii divine.

Cu o conditie, insa: sa ne oprim din cand in cand din alergarea noastra si sa privim spre “gaura gropii” din care ne-a scos pe fiecare Tatal nostru ceresc.

Dar atentie! Sa nu privim prea mult, sa nu privim cu placere sau cu parere de rau!

S-ar putea sa ne cuprinda ameteala si sa cadem din nou in groapa din care tocmai am fost scosi de Mantuitorul. Si, s-ar putea ca aceasta cadere sa fie definitiva si fatala.

Cei care iubesc muntii si calatoresc mult pe culmile lor, cunosc o primejdie reala pentru unii oameni: cand esti sus, la peste 2000 de metri altitudine, iar in fata ta se deschide prapastia, simti o forta ciudata care te cheama spre adanc. Sunt unii oameni mai sensibili, care , in astfel de momente, sunt in mare primejdie: chiar daca nu au plecat de acasa cu intentii sinucigase, ei sunt pe cale sa dea curs chemarii tainice a adincurilor.

Pe plan spiritual, primejdia este aceeasi: un om intors la Dumnezeu se poate intoarce in groapa din care a fost scos de harul lui Dumnezeu, daca priveste cu prea multa insistenta la aceasta.

Ce ziceti de un fost betiv, care s-ar opri zilnic la usa birtului in care si-a pierdut averea, sanatatea, poate si familia? Poate ca intentia lui este buna. Poate vrea doar sa realizeze cat de mult a pierdut in viata din cauza acestui viciu. Dar, oricat de bune ar fi intentiile lui, oprirea zilnica in fata “gropii” din care a fost salvat, ar putea fi o cursa primejdioasa, ar putea insemna, ce altceva, decat o invitatie pentru a fi ispitit din nou. Si, poate pentru totdeauna!

Despre astfel de oameni, apostolul Petru scrie in termeni destul de duri:

“Cu ei s-a intamplat ce spune zicala adevarata: Cainele s-a intors la ce varsase, si scroafa spalata s-a intors sa se tavaleasca iarasi in mocirla.” 2 Petru 2,22

Cu un verset mai sus, acelasi apostol scrie:

“Ar fi fost mai bine pentru ei sa nu fi cunoscut calea neprihanirii , decat, dupa ce au cunoscut-o, sa se intoarca de la porunca sfanta, care le fusese data.” 2 Petru 2, 21

Asadar, sa privim din cand in cand spre gaura gropii din care ne-a salvat iubirea lui Dumnezeu, dar numai pentru a intelege cat de adanca este aceasta iubire. Sa nu cadem in gresala unor oameni, salvati de harul divin din “gropi” adanci, dar care, in zelul lor de a spune si altora experienta lor, povestesc cu lux de amanunte viata lor din trecut. Intentia poate fi buna, dar pericolul exista. S-ar putea ca, undeva in strafundurile inimii, sa sa se trezeasca o dorinta dupa vreun pacat parasit, iar chemarea adancului sa ne faca sa ametim si sa cadem din nou.

Nu este voia lui Dumnezeu sa zabovim prea mult pe marginea gropii din care ne-a salvat! Sa privim din cand in cand, pentru ca sa nu uitam de unde am fost salvati, si atat!

Cu siguranta ca Maria Magdalena ar fi avut ce povesti din “groapa” din care a salvat-o Mantuitorul. Totusi nu a facut-o. La fel, femeia din Samaria, talharul pocait, Zacheu, si multi altii. Si totusi Biblia nu ne ofera amanunte picante despre viata lor de dinainte de a-L cunoaste pe Hristos. Harul lui Dumnezeu a fost suficient de bogat pentru a astupa “gropile” in care au trait toti acesti oameni.

Pentru a intelege ceva din aceasta dimensiune a iubirii-adancimea-va invit sa privim pentru cateva clipe in experienta unica a unui profet al lui Dumnezeu:Iona.

Cartea lui Iona, datorita relatarii cu pestele cel mare care l-a inghitit pe profet, este considerata de sceptici drept o fictiune, o alegorie, un poem in proza, numai bun pentru a fi povestit copiilor inainte de a adormi. In acelasi timp, cei ce iau in serios aceasta carte, ca facand parte din Cuvantul inspirat al lui Dumnezeu, sunt considerati naivi, creduli, demni de a fi compatimiti.

Exista, insa, un argument puternic ca cele relatate in cartea lui Iona nu sunt basme de adormit copii, ci reprezinta adevarul. Stiti care este acest argument? Este vorba de marturia pe care Mantuitorul o face personal in legatura cu aceasta carte a Vechiului Testament:

“Drept raspuns, El le-a zis: Un neam viclean si desfranat cere un semn; dar nu i se va da alt semn, decat semnul proorocului Iona. Caci, dupa cum Iona a stat trei zile si trei nopti in pantecele chitului, tot asa si Fiul Omului va sta trei zile si trei nopti in inima pamantului.” Matei 12, 39-40

Intelegem de aici ca Mantuitorul a luat in serios aceasta carte, considerand-o o Scriptura inspirata. Daca Fiul lui Dumnezeu spune aceasta, cine suntem noi sa ne indoim de adevarul cuprins pe paginile ei? Va rog sa observati ca Domnul face o paralela intre experienta lui Iona si invierea Sa, apoi cu judecata finala. Daca experienta lui Iona nu ar fi reala, concluzia logica ar fi ca nici invierea lui Hristos, nici judecata finala nu ar fi evenimente reale.

Sa revenim la experienta uimitoare a lui Iona, acest profet considerat “mic”, nu in ce priveste lucrarea pe care a fost chemat sa o faca pentru Dumnezeu, ci prin dimensiunile reduse ale cartii sale.

Iona a trait si lucrat pe timpul regelui Ieroboam al doilea, intre anii 790-749 i.Hr., intr-o perioada in care Imperiul Asirian era in plina ascensiune, amenintand existenta lui Israel ca stat si natiune. Iona a fost un mare patriot. Desi gasim doar o singura referire la lucrarea lui , in 2 Regi 14, 25, intelegem din aceasta ca acest profet a luptat pentru poporul sau, pentru redobandirea teritoriilor sale.

Dumnezeu il trimite, insa, la Ninive, exact in capitala celui mai de temut dusman al poporului sau. Solia pe care trebuie sa o duca acolo este una de avertizare. Dumnezeu dorea sa-i crute pe asirieni. Era exact ceea ce nu dorea profetul. Asirienii erau vrajmasii de moarte ai poporului sau, si Iona nu concepea ca Dumnezeul lui Israel ar putea sa acorde har acestor pagani.

Ca om, incerc sa-l inteleg pe Iona. Dumnezeu ii cerea sa faca ceva ce nu incapea in mintea lui, ceva ce nu incapea in tiparele prejudecatilor sale.

Aici, insa, se probeaza credinta omului! Dumnezeu nu ne incearca credinta in lucrurile logice, in cele pe care le intelegem, le acceptam, ci mai ales in acele lucruri care par de neinteles.

Pentru Eva era de neinteles de ce Dumnezeu le-a interzis sa manance din fructele atat de atragatoare ale unui pom. Pentru batranul Avraam era de neinteles sa-si jertfeasca unicul fiu, primit prin fagaduinta si asteptat cu atata dragoste. Pentru poporul iudeu a fost de neinteles ca Fiul lui Dumnezeu sa se umileasca, intrupandu-Se in cel mai umil dintre cei umili, pentru ca, in final, sa moara de o moarte atat de rusinoasa pe o cruce de lemn.

Aici intervine, insa, adevarata credinta! Acolo unde nu intelegem caile lui Dumnezeu, credinta merge mai departe, avand deplina incredere in intelepciunea si iubirea Tatalui ceresc. Cat de mult avem de invatat de la copiii nostri ce inseamna adevarata credinta! Ei nu ne inteleg intotdeauna planurile, insa se incred in noi, in dragostea pe care au citit-o in ochii nostri, au auzit-o in tonul vocii noastre, sau poate in tacerea sufletului nostru. Aceasta este credinta unui copilas, pe care, din cauza rautatilor si vicleniilor cu care ne intalnim adesea in viata, am pierdut-o.

Iona nu a trecut examenul credintei. In loc sa mearga la Ninive, fuge intr-o directie aproape opusa, spre Tars, o localitate aflata undeva in sudul Turciei de azi. Cunoastem ce a urmat: Domnul trimite o furtuna pe mare; oamenii, ingroziti, se intreaba de ce aceasta furtuna. Probabil ca ei intuiesc faptul ca aceasta nu are cauze naturale, motiv pentru care trag la sort pentru a-l gasi pe vinovat. Si sortul cade, pe cine altcineva, decat pe Iona. Oamenii acestia, care il insoteau pe profetul lui Dumnezu pe corabie, erau pagani. Dar niste pagani cu bun simt! Cand au auzit din gura lui Iona adevarul, ei ar fi putut sa-l arunce peste bord in clipa imediat urmatoare. Totusi nu o fac, inainte sa-l intrebe pe profet: “Ce sa-ti facem?”

In final, Iona este arucat peste bord, la propria lui sugestie.

Ce va face Dumnezeu cu acest profet neascultator, rebel, dispus mai degraba sa moara decat sa asculte de voia Lui? Il va abandona in groapa in care singur s-a aruncat?

Este interesant cum procedeaza Dumnezeu in cazul acestui copil dificil si rebel: El nu-i arunca lui Iona un colac de salvare; nici nu trimite vreun helicopter al pazei de coasta pentru a-l salva; nici nu face cu el o minune ca sa mearga pe ape, asemenea lui Petru mai tarziu. Dumnezeu ingaduie sa se intample o minune unica, nemaiauzita, din care profetul Sau neascultator, dar si noi, sa invatam ce inseamna adancimea iubirii Lui pentru omul pacatos: un peste mare ( un chit, dupa cele spuse de Mantuitorul ), il inghite pe Iona, care timp de trei zile ramane in viata in acest veritabil submarin biologic.

Acolo, in intunericul adancului, Iona are timp sa mediteze. Trec minutele, orele, si el, contrar oricaror asteptari si contrar oricaror legi naturale, continua sa traiasca. Trebuia sa moara din primele clipe, si totusi traieste. Iona este nedumerit: oare de ce il mai tine Dumnezeu in viata? Ce i-a mai pregatit ? Si profetul se revolta, vrea sa moara, dar moartea nu vine. Trec alte si alte ore, care lui Iona i se par o vesnicie. Intrebarile il chinuiesc, dar nu are cine sa-i raspunda la ele. Ba, ar avea Cine sa-i raspunda, insa Iona este inca suparat pe Dumnezeu, si nu apeleaza la El. Trec alte si alte ore…Duhul lui Dumnezeu lucreaza la inima lui aproape impietrita, si, incet-incet, Iona se imblanzeste. Isi vede pacatosenia, regreta neascultarea sa, si devine din ce in ce mai constient de iubirea lui Dumnezeu care nu l-a abandonat.

La sfarsitul a trei zile cat o vesnicie, Iona se preda iubirii divine, rostind acea memorabila rugaciune, pe care o gasim relatata in cap. 2 al cartii sale.

“Iona s-a rugat Domnului, Dumnezeului sau, din pantecele pestelui, si a zis:

“In stramtorarea mea, am chemat pe Domnul, si m-a ascultat; din mijlocul locuintei mortilor am strigat, si mi-a auzit glasul. Si totusi, ma aruncasei in adanc, in inima marii, si raurile de apa ma inconjurasera; toate valurile si toate talazurile Tale au trecut peste mine. Ziceam: Sunt lepadat dinaintea ochilor Tai! Dar iarasi voi vedea Templul Tau cel sfant. Apele m-au acoperit pana aproape sa-mi ia viata, adancul m-a invaluit, papura s-a impletit in jurul capului meu. M-am coborat pana la temeliile muntilor, zavoarele pamantului ma incuiau pe vecie; DAR TU M-AI SCOS VIU DIN GROAPA, Doamne, Dumnezeul meu! Cand imi tanjea sufletul in mine, mi-am adus aminte de Domnul, si rugaciunea mea a ajuns pana la Tine, in Templul Tau cel sfant. Cei ce se lipesc de idoli deserti indeparteaza indurarea de la ei. Eu, insa, Iti voi aduce jertfe cu un strigat de multumire, voi implini juruintele pe care le-am facut. Mantuirea vine de la Domnul.”

Observati, va rog, cateva metafore pe care le foloseste profetul, si care ne sugereaza adancimea in care il aruncase neascultarea sa de Dumnezeu:

v.2 –“Din mijlocul locuintei mortilor am strigat…”

Poate fi un loc mai adanc in care poate cadea un om decat “mijlocul locuintei mortilor”?

v.3 –“Ma aruncasei in adanc, in inima marii…”

Poate exista un abis mai profund decat inima marii?

v.4 –“Ziceam: Sunt lepadat dinaintea ochilor Tai…”

Poate fi un loc mai adanc, mai departe de Fata Domnului, decat situatia in care un om este lepadat de El?

v.5 –“Adancul m-a invaluit…”

v.6 –“M-am coborat pana la temeliile muntilor…”

Poate exista un loc pe acest pamant mai adanc decat temeliile muntilor?

Da! Iona, profetul adevaratului Dumnezeu, care prin natura chemarii sale, trebuia sa fie pe cele mai inalte culmi, in pozitia cea mai apropiata de Dumnezeu, se gasea intr-o situatie cu totul opusa:

1) Din punct de vedere geografic, Iona se gasea in cel mai de jos loc de pe pamant, la temeliile muntilor, pe fundul marii, intr-o directie opusa aceleia in care il trimisese Dumnezeu.

2) Din punct de vedere spiritual, Iona se gasea in cea mai indepartata ipostaza in care se poate gasi un om: razvratire fata de vointa Lui Dumnezeu, descurajare, si sentimental de a fi lepadat.

Ce poate fi mai rau dacat atat? Mai este posibila salvarea pentru un astfel de om?

Este iubirea lui Dumnezeu atat de adanca incat sa ajunga si pana la Iona, in mijlocul locuintei mortilor?

Unul din scopurile pentru care Providenta divina a randuit ca in Biblie sa avem si scurta carte a lui Iona este si acesta: EXISTA SPERANTA! IUBIREA LUI DUMNEZEU PENTRU OMUL PACATOS ESTE ATAT DE ADANCA INCAT NU EXISTA ADANCIME A PACATULUI UNDE EA SA NU POATA AJUNGE.

Corrie Ten Boom, o supravietuitoare a lagarelor naziste, povesteste in cartea sa, “Refugiul” tristele experiente de viata pe care le-a trait in anii cumpliti ai celui de-al doilea razboi mondial. Facea parte dintr-o familie crestina respectabila din Olanda. Cand razboiul a inceput sa-si arate coltii, intreaga ei familie s-a mobilizat pentru a salva evrei cautati de nazisti pentru a-i trimite in lagarele de exterminare. Au salvat de la moarte peste 400 de evrei, insa nazistii au aflat de actiunile lor, cu ajutorul unui tradator. Au fost arestati si trimisi in lagarele de concentrare, unde, rand pe rand, au murit, cu exceptia autoarei. Corrie si-a pierdut tatal, apoi fratele, apoi sora ei, Betsi, o crestina veritabila, apoi intreaga familie. Intrebari peste intrebari, la care nu gasea nici un raspuns. Razboiul s-a incheiat, iar Corrie si-a dedicat tot restul vietii predicarii Evangheliei. Spre sfarsitul vietii, rememorand tristele experiente traite, aducandu-si aminte de iadul indurat in lagarele in care i-au fost rapite cele mai dragi fiinte, Corrie Ten Boom marturisea ca nu L-a inteles intotdeauna pe Dumnezeu, multe intrebari ramanand fara raspuns. In ciuda tuturor relelor pe care le-a indurat din partea oamenilor, Corrie a inteles un lucru esential, pe care-l marturisea spre sfarsitul vietii:

“ Nu exista nici o adancime mai mare decat profunzimea iubirii lui Dumnezeu.”

“Cand imi tanjea sufletul in mine, mi-am adus aminte de Domnul, si rugaciunea mea a ajuns pana la Tine, in Templul Tau cel sfant.” Iona 2,7

De cate ori nu ni se intampla si noua acelasi lucru! De cate ori nu ne aducem aminte de Dumnezeu doar cand ajungem in groapa fara iesire a pacatului! De cate ori Tatal ceresc, in indurarea Sa, nu este nevoit sa ingaduie sa ne inghita cate un “peste” mare, sa vina peste noi cate o suferinta nedorita, pentru ca acolo, in mijlocul ei, sa ne aducem aminte de El, Mantuitorul nostru.

Rugaciunea lui Iona ajunge din inima marii pana la cea mai inalta culme a Universului-Templul ceresc, acolo unde se afla tronul lui Dumnezeu. Este rugaciunea care strabate cea mai mare distanta geografica posibila, si care totusi ajunge la destinatie intr-o clipa.

Si tot intr-o clipa vine si raspunsul!

Oh! Cat de adanca este iubirea lui Dumnezeu!

La judecata finala nu va exista nici un om care sa-I reproseze Tatalui ceresc ca iubirea si harul Sau nu l-au ajuns si pe el; nu va exista nici un om care sa spuna : “Eu am decazut prea adanc pentru ca sa mai pot fi iertat.”

Nu! Nu va exista o astfel de scuza!

Din experienta neascultatorului profet Iona invatam ca nu exista loc pe acest pamant de unde sa nu ne putem ruga. Zonele de acoperire pentru diferitele retele de telefonie mobila difera de la o retea la alta. Unele retele au o zona de acoperire mai intinsa, altele-mai restransa. Rugaciunea are o zona de acoperire maxima, de suta la suta.

Experienta lui Iona ne arata ca nu exista bariere in calea celui ce vrea sa intre in legatura cu Creatorul sau.

Care este concluzia pe care o trage Iona dupa cele trei zile de framantari si lupte sufletesti, in burta pestelui?

“Mantuirea vine de la Domnul.” Iona 2,9

Este lucrul pe care-l intelegem cel mai greu in viata! Desi aceasta este esenta Evangheliei!

Undeva, in subconstientul nostru, noi avem totusi impresia ca o infima parte din mantuire vine si din ceea ce facem noi. Dumnezeu este nevoit adesea sa ingaduie sa traim experienta scufundarii in cele mai teribile descurajari, sa fim inghititi de probleme, pentru ca sa recunoastem in final ca salvarea vine doar de la El. Cand invatam lectia, cand recunoastem ca mantuirea este lucrarea Lui, nu a eforturilor si a desteptaciunii noastre, incercarea isi pierde obiectul, si Tatal ceresc ii pune capat, poruncind:” Destul! Zgura a fost inlaturata! Acum a ramas doar aurul curat!”

“Domnul a vorbit pestelui, si pestele a varsat pe Iona pe pamant.” Iona 2, 10

Stiti ce semnificatie are acest lucru? Dumnezeu ne da o noua sansa: ne pune picioarele pe pamant sigur, pentru ca apoi, cu o noua experienta castigata, avand o noua cunoastere a iubirii Sale, sa putem trai si lucra pentru El si pentru semenii nostri.

Ce ziceti? Dupa aceasta “aventura” neobisnuita prin care a trecut, lui Iona i s-a dat voie sa plece in concediu?

“Cuvantul Domnului a vorbit a doua oara lui Iona, astfel: “Scoala-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, si vesteste acolo strigarea pe care ti-o voi da!” Iona 3,1

Dumnezeu nu renunta asa de usor la planurile Sale. Corijentele pe care le acumulam in scoala mantuirii, trebuie sa fie luate. Cu orice pret! Daca pierdem un examen, El ne va oferi alte sanse sa luam acel examen. Aceasta pentru ca in Imparatia Sa nu pot intra restantieri. Toti mantuitii vor avea licenta luata in aceasta inalta scoala a mantuirii.

Acum, la final, va fac o marturisire: Poate veti uita tot ce am spus (scris ) pana aici. E firesc sa uitam multe lucruri. Un singur lucru va rog sa nu-l uitati: Indiferent prin ce ne este dat sa trecem in viata, sa nu va indoiti nici macar pentru o clipa de adancimea iubirii lui Dumnezeu!

Caci El ne asigura: “TE IUBESC CU O IUBIRE VESNICA!”

Lori Balogh

______________________________

Te Iubesc cu o Iubire Vesnica 04.E GREU SA FII PIERDUT! / Lori Balogh

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:31 +0000

4. E GREU SA FII PIERDUT !

Foarte adesea, oameni care si-au pus intreaga lor speranta in mantuirea realizata de Mantuitorul, sunt framantati de doua intrebari gemene:

“E usor sau e greu sa fii mantuit?”

“E usor sau e greu sa fii pierdut?”

Intrebarile acestea nu ar avea nici o importanta practica, daca nu ar fi legate de caracterul lui Dumnezeu, pe care, orice om care doreste mantuirea, trebuie sa-l cunoasca cat mai bine. De fapt, raspunsul pe care il dam acestor doua intrebari demonstreaza cat Il cunoastem de bine pe Dumnezeul nostru.

Aceia dintre noi care au ajuns la concluzia ca este usor sa fii mantuit, si greu sa fii pierdut, au o anumita perceptie a iubirii si dreptatii lui Dumnezeu; cei care, dimpotriva, au ajuns la concluzia ca este greu sa fii mantuit, si usor sa fii pierdut, au o alta imagine despre El.

Daca am putea face un sondaj ad-hoc pe marginea celor doua intrebari, sunt convins ca raspunsurile ar fi diferite, desi avem aceeasi credinta, aceeasi doctrina biblica, si facem parte din aceeasi biserica. De ce?

Pentru simplul motiv ca, in functie de experientele noastre cu Dumnezeu, in functie de timpul pe care l-am acordat studiului Bibliei si rugaciunii, noi Il intelegem diferit , Il cunoastem diferit pe Dumnezeu. Nu in zadar apostolul Pavel dorea din toata inima ca sa ajungem “toti la unirea credintei si a cunostintei Fiului lui Dumnezu, la starea de om mare, la inaltimea staturii plinatatii lui Hristos.” Efeseni 4,13

Asadar: E usor sau greu sa fii mantuit? E usor sau greu sa fii pierdut?

Iata o mare dilema!

Va invit sa cautam impreuna un raspuns care sa ni-L descopere pe Dumnezeu asa cum este El in realitate, nu in mintile pline de prejudecati ale unor oameni. Deschizand Scripturile in Evanghelia lui Matei 7,13-14, citim:

“Intrati pe poarta cea stramta.Caci larga este poarta, lata este calea care duce la pierzare, si multi sunt cei ce intra pe ea. Dar stramta este poarta, ingusta este calea care duce la viata, si putini sunt cei ce o afla.”

Ce vrea sa spuna Domnul Hristos prin aceasta afirmatie? Vrea El sa ne convinga de faptul ca e greu sa fii mantuit, dar, in acelasi timp, e atat de usor sa fii pierdut? La prima vedere, aceasta ar fi concluzia.

Daca privim, insa, cu atentie cele spuse de Mantuitorul, nu gasim nici un indiciu ca ar fi mai greu sa mergi pe o cale , si mai usor sa mergi pe cealalta. El doar ne prezinta cele doua cai, indemnandu-ne sa o alegem pe cea ingusta. Care din ele este mai grea decat cealalta, ramane sa aflam impreuna.

Oare de ce asa de putini oameni merg pe calea cea ingusta? Pentru ca este o cale grea, sau din cu totul alte motive?

Si de ce majoritatea omenirii prefera calea cea larga? Pentru ca este mai usoara, sau din alte motive?

As dori sa va pun o intrebare: Unde este mai usor sa inaintezi: pe o poteca ingusta de padure, sau pe o strada supraaglomerata din centrul capitalei, la o ora de varf? Raspunsul este evident: oricat de ingusta ar fi cararea de munte, si oricat de obositor ar fi urcusul, este de preferat sa mergi pe o astfel de cale, decat sa ai nervii intinsi la limita pe strazile aglomerate, prafuite si zgomotoase ale nu stiu carui oras.

Ce intrebari puerile!- ar putea gandi cineva. Le-am pus doar pentru a intelege un amanunt important: daca este ingusta calea pe care ne invita Mantuitorul, aceasta nu inseamna ca aceasta cale este si grea. S-ar putea ca cealalta cale, cea larga, in ciuda aparentelor ei imbietoare, sa fie infinit mai grea decat prima.

Inca un amanunt important: calea care duce la viata este, intr-adevar o cale ingusta; ea este , totusi, suficient de incapatoare pentru ca alaturi de mine si de tine sa mearga si Domnul. Si ce bine ne simtim cand, in momentele grele, cand suntem gata sa abandonam lupta, El ne ia in bratele Sale si ne trece peste orice obstacole! Aceasta doar in afara de cazul in care cineva nu isi ingusteaza din proprie initiativa calea, astfel incat Domnul sa nu mai aibe loc langa el. In acelasi timp, calea care duce la pierzare, desi este larga, fiind atat de aglomerata, oamenii care umbla pe ea se imbrancesc, se lovesc, se calca in picioare fara mila. Si ce trist este cand nu se gaseste nimeni care sa-i ajute in momentele grele!

Cand Domnul Isus ne vorbeste de calea vietii ca fiind o cale ingusta, El nu vrea sa ne sperie; El vrea doar sa ne deschida ochii si sa fim realisti; El vrea sa nu ne poticnim cand vom vedea ca pe aceasta cale vor merge atat de putini, in comparatie cu cei ce aleg calea cea larga.

Departe de Mantuitorul intentia de a ne speria cu ideea ca e greu sa fii mantuit! Daca este vreo greutate, aceasta consta in altceva: sa stii sa renunti la timp la bagajele inutile care ti-ar ingreuna inaintarea.

Cei ce au ales calea cea larga…Vai de ei! Sunt multi, aglomeratia este mare, sunt singuri in momentele grele ale vietii, si in plus, ei cara dupa ei, in acea aglomeratie, si bagajele atat de grele ale firii pamantesti

S-a intiparit in mintea oamenilor, indiferent ca sunt crestini sau pagani, prejudecata ca drumul spre mantuire este unul anevoios, lung, epuizant, in timp ce calea spre pierzare este usoara, alunecoasa.

Oare Dumnezeul in care credem gaseste placere in a ne vedea epuizati, obositi si mereu abatuti pe calea manturii?

Pe de alta parte, privind la multimile de oameni rataciti care au ales calea cea larga, poate fi El indiferent fata de soarta lor? Ii va lasa El pe acesti copii ai Sai neascultatori sa se piarda atat de usor?

Un pastor a vizitat o membra in varsta a bisericii sale. Era o femeie care implinise optzeci de ani, o femeie bine educata. Dupa ce a discutat lucruri obisnuite, pastorul a intreabat-o daca ar putea sa o ajute cu ceva. Femeia i- a raspuns:

“Da! Daca ai putea sa ma scoti din aceasta biserica, din aceasta religie, sa ma tii departe de Biblie, de Dumnezeu si de credinta.”

“Iertati-ma, dar n-am inteles”-i-a raspuns pastorul. Apoi femeia a continuat:

“Am fost prinsa intr-o capcana. Am crescut intr-o familie de misionari. S-a plantat in mine toata aceasta rutina a religiei. Merg la ora de rugaciune in fiecare miercuri seara. Nu pot sa nu ma duc, cu toate ca nu vreau. Merg la biserica in fiecare saptamana, desi as dori sa nu merg. Am incercat sa ma rup de biserica si de Dumnezeu. Am incercat sa ignor toata aceasta problema, dar nu pot. “

Ce parere aveti despre o astfel de marturisire? E socanta, nu? Probabil ca pastoral acelei femei nu a putut dormi in noaptea aceea.

Dincolo de impactul emotional pe care il poate avea o astfel de marturisire, cuvintele sincere ale acestei femei dezvaluie un mare adevar: Nu este deloc usor sa fugi de iubirea lui Dumnezeu! Nu este deloc usor sa renunti la mantuire! Nu este deloc usor sa mergi pe calea cea larga! Dumnezeu nu renunta atat de usor la un copil al Sau pentru salvarea caruia a platit un pret asa de mare.

Da! Este greu, foarte greu sa fii pierdut. Pe drumul care duce la pierzare, Tatal ceresc, pentru a-i intoarce pe oameni de pe aceasta cale, a asezat bariere uriase, munti de piedici. El nu violeaza libertatea noastra de alegere, insa, in dragostea ce ne–o poarta, a facut ca aceasta cale sa fie cat mai grea. El spera ca, vazand aceste greutati, unii oameni sa isi vina in fire si sa se intoarca spre El. Cat mai curand.

Iata ce scrie pana inspirata, in cartea “Cugetari de pe Muntele Fericirilor”, pag. 139:

“Sa nu trageti concluzia ca drumul care duce in sus este greu, iar cel care duce in jos este usor. Pe calea care duce la moarte sunt dureri si pedepse, sunt intristari si dezamagiri, sunt avertizari de a nu mai continua. Dragostea lui Dumnezeu a facut sa fie greu ca cei nepasatori si incapatanati sa se distruga pe ei insisi.”

Care sunt acele “bariere” pe care iubirea lui Dumnezeu le aseaza pe calea cea larga, pe calea ce duce la pierzare?

Iata cateva din ele!

1. CONSTIINTA. ( =echivalentul cuvantului biblic “cuget”)

Este, probabil, cea mai mare bariera asezata de Tatal ceresc pe calea ce duce la pierzare. Inca nu stim ce este ea, dar stim ca functioneaza eficient; dupa cum nu intelegem inca multe taine ale naturii, si totusi ne bucuram de ele.

Unii spun ca ea, constiinta, este Duhul Sfant, insa nu este adevarat. Duhul Sfant ne vorbeste prin constiinta, dar constiinta nu este Duhul Sfant. Am putea sa o definim ca pe un organ ( madular ) ceresc in trupul nostru pamantesc. Dar chiar daca nu stim inca sa o definim si sa o explicam, ea exista si lucreaza. Mai mult decat atat, existenta ei da mari batai de cap evolutionistilor, care nu pot explica prezenta ei intr-o lume dominata de “ legea conservarii de sine”.

In Evanghelia lui Ioan, cap.8, ni se relateaza un caz tulburator: cativa farisei si carturari au venit la Mantuitorul, aducand cu ei o femeie prinsa in adulter. Ce sa faca cu ea? Ei stiau prea bine; erau doar intelectualii poporului. De data aceasta insa, pe ei nu-i interesa atat de mult situatia femeii, cat ii interesa sa-L prinda intr-un fel pe Domnul intr-o cursa.

Raspunsul lui Isus este memorabil:

“Cine dintre voi este fara pacat, sa arunce cel dintai cu piatra in ea.” Ioan 8,7

Efectul a fost imediat:

“Cand au auzit ei cuvintele acestea, S-AU SIMTIT MUSTRATI IN CUGETUL LOR, si au iesit afara, unul cate unul, incepand de la cei mai batrani, pana la cei din urma…” Ioan 8,9

Constiinta a intrat in functiune, incercand sa-i impiedice pe acesti oameni sa adauge inca un pacat la viata lor deja pacatoasa din trecut.

Cat de recunoscatori ar trebui sa-I fim lui Dumnezeu ca a asezat in fiinta noastra o asemenea bariera in calea raului! Doar in vesnicie vom realiza, poate, de cate rele am fost feriti datorita unei constiinte mentinuta treaza de Duhul lui Dumnezeu. Daca vor fi oameni pierduti pentru vesnicie, aceasta se va intampla doar pentru ca o viata intreaga s-au luptat impotriva glasului ei veghetor.

2. SUFERINTA-este un alt mare obstacol pus de Creator in calea celor ce merg spre pierzare.

Cartea lui Iov este cartea care ne vorbeste despre suferinta mai mult decat oricare alta carte din Scriptura De pe paginile ei, intelegem multe lucruri despre originea suferintei, despre rolul ei in viata oamenilor, despre atitudinea lui Dumnezeu fata de suferinta umana. Din toata aceasta filozofie a suferintei, doresc sa aleg acum doar cateva afirmatii ale lui Elihu, unul din prietenii lui Iov.

“Dumnezeu vorbeste insa, cand intr-un fel, cand intr-altul, dar omul nu ia seama…

SI PRIN DURERE ESTE MUSTRAT OMUL in culcusul lui, cand o lupta necurmata ii framanta oasele.” Iov 33, 14; 19

De ce ne “vorbeste” Dumnezeu uneori in acest fel? Ii place sa ne vada tristi, abatuti, loviti, doborati? Nicidecum! Sadismul este ceva strain de natura lui Dumnezeu. Daca totusi El ingaduie suferinta in viata copiilor Sai, o face cu un scop nobil:

“Ca sa abata pe om de la rau, si sa-l fereasca de mandrie; ca sa-i pazeasca sufletul de groapa, si viata de loviturile sabiei.” Iov 33, 17-18

Suferinta, indiferent de formele prin care se manifesta in viata unui om: durere fizica, despartire, moarte, violenta, injosire…nu isi are originea in Dumnezeu. Cu toate acestea, pentru ca suferinta este legata de natura pacatoasa a omului, El o converteste intr-o mare binecuvantare, si se foloseste de ea spre binele nostru vesnic.

Nicolae Iorga spunea, intr-una din cugetarile sale: “ PRINTRE LACRIMI, OCHII VAD MAI BINE!”

Oare chiar asa sa fie?

Imi amintesc de un var, care, in ziua in care baietelul lui implinea un an de viata, descoperea sub brat o tumoare. Fiind medic, si-a dat seama pe loc de tragedie: era un cancer patruns in sistemul limfatic. Doar doua sau trei luni mai avea de trait, orice tratament ar fi facut. Boala teribila si-a urmat cursul, spre deznodamantul final. L-am vizitat de mai multe ori, temandu-ma ca ar putea sa fie descurajat, poate chiar razvratit impotriva lui Dumnezeu, care a ingaduit o asemenea tragedie in viata familiei sale.

Spre surprinderea si spre bucuria mea, nu mi-a fost dat sa aud nici macar un singur cuvant de necredinta sau de indoiala cu privire la dragostea lui Dumnezeu fata de el. Dimpotriva, l-am auzit multumindu-I Tatalui ceresc pentru aceasta boala. Marturisea ca nici o alta boala sau suferinta nu l-ar fi intors la Dumnezeu. Cancerul a fost cel care l-a intors definitiv de pe caile pe care mersese aproape patru decenii departe de Dumnezeu.

Desi cunostea adevarul din copilarie, lumea cu ispitele ei l-au tinut departe de biserica, departe de o viata activa si rodnica pentru Dumnezeu. Teribila boala a fost ca o palma care l-a trezit la realitate, din amagitorul vis al lumii noastre. A incheiat legamant cu Dumnezeu prin botez, apoi, in putinele zile pe care le-a avut de trait, a incercat sa slujeasaca cum a putut mai bine nevoilor celor din jur; apoi, in final, cu putine zile inainte de a inchide ochii, mi-a marturisit:

“Simt asa o pace in sufletul meu!”

Doar in vesnicie vom vedea ce mare binecuvantare poate fi suferinta in viata unui om pacatos ca mine si ca tine! Cutitul este de temut daca se gaseste in miinile unui criminal; daca el este in mina unui chirurg, el poate da viata.

3. CUVANTUL LUI DUMNEZEU-BIBLIA este un alt mijloc folosit de cer pentru a ne abate de la calea cea larga.

Am inteles ca in America, cei care se duc in week-end in diferite statiuni de odihna, cu scopuri nu tocmai curate, au surpriza neplacuta sa gaseasca pe noptiera din camera, o Biblie. Sunt si turisti care o citesc; cei mai multi, insa, o ascund in dulap, pentru a nu fi martora la nelegiuirile lor.

Ceva asemanator se intampla si pe meleagurile noastre, unde icoanele din dormitoare sunt intoarse uneori cu fata spre perete…

Un pastor a povestit o intamplare petrecuta cu ocazia unei evanghelizari intr-un anumit oras. Se punea problema inchirierii unei sali, cand s-a ivit o piedica: sala trebuia impartita in doua: o jumatate din ea urma sa fie inchiriata pentru o serata de dans, cealalta jumatate, pentru evanghelizare. Dupa ce s-a gandit putin, administratorul salii a spus:

“Daca oamenii vor veni sa se distreze, si va vor vedea pe voi cu Biblia sub brat, asta le va ruina toata distractia.”

Ca urmare, administratorul a refuzat sa inchirieze sala pentru evanghelizare.

Iata ce frana a pus Dumnezeu pe calea care duce la moarte! Si nu este de ignorat!

“Caci Cuvantul lui Dumnezeu este viu si lucrator, mai taietor decat orice sabie cu doua taisuri; patrunde pana acolo ca desparte sufletul si duhul, incheieturile si maduva; JUDECA SIMTIRILE SI GANDURILE INIMII.” Evrei 4,12

4. RUGACIUNEA DE MIJLOCIRE- o alta piedica uriasa asezata pe calea ce duce la pierzare.

Daca ti-a spus cineva vreodata ca se va ruga pentru tine, indiferent de problema ta, lucrul acesta nu-l vei uita usor. Constienta ca cineva se roaga pentru intoarcerea ta la Dumnezeu, chiar daca acum nu doresti sa o faci, te va urmari tot restul vietii. Un tanar marturisea ca, daca ar dori sa refuze mantuirea, ar trebui sa uite toate rugaciunile tatalui sau, pe care le auzea atunci cand dadea buzna in biroul acestuia. Tatal se ruga adesea cu glas tare pentru fiul sau, si aceste rugaciuni au ramas intiparite in mintea copilului pentru tot restul vietii, urmarindu-l pas cu pas, si influentandu-i deciziile.

“Simone, Simone, Satana v-a cerut sa va cearna ca graul. Dar Eu m-am rugat pentru tine, ca sa nu se piarda credinta ta…” Luca 22,31-32

Ce s-ar fi intamplat cu Petru daca nu ar fi fost rostita aceasta rugaciune pentru el? Probabil ca s-ar fi pierdut pentru totdeauna. Istoria biblica ar fi consemnat nu unul, ci doi sinucigasi din grupul ucenicilor. Rugaciunea Mantuitorului a fost aceea care l-a salvat pe Petru. Pe cand se jura si se blestema ca nu-L cunoaste pe Isus, Petru si-a adus aminte de cuvintele Domnului sau: “M-am rugat pentru tine..” Si inima i s-a sfasiat de durere. Apoi a fugit in Ghetemani si a plans cu amar. Erau lacrimile regasirii caii celei inguste, dupa ce, pentru cateva ore, ratacise pe calea cea larga.

Am citit despre experienta trista a unei familii de misionari, reintorsi acasa foarte descurajati. Erau atat de descurajati incat au renuntat sa mai participe la serviciile divine ale bisericii, cerandu-le membrilor acesteia sa nu se roage pentru ei. Cererea lor, insa, era de neconceput pentru fratii de credinta. Acestia, in pofida cererii facute, au continuat sa se roage, atat in biserica, cat si acasa.

Dupa prima saptamana de rugaciune s-a intamplat ceva cu totul neasteptat: casa misionarului a ars. Nedumerire totala. Oare acesta sa fie raspunsul la rugaciunile lor unite? Oamenii nu stiau daca era bine sa continue sa se roage pentru acea familie, sau acesta era un semn ca trebuie sa se opreasca aici. Au continuat, totusi, sa se roage. In saptamana urmatoare, ziarul local a publicat un articol in care se afirma ca misionarul suferise o mare pierdere financiara. Banca in care aveau depuse economiile daduse faliment. Din nou fratii si-au pus problema daca trebuie sa continue sau nu sa se roage pentru familia greu lovita a misionarului. Au continuat, desi nu intelegeau nimic din ceea ce se intampla. Au continuat sa se roage zi dupa zi, saptamana dupa saptamana, pana cand, dupa o luna, intr-o dimineata de sabat, intreaga familie a misionarului era prezenta in biserica. Cosmarul descurajarii trecuse, iar necazurile mari prin care trecusera in ultima perioada de timp nu au facut altceva decat sa le trezeasca din nou in inima dorul dupa o alta lume, mai buna si mai dreapta.

Acum, dupa ce am inteles cate ceva din mijloacele pe care le foloseste Tatal nostru ceresc pentru a ne aduce inapoi la Sine, ma intreb si va intreb din nou:

E usor sau e greu sa fii mantuit? E usor sau e greu sa fii pierdut?

Care din cele doua cai este mai grea: cea ingusta, sau cea larga?

Ca intotdeauna, aparentele inseala: calea cea ingusta, pe care Mantuitorul ne invita sa mergem, este una infinit mai usoara decat calea cea larga, pe care se afla majoritatea omenirii. Pe acesta cale mergem alaturi de Domnul Isus, Cel care a deschis drumul, care l-a curatat de tot ce ne poate primejdui mantuirea. Pe aceasta cale mergem liberi, plini de speranta, cu bucuria mantuirii in suflete, cu ochii scanteind de dor dupa patria cereasca promisa.

Da! Calea cea ingusta, care duce la cer, este o cale usoara.

“Toata inteligenta cerului se uneste in telul comun de a ne face calea spre mantuire cat mai usoara.” Review and Herald, 29 apr.1890

Dar reciproca nu este si ea la fel de adevarata? Cu siguranta!

“Calea celor stricati este pietroasa”, scrie inteleptul Solomon, dupa ce a simtit lucrul acesta din propria experienta. ( Proverbe 13,15 up. )

Eu nu te cunosc, si poate nu te voi cunoaste niciodata in aceasta viata. Nu stiu daca ai ales sa mergi pe calea cea ingusta, alaturi de Mantuitorul, sau, dimpotriva, te lasi dus de valul lumii pe calea cea atat de amagitoare a pacatului. Un lucru doresc, insa, sa il intelegi: Daca ai ales sa nu te intereseze mantuirea sufletului tau, daca ai ales calea cea larga a despartirii de Dumnezeu, nu-ti va fi usor! Va trebui sa te lupti o viata intreaga impotriva constiintei tale, va trebui sa fugi de Cuvantul lui Dumnezeu in orice clipa a vietii, va trebui sa te lupti impotriva rugaciunilor care se vor inalta la cer pentru salvarea ta. Va trebui sa te lupti cu ingerii ceresti trimisi sa ne slujeasaca noua, oamenilor. Va trebui sa lupti cu toate suferintele ingaduite de Tatal ceresc in viata ta, ca sa te trezeasca. Va trebui sa te lupti cu cea mai mare forta din Univers-IUBIREA LUI DUMNEZEU.

Ce zici? Ai vreo sansa sa invingi toate acestea?

Daca, totusi, vei invinge, vei fi pierdut… pentru vesnicie!

Daca, dimpotriva, te vei lasa invins de iubirea divina, vei fi mantuit si vei avea privilegiul de a trai o vesnicie in prezenta Celui care ne spune fiecaruia:

“TE IUBESC CU O IUBIRE VESNICA!”

Lori
______________________________

Te Iubesc cu o iubire Vesnica 05.CAT VALOREAZA UN OM / Lori Balogh

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:31 +0000

5. CAT VALOREAZA UN OM ?

Nu cred ca exista vreun om caruia sa nu-i placa cerul instelat. Oricat ar fi cineva de obosit, imaginea maiestoasa a cerului trezeste in sufletul omului niste simtaminte deosebite.

Acelasi cer impresionant, care ne incanta cu frumusetea, ordinea si perfectiunea legilor mecanicii ceresti, toate vorbind despre un Creator Atotputernicsi Intelept, era privit si de imparatul David cu trei milenii in urma. Simtaminte complexe se nasteau in inima sa in acele momente.

Uneori se simtea coplesit de atata slava, putere si intelepciune pe care le vedea la Creatorul tuturor lucrurilor. Din aceste trairi sufletesti s-a nascut Psalmul 19, unul dintre cei mai frumosi psalmi ai lui David.

Alteori, in inima sa se nasteau intrebari fundamentale cu privire la om, la existenta sa, cu privire la valoarea sa. Din aceste intrebari filozofice, din aceste framantari ale spiritului omenesc s-a nascut Psalmul 8.

“Doamne, Dumnezeul nostru, cat de minunat este Numele Tau pe tot pamantul! Slava Ta se inalta mai presus de ceruri…

Cand privesc cerurile, lucrarea mainilor Tale, Luna si stelele pe care le-ai facut, imi zic: Ce este omul, ca sa Te gandesti la el? Si fiul omului, ca sa-l bagi in seama?”

Psalmul 8,1;3-4

Vazandu-se cat este de mic si de neinsemnat in comparatie cu minunile Universului, David se intreba:

“Ce valoare poate avea omul in ochii lui Dumnezeu, cand el nu este decat un fir de praf pe marginea Caii Lactee, un abur care se arata putin, si apoi piere?”

Cat valoreaza un om? Iata o intrebare provocatoare.

Daca este sa discutam problema valorii pe care omul o are in ochii altui om, cred ca viata ne-a dat deja raspunsul. Astazi exista diferite miscari si organisme civile care isi propun sa puna in evedenta valoarea omului. Se vorbeste tot mai mult de drepturile omului; se infiinteaza partide umaniste care vor sa-l puna pe om in centrul atentiei; se infiinteaza tot felul de organizatii neguvernamentale care isi propun sa apere drepturile copilului, sa apere familia, copiii strazii, persoanele cu handicap.

In acelasi timp insa, se inmultesc criminalii, care nu dau doi bani pe viata semenului lor; si tot in timpul acesta, puternicii lumii declanseaza razboaie, pogromuri si atentate teroriste, in care sunt jertfite -pentru care cauza?- milioane de vieti omenesti.

De fapt, cat valoreaza un om?

Pare un subiect filozofic, fara prea mari implicatii in viata noastra de zi cu zi. Si totusi nu este asa.

Este cineva care sa nu fi fost vreodata marginalizat de semenii sai? Este cineva care sa nu fi fost niciodata batjocorit, desconsiderat, dispretuit, ironizat pentru un motiv sau altul?

Este cineva care sa nu fi fost niciodata ispitit sa se descurajeze vazand ca cei din jur il trateaza cu indiferenta, sau il privesc de sus?

Daca exista o astfel de persoana, ea poate fi fericita. Despre mine nu pot spune acest lucru. Am simtit adesea dispretul, marginalizarea, ironia, desconsiderarea si privirile de sus ale semenilor mei. In astfel de momente, simti ca nu ai nicio valoare in ochii lor, simti ca traiesti degeaba, ca umbra pe care o lasi asupra pamantului este inutila.

Daca totusi am reusit sa trec peste toate acestea, lucrul acesta il datorez putinilor oameni din jurul meu care, in ciuda aparentelor si a lipsurilor mele, am avut dovada ca ma pretuiesc, ma iubesc si vad in mine o anumita valoare.

Mai presus de atitudinea semenilor, ceea ce m-a ajutat totdeauna a fost certitudinea ca , indiferent de valoarea pe care ne-o acorda oamenii, exista un Dumnezeu al iubirii care ne atribuie o valoare inestimabila. Un Dumnezeu care nu se sfieste sa ne faca declaratii de iubire deschise, directe.

Ce ziceti de o astfel de declaratie:

“De aceea, pentru ca AI PRET IN OCHII MEI, pentru ca ESTI PRETUIT SI TE IUBESC, dau oameni pentru tine, si popoare pentru viata ta.”? Isaia 43,4

Cand bateriile sufletului iti sunt incarcate cu asemenea asigurari din partea cerului, mai conteaza ce zic oamenii? Mai conteaza ce valoare iti acorda?

Desigur ca mai conteaza, insa conteaza mai putin!

Cand David se intreaba, in Psalmul 8:”Ce este omul ca sa Te gandesti la el, si fiul omului ca sa-l bagi in seama?”, el pune, de fapt, una din intrebarile fundamentale ale existentei: “Cine suntem?”

Marea uimire a lui David- si nu numai a lui- nu este ca Dumnezeu Isi iubeste creaturile iesite din mana Sa; marea sa uimire este ca Tatal ceresc ne iubeste in starea deplorabila in care ne gasim acum, dupa ce pacatul a facut din noi niste epave. Cum poate sa ne mai iubeasca dupa ce I-am intors spatele de atatea ori? Dupa ce I-am dezonorat Numele prin viata noastra? Dupa ce am risipit darurile Lui? Dupa ce L-am rastignit pe Unicul si Preaiubitul Sau Fiu?

Aceasta este nu numai uimirea lui David, sau a mea si a ta; intregul Univers ramane uimit in fata unei astfel de iubiri, care, dealtfel, va fi o mare taina pentru tot restul vesniciei.

Cat valoreaza un om?

Cautand raspunsul la aceasta intrebare, putem merge pe mai multe piste, fiecare aducandu-si contributia la rezolvarea ei.

Daca ar fi sa apreciem valoarea unui om dupa valoarea materiei din care este alcatuit trupul lui, am ajunge la niste concluzii descurajatoare. Organismul omului contine cateva elemente chimice, care insumate, nu ar arata spre o valoare prea mare. Dimpotriva!

In trupul unui om se gaseste fier cam cat intr-un cui; fosfor -cat intr-o gamalie de bat de chibrit; calciu –cat intr-o bucatica de tencuiala. In total, valoarea materiala a trupului unui om s-ar ridica la cativa dolari. Aceasta in cazul in care , cuiva i-ar trece prin minte ideea sa incerce sa valorifice toate elementele chimice ce se gasesc intr-un om.

Aceasta sa fie valoarea mea si a ta?

Dar copilul pe care l-ai crescut cu atata dragoste, doar atat merita?

Dar parintii nostri, oricat de varstnici si de dificili ar fi, doar atat valoreaza ?

Dar tanarul sau tanara de care te-ai indragostit?

Cand ne punem astfel de intrebari, ne dam seama ca valoarea unui om nu consta in materia din care este alcatuit, ci din cu totul altceva. Desi, din punct de vedere material, nu suntem decat un pumn de tarana frumos imbracata, valoarea noastra trebuie sa o cautam intr-o cu totul alta directie.

Daca am lua in discutie acum criteriile omenesti dupa care se apreciaza valoarea unui om, am putea vorbi de trei aspecte: intelectul, averea si puterea unui om.

-Intelectul este un criteriu de clasificare rapida a oamenilor. Din acest punct de vedere, eticheta este pusa repede pe existenta unuia sau altuia dintre noi: destepti si prosti. Pe unii ii consideram de valoare, caci le merge mintea, au memorie buna, capul le este o intreaga enciclopedie; in acelasi timp, pe altii ii etichetam drept redusi, inapoiati, fara valoare din acest punct de vedere.

Daca acesta ar trebui sa fie criteriul dupa care sa apreciem valoarea unui om, am ajunge la niste concluzii aberante. Dupa un astfel de criteriu, un calculator ar fi infinit mai valoros decat un om, datorita performantelor sale care le intrec pe cele ale omului.

Putem , insa, accepta ca cel mai puternic computer din lume este mai valoros decat copilasul care gangureste in leagan, si care nu stie inca nimic despre lume si viata?

Intrebati-l pe parintele acelui copilas! Ar face schimbul?

Pentru mine este cat se poate de clar ca nu acesta este criteriul care stabileste valoarea reala a unui om.

-Marimea averii este criteriul foarte la moda dupa care se apreciaza omul zilelor noastre. Revista americana “Forbes” publica periodic clasamentul celor mai bogati oameni ai lumii. Pe la noi, exista topul primilor trei sute de imbogatiti. Si , probabil, pe toate meridianele lumii se poarta moda de a-i aprecia pe oameni dupa marimea averilor lor. Daca am avea , insa, posibilitatea de a vedea dincolo de miliardele celor bogati, cata necinste, cata coruptie, cat egoism si mandrie exista in aceste vieti!

Se vorbeste mult despre VIP-uri, adica “very important personality”=”persoane foarte importante”, dar care, atunci cand presa da cortina la o parte, se dovedesc pigmei in ce priveste caracterul.

In introducerea pildei bogatului caruia i-a rodit tarina, Mantuitorul spunea:

“Vedeti si paziti-va de orice fel de lacomie de bani; caci viata cuiva nu sta in belsugul avutiei lui.” Luca 12,15

Cu siguranta ca bogatul din pilda Mantuitorului era un om bine vazut in societate, respectat, considerat un om de valoare in cetatea sa . In ochii lui Dumnezeu insa, el este un “nebun”, si nimic mai mult. Si aceasta nu pentru ca Dumnezeu nu il iubeste si pe un astfel de om, ci, pentru ca un om ca acesta se considera foarte valoros in compratie cu semenii sai mai saraci. De altfel, in viziunea Bibliei, un om nebun nu este doar cel care sufera de un anumit dezechilibru mintal. Nebunia vizeaza si grave lipsuri de caracter.

-Puterea, acel drog care ia mintile multor oameni, si pentru care sunt capabili sa treaca peste orice, este si ea un criteriu omenesc dupa care judecam valoarea unui om.

Dar oare nu oamenii puternici ai lumii noastre sunt responsabili de toate razboaiele care au insangerat planeta noastra?

Ce valoare poate fi gasit intr-un razboi?

Da! E trist si amagitor sa-i apreciem pe oameni dupa frumusete, avere, pozitie sociala, cunostinte intelectuale, putere… Toate sunt efemere si relative. Frumusetea trece, averea zboara, puterea e rapita de altii, cunostintele se pot pierde. Este suficient un accident, o boala Alzheimer, o lovitura de stat, si toata “valoarea “ unui om dispare.

Vreau sa va marturisesc o observatie facuta de-a lungul vietii: Noi, oamenii, dovedim mai multa intelepciune atunci cand apreciem valoarea unui lucru material, decat atunci cand o facem in dreptul unui om. De ce afirm aceasta? Pentru ca atunci cand apreciem valoarea obiectelor, avem niste criterii foarte sanatoase:

1.Verificam originea obiectului 2. Verificam cum se comporta in timp 3. Ne intereseaza valoarea de schimb a obiectului respectiv.

Sa dezvoltam putin aceste criterii!

1. Originea obiectului.

Daca am avea in mana doua tablouri identice, din care unul este originalul, iar celalalt este copia, vom afirma fara ezitare ca cel care are valoare este originalul. Pe ce ne bazam cand facem aceasta apreciere? Pe faptul ca, originalul si nu copia , a iesit din mainile artistului. Si este numai drept sa judecam asa!

De ce oare nu aplicam acelasi criteriu atunci cand apreciem valoarea unui om?

De ce nu ne uitam la originea noastra, la Artistul care ne-a modelat si ne-a adus pe lume ? Biblia ne invata ca suntem copii ai lui Dumnezeu, creati “dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu”( Geneza 1,26 ). Nu am aparut la intamplare pe acest pamant. Originea noastra este divina, chiar daca pacatul a sters mult din chipul lui Dumnezeu din noi. Atunci cand un om isi uita originea divina, el este pregatit sa se desconsidere pe sine si pe semenii sai.

Priviti unde a dus teoria lui Darwin, bazata tocmai pe negarea originii noastre divine: al doilea razboi mondial! Ca sa ajute selectia naturala pe care o propovaduieste teoria lui Darwin, Hitler a construit faimoasele lagare de exterminare, in care milioane de oameni, considerati fara valoare in ochii altor oameni, au pierit intr-un mod atat de nedrept.

Sa nu uitam niciodata ca, indiferent cum ne privesc si ne trateaza semenii nostri, valoarea noastra este imensa, caci suntem fii de Dumnezeu!

2. Confruntarea cu timpul- un alt criteriu sanatos dupa care apreciem valoarea unui obiect.

Se vorbeste mult in zilele noastre despre FIABILITATE, adica insusirea unui obiect de a rezista cat mai mult in timp. Cand dorim sa cumparam un lucru de care avem nevoie, ne intereseaza acest aspect in mod deosebit. Uneori ne intereseaza durabilitatea unui lucru mai mult decat pretul lui.

Valoarea operelor de arta creste odata cu trecerea timpului. Vinurile -spun cei ce le folosesc- sunt mai valoroase daca sunt mai vechi. Metalele nobile sunt valoroase pentru ca rezista mai mult in timp.

Dar noi, oamenii, cat de “durabili” suntem in timp? Nu trebuie sa va conving eu de lucrul acesta! Argumentele Bibliei sunt suficiente:

“Omul nascut din femeie are viata scurta, dar plina de necazuri. Se naste si e taiat ca o floare; fuge si piere ca o umbra.” Iov 14, 1-2

“Caci ce este viata voastra? Nu sunteti decat un abur care se arata putintel si apoi piere.” Iacov 4,14

Se ridica intrebarea fireasca: Daca suntem asa de trecatori in confruntarea noastra cu timpul, unde mai este valoarea omului, conform acestui criteriu?

Raspunsul Cuvantului lui Dumnezeu este edificator:

“Dumnezeu NE-A DAT VIATA VESNICA, si aceasta viata este in Fiul Sau.”

1Ioan 5,11

“Adevarat, adevarat va spun ca cine crede in Mine ARE VIATA VESNICA.”

Ioan 6,47

In Isus Hristos se afla valoarea noastra in confruntarea cu timpul! In El, desi traim o viata atat de scurta , avem de fapt o viata cat viata unui Dumnezeu nemuritor.

Care opera de arta, care metal nobil, sau care obiect iesit din mana vreunui om va dura atat de mult cat va dura viata celor rascumparati prin Jertfa Fiului lui Dumnezeu?

3. Valoarea la schimb- un alt criteriu sanatos dupa care apreciem valoarea obiectelor.

Daca avem in mana un obiect de a carui valoare nu suntem convinsi, putem sa-i aflam valoarea in momentul in care cineva ne ofera ceva in schimbul acelui obiect. Imi aduc aminte ca, dupa moartea unei matusi, am gasit in casa, printre multe alte lucruri, niste ilustrate vechi, de la inceputul secolului trecut. Erau uzate multe din ele, caci timpul isi lasase amprenta. Tata a vrut sa le arunce, insa ceva imi spunea ca in acele ilustrate vechi se ascundea o valoare. Le-am “salvat” de la nimicire si am cautat un specialist in domeniu. Cand i le-am aratat, eu nu stiam ce valoare aveam in mana. Cand, insa, mi-a propus sa le cumpere cu un pret la care nici eu , nici tatal meu nu visam, de abia atunci am realizat valoarea lor reala.

Ma intreb: De ce oare nu-i apreciem si pe semenii nostri dupa acelasi criteriu? De ce ii privim doar la suprafata, spunand ca unul este handicapat, altul tigan, celalalt este redus mintal, dispretuindu-i intr-un fel sau altul? De ce uitam ca acesti semeni ai nostri, mai putin favorizati decat noi, au o valoare la schimb imensa, stabilita nu de experti omenesti, ci de Insusi Creatorul?

“Caci stiti ca nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur ati fost rascumparati din felul desert de vietuire pe care-l mosteniserati de la parintii vostri, ci CU SANGELE SCUMP AL LUI HRISTOS, MIELUL FARA CUSUR SI FARA PRIHANA.”

1 Petru 1, 18-19

Sangele lui Hristos a curs nu numai pentru pacatele crestinilor cuminti si respectabili, cum ne place sa ne consideram, ci “pentru pacatele intregei lumi( 1Ioan 2,2).

Hristos nu S-a jertfit doar pentru cei bogati, inteligenti, puternici , frumosi si intregi, ci “pentru ca ORICINE crede in El sa poata fi mantuit.” (Ioan 3,16 )

ORICINE…Adica si betivul din sant? Si talharul care tocmai ti-a smuls servita din mana? Si analfabetul? Si cel cu infirmitati de un fel sau altul?

In fata crucii – locul in care vedem care este adevarata valoare la schimb a unui om – toti suntem egali. Nimeni nu este exclus de la mantuire; nimeni nu este favorizat. La Golgota, fiecare om capata o valoare imensa.

“De aceea, pentru ca ai pret in ochii Mei, pentru ca esti pretuit si te iubesc, dau oameni pentru tine, si popoare pentru viata ta.” Isaia 43,4

Ce Il determina pe Dumnezeu sa ne iubeasca atat de mult? Pentru ca am iesit din mainile Sale? Pentru ca are doar cate unul din fiecare din noi? Pentru ca a platit un pret de rascumparare atat de mare?

Desigur ca toate acestea conteaza. Mai exista, insa, un motiv: Dumnezeu nu se uita la ce suntem noi acum, ci la ceea ce putem deveni daca ne vom lasa condusi si transformati de Duhul Sau cel Sfant.

Amintiti-va de talharul de pe cruce! Ce valoare putea avea in ochii lumii un talhar rastignit? Niciuna! Mai avea de trait doar cateva ore de agonie, sub soarele necrutator al amiezii. Mantuitorul priveste nu spre un talhar muribund, apasat de vinovatia unei vieti pacatoase si hulit de semenii sai, ci spre ceea ce acest om urma sa devina prin credinta in Jertfa Sa – un membru al familiei ceresti.

Amintiti-va de vamesul Levi-Matei! Ce valoare avea un vames in societatea de atunci, cand conducatorii religiosi ii considerau pe vamesi pe aceeasi treapta cu cei mai mari pacatosi?

Isus, privind la Levi, vede in acest om pe altcineva: il vede pe ucenicul si evanghelistul Matei, a carui Evanghelie urma sa devina cea mai citita carte din toate timpurile.

Amintiti-va de Maria Magdalena, femeia dispretuita si marginalizata de toti cei ce o inconjurau! Isus vede dincolo de aparente; El vede in ea o crestina devotata, sincera si plina de spirit de sacrificiu, care va fi pana la sfarsitul timpului, un model de iubire fata de Dumnezeu.

“Ce este omul ca sa Te gandesti la el, si fiul omului ca sa-l bagi in seama?”- se intreba imparatul David acum trei mii de ani.

Uneori ma intreb si eu: Ce a vazut in mine Tatal ceresc, de m-a inconjurat cu atata dragoste si m-a umplut cu atatea binecuvantari? Dar in tine, in el si in ea, in noi toti?

Cu siguranta ca El a vazut in noi lucrarea mainilor Lui; negresit ca El Isi aduce aminte de pretul pe care l-a platit ca sa ne rascumpere din blestemul pacatului si al mortii. El vede in noi niste oameni transformati prin harul Sau, pregatiti sa mosteneasca vesnicia in prezenta Sa.

Acum, la final, nu uita, te rog, un lucru: Daca vei fi vreodata ispitit sa te descurajezi din cauza oamenilor, daca vreodata zambetul tau sincer va fi intampinat cu dispret, sau daca ti se va lasa impresia ca nu ai nici o valoare in ochii semenilor tai, adu-ti aminte ca ai un Tata ceresc, care iti spune:

“TE IUBESC CU O IUBIRE VESNICA!”

Lori Balogh

______________________________

Te Iubesc cu o Iubire Vesnica 06.INALTIMILE IUBIRII / Lori Balogh

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:31 +0000

6. INALTIMILE IUBIRII

Traim cu totii intr-o lume tridimensionala, si prin urmare, mintea noastra marginita s-a obisnuit sa lucreze doar in cele trei dimensiuni in care se desfasoara viata.

Unii spun ca cea de-a patra dimensiune ar fi timpul…Este posibil…Cine poate sti?

Faptul ca exista si o a patra dimensiune ne-o confirma si Biblia, atunci cand apostolul Pavel le scrie crestinilor din Efes:

“Asa incat Hristos sa locuiasca in inimile voastre prin credinta; pentru ca avand radacina si temelia pusa in dragoste, sa puteti pricepe impreuna cu toti sfintii, care este largimea, lungimea, adancimea si inaltimea; si sa cunoasteti dragostea lui Hristos care intrece orice cunostinta, ca sa ajungeti plini de toata plinatatea lui Dumnezeu.”

Efeseni 3, 17-19

Un motiv pentru care dragostea lui Dumnezeu intrece orice cunostinta este tocmai faptul ca ea ni se prezinta in patru dimensiuni, in timp ce mintea noastra este obisnuita sa lucreze doar in trei dimensiuni.

Cu o ocazie anterioara am incercat sa sondam adancimile iubirii lui Dumnezeu, privind la un exemplu biblic concret-experienta profetului Iona. Am inteles atunci ca nu pot exista in vietile noastre adancimi mai mari decat profunzimea iubirii divine. Sau, altfel spus, “nu poate omul pacatui cat poate Dumnezeu ierta.” Cu o conditie insa: omul sa se intoarca la Creatorul sau din toata inima lui.

De data aceasta, va invit sa admiram o alta dimensiune a iubirii lui Hristos: inaltimea. Cu alte cuvinte, sa incercam sa intelegem pana unde il poate ridica Dumnezeu pe un pacatos, scos din groapa pacatului si a mortii, si ce poate face harul divin dintr-o fiinta sortita mortii vesnice.

Inainte de a intra in subiectul propriu-zis, doresc sa amintesc o prejudecata intalnita la unii crestini care nu L-au inteles inca suficient de bine pe Tatal ceresc, si anume ideea ca Dumnezeu ar dori ca fiii Sai de pe pamant sa fie dintre cei mai necajiti oameni; sa fie dintre cei mai saraci, dintre cei mai umili pe toate planurile; sa nu fie prea scoliti, caci “prea multa scoala ingamfa”- zic ei; un adevarat crestin ar trebui sa fie, in conceptia unora, mereu persecutat de catre semenii lui, si de asemenea, pentru ca tacamul sa fie complet, un “bun” crestin ar trebui sa mai sufere si de cate o boala grava, daca se poate –incurabila.

Nu v-ati intalnit niciodata cu astfel de idei? Cand vezi pe un crestin sarac, lovit de greutati, dispretuit si chiar persecutat de semenii lui, poate chiar bolnav, ai putea gandi ca acesta este idealul lui Dumnezeu pentru viata pe acest pamant.

Nu a spus chiar Mantuitorul ca cei bogati vor intra cu mare greutate in cer? ( Matei 19,24 )

Nu i-a fericit El pe cei saraci cu duhul, pe cei ce plang, pe cei prigoniti? (Matei 5,3-12 ) In parabola bogatului nemilostiv din Ev. lui Luca , cel care este mantuit este saracul Lazar, nu bogatul.( Luca 16,19-31 )

Si atunci, de ce sa numim aceasta ca fiind o prejudecata?

Eu nu vreau sa afirm ca suferinta, boala, persecutia, sau umilinta nu isi au rolul lor in educatia noastra si in dezvoltarea unui caracter crestin. Ceea ce doresc sa intelegem este altceva: toate acestea nu sunt decat temporare, pasagere in planul lui Dumnezeu cu noi. Suferintele, indiferent de felul lor, nu reprezinta un ideal al lui Dumnezeu cu privire la om, ci doar mijloace temporare ingaduite de El pentru ca omul sa atinga idealul.

Cand Dumnezeu Isi atinge scopul cu noi, incercarea, oricare ar fi ea, inceteaza. Suferinta si incercarea nu sunt permanente, dupa cum nu norul este vesnic, ci soarele. Dupa ce omul isi ia cu brio examenul, Tatal ceresc il ridica, il inalta, il binecuvinteaza si il aseaza acolo unde doar un parinte iubitor ar dori sa se afle copiii sai.

“Caci Domnul nu leapada pentru totdeauna, ci cand mahneste pe cineva, Se indura iarasi de el, dupa indurarea Lui cea mare; caci El nu necajeste cu placere, nici nu mahneste bucuros pe copiii oamenilor.” Plangerile lui Ieremia 3, 31-33

Biblia ne ofera o multime de exemple din care putem intrezari aceasta uimitoare dimensiune a iubirii- inaltimea. Am ales dintre acestea cazul lui Iov, un caz de o complexitate deosebita, dar care ne ajuta sa intelegem o multime de lucruri cu privire la suferinta, originea ei, pozitia lui Dumnezeu si pozitia oamenilor fata de suferinta umana, dar mai ales, ne ajuta sa intelegem care este idealul cerului pentru fiecare dintre noi.

Iov ne apare, la inceputul relatarii istoriei lui, ca un om implinit pe toate planurile.

Din punct de vedere material, el facea parte dintre cei mai bogati oameni ai timpului si ai locului in care traia.

In ceea ce priveste viata de familie, Iov nu putea sa-si doreasca mai mult. Avea o familie mare si fericita, in care cei zece copii erau lumina vietii lui. Potrivit culturii de atunci, un numar mare de copii era considerat o dovada a binecuvantarii si a prosperitatii.

In privinta vietii sociale, Iov era un om deosebit de respectat in societate, un om cu o mare influenta si autoritate.

Ce sa mai spunem de viata sa spirituala? Iov era in cele mai bune relatii cu Dumnezeu. De unde stim? O spune chiar Domnul, in dialogul cu Satana:

“Ai vazut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pamant. Este un om fara prihana si curat la suflet, care se teme de Dumnezeu si se abate de la rau.” Iov 1,8

Iov este o exemplificare vie a faptului ca Dumnezeu are planuri inalte cu omul, iar prejudecata unora potrivit careia El ar vrea ca toti sa fim saraci, umiliti si necajiti nu este justificata.

Acest om al lui Dumnezeu este o personificare a frumoaselor fagaduinte pe care ni le-a lasat inspiratia in cartea Deuteronom cap. 28

-“Vei fi binecuvantat in cetate, si vei fi binecuvantat la camp.” vers. 3

-“Domnul te va face sa fii cap, nu coada; totdeauna vei fii sus, si niciodata nu vei fii jos.” vers.13

-“Domnul te va coplesi cu bunatati, inmultind rodul trupului tau, rodul turmelor tale si rodul pamantului tau.” vers. 11

In viata acestui om al lui Dumnezeu, atat de echilibrat sub toate aspectele, apare, din senin, furtuna. Si nu o furtuna oarecare.

Intr-o singura zi, Iov pierde totul: pe toti cei zece copii, averea, sanatatea, pozitia sociala. Mai mult decat atat, sotia lui dovedeste ca nu-l intelege, iar bunii lui prieteni, in loc sa-i ofere un umar pe care sa planga, incep sa-l judece. Iov ramane singur in noaptea stramtorarii sale, o noapte de o intunecime nemaiintalnita.

Daca ar fi stiut el ceea ce se discutase in cer, cu siguranta ca ar fi trecut mult mai usor peste noianul de suferinte! Dar Iov nu stia nimic, faptul acesta facand cuptorul incercarii sale si mai incins.

De ce credeti ca Dumnezeu l-a incercat pe Iov? Nu stia El cine este acesta? Avea El nevoie de dovezi suplimentare cu privire la loialitatea lui? Incercarea era ceva predestinat pentru Iov, un aspect al vietii de neevitat?

Sunt convins ca, daca nu ar fi existat acel dialog intre Dumnezezu si Satana, in prezenta reprezentantilor tuturor lumilor din Univers, Iov nu ar fi trecut prin ceea ce a trecut. Cu siguranta ca ar fi avut si el parte de suferinte comune, obisnuite, pe care le au toti oamenii. Traind pe un pamant blestemat din cauza pacatului, suferinta este inevitabila. Insa, repet, el nu ar fi cunoscut tragedia ce i-a fost dat sa o traiasca.

Iov ajunsese la starea de neprihanire, datorita unei relatii din cele mai bune cu Creatorul sau. Ce sens mai avea incercarea? Insusi Mantuitorul spunea ca “ nu cei sanatosi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi.” ( Matei 9, 12 ) Daca Iov a fost incercat, aceasta s-a intamplat din doua motive: sa-i fie inchisa gura Diavolului, procurorul si “parasul” neobosit al copiilor lui Dumnezeu, si de asemenea, pentru a inlatura orice posibil semn de intrebare din mintea fiintelor necazute din Univers cu privire la loialitatea acestui om fata de Creatorul sau.

Cititi, va rog, printre randuri, cata durere razbate din cuvintele lui Dumnezeu atunci cand trebuie sa ingaduie incercarea in viata copilului Sau!

Si mai este un lucru demn de subliniat: in momentul in care demonstratia s-a incheiat, Domnul nu a ingaduit nici macar o secunda in plus de suferinta si umilire a lui Iov.

Ce dovedesc toate acestea? Ca Tatal nostru ceresc are niste idealuri inalte cu noi, ca suferinta si incercarea sunt pasagere si invesmantate in cele mai bune si nobile intentii ale lui Dumnezeu fata de copiii Sai.

Daca istoria vietii lui Iov s-ar fi incheiat pe gramada de cenusa, cu ciobul de scarpinat in mina, in mijlocul judecatilor aspre ale asa-zisilor sai prieteni, atunci da, as inclina sa cred ca lui Dumnezeu, un asemenea destin al omului Ii este placut in aceasta

viata. Si ca urmare, imaginea noastra despre caracterul divin ar fi cu totul alta.

Dar Ii multumesc din tot sufletul Tatalui ceresc pentru faptul ca nu s-a intamplat asa. Dimpotriva, ceea ce ne relateaza Biblia in finalul cartii lui Iov, este o stralucita demonstratie a ceea ce inseamna inaltimea iubirii lui Dumnezeu fata de noi.

Cat de inalta s-a dovedit iubirea divina fata de Iov?

“Domnul a adus pe Iov iarasi la starea lui de la inceput…In cei din urma ani ai sai, IOV A PRIMIT DE LA DOMNUL MAI MULTE BINECUVANTARI DECAT PRIMISE IN CEI DINTAI. A avut patrusprezece mii de oi, sase mii de camile, o mie de perechi de boi, si o mie de magarite. A avut sapte fii si trei fete…In toata tara nu erau femei asa de frumoase ca fetele lui Iov…Iov a mai trait dupa aceea o suta patruzeci de ani, si a vazut pe fiii sai si pe fiii fiilor sai pana la al patrulea neam. Si Iov a murit batran si satul de zile.” Iov 42, 10; 12-13; 15-17

Dumnezeu nu i-a redat greu incercatului Iov, spre consolare, doar unul, sau doi din copiii pe care-i pierduse , ci i-a daruit pe toti cei zece copii. Mai mult decat atat, Biblia face o subliniere aparte: in toata tara nu erau femei asa de frumoase ca fetele lui Iov. Ce sa mai vorbim de sanatatea pe care i-o daruieste din nou! De pozitia sociala; de averea care i se dubleaza, si de viata lunga pe care Iov o are de trait dupa ce se incheie tristul capitol al suferintelor sale.

Ultimul verset al cartii lui Iov ne spune ca acesta “a murit batran si satul de zile”, ca un fruct copt ce trebuie cules, ca un spic de grau pregatit pentru a fi pus in granar. Expresia biblica “satul de zile”, pe care o intalnim si in alte cazuri, ne sugereaza un final de viata in care omul si-a atins telul, in care se simte pe deplin implinit si se poate indrepta spre apusul vietii lui cu fruntea senina si zambetul pe buze.

Ce isi poate dori un om mai mult in aceasta viata, in conditiile pacatului cu toate consecintele pe care trebuie sa le suportam?

De unde atunci prejudecata ca un copil al lui Dumnezeu trebuie sa traiasca mereu in saracie, in necazuri si lipsuri, mereu dispretuit si lepadat de semenii lui? Stiti de unde vine aceasta prejudecata? De la “sectia de zvonuri” a marelui vrajmas, care incearca pe toate caile sa deformeze in ochii nostri imaginea luminoasa a unui Dumnezeual al iubirii.

Cat de inalta este iubirea lui Dumnezeu pentru omul pacatos?

Va invit sa citim impreuna o fagaduinta cu un caracter specific, dar care contine in esenta ei ceva din aceasta dimensiune a iubirii divine-inaltimea.

“Daca iti vei opri piciorul in ziua Sabatului, ca sa nu-ti faci gusturile tale in ziua Mea cea sfanta; daca Sabatul va fi desfatarea ta, ca sa sfintesti pe Domnul, slavindu-L, si daca-L vei cinsti, neurmand caile tale, neindeletnicindu-te cu treburile tale si nedandu-te la flecarii, atunci te vei putea desfata in Domnul, SI EU TE VOI SUI PE INALTIMILE TARII, te voi face sa te bucuri de mostenirea tatalui tau Iacov; caci gura Domnului a vorbit.” Isaia 58, 13-14

Despre ce oare ne vorbeste aceasta fagaduinta divina daca nu despre o viata imbelsugata, traita la cele mai inalte cote ? Despre o asemenea viata ne vorbea Mantuitorul atunci cand le spunea oamenilor: “Eu am venit ca oile sa aibe viata, si sa o aibe din belsug.” ( Ioan 10,10 ) Nu acel “dolce far niente” dupa care tanjeste majoritatea omenirii; nu acea lenevie lasciva de a trai sub baldachin asemenea unui demnitar fara griji si inconjurat de servitori. O viata imbelsugata, in conceptia biblica, inseamna o viata activa, cu tinte precise, o viata traita spre slava lui Dumnezeu si spre binele semenilor, singura care ne poate aduce implinirea si fericirea.

“Eu te voi sui pe inaltimile tarii”, ne promite Tatal ceresc. Fagaduinta aceasta nu se refera doar la viata viitoare, ci chiar la cea pe care ne este dat sa o traim acum.

Priviti, spre a va convinge si mai mult, spre experienta unor oameni ai lui Dumnezeu ca Iosif, Daniel, David, Avraam si atatia altii! O viata de invidiat!

Apropo de invidie! Daca vom fi credinciosi principiilor cerului, Dumnezeu ne va aseza in locuri pentru care vom fi invidiati de cei din jur. Mai mult decat atat, indraznesc sa afirm ca , daca un crestin nu este invidiat de semenii sai nici macar pentru un singur lucru, atunci inseamna ca este ceva in neregula cu viata sa, in relatia sa cu Dumnezeu. Inseamna ca planul cerului inca nu s-a realizat cu acel om.

Cum am putea sa-i atragem pe oameni la Hristos daca ei nu vor vedea la noi o binecuvantare deosebita din partea lui Dumnezeu? Daca ei nu vor vedea la noi mai multa sanatate decat au ei, mai multa intelepciune decat au ei, mai multa pace decat au ei?

Atunci cand planul lui Dumnezeu se va realiza cu noi, El ne va aseza “pe inaltimile tarii”, caci El ne promite:” VEI FI CAP SI NU COADA!” Iar ceea ce va urma va fi ceva foarte firesc: oamenii vor dori sa cunoasca si ei secretul binecuvantarilor de care ne bucuram.

Ultima parte a fagaduintei citate se refera la bucurie: “Te voi face sa te bucuri de mostenirea tatalui tau Iacov.”

Care credeti ca este cea mai valoroasa promisiune din aceste cuvinte? Faptul ca vom primi “o mostenire”? Nu neg in totalitate aceasta idee. Ma gandesc, insa, la atitia oameni nefericiti care au primit de la parintii sau rudele lor mosteniri fabuloase. Si totusi viata le este atat de saraca! Sunt atat de nefericiti, haituiti de presa, de paparazzi, de fisc, de hoti si de profitori.

Adevarata fagaduinta din cuvintele Tatalui ceresc se ascunde in “TE VOI FACE SA TE BUCURI.” Ceea ce aduce implinire si fericire nu este cantitatea mostenirii primite, ci bucuria trairii, acea bucurie venita de sus, de la Izvorul oricarei bucurii.

Cat de inalta este iubirea lui Dumnezeu fata de noi? Nu pot pune capat gandului pe care am incercat sa-l conturez in aceasta ocazie, fara sa ma gandesc si la alte numeroase exemple biblice.

Cat de inalta a fost iubirea cerului fata de Rahav, aceasta prostituata canaanita, sortita nimicirii impreuna cu locuitorii Ierihonului? Dumnezeu a facut din ea, datorita credintei de care a dat dovada, o mama in Israel, o veriga in genealogia regelui David si a Mantuitorului lumii.

Cat de inalta a fost iubirea cerului fata de Levi, vamesul corupt si pacatos, dispretuit de propriul popor si fara nicio perspectiva de a-si gasi implinirea si fericirea in aceasta viata? Mantuitorul a facut din el un ucenic iubit, apoi un apostol al harului, iar in final, autorul celei mai citite carti din lume- Evanghelia lui Matei.

Cat de inalta a fost iubirea cerului fata de Petru? Dintr-un pescar necioplit si impulsiv, ce se dorea mereu in fruntea celorlalti, Isus a facut un apostol al Evangheliei, un nume ce va fi scris pentru vesnicie pe una din cele douasprezece temelii ale Noului Ierusalim.

Cat de inalta a fost iubirea lui Dumnezeu fata de mine? As putea sa va povestesc ore in sir despre ceea ce a facut El in viata mea. Sunt insa convins ca nicicand nu o voi putea face mai bine decat atunci cand , prin harul Sau, voi ajunge linga tronul de slava al Tatalui, pe cea mai inalta culme a Universului.

“Celui ce va birui, ii voi da sa sada cu Mine pe scaunul Meu de domnie, dupa cum si Eu am biruit si am sezut cu Tatal Meu pe scaunul Lui de domnie.” Apocalipsa 3, 21

Doar acolo, de la acea inaltime ametitoare a tronului Universului, privind in jos, spre “gaura gropii” din care m-a salvat Mantuitorul, voi putea realiza cat de mare, cat de inalta este aceasta iubire divina.

Dar pentru tine, cat de inalta a fost iubirea lui Dumnezeu pana acum? De unde te-a salvat si pe ce inaltimi te-a ridicat?

Si daca inca te afli undeva jos, in vaile intunecoase si nesigure ale pacatului, te rog priveste in sus, spre acele inaltimi pe care Tatal ceresc doreste sa-ti aseze piciorul pentru vesnicie.

Si asa cum, urcand pe un munte, crezi ca ai ajuns pe varf, cand , de fapt, in fata ta se ridica noi culmi de atins, la fel se va intampla si in viata viitoare: noi inaltimi ale iubirii lui Dumnezeu se vor ridica si se vor cere a fi cucerite.

Ce zici? Accepti provocarea? Tatal ceresc ne incurajeaza pe toti sa o facem, caci El ne asigura:

“ TE IUBESC CU O IUBIRE VESNICA “

Lori Balogh

______________________________

Te Iubesc cu o Iubire Vesnica 07.OM PREA IUBIT SI SCUMP / Lori Balogh

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:31 +0000

7. OM PREA IUBIT SI SCUMP

Uneori in viata suntem obositi de luptele pe care le avem de dus, fie cu eul nostru, fie cu eul altora. In astfel de momente, descurajarea bate la usa si ne punem tot felul de intrebari:

-Oare ma mai iubeste Dumnezeu, asa pacatos cum sunt?

-Mai este posibila mantuirea mea?

-Pot ajunge si eu sa fac parte dintre cei placuti lui Dumnezeu?

In astfel de momente, cartea profetului Daniel ne poate fi un ajutor pretios. Gasim in aceasta carte, pe langa istorie sfanta si profetie, caractere de oameni care au ajuns la o astfel de perfectiune incat au primit sigiliul aprobarii ceresti. Daniel este cel al carui caracter straluceste in mod deosebit.

In capitolele noua si zece ale cartii sale, ne este relatat un dialog intre Daniel si ingerul Gabriel, cel mai puternic inger al cerului, cel care i-a luat locul lui Lucifer dupa izgonirea lui din cer. Exista in acest dialog o expresie care se repeta de trei ori, si care nu este altceva decat un calificativ maxim dat de cer omului Daniel:

“Pe cand vorbeam eu inca in rugaciune, a venit repede in zbor iute omul Gabriel, pe care-l vazusem mai inainte intr-o vedenie, si m-a atins in clipa in care se aducea jertfa de seara. El m-a invatat, a stat de vorba cu mine si mi-a zis: “Daniele, am venit acum sa-ti luminez mintea. Cand ai inceput tu sa te rogi, a iesit cuvantul, si eu vin sa ti-l vestesc; caci TU ESTI PREAIUBIT SI SCUMP…” Daniel 9, 21,23

Daca mi s-ar cere sa fac o clasificare a celor mai frumoase cuvinte si expresii biblice, cred ca aceasta ar fi pe primul loc. Un om pacatos, care doreste cu sinceritate mantuirea, nu-si poate dori o apreciere mai favorabila din partea lui Dumnezeu decat aceasta: “ om prea iubit si scump,”

Ce poate fi mai minunat decat sa stii ca tu, omul nedesavarsit si plin de slabiciuni ca oricare altul, esti iubit de cer?

Ce poate fi mai incurajator decat sa stii ca ai valoare, ca esti pretuit de Tatal ceresc, desi, cei din jur te dispretuiesc si iti doresc raul?

Asadar, exista un raspuns la indoielile si descurajarile noastre: intre noi exista oameni preaiubiti si scumpi inaintea cerului; oameni care, desi au aceleasi scaderi si slabiciuni, desi sunt alcatuiti din acelasi material ca oricare alt om, si-au unit interesele, gandurile , planurile, simtamintele si aspiratiile atat de mult cu cele ale lui Dumnezeu, incat El le acorda calificativul maxim.

Doresti si tu un astfel de calificativ? Si pentru ca stiu ca ti-l doresti, iti propun o incursiune in viata acestui barbat, incercand sa gasim impreuna secretul reusitei sale.

Un studiu atent al vietii acestui om al lui Dumnezeu va scoate in evidenta cateva calitati demne de a fi luate ca tinta de oricare dintre noi. Sa nu uitam insa: aceste calitati au fost manifestate de Daniel in conditii exceptionale, in imprejurari deosebit de grele. Desi membru al familiei regale, tanarul Daniel are parte de o viata greu incercata inca din frageda tinerete. Dezradacinat din tara lui, rupt de familie-probabil nimicita in timpul asediului Ierusalimului-sclav intr-o tara straina, si fara nicio speranta de a se mai intoarce vreodata acasa, Daniel reuseste, cu ajutorul lui Dumnezeu, doua lucruri extraordinare:

-Ajunge la cea mai inalta pozitie sociala posibila pentru un om ca el, respectiv, prim-ministru in doua imperii: cel babilonian si cel medo-persan;

-In acelasi timp, el are o realizare si mai importanta decat aceasta, aungand sa primeasca din partea cerului acest sublim calificativ de “om prea iubit si scump”.

Din acest punct de vedere , experienta lui se aseamana cu cea a lui Iosif in Egipt, ceea ce dovedeste ca, atunci cand sunt implinite aceleasi conditii cerute de Dumnezeu, urmeaza aceleasi binecuvantari. Iosif si Daniel sunt doua cazuri uimitoare de oameni care au dus o viata placuta lui Dumnezeu, fiind apreciati de El; in acelasi timp, cei doi au avansat pana pe culmile vietii sociale, ca urmare a binecuvantarii ceresti.

Sa observam, pe scurt, cateva calitati pe care le-a dobandit Daniel in urma unei legaturi stranse cu Dumnezeu. Aceste calitati l-au ajutat nu doar sa atinga o pozitie sociala de invidiat pentru timpul sau, dar si sa-l pregateasca pentru Imparatia cerurilor.

1. CONCEPTIA DESPRE LUME SI VIATA a lui Daniel este vizibila inca din primele cuvinte ale cartii:

“In anul al treilea al domniei lui Ioiachim,imparatul lui Iuda, Nebucadnetar, imparatul Babilonului, a venit impotriva Ierusalimului si l-a impresurat. Domnul a dat in mainile lui pe Ioiachim, imparatul lui Iuda, si o parte din vasele Templului…”

Daniel 1, 1-2

Observati, va rog, ca pentru Daniel nu exista noroc sau ghinion. El putea pune infrangerea poporului sau in seama multor cauze: fie superioritatea armatelor inamice, fie lipsa de pregatire a evreilor, fie numeroase alte cauze. Si totusi el nu o face, pentru ca, dincolo de aparente, el vede mana lui Dumnezeu care conduce istoria, fie a natiunilor, fie a indivizilor.Aceasta dovedeste o maturitate spirituala si o conceptie sanatoasa despre lume si viata , care se observa pe parcursul intregii carti.

In momentul in care se infatiseaza inaintea lui Nebucadnetar pentru a-i talcui visul ce l-a tulburat asa de mult, Daniel, in ciuda varstei sale tinere si a statutului sau de rob, are curajul sa afirme:

“El (Dumnezeu ) schimba vremile si imprejurarile…”

“Tu, imparate, esti imparatul imparatilor caci Dumnezeul cerurilor ti-a dat imparatie, putere, bogatie si slava.” Daniel 2, 21;37

De remarcat este faptul ca Daniel isi pastreaza aceasta convingere chiar cand soarta ii este nefavorabila. Constienta ca Dumnezeu conduce totul, ca El este deasupra tuturor lucrurilor si imprejurarilor, il face sa stea linistit chiar in cele mai intunecoase momente ale vietii. In toata cartea sa nu gasim nici un murmur, nici o dovada de necredinta, nici o urma de nesupunere.

Daniel a stiut ce a crezut si in Cine a crezut!

Ce bine ar face sufletelor noastre daca am avea aceeasi convingere!

Ce bine ar fi daca din vocabularul nostru ar disparea expresii ca: “am avut noroc”, sau “am avut ghinion”!

Ce bine ar fi daca, in loc sa ne plangem: “asta mi-este soarta”, am spune: “asa a vrut Domnul si cred ca asa e mai bine”! Am privi totul cu alti ochi, iar greutatile vietii le-am trece mult mai usor.

2. MODESTIA.

Daniel era un print, un om de vita regeasca, avand o educatie aleasa si un renume in poporul sau. Apoi, odata cu ascensiunea sa in Imperiul babilonian, apoi in cel medo-persan, sub domnia mai multor imparati puternici, renumele sau creste. El devine cineva in lumea in care traia.

Si totusi, in centrul cartii sale nu se afla omul Daniel. El ar fi putut scrie cartea intr-un alt stil, scotand in evidenta persoana sa cu realizarile sale, cu slava de care a fost inconjurat la curtea celui mai stralucit imperiu al timpului. Literatura antica abunda in asemenea elogii aduse omului. Daniel scrie despre sine doar strictul necesar, iar atunci cand o face, scrie despre sine la persoana a treia:

“Daniel s-a hotarat sa nu se spurce…” Daniel 1,8

Modestia lui iese si mai mult in evidenta atunci cand orice reusita si orice realizare care il inalta in ochii oamenilor, le pune intotdeauna in seama interventiei lui Dumnezeu.

“Imparatul a luat cuvantul si a zis lui Daniel, care se numea Beltsatar: “Esti tu in stare sa-mi spui visul pe care l-am visat si talcuirea lui?” Daniel a raspuns inaintea imparatului si a zis: “Ce cere imparatul este o taina pe care inteleptii, cititorii in stele, vrajitorii si ghicitorii nu sunt in stare sa o descopere imparatului. Dar este in ceruri un Dumnezeu care descopere tainele…Daca mi s-a descoperit taina aceasta nu inseamna ca este in mine o intelepciune mai mare decat a tuturor celor vii…” Daniel 2, 26-28; 30

In lume au existat si exista multi oameni modesti. Putini sunt cei care si-o pastreaza pana la sfarsitul vietii. Daniel a fost unul dintre cei care au ramas egali cu ei insisi indiferent de imprejurari.

3. HOTARAREA.

Pe cand Daniel nu era decat un simplu rob evreu trimis la reinstruire, pentru a fi pregatit sa intre in slujba imparatului, iese in evidenta o alta calitate apreciata mult de cer:hotararea. Cand citim in cap.1,8 ca el “s-a hotarat sa nu se spurce cu bucatele de la masa imparatului”, din motive de ascultare fata de vointa lui Dumnezeu descoperita in Scripturi, noua ni se pare usor si firesc.

Sa-i fi fost chiar asa de usor unui tanar dezradacinat din tara si familia sa , avand pe deasupra si statutul de rob, sa ia o astfel de hotarire? Orice decizie presupune o lupta sufleteasca crancena intre bine si rau, intre ascultare si neascultare de voia lui Dumnezeu. Inainte de a lupta cu fapta, Daniel a trebuit sa biruiasca in inima.

Oare nu i-a fost tema de urmari? Oare frica si descurajarea nu-l urmareau si pe el?

Desigur! Daniel era un om ca oricare, alcatuit din acelasi material ca si noi, si prin venele caruia curgea acelasi sange ca al nostru. Lupta a fost teribila, insa Daniel s-a hotarat si a biruit.

Ori de cate ori un om se hotaraste sa implineasca vointa lui Dumnezeu, indiferent de consecinte, El ii da putere petru ca hotarirea cea buna sa fie adusa la indeplinire. Hotarirea omului nu este altceva decat un act juridic prin care Dumnezeu este imputernicit sa lucreze in favoarea omului, fara ca diavolul sa mai poata obiecta.

Nu ati observat ca atunci cand v-ati hotarit sa faceti ceea ce este placut lui Dumnezeu, ati primit , pe langa aprobarea Lui , simtita in inima, si ajutorul de a o aduce la indeplinire? Iar atunci cand ati ezitat, cand ati fost nehotariti, nu ati avut nici pacea aprobarii divine, nici ajutorul de care aveati atata nevoie?

Va rog sa observati inca un amanunt interesant: Prima lupta a lui Daniel a fost legata de paine, de problema existentei. Nu este intamplator acest lucru. Istoria Vechiului Testament incepe cu aceeasi lupta, din nefericire pierduta de primii nostri parinti. Istoria Noului Testament incepe cu aceeasi lupta, de data aceasta castigata de Mantuitorul in teribila confruntare cu Satana in pustia ispitirii. Istoria biblica este plina de astfel de lupte, unele pierdute, altele castigate.

Nu intamplator, prima hotarare si prima lupta din viata omului care vrea sa asculte de Dumnezeu, se duce in jurul castigarii existentei. De multe ori lupta credintei incepe cu problema painii. Multi cad inca din faza aceasta, refuzand sa intre pe calea cea stramta a credintei. Fie pentru ca le este greu sa renunte la o hrana inerzisa de Cuvantul lui Dumnezeu, fie pentru ca le este teama de pierderea unei slujbe bine platite in cazul ca vor respecta cerintele lui Dumnezeu.

Mantuitorul ne ideamna cu cea mai mare dragoste:

“Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si neprihanirea Lui, si toate celelalte lucruri vi se vor da pe deasupra.” Matei 6,33

Daniel a stiut sa aleaga calea cea buna. A fost un om hotarat, iar Dumnezeu nu i-a ramas indatorat. Binecuvantarea Sa l-a insotit intrega viata; mai mult decat atat, il va insoti si in vesnicie.

4. RESPECTUL.

Am admirat hotararea tanarului Daniel, atunci cand a fost pusa la incercare loialitatea sa fata de cerintele Lui Dumnezeu. Dar cum a procedat el mai departe?

Am auzit despre un om care, cunoscand adevarul despre adevarata zi de odihna ceruta de Dumnezeu, s-a hotarat sa o sfinteasca asa cum cere Scriptura. Problema era ca el, fiind sofer de meserie, trebuia sa lucreze si sambata. Dar, fiind un om hotarat, s-a dus la seful sau, spunandu-i: “ Auziti? Eu m-am facut adventist de ziua a saptea , si sa stiti ca pe mine n-o sa ma mai prindeti la lucru sambata. Va intereseaza ce veti face cu masina mea; eu nu voi veni la lucru si gata!”

Iata o hotarare buna, urmata insa de o atitudine deplorabila. Daca Daniel ar fi procedat astfel dupa ce a luat hotararea de a asculta de Dumnezeu in cele mai mici amanunte, nu ar fi avut nici aprobarea cerului, nici nu ar fi gasit intelegere la oameni.

Cat de diferit si de nobil a procedat tanarul rob evreu!

“Daniel s-a hotarat… si a rugat pe capetenia famenilor dregatori sa nu-l sileasca sa se spurce.” Daniel 1,8

El este constient ca Dumnezeu este de partea lui, si este convins ca va primi ajutorul Sau, intr-un fel sau altul. Aceasta insa, nu il face arogant. Ar fi putut spune capeteniei: “Uite ce este, capetenie, eu m-am hotarat sa nu mananc asta si cealalta. Fie ca esti de acord sau nu, eu asta sunt. Respecta-mi credinta !”

Daniel este insa, un om plin de tact. Desi este hotarat in inima sa sa-si respecte constiinta, el nu uita sa-si respecte si superiorii, desi acestia erau pagani idolatri. Vorbeste politicos, si chiar incearca sa-i sugereze un plan atragator si lipsit de riscuri: “Incearca pe robii tai zece zile…”

Dupa o asfel de hotarare buna, si dupa o astfel de atitudine respectoasa si nobila, Dumnezeu nu intarzie sa vina in ajutorul copilului Sau: “ Dumnezeu a facut ca Daniel sa capete bunavointa si trecere inaintea capeteniei famenilor dregatori.” Daniel 1,9

De ce oare multe din hotaririle noastre bune nu sunt insotite de binecuvantarea cerului? Pentru ca hotarirea buna nu este suficienta. Ea trebuie insotita de tact, respect, bun-simt si modestie, in relatiile noastre fata de cei de care depinde libertatea si binele nostru.

Cineva ar putea obiecta ca Daniel era prea tanar si infricosat in momentele de inceput ale vietii in Babilon, aceasta explicand atitudinea sa modesta si respectoasa. Priviti insa, la atitudinea lui la fel de respectoasa spre sfarsitul vietii, dupa ce devenise o personalitate marcanta sub domnia mai multor imparati!

Din fundul gropii cu lei, in dimineata in care imparatul Darius vine la groapa pentru a vedea ce s-a intamplat cu el, Daniel ar fi putut da un raspuns destul de taios imparatului. Dar lucrul acesta nu se intampla. Lipsit de orice gand de razbunare sau rautate, el ramane acelasi om respectos: “Vesnic sa traiesti, imparate!”- il saluta , de data aceasta , batranul Daniel pe Darius ( Daniel 6,21 ). Si Darius era un pagan, un idolatru…

5. CREDINTA.

“Incearca pe robii tai zece zile!”-ii cere Daniel superiorului sau, dupa care ii sugereaza o alternativa la hrana care se servea la masa imparatului. “Sa ni se dea de mancare zarzavaturi si apa de baut; sa te uiti apoi la fata noastra si la a celorlalti tineri care mananca din bucatele imparatului, si sa faci cu robii tai dupa cele ce vei vedea.”

Daniel 1, 12-13

De fapt, Daniel cere sa fie incercat. Pe ce baza? Pe baza experientei ca alimentele simple si sanatoase ii vor face mai mult bine decat mancarurile grele si complicate de la masa imparatului? Este putin probabil ca doar in zece zile sa se observe o diferenta asa de evidenta. Inclin sa cred ca Daniel s-a bazat pe o interventie directa a lui Dumnezeu in favoarea sa. Zece zile erau prea putine pentru ca, in mod natural si fara interventia divina, sa se obtina un asemenea rezultat. Daniel insa, a crezut in ajutorul cerului, si credinta i-a fost rasplatita.

Intreaga viata a lui Daniel a fost marcata de o puternica incredere in Creatorul sau. A ramas la fel de fidel lui Dumnezeu ca rob evreu, dar si ca prim-ministru la curtea celor mai puternici imparati ai timpului. Atunci cand erau in joc averea, pozitia, libertatea si chiar viata sa, el nu a ezitat nici macar pentru o clipa de a se increde in Dumnezeul sau, cu orice risc. A fost dispus sa renunte la toate; la un singur lucru nu a putut renunta: la legatura sa cu Dumnezeu.

Ocazii in care trebuie sa alegem intre un serviciu bun, dar departe de Dumnezeu, si unul mai modest, dar in ascultare de El, intre o pozitie mai buna si una mai umila, intre a asculta de porunca lui Dumnezeu si a nu asculta de ea, vor veni mereu in viata.

Daniel a stiut sa faca alegerea cea buna. Eu si tu o vom face?

6. SPIRITUL FRATESC.

Daniel nu a fost un om izolat, un singutatic. In momentele de incercare el isi cauta prietenii, carora le impartaseste luptele sale, bucuriile, dar si necazurile. Ar fi putut duce singur povara, ar fi putut sa se inchida in sine si sa experimenteze doar pentru el puterea lui Dumnezeu. El cunoaste insa, marele adevar, exprimat mai tarziu de Mantuitorul, ca, acolo unde sunt adunati doi sau trei in Numele Sau, va fi si El prezent acolo.

“Apoi Daniel s-a dus in casa lui si a spus despre lucrul acesta tovarasilor sai Hanania, Misael si Azaria, rugandu-i sa ceara indurarea Dumnezeului cerurilor pentru aceasta taina… Daniel 2, 17-18

Iar atunci cand primeste raspunsul la rugaciunea unita a celor patru prieteni, el stie sa-I multumeasca lui Dumnezeu in numele tuturor:

“Pe Tine, Dumnezeul parintilor mei, Te slavesc si Te laud ca mi-ai dat intelepciune si putere, si mi-ai facut cunoscut ce ti-am cerut noi; caci ne-ai descoperit taina imparatului.” Daniel2,23

Lupta credintei se poate duce si de unul singur. Dar ce putere si ce binecuvantare este acolo unde alaturi de tine lupta si se roaga si cei de langa tine!

7. BUNATATEA.

Biblia ni-l prezinta pe Daniel ca un om de o bunatate exemplara. Dupa ce este inaltat in slujba si onoruri de Nebucadnetar, el se gandeste si la cei care i-au fost alaturi in incercare, cerand imparatului sa le incredinteze lor treburile imparatiei.

Dar ce virtute este sa-ti iubesti prietenii? Mantuitorul spunea: “Daca iubiti numai pe cei ce va iubesc, ce rasplata mai asteptati? Nu fac asa si vamesii? Si daca imbratisati cu dragoste numai pe fratii vostri, ce lucru neobisnuit faceti? Oare paganii nu fac la fel?”

Matei 5, 46-47

Daniel dovedeste insa, o bunatate iesita din comun. Dupa ce Dumnezeu, ca raspuns la rugaciunea unita a celor patru prieteni, ii descopera visul lui Nebucadnetar, primul lui gest, dupa o rugaciune de multumire, a fost acela de a merge la ofiterul care raspundea de uciderea inteleptilor Babilonului, si de a-i spune: “Nu pierde pe inteleptii Babilonului! Du-ma inaintea imparatului, si voi da imparatului talcuirea.” ( Daniel 2, 24 )

Putini oameni ar face un asemenea gest! Altul, in locul lui Daniel, ar fi consumat in tacere propria salvare de la moarte, fara sa se gandeasca si la altii. Mai ales ca acesti “intelepti ai Babilonului” nu erau altceva decat niste pagani. Daniel putea gandi si asa: “De fapt, de ce sa intervin pentru acestia? Niste pagani mai putin.”

Cand ma gandesc ca unii dintre cei salvati de la moarte de Daniel, il vor trimite mai tarziu, prin intrigile lor, in groapa cu lei, ma intreb: De ce oare trebuie sa fim atat de rai si nerecunoscatori celor ce ne fac bine?

8. CURAJUL.

O credinta, oricat ar fi ea de adevarata si sincera, fara curaj este ca un cer fara stele, ca o iarna fara zapada, sau ca un pom fara roade.

Nu asa se pune insa, problema in dreptul lui Daniel. Dupa talcuirea visului din cap. 4, in care Dumnezeu il avertizeaza pe imparatul pagan de urmarile pe care le va suporta daca nu se intoarce de la viata lui pacatoasa, Daniel dovedeste un curaj iesit din comun: El il mustra pe Nebucadnetar pentru pacatele sale, indemnandu-l la pocainta. El, un rob evreu, un strain, are curajul sa o faca, in ciuda riscurilor majore la care se expune facand aceasta.

A fost acesta un caz izolat? A fost o scanteiere de curaj intr-un moment unic in viata lui Daniel?

Nicolae Iorga spunea ca “la un milion de scantei nu poti sa-ti incalzesti nici degetul cel mic”. Daca privim la istoria ulterioara a acestui om al lui Dumnezeu, vom observa ca aceasta calitate a lui-curajul- nu a fost ceva pasager, ci a fost o constanta in viata sa.

Priviti-l pe Daniel cu cat curaj se prezinta in fata arogantului imparat Belsatar! Cu cat curaj, dar si respect in acelasi timp, il mustra pe acest imparat pentru pacatele sale!

Si cu ce risc! De unde un asemenea curaj?

Din constienta ca, inainte de a fi prim-ministru al unui imperiu pamantesc, el era un ambasador al cerului printre oameni! Aceasta misiune nu i-a scapat din vedere niciodata lui Daniel, oricat de onorat era de catre oameni, si oricat de mare era ispita de a-L uita pe Dumnezeul sau.

Ce am mai putea spune despre caracterul acestui om exceptional?

O multime de lucruri! Am putea vorbi despre dezinteresul sau fata de bogatiile acestei lumi, atunci cand ii spunea imparatului Belsatar:”Tine-ti darurile si da altuia

rasplatirile tale.!” ( Daniel 5,17 )

Am putea vorbi despre corectitudinea lui, in cele mai mici datorii pamantesti. La vremea cercetarii, cand vrajmasii sai cautau cel mai mic motiv de a-l discredita, chiar acestia au fost nevoiti sa recunoasca integritatea morala a lui Daniel in cele mai mici amanunte. Cu parere de rau, vrajmasii sai au trebuit sa recunoasca: “Nu vom gasi nici un cuvant de plangere impotriva acestui Daniel.” ( Daniel 6,5 )

Intrebarea pe care doresc sa o pun acum este urmatoarea: Cand a primit Daniel calificativul maxim din partea cerului: Atunci cand s-a hotarat sa ramana credincios lui Dumnezeu, indiferent de consecinte? Atunci cand a dovedit curaj si a mustrat pacatele unor imparati puternici? Sau cand a dovedit o bunatate iesita din comun, chiar fata de cei ce-i vor deveni vrajmasi?

Biblia ne raspunde: cand Daniel se ruga. De ce numai atunci? Cu sigutanta ca in lume sunt multi oameni buni, curajosi, respectuosi, cu spirit solidar, oameni amabili, hotarati si plini de alte trasaturi nobile de caracter. Experienta vietii lui Daniel ne invata insa, ca toate virtutile din viata unui om, daca nu izvorasc dintr-o legatura vie cu Tatal ceresc, si daca nu sunt puse in slujba Lui, nu au valoare vesnica. Sunt ca niste zerouri fara valoare. Daca insa, in fata acestor zerouri, se afla o cifra, ele capata o valoare imensa.

“Cifrul” care da valoare virtutilor unui om este calitatea legaturii sale cu Dumnezeu.

“Despartiti de Mine nu puteti face nimic”, spunea Mantuitorul.( Ioan 15,4 )

Aceeasi idee, Luther o exprima in alte cuvinte: “Toate faptele bune ale omului sunt pacate daca nu sunt insotite de harul lui Hristos.”

Daniel a stiut sa puna, inaintea oricaror lucruri din viata sa, pe acela care a dat valoare vesnica vietii sale- legatura sa vie si profunda cu Dumnezeul sau.

Si pentru ca a avut intelepciunea de a face alegerea cea buna, cerul l-a rasplatit cu cele mai frumoase cuvinte ce i-a fost dat unui om sa le auda: “Tu esti om prea iubit si scump.”

Ce pot sa insemne aceste cuvinte din partea Tatalui ceresc, decat un alt fel de a spune:

“TE IUBESC CU O IUBIRE VESNICA”

Lori Balogh

______________________________

Te Iubesc cu o Iubire Vesnica 08.PESTE ASTEPTARI / Lori Balogh

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:31 +0000

8. PESTE ASTEPTARI

Eram in anul doi de liceu. A fost anul in care mi-am ales profesiunea pe care as fi dorit sa o practic: medicina. Si, deoarece colegul meu de banca dorea sa devina inginer, am dus multa munca de lamurire cu el ca sa-mi urmeze exemplul. In cele din urma l-am convins.

Ne-am apucat amandoi sa ne pregatim pentru medicina si, dupa bacalaureat, ne-am dus impreuna la examen. Rezultatul: el a reusit, iar eu am picat la examen. El-fara Dumnezeu, iar eu- cu El. Ceea ce se intampla cu mine era sub asteptarile mele…

Pentru ca armata batea la usa, am alergat la prima scoala postliceala sanitara, m-am uitat pe lista optiunilor de examen si am ales”la intamplare” una din ele. Pentru mine, important era sa scap de armata, avand in minte planul ca, dupa terminarea primului an, sa incerc din nou la medicina.

Am reusit sa iau cu brio examenul de admitere, apoi am inceput sa intru in tainele profesiei alese “la intamplare”.A inceput sa-mi placa ceea ce faceam, astfel incat, la sfarsitul primului an de studii, am renuntat sa incerc din nou la medicina. Doream mai intai sa termin aceasta scoala, urmand ca, dupa aceea sa incerc din nou. Dupa terminarea scolii postliceale eram hotarat: aceasta era profesiunea care imi placea, prin urmare am renuntat definitiv la gandul de a deveni medic. Primisem si o repartitie foarte buna, chiar in orasul natal, asa ca, adio medicina! Totul era perfect, si ceea ce se intampla cu mine era peste asteptarile mele…

Am inceput sa lucrez. Eram entuziasmat de noua mea profesie, insa curand au inceput problemele. In tara fiind un regim comunist, nu puteam fi inteles si acceptat cu credinta mea. Au inceput sicanarile, penalizarile, avertismentele, sedintele de sindicat si de U.T.C. , discutiile in cadrul conducerii si notele explicative pe care trebuia sa le dau saptamanal. In cele din urma, dupa cateva luni de tracasari de tot felul, mi s-a pus in mana cartea de munca, avand inscris pe ea articolul din codul muncii de atunci, care indica motivul desfacerii contractului de munca-indisciplina la locul de munca.

Eram somer, si ceea ce se intampla cu mine era sub asteptarile mele…

Am zabovit mai bine de doi ani pe un santier de constructii, singurul loc in care mi se permitea sa pazesc Sabatul biblic. Lucram ca necalificat, era greu, dar eram fericit ca imi puteam urma consiinta curata. Dupa cei doi ani,un prieten dintr-un oras apropiat mi-a spus ca , in orasul respectiv urma sa se deschida un dispensar nou, fiind disponibile trei locuri noi de munca. Nu indrazneam sa ma gandesc mai departe, dat fiind faptul ca traiam tot sub regim comunist, iar ceea ce scria in cartea mea de munca atarna ca o tinichea de mine, oriunde m-as fi indreptat. Prietenul a insistat totusi. Mi-am luat inima in dinti si m-am prezentat in cabinetul medicului-sef, pentru a discuta cu el problema mea speciala. Ma asteptam la un refuz categoric, dar nu a fost asa.

“Sa vii la examen! Sa nu cumva sa nu vii!”, mi-a spus el hotarat.

Ceea ce se intampla cu mine in acele momente era peste asteptarile mele…

Din cei sapte candidati inscrisi, in ziua examenului s-au prezentat doar trei, exact cat era numarul de posturi libere. Am luat examenul, apoi mi s-a dat noul loc de munca, avand un program de lucru astfel alcatuit incat in cei noua ani de regim comunist care au mai fost, nu am mai avut nici o problema cu respectarea zilei de odihna. Din nou, ceea ce traiam era peste asteptarile mele…

Au urmat apoi alte si alte experiente de viata: casatoria, primirea unei locuinte, posibilitatea deschiderii unui cabinet particular, si multe altele. De fiecare data, ceea ce mi-a oferit Dumnezeu a fost mult, mult peste asteptarile mele. Chiar daca in unele momente din viata am avut sentimentul trecator al unor esecuri, dupa trecerea anilor, privind in urma la felul in care m-a calauzit Dumnezeu, pot afirma cu certitudine ca acesta a fost drumul pregatit de El pentru mine.

De ce v-am povestit toate acestea, desi intr-un mod atat de telegrafic? Pentru simplul motiv ca, in aceasta ocazie doresc sa meditam la bunatatea lui Dumnezeu care trece peste asteptarile noastre.

Este placut sa vorbim despre subiecte ca acesta, nu-i asa? Daca insa, ne place sa auzim despre iubirea lui Dumnezeu care intrece orice cunostinta, daca ne place sa vorbim despre bunatatea Sa care intrece orice asteptari, este pentru ca avem nevoie de ele, mai mult decat avem nevoie de apa, de hrana, de aer sau de soare.

Un singur exemplu doresc sa dau, pentru a argumenta marea noastra nevoie dupa dragostea si bunatatea lui Dumnezeu. Biblia vorbeste despre pocainta ca fiind o conditie de baza pentru ca un om sa fie mantuit. Dar cum se poate ajunge la o pocainta adevarata?

Il auzi pe cate un om spunand:

“Mai am putin pana la pensie, apoi am sa ma pocaiesc.”

Sau: “Cand am sa simt ca se apropie ziua mortii, am sa ma intorc la Dumnezeu.”

Sau: “Mai am de terminat butoiul cu vin din beci, si baxurile cu tigari pe care tocmai le-am cumparat, apoi am sa incep o viata noua.”

Ce iluzii desarte! Poate un om sa se intoarca la Dumnezeu la comanda? Poate un om sa regrete pacatul atunci cand isi propune acest lucru, chiar daca acum isi propune sa-l faca in continuare?

Cu siguranta ca nu va putea! Pocainta inimii noastre nu se produce atunci cand ne propunem noi acest lucru. Singurul lucru din acest Univers care poate sa trezeasca in inimile noastre regretul pentru relele facute este doar dragostea lui Dumnezeu.

“Nu vezi tu ca bunatatea lui Dumnezeu te indeamna la pocainta?”- intreaba apostolul Pavel in mod retoric.( Romani 2,4 u.p. )

Da! Bunatatea lui Dumnezeu si dragostea Sa fata de noi sunt singurele argumente in fata carora cele mai impietrite inimi omenesti nu mai opun rezistenta. Omul capituleaza in fata Creatorului sau nu datorita groazei, nici datorita fricii de pedeapsa, nici datorita argumentelor logice sau filozofice, ci doar atunci cand are revelatia iubirii divine care il copleseste.

Iata de ce avem atat de mult nevoie sa meditam, sa vorbim si sa ne bucuram de dragostea si bunatatea cerului fata de noi!

Imi este nespus de greu sa aleg din multimea pasajelor biblice pe cele mai semnificative. Voi incepe totusi, cu o parabola rostita de Mantuitorul- Pilda robului nemilostiv-, oprindu-ma doar asupra unui singur aspect.

Pilda, pe care o gasim relatata pe larg in Matei 18, 21-35, ne vorbeste despre un rob nespus de indatorat fata de stapanul sau. Daca ar fi sa actualizam datoria acestuia, suma ar reprezenta circa 6.221.880 dolari, o suma imensa .

Vazand cat de mare este aceasta suma, ne punem niste intrebari firesti:

Ce fel de stapan este acesta , incat are incredere sa imprumute cuiva o suma atat de mare? Mai mult decat atat, cum a putut avea incredere intr-un rob, si in faptul ca acesta va avea candva posibilitatea de a-i inapoia banii imprumutati? .

Dar ceea ce este cu adevarat uimitor de abia urmeaza. Vine scadenta. Robul incearca sa traga de timp:

“Doamne, mai ingaduieste-mi, si-ti voi plati tot.”-ii promite el stapanului sau.

“Tocmai mi-am facut o firma de import-export si voi face afaceri bune cu ea. Daca nu va merge, voi pleaca in Spania sau Italia, voi munci zi si noapte pana voi aduna toti banii pe care ti-i datorez. Intre timp, am trimis o multime de plicuri cu capace si etichete, poate voi castiga marele premiu. Mai joc saptamanal si la Loto, poate iese si de acolo ceva. Voi apela si la rudele din strainatate sa ma ajute…Mai ingaduieste-ma, stapane, si-ti voi plati. Cu siguranta iti voi plati.”

Stapanul insa, se uita la el cu mila si-i spune:

“Stiu ca vrei sa-mi platesti datoria, dar, crede-ma, nu vei putea. Firma in care iti pui atatea sperante va da faliment, stiu asta. Vrei sa pleci la munca in strainatate, insa banii pe care-i vei castiga acolo de abia iti vor ajunge pentru nevoile familiei tale. Cat despre castigurile peste noapte pe care visezi ca le vei avea, sunt doar iluzii desarte. Ajutorul rudelor din Occident? De abia se descurca in mijlocul propriilor probleme. De aceea, uite, eu iti iert toata datoria.” Datele parabolei ne pun in uimire inca de la inceput. Se pare ca acest “stapan” despre care ne vorbeste Mantuitorul, este unic, caci gestul sau de a imprumuta pe un rob cu o suma atat de mare intrece orice asteptari. Dar mai incredibil decat gestul sau de a imprumuta unui simplu rob o suma asa de mare, este gestul iertarii robului de aceasta datorie uriasa. Este atat de unic acest “stapan”, incat el nu poate fi gasit printre oamenii egoisti si banuitori. Acest “stapan” nu poate fi decat Unul singur: Tatal ceresc .

Care este mesajul central pe care Mantuitorul doreste sa ni-l transmita prin aceasta pilda? Este usor de remarcat: Avem un Tata ceresc a carui bunatate si dragoste intrec orice asteptari.

Nu suntem noi primii care am ajuns la aceasta descoperire. Toti cei care s-au apropiat de El fara prejudecati, cu o inima sincera de a-L cunoaste pe Dumnezeu asa cum este El in realitate, au ajuns la aceeasi convingere. Gustand din bunatatea Sa in diferite imprejurari ale vietii, acesti oameni au ramas uimiti de ceea ce au vazut si inteles in legatura cu caracterul divin.

Priviti, va rog, la experienta imparatului Solomon, in momentele de inceput ale noii sale responsabilitati. Dandu-si seama de povara ce apasa asupra lui, si realizand ca singur, fara ajutor divin, nu va reusi, Solomon Ii cere lui Dumnezeu:

“Acum Doamne, Dumnezeul meu, Tu ai pus pe robul Tau sa imparateasca in locul tatalui meu David; si eu nu sunt decat un tanar, nu sunt incercat…Da dar robului Tau o inima priceputa, ca sa judece pe poporul Tau, sa deosebeasca binele de rau! Caci cine ar putea sa judece pe poporul Tau, pe poporul acesta asa de mare la numar!”

1Imparati 3,7;9

Ma intreb, oare cati oameni din milioanele care Il cauta pe Dumnezeu si care umplu pana la refuz bisericile lor, Il cauta pentru intelepciune? Privesc adesea la multimile de oameni care participa cu sutele de mii la diferite sarbatori religioase; sunt in stare de multe sacrificii pentru a putea participa la o procesiune sau o sarbatoare din calendar. Insa atunci cand reporterul ii intreaba de ce si pentru ce fac asemenea sacrificii, raspunsul este aproape mereu acelasi: “Am venit aici sa ne rugam pentru sanatate, pentru binele tuturor.”

Frumos spus, dar insuficient! In aceasta privinta Solomon a inteles ceva mai mult din prioritatea nevoilor umane. El putea sa se roage pentru intarirea puterii sale, pentru ocrotire din partea lui Dumnezeu, atat la granitele tarii, cat si fata de pericolele interne. Solomon putea sa-I ceara lui Dumnezeu recolte bogate, pasuni verzi, turme numeroase, sanatate pentru sine si pentru poporul sau. Cu toate acestea el cere un singur lucru: intelepciune.

Scriptura subliniaza un amanunt interesant:

“Cererea aceasta a lui Solomon a placut Domnului. Si Dumnezeu a zis: “ Fiindca lucrul acesta il ceri, fiindca nu ceri pentru tine nici viata lunga, nici bogatii, nici moartea vrajmasilor tai, ci ceri pricepere, ca sa faci dreptate, voi face dupa cuvantul tau. Iti voi da o inima inteleapta si priceputa, asa cum n-a fost nimeni inaintea ta si nu se va scula nimeni niciodata ca tine.

Mai mult, iti voi da si ce n-ai cerut: bogatii si slava, asa incat in tot timpul vietii tale nu va fi nici un imparat ca tine.

Si daca vei umbla in caile Mele, pazind legile si poruncile mele, cum a facut David, iti voi lungi zilele.” 1 Imparati 3, 10-14

Oare ce simtaminte traia Solomon in momentul in care primea un asemenea raspuns peste asteptari din partea lui Dumnezeu? Nu era sufletul sau inundat de recunostinta fata de un asa Dumnezeu? Nu era el motivat sa-I slujeasca cu o devotiune totala?

Un pastor afirma odata ca atunci cand se asteapta la o mustrare sau o pedeapsa din partea lui Dumnezeu, pentru ca facuse ceva ce nu era dupa voia Lui, El “l-a lovit” cu o binecuvantare la care nu se astepta. Si se simtea atat de rusinat! Nici o mustrare sau pedeapsa din lume nu sunt in stare sa aduca in sufletul omului atata rusine de sine si atata pocainta, cat poate aduce bunatatea peste asteptari a lui Dumnezeu.

Priviti acum si la experienta batranului patriarh Iacov!

Pregatindu-se de apusul vietii lui atat de zbuciumate, inainte de a inchide ochii sai obositi de batranete, Iacov are o intalnire speciala cu Iosif. In dialogul dintre cei doi, batranul patriarh ii spune la un moment dat fiului sau :

“Nu credeam ca am sa-ti mai vad fata, si iata ca Dumnezeu m-a facut sa-ti vad si samanta.” Geneza 48, 11

La data aceea Iacov era in varsta de 147 ani. Stiti cati ani a trait el cu durerea sufleteasca de a-l fi pierdut pe Iosif pentru totdeauna? Sa facem o socoteala simpla! La varsta de 17 ani Iosif este vandut de fratii sai, ajungand in Egipt. Urmeaza 13 ani petrecuti in casa lui Potifar, apoi in inchisorile Egiptului. La varsta de 30 de ani, Iosif este eliberat din inchisoare si inaltat la rangul de prim- ministru al tarii. Urmeaza 7 ani de belsug, apoi 2 ani de foamete , la sfarsitul carora Iosif isi revede familia. In total, 22 de ani in care Iacov traieste cu convingerea ca fiul sau este mort.

Si iata ca, dupa 22 de ani in care uitarea isi facuse lucrarea, cand Iacov se consolase de pierderea definitiva a fiului sau iubit, si cand isi pregatea in taina apusul, Dumnezeu ii face un dar peste asteptari: i-l reda pe Iosif. Bucuria lui Iacov ar fi fost imensa chiar daca l-ar fi gasit pe fiul sau ca simplu muritor. Daca l-ar fi gasit ca sclav, muncind din greu la ridicarea piramidelor egiptene, Iacov tot s-ar fi bucurat ca fiul sau traieste. Cu cat mai coplesitoare a fost bucuria sa , intalnindu-si fiul, nu ca sclav, ci ca cel mai mare demnitar egiptean dupa faraon!

Da! Asa este Dumnezeul nostru: un Dumnezeu al surprizelor placute.

Fiecare dintre noi putem adauga noi si noi argumente in favoarea acestui adevar. Cu totii avem propriile dovezi in viata noastra ca Tatal ceresc “poate sa faca nespus mai mult decat cerem sau gandim noi.” ( Efeseni 3, 20 )

Va veni o zi a vesniciei in care vom putea lega una de alta, toate experientele celor mantuitidin toate timpurile, toate privind spre bunatatea peste asteptari a Tatalui ceresc. Va fi coplesitor sa vedem atata iubire ! Asa imi explic de ce, pe Noul Pamant, in vesnicie, cei rascumparati din blestemul pacatului, vor inalta imnuri de lauda necontenit.

Dar, ceea ce este mai uimitor, de abia urmeaza:

“Lucruri pe care ochiul nu le-a vazut, urechea nu le-a auzit, si la inima omului nu s-au suit, asa sunt lucrurile pe care le-a pregatit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.”

1 Corinteni 2,9

Lista surprizelor pregatite de Dumnezeu celor mantuiti este deschisa. Si lunga…

Cat vesnicia…

De ce face El toate acestea pentru mine si pentru tine?

Pentru ca vrea sa ne asigure pe amandoi:

“TE IUBESC CU O IUBIRE VESNICA"
Lori Balogh

______________________________

Te Iubesc cu o Iubire Vesnica 09.SPERANTA PENTRU VIITOR / Lori Balogh

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:31 +0000

9. SPERANTA PENTRU VIITOR

Traim intre oameni, in marea lor majoritate, necajiti; oameni framantati de grija unui loc de munca si a painii zilnice, oameni speriati de spiritul de violenta care bantuie planeta noastra de la un capat la altul; oameni care se lupta pentru supravietuire in mijlocul a tot mai numeroase si mai devastatoare dezastre naturale; oameni care nu mai stiu ce sa faca “ la auzul urletului marii si al valurilor” ( Luca 21, 25 u.p. ).

Si, de parca nu ne era de ajuns, oamenii de stiinta vin si ei sa ne infricoseze cu constatarile lor ingrijoratoare.

Ce ziceti de incalzirea globala care duce la topirea accelerata a calotelor polare si la ridicarea nivelului oceanului planetar? S-a constatat ca acest nivel a crescut deja cu 19,4 cm, asteptandu-se ca, pana la sfarsitul secolului, el sa ajunga la valoarea de 30 cm. ( Articol din Romania Libera, 27 dec. 2006 ) Nu pare asa de mult, insa, daca tinem cont ca ridicarea nivelului oceanului planetar cu un metru ar duce la ingroparea porturilor lumii, atunci perspectiva este cat se poate de sumbra.

Ce sa mai spunem de “pulsul Terrei”, asa-zisa”rezonanta Schuman”! Timp de milenii, acest “puls al Terrei” a avut o valoare constanta de aproximativ 7,83 de cicli pe secunda. Astazi, valoarea lui a ajuns la 12 cicli pe secunda, avand o tendinta de continua crestere. Cifrele, prin ele insele, nu ne spun nimic, daca de ele nu ar fi legate niste consecinte care ne afecteaza viata in mod direct, cum ar fi, de exemplu, modificarea comportamentului uman, sau senzatia de comprimare a timpului.

Nu simtim cu totii ca timpul nu ne mai ajunge ? Impresia generala este ca el s-a comprimat. Oamenii de stiinta afirma ca, datorita cresterii valorii acestui puls, ziua de azi nu mai are 24h ci doar 16h.

Dar lucrurile nu se opresc aici. Cresterea “pulsului Terrei” duce si la modificari de comportament, mai ales in randul tinerilor, care au tendinta de a nega toate institutiile existente.

Ce sa mai spunem de cresterea activitatii seismice si vulcanice de circa cinci ori din 1875 incoace! Si activitatea aceasta continua sa cresca mereu!

Daca la acest tablou sumbru mai adaugam si inversarea polilor magnetici cu toate consecintele ei, apoi marirea gaurii de ozon, poluarea masiva a mediului, criza de energie, desertificarea datorita despaduririlor masive, si inca o multime de alte lucruri care ne creaza cosmaruri, nu este de mirare ca “ oamenii isi vor da sufletul de groaza in asteptarea lucrurilor care se vor intampla pe pamant” ( Luca 21,26 ), dupa cum arata profetia biblica.

Putini sunt cei care raman indiferenti fata de ceea ce vad in jurul lor, si mult mai putini sunt cei care privesc cu incredere in viitor.

In spatele fiecarui zambet se ascunde o teama nemarturisita , si o intrebare fara raspuns: “Oare ce va fi maine? Ce se va intampla cu mine, cu cei dragi, cu societatea in care traim in viitorul apropiat?”

Ce se va intampla maine? O armata de astrologi, ghicitori, vrajitori, clarvazatori, viitorologi si profeti sunt gata sa ne raspunda, infricosandu-ne si mai tare.

Cunoscutul teleevanghelist american Patt Robertson, ale carui emisiuni sunt urmarite de circa un milion de oameni, a facut in primele zile ale lui 2007 o profetie sumbra. Pretinzand ca a primit aceasta descoperire direct de la Dumnezeu, el a avertizat lumea ca, in a doua jumatate a anului, in America se va produce un atentat terorist de mare amploare, ducand la moartea a milioane de oameni.

Desi profetiile pe care le-a facut anterior nu s-au implinit, efectul lor asupra oamenilor este devastator.

Sa nu ne lasam amagiti de zambetul, desi din ce in ce mai rar, al oamenilor! In spatele lui se pot ascunde multe temeri, multa nesiguranta.

Odata, in cabinetul in care lucrez, a intrat zambind o vecina. Am crezut ca are nevoie de serviciile mele, vazand-o ca zambeste. Dar nu! A venit sa-mi spuna ca din ziua aceea era somera, dupa 21 de ani de munca. Avea doi copii de crescut, si totusi zambea. Venise doar pentru ca simtea nevoia sa spuna cuiva necazul ei. De atunci am invatat ca zambetul nu reflecta intotdeauna o stare benefica a sufletului; el poate fi exteriorizarea celor mai profunde nelinisti umane.

Desi il privesc cu atata neliniste si nesiguranta, oamenii asteapta totusi mult de la viitor. Muncesc din greu zi si noapte, noapte si zi, sacrificand de cele mai multe ori bucuriile prezentului, in speranta unui viitor mai fericit. Dar cat de fericit poate fi acest viitor, cand din toate directiile vin numai vesti sumbre?

Sa privim , pe surt, istoria ultimei sute de ani, pentru a intelege mai bine nelinistile si framantarile lumii in care traim!

Secolul al 19-lea s-a incheiat cu un optimism debordant, care s-a resimtit din plin si in primii ani ai secolului al 20-lea. Exista o puternica incredere in om, in puterea sa creatoare, in ratiunea si inteligenta sa. Cei care indrazneau sa vorbeasca atunci despre sfarsitul lumii, despre evenimente finale, despre crize, trebuiau sa faca fata unui val de proteste vehemente.

Nietsche, filozoful german, predica despre teoria supraomului. Scriitorul francez nonconformist Andre Gide ii indemna pe tineri sa guste din plin din placerile pamantesti, fiind un mare sustinator al amoralismului. Se astepta totul de la viitor…

Dar a izbucnit primul razboi mondial. Intregul optimism de pana atunci a fost spulberat. Ororile, crimele, suferintele si distrugerile provocate de razboi i-au facut pe oameni sa fie mai neincrezatori in ei insisi si in viitorul pe care il visau.

Razboiuil a trecut insa. Generatia care a supravietuit, a devenit generatie de sacrificiu, muncind din greu, in speranta ca omenirea a invatat lectia dura , si ca razboiul nu se va mai repeta.

Nu au trecut decat 21 de ani, si a izbucnit cel de-al doilea razboi mondial, provocand distrugeri incomparabil mai mari decat cel precedent. Din nou suferinte, disperare, debusolare. Din nou generatie de sacrificiu, din nou sperante…

Insa nu s-a incheiat bine si acest al doilea razboi mondial, ca pe scena lumii aparea un alt pericol de neimaginat pana atunci- pericolul nuclear. Prefigurat de cele doua bombe atomice aruncate asupra celor doua orase japoneze, Hirosima si Nagasaki, in august 1945, acest nou pericol mondial se dovedea un adevarat cosmar.

De atunci, de la lansarea lui “Little Boy”-“Baietasul”, asa cum in mod cinic a fost numita prima bomba atomica, omenirea a trait la umbra amenintarii ciupercii atomice. S-au facut tot felul de calcule, s-au imaginat tot felul de scenarii ale unui posibil razboi apocaliptic. S-a ajuns chiar pana la ideea unui “razboi al stelelor”.

Incepand cu anii 80’, ingrozita de spectrul unei distrugeri totale, omenirea incepea sa se trezeasca: mitinguri, demonstratii, congrese, contacte diplomatice, toate urmareau pacea. Si aceasta, fara sa se stie ca se implinea o profetie biblica scrisa cu doua milenii in urma:

“Cand vor zice: “Pace si liniste!”, atunci o prapadenie neasteptata va veni peste ei, ca durerile nasterii peste femeia insarcinata; si nu va fi chip de scapare.”

1 Tesaloniceni 5, 3

Dar iata ca, in urma dezmembrarii U.R.S.S., razboiul rece dintre est si vest inceteaza, iar pericolul nuclear scade in intensitate. Nu va bucurati insa, prea devreme! Apare la orizont un alt pericol, intr-un domeniu in care omenirea nu se astepta- accidentele din centralele nucleare. Dupa tragedia Cernobilului, oamenilor li s-au deschis ochii si si-au reamintit ca, in aceasta parte a lumii, sunt zeci de centrale atomice invechite, putand, in orice clipa, sa produca o noua catastrofa mondiala.

Solutia? Inlocuirea centralelor vechi cu unele mai sigure. Si, in timp ce se cauta solutii la crizele actuale, apar altele mai nelinistitoare.

Trezirea spiritului nationalist, despre care Mantuitorul vorbea ca fiind un semn al sfarsitului, este o noua amenintare la pacea lumii.

“Un neam se va scula impotriva altui neam, si o imparatie impotriva altei imparatii.” Matei 24,7

Priviti la ce s-a intamplat in fosta Iugoslavie sau in Armenia! Priviti la ce se intampla acum in Irak, la luptele dintre suniti si siiti! Apoi la miscarile separatiste din Transilvania, India, Irlanda de Nord, Spania, Franta…Popoare care pana nu demult traiau in pace, acum se urasc, se distrug.

Daca la aceasta imagine panoramica a lumii de azi mai adaugam inca doua mari provocari aducatoare de neliniste: inmultirea dezastrelor naturale si terorismul in crestere, nu ne miram de ce viitorul pare atat de intunecat. Intr-o emisiune televizata in cursul anului 2006, unii din specialistii in meteorologie afirmau ca, in viitor, pe planeta noastra nu va mai fi nici un loc sigur. Si aceasta datorita dezastrelor naturale care vor lovi pretutindeni. Daca acum un secol nu se putea vorbi despre sfarsitul lumii fara a fi huiduit, astazi, in cercuri tot mai largi de oameni, se vorbeste deschis despre un sfarsit iminent.

Iata cateva citate din lucrari publicate relative recent:

“Criza mediului ambiant constituie un semn ca dezastrul se apropie.”

“Cercul care se inchide” pag. 20

“A fost nevoie de foarte putini ani ca sa lasam sa se adune deasupra capetelor noastre acesti nori de Apocalips. Simplul fapt ca deschidem ochii, ne face sa tremuram ca un animal care simte furtuna la marginea noilor genune de care se apropie omenirea.”

“Omul sau natura?” pag. 9

“Unele studii prezic ca, daca tendintele actuale vor continua, in viitorul nu prea indepartat va avea loc o catastrofa la scara mondiala.”

“Catastrofa sau o noua societate” pag. 40

Asadar, ce asteptam de la viitor? Dupa astrologi, profeti moderni, oameni de stiinta teleevanghelisti, dar mai ales dupa cele ce vedem cu ochii nostri, nu ne asteptam la nimic bun. Dimpotriva!

Si totusi exista speranta! Trebuie numai sa ne intoarcem privirile de la noi si de la problemele noastre, indreptandu-le intr-o cu totul alta directie! In acea directie in care Creatorul sufletelor noastre doreste de mult timp sa privim: spre promisiunile facute de un Dumnezeu al iubirii in Cuvantul Sau.

Cand batranul apostol Ioan, aflat la varsta apusului de soare, privea intinderile nesfarsite de ape ce-l desparteau de fratii sai de credinta, acolo, pe insula Patmos, are o revelatie: aude inapoia sa un glas puternic, ca sunetul unei trambite. Era glasul Mantuitorului, care dorea sa abata atentia batranului apostol de la temerile si nelinistile sale.

Ioan era framantat de tot felul de intrebari : Oare ce se va intampla cu biserica sa acum, cand valul persecutiilor devenea tot mai amenintator? Va rezista ea in fata ereziilor nimicitoare pe care diavolul incerca sa le introduca in biserica? Va fi ea suficient de puternica incat sa duca Evanghelia pana la marginile lumii?

Intrebari dupa intrebari se nasteau in inima lui, in timp ce nesfarsitul intinderilor de apa din jurul sau nu-i trezeau nici o speranta pentru viitor.

Cu toate acestea, solutia la toate temerile sale era langa el:era Domnul Isus in persoana. Batranul apostol privise pana atunci intr-o directie gresita. Cand aude glasul Mantuitorului si isi intoarce privirea de la ceea ce il framantase pana atunci, Ioan are o REVELATIE. Asa s-a nascut Apocalipsa!

“Dupa aceste lucruri, m-am uitat, si iata ca o usa era deschisa in cer. Glasul cel dintai pe care-l auzisem ca sunetul unei trambite, si care vorbea cu mine, mi-a zis:” Suie-te aici, si-ti voi arata ce are sa se intample dupa aceste lucruri.” Apocalipsa 4, 1

Da! Dumnezeu a deschis o usa in cer, si ne invita pe fiecare sa ne suim, prin credinta, spre aceasta usa, pentru a privi lumea cu problemele ei dintr-o alta perspectiva.

Dincoace de aceasta “usa” se afla omenirea cu problemele ei insurmontabile: droguri, razboaie, terorism, coruptie, boli incurabile, violenta, imoralitate, dezastre naturale, moarte…

Dincolo de ea se afla SPERANTA! Mai mult decat speranta- CERTITUDINEA unei lumi mai bune!

Daca Biblia ar trebui sa fie alcatuita dintr-un singur verset, iar acest singur verset ar trebui sa ne vorbeasca doar in cateva cuvinte despre Dumnezeu, atunci nu as ezita: acesta ar trebui sa fie cel din Ieremia 29, 11:

“Caci Eu stiu gandurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul: ganduri de pace si nu de nenorocire, CA SA VA DAU UN VIITOR SI O NADEJDE.”

Ce bine face sufletelor noastre gandul ca cineva este preocupat de fericirea noastra, chiar daca acel cineva nu ne poate ajuta prea mult! Cu cat mai incurajator este insa, gandul ca Insusi Creatorul nostru este preocupat de noi, de viitorul nostru!

Noi suntem oameni pacatosi, plini de slabiciuni si defecte, care zilnic intristam Fata Sfanta a Tatalui ceresc. Noi nu meritam din partea Lui decat mustrari si pedepse. Si totusi, cat de plin de bunatate trebuie sa fie El, cand, nu numai ca nu ne mustra si ne pedepseste continuu pentru tot raul pe care-l facem, dimpotriva, ne incurajeaza, ne mangaie in necaz si ne iarta. Si daca El face aceste lucruri pentru noi, nu o face de parada, nu o face de ochii Universului, ci pentru ca asa este El si nu poate fi altfel: un Dumnezeu milostiv, plin de indurare, bogat in bunatate si credinciosie.

Tatal ceresc ne asigura ca El stie gandurile pe care le are cu privire la noi.

“EU STIU”-sunt doua cuvinte care in gura omului muritor pot insemna mult sau nimic, adevar sau minciuna. Aceleasi cuvinte insa, in gura unui Dumnezeu al dragostei, inseamna mult, infinit de mult…

El vrea sa ne spuna printre randuri:

“Eu, Tatal si Dumnezeul vostru, am niste planuri cu voi, oamenii. Stiu ca sunteti pacatosi si nu meritati, dar nu pot sa va las. Va iubesc prea mult, pentru a va abandona in propriile voastre neputinte. Am un plan maret cu voi, plan intocmit chiar inainte de a fi lumea. Eu sunt Cel care am intocmit acest plan si stiu ce contine. Il voi aduce negresit la indeplinire si nimeni nu Ma va impiedica. Nu va temeti si nu va inspaimantati! Aveti incredere in Mine si veti vedea ce lucruri minunate am pregatit pentru voi. In curand, foarte curand, le veti vedea cu ochii vostri si va veti bucura. ..Pentru vesnicie…”

Intelegem din acest singur verset biblic ca lui Dumnezeu nu Ii sunt indiferente soarta noastra si viitorul nostru. Lui nu Ii este indiferent daca avem sau nu de mancare, daca suntem sau nu sanatosi, daca suntem sau nu fericiti isi impliniti in viata. Lui nu Ii este indiferent daca suntem sau nu respectati, apreciati, iubiti de semenii nostri, de societatea din care facem parte.El nu este un strain pentru noi- El este Tatal nostru. Un Tata a carui inima mare de Dumnezeu sufera impreuna cu noi, se framanta impreuna cu noi, dar si se bucura atunci cand ne bucuram noi.

Care din zeii si dumnezeii pe care i-a avut si ii mai are lumea astazi se poate compara cu El? Care dintre zeii Olimpului sau de oriunde altundeva, s-a mai aratat atat de preocupat de soarta noastra incat sa afirme ceea ce gasim scris despre Dumnezeul nostru:

“Cum sa te dau, Efraime? Cum sa te predau, Israele?…Mi se zbate inima in Mine si tot launtrul Mi se misca de mila.”?

Cu totii am vazut oameni cu inimile sfasiate…Este ceva emotionant. Si nu sunt decat simpli oameni, despre a caror inima Biblia spune ca “este nespus de inselatoare si de deznadajduit de rea.” ( Ieremia 17, 9 )

Cum trebuie sa arate insa, o inima de Dumnezeu sfasiata, indurerata? Nu vom putea intelege niciodata.

Apoi Tatal ceresc ne asigura de faptul ca gandurile Sale sunt “ganduri de pace si nu de nenorocire”.

Citi oameni nu se tem de Dumnezeu pentru ca au o imagine gresita despre El! Ei vad in El pe Cineva care este gata sa pedepseasca, gata sa tune si sa fulgere pe cel gresit, un Dumnezeu rece si razbunator. Aceasta falsa imagine este – ce altceva? – decat capodopera lui Satana, care a reusit sa-i convinga pe multi din semenii nostri ca aceasta este adevarata imagine a Sa.

Paganii aduceau cele mai multe jertfe zeilor celor mai rai. Ratiunea unui astfel de comportament este simpla: deoarece acesti zei sunt rai, ei trebuie sa fie imbunati prin jertfe cat mai costisitoare. Crestinii zilelor noastre nu mai aduc astfel de jertfe, insa conceptia lor cu privire la caracterul lui Dumnezeu este aproape aceeasi. Expresii ca : “Te bate Dumnezeu”, sau “Dumnezeu nu bate cu batul”, dar si credinta in unele doctrine nebiblice cu privire la un iad vesnic, in care oamenii vor plati o vesnicie pentru pacatele facute intr-o singura viata, arata ca multi dintre noi inca nu-L cunoastem pe Tatal ceresc.

Cat de diferit este Dumnezeul pe care-L descopera Biblia! El are ganduri de pace si nu de nenorocire, de pedeapsa sau de razbunare. Daca va exista in final si o zi a judecatii si a pedepsei, aceasta nu Ii va face placere. Va fi o lucrare ciudata, neobisnuita pentru caracterul Sau iubitor. Va fi o lucrare necesara!

Marea revelatie a Scripturilor este ca nu noi trebuie sa-L imbunam pe Dumnezeu ci , aceea ca El doreste sa ne imbuneze pe noi, oameni reci si insensibili. Si daca Crucea lui Hristos nu va reusi acest lucru, atunci nimeni si nimic din acest Univers nu va reusi.

“Ca sa va dau un viitor si o nadejde”

Lumea, asa cum este ea, cu pacatul patruns pana in cele mai intime resorturi ale ei, nu are viitor. Daca Dumnezeu nu ar grabi momentul revenirii lui Hristos, si odata cu acest lucru, sfarsitul istoriei pacatului, lumea noastra s-ar prabusi in ea insasi, mai curand sau mai tarziu. Pacatul are in sine germenele autodistrugerii, de aceea, tot ceea ce este contaminat de pacat va pieri cu siguranta.

Si acum, spuneti-mi, care lucru din lume nu este murdarit de pacat?

Viitorul pregatit de Tatal nostru ceresc presupune absenta totala a pacatului. Aceasta inseamna, nu doar o curatire superficiala a creatiunii Sale, ci o innoire totala, pornind din microcosmos pana in macrocosmos-un Pamant Nou si un Cer Nou, in care va locui neprihanirea.

Am o intrebare: De ce ne promite Dumnezeu si un viitor, dar si o nadejde? Nu ne-ar fi suficient viitorul pe care l-a pregatit El, cu toata multimea de daruri ce ne asteapta?

Va marturisesc ca mie nu mi-ar ajunge doar “un viitor”! Eu doresc mai mult! Pentru ca orice viitor, candva va deveni prezent si, daca nu as avea “nadejdea” unui alt viitor, as fi , poate, la fel de nefericit ca aici, pe pamant.

Tatal ceresc insa, ne-a pregatit ceva peste asteptarile noastre: un viitor, care, pe masura ce va deveni prezent, ne va aduce nadejdea unui alt viitor, si mai luminos, si mai intens de trait. Si asa, ciclul se va repeta ca intr-o spirala mereu crescanda, spre vesniciile de necuprins ale Imparatiei ceresti.

In fata revelatiei unui astfel de Dumnezeu, stau si ma intreb:

Nu merita sa-L iubim si sa-I slujim unui asemenea Dumnezeu?

Nu merita sa-I consacram viata noastra, bunurile noastre, inima noastra?

Nu merita sa renuntam pentru totdeauna la pacat si la placerile lui de o clipa?

“Caci Eu stiu gandurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, ganduri de pace si nu de nenorocire, ca sa va dau un viitor si o nadejde”

Acestea sunt gandurile Lui! Acestea sunt planurile Lui cu noi!

Dar noi, ce ganduri avem fata de El?

Ce fericit ar fi Tatal ceresc daca pe una din paginile albe ale inimilor noastre am scrie fiecare dintre noi:

“Doamne, si eu stiu gandurile pe care le am cu privire la Tine: ganduri de impacare si de ascultare, si nu de razvratire. Si pentru ca mi-ai dat atatea dovezi ca ma iubesti cu o iubire vesnica, Doamne, vreau sa-Ti spun si eu:

“ TE IUBESC CU O IUBIRE VESNICA!”

Lori Balogh

______________________________