Articole Creștine » Vieti Paralele

01.Vieti Paralele

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:31 +0000

INTRODUCERE

Goethe spunea ca “istoria este un tainic atelier al lui Dumnezeu”, in care, pe langa nenumaratele lucruri banale, obisnuite care se petrec zilnic, exista si niste clipe unice prin importanata lor, clipe care au schimbat complet cursul ei ulterior.

In cartea sa,”Orele astrale ale omenirii”, Stefan Zweig incearca sa surprinda cateva din aceste momente unice care au schimbat cursul istoriei: compunerea oratoriului “Mesia” de Handel, cucerirea Bizantului, descoperirea Oc. Pacific, batalia de la Waterloo s.a. Poate putin prea pretentios, autorul a numit aceste momente decisive ale istoriei – “ore astrale”.

Trebuie sa recunoastem ca, oricat de importante au fost aceste clipe sau ore “astrale” pentru istorie, ele nu au influentat-o decat temporar; in cel mai fericit caz-atat cat va dura istoria acestui pamant. Si dupa aceea?…

Spre deosebire de acestea, Biblia ne vorbeste despre altfel de clipe din viata unor oameni, clipe cu adevarat “astrale”prin urmarile lor. Este vorba de clipe din viata unor oameni obisnuiti, “banali” in ochii semenilor lor, anonimi pentru majoritatea celor din jur. Viata acestor oameni a cunoscut insa, o intorsatura cu efecte vesnice pentru ei personal, pentru societatea in care traiau, dar si pentru intreaga lume.

Ceea ce a produs aceasta schimbare cu efecte vesnice in vietile lor a fost unul si acelasi lucru-intalnirea lor cu Mantuitorul lumii.

In matematica se spune ca dreptele paralele nu se intalnesc niciodata. Sau, altfel spus, se intalnesc…la infinit…In viata lucrurile nu stau la fel. Paralelele se pot intalni.

Mai mult chiar-se pot uni. Trebuie doar sa existe dorinta.

Mantuitorul a trait, in cele peste trei decenii de viata pe acest pamant, intre mii de oameni din toate categoriile sociale: saraci si bogati, intelectuali si oameni simpli, anonimi si personalitati…Vietile lor au fost si au ramas paralele cu viata Sa. Asemenea dreptelor paralele din matematica, vietile celor mai multi din contemporanii lui Isus nu s-au intalnit cu viata Sa niciodata. Nu in sensul ca nu L-au vazut, nu L-au auzit sau nu au beneficiat niciodata de vreuna din minunile Sale, ci pentru simplul motiv ca nu au dorit ca vietile lor sa se uneasca cu a Sa.

Au existat insa, si oameni care, desi straini de Dumnezeu pana la un moment dat, atunci cand L-au intalnit pe Mantuitorul, si-au unit pentru vesnicie viata lor cu viata Sa.

Clipa intalnirii lor cu Domnul Isus a fost cu adevarat o clipa “astrala”.

Ne vom intalni, pe parcursul acestor prelegeri, cu oameni din diferite categorii sociale: un orb, un sutas roman, un lepros, un tanar evreu bogat, un vames, un demonizat si un paralitic. Acestia nu sunt toti cei a caror viata a fost schimbata prin intalnirea cu Mantuitorul, insa , cred eu, sunt reprezentativi.

Un singur caz din cele enumerate confirma teoria matematica a dreptelor paralele ce nu se intalnesc niciodata…Va rog pe voi sa trageti concluziile…

Oricum, lista clipelor “astrale” care au schimbat destine de oameni ramane deschisa. Atata vreme cat harul lui Dumnezeu este inca deschis!

Cine va fi urmatorul? A cui viata se va schimba pentru vesnicie in urma intalnirii cu Mantuitorul?

Ramane de vazut…

1. ZACHEU

Viata Mantuitorului nu s-a desfasurat asemenea unei flori solitare, asezata intr-un ghiveci. El a trait in mijlocul oamenilor, identificandu-se cu nevoile, necazurile, dar si cu bucuriile lor.

Datorita acestui fapt, atunci cand ne aplecam , in studiul nostru, asupra vietii unui om care a fost contemporan cu Isus, de fapt ajungem sa intelegem mai bine caracterul Mantuitorului.

Pentru ocazia aceasta va propun sa aprofundam viata si experienta unui om mic de statura, mic si in ochii semenilor sai, dar care a devenit mare in ochii lui Dumnezeu in urma intalnirii sale cu Isus. Este vorba despre Zacheu, vamesul-sef al unei cetati deosebit de infloritoare din acele timpuri.

Singurul evanghelist care relateaza despre experienta convertirii lui este Luca, in cap.19,1-10.

Se apropia sfarsitul celor trei ani si jumatate de activitate publica a Domnului. Pastele nu erau departe, iar Isus si ucenicii se aflau in drum spre Ierusalim. Era ultimul drum inainte de marea Jertfa. Domnul stia ce Il asteapta, insa inima Ii era plina de pace. Nu aceeasi stare de spirit o aveau ucenicii, care erau cuprinsi de un simtamant ciudat de teama si neliniste. Erau chiar ingroziti.

Cu putin timp inainte, El le vorbise despre evenimentele ce tocmai urmau sa se intample: suferintele, moartea si invierea Sa. Rezultatul? “Ei n-au inteles nimic” ( Luca 18, 31-34 ).

De ce oare ucenicii n-au inteles nimic din ceea ce Domnul dorea sa le descopere?

Dar, cum sa inteleaga, cand ei predicasera de curand apropierea Imparatiei cerurilor? Cum sa inteleaga, cand Isus le promisese ca cei ce au parasit ceva pentru cauza adevarului vor primi insutit chiar in viata aceasta? Si apoi, profetiile Vechiului Testament nu vorbeau ele despre slava domniei lui Mesia?

In lumina acestor ganduri pe care le nutreau, nu este de mirare ca cuvintele Mantuitorului care le aminteau de tradare, suferinta si moarte, erau cu totul de neinteles.

In aceasta stare de spirit intrau in Ierihon ucenicii, insotindu-L pe Mantuitorul lor.

Ierihonul era o cetate infloritoare de pe Valea Iordanului, aflata la circa opt km. de acesta, intr-un loc in care valea se deschidea intr-o campie. Cetatea era ca un smarald in mijlocul dealurilor din jur, invesmantate intr-o vegetatie luxurianta. Pretutindeni se vedeau gradini frumoase de palmieri, iar peisajul era de o splendoare deosebita.

Aflat la 270 m sub nivelul marii si la circa 1000m sub nivelul Ierusalimului, Ierihonul fusese transformat de catre Irod cel Mare intr-o resedinta a sa. Construise aici un palat, un amfiteatru, un hipodrom, precum si bai publice in stil grecesc. Asa se face ca Ierihonul devenise, la acea data, cel mai important oras din Iudeea, dupa Ierusalim.

Era un oras de tranzit, foarte impestritat. In vechime fusese pus deoparte de preoti, insa acum era locuit de multi straini, soldati si functionari romani.

Ierihonul, aflat la circa 25 km. departare de Ierusalim, era, la data aceea, resedinta multor vamesi. Se gasea acolo un birou vamal care supraveghea toate deplasarile caravanelor si toate schimburile comerciale.

Sosirea caravanelor constituia un prilej de adevarata sarbatoare pentru locuitori. In cazul sosirii Mantuitorului, interesul era dublat de vestea invierii lui Lazar care facuse deja ocol.

Printre cei multi care erau nerabdatori sa-L vada pe Isus se afla si Zacheu.

Cine este acest personaj, care apare meteoric pe paginile Scripturii, si doar in Evanghelia lui Luca?

“Isus a intrat in Ierihon si trecea prin cetate. Si un om bogat, numit Zacheu, mai marele vamesilor, cauta sa vada care este Isus; dar nu putea din pricina norodului, caci era mic de statura.” Luca 19, 1-3

Iata trei amanunte din care putem trage concluzia ca Zacheu era un om foarte nefericit:

1. Era bogat… Bine, dar acesta era un motiv de a fi nefericit? Bogatii timpului erau oameni onorati, respectati.

Nu uitati, va rog, un lucru: Zacheu era bogat pentru ca era vames. Averea si-o castigase prin mijloace necinstite, iar cei din jur stiau asta si-l urau pentru acest motiv.

Zacheu, care era un suflet sensibil, simtea invidia si ura concetatenilor sai, alimentate de marea sa avere necinstita. Era foarte bogat, dar foarte nefericit. Bogatia nu-i putea umple marele gol sufletesc.

2. Era vames… Mai mult decat atat, Zacheu era seful biroului vamal din cetatea Ierihonului.

Ce implica pentru un om sa fie vames in societatea acelor timpuri?

In primul rand, el era un strangator de taxe si ipozite. Si, asa cum s-a intamplat in toate timpurile, un astfel de functionar public nu era bine vazut de popor.

Mai mult decat atat, el era un functionar al stapanirii romane. Oridecate ori iudeii il vedeau pe un vames, isi aduceau aminte ca ei nu erau liberi, ci sub stapanirea romanilor. Obligatia de a plati birurile catre acestia le ridica tensiunea arteriala.

Apoi, necinstea si abuzurile pe care le faceau vamesii, la adapostul legii, erau un alt motiv serios pentru care acesti functionari erau priviti cu atata ura si dispret in societatea iudaica.

Inca un motiv de dispret: Zacheu era seful vamesilor, ceea ce marea proportional dispretul concetatenilor sai.

Si, in sfarsit, pentru ca tacamul sa fie complet, Zacheu mai era si evreu, ceea ce punea capac peste toate. Era foarte grav! Un evreu aflat un slujba stapanirii romane…Asa ceva nu putea fi iertat de concetatenii sai.

Cum l-ar fi sfasiat de viu daca nu ar fi fost ocrotit de legile romane!

3. Era mic de statura…

Sa ne imaginam cate glume proaste si ironii nu circulau pe seama acestui “omulet”, seful “vamesilor si al pacatosilor”!

Zacheu suferea enorm din aceste motive. In supraaglomeratul Ierihon, impanzit de atatea caravane care veneau si plecau necontenit, Zacheu era un insingurat. In afara de familie si, poate de cativa colegi, si ei vamesi ca si el, nu avea prieteni. Pretutindeni pe unde mergea, acest omulet nefericit nu avea parte decat de priviri dusmanoase, cuvinte reci, dispret si batjocuri. Bogatia nu-i aducea fericirea mult dorita, dimpotriva, ii crea numai probleme.

Intr-o astfel de stare de spirit, Zacheu simtea nevoia unei schimbari. Nu stia insa, cum si cand se va produce aceasta.

“Cu toate acestea, vamesul bogat nu era un om lumesc, cu totul impietrit, cum parea. Sub aparenta lumeasca si mandra se gasea o inima simtitoare la indemnurile dumnezeiesti.” Hristos Lumina Lumii pag. 538

Prima cotitura din viata lui Zacheu s-a produs odata cu lucrarea lui Ioan Botezatorul. Aproape de Ierihon, la circa opt km. era Iordanul, locul in care Ioan predica si boteza.

Zacheu auzise chemarea la pocainta si indemnul dat de Ioan vamesilor:

“Sa nu cereti nimic mai mult peste ce v-a fost poruncit sa luati!” ( Luca 3,13 )

Predicile lui Ioan au produs o puternica impresie asupra lui; era tot mai constient de pacatosenia sa, iar abuzurile si necinstea de care daduse dovada, ii veneau mereu in minte. Se simtea un mare pacatos.

Dar ce sa faca? Pentru a-si linisti constiinta, Zacheu a inceput sa puna in practica cele invatate din predicile lui Ioan: inceteaza abuzurile, renunta la castigul necinstit si incearca sa repare raul facut.

Credeti ca lucrul acesta l-a ajutat sa se reabiliteze in ochii semenilor? Nicidecum! Toate incercarile sale au dat gres, caci orice gest al sau de reparatie morala si materiala era privit cu totala neincredere.

Era greu de suportat o astfel de incercare! Avea cele mai bune si sincere intentii, dorea o schimbare radicala in viata, si iata cum era privit de cei din jur!

Zacheu dorea sa se intample ceva cu viata sa, dar nu stia ce si cum.

Cand aude de Isus si de lucrarea Lui, o licarire de speranta se aprinde in sufletul sau obosit. Undeva in subconstientul sau, Zacheu simtea ca Acest Isus putea sa-l ajute. Era lucrarea tainica a Duhului lui Dumnezeu in inima sa. Acum, Acelasi Duh il indemna pe vamesul dispretuit sa-L caute pe Isus.

Sa nu credem insa, ca Zacheu s-a aruncat usor in bratele Mantuitorului, asemenea unui mistic credul, sau al unui naiv sentimental! Existau piedici uriase in calea acestei intalniri, si lucrul acesta facea ca in mintea lui sa se dea o lupta teribila.

Cea dintai piedica erau cei din jur. Biblia ne spune ca Zacheu “nu putea sa-L vada pe Isus din pricina norodului.”

Sa nu uitam ca Zacheu, fiind evreu, nu era strain de prejudecatile poporului sau cu privire la Mantuitorul! Unii din semenii sai Il considerau pe Isus un “demonizat’, altii vedeau in El un profet, altii- un mare pacatos, un om periculos pentru natiunea iudaica. Altii vedeau in El un Invatator fara egal.

Zacheu era om, prin urmare, toate aceste conceptii gresite despre Isus l-au influentat in mod negativ. Si totusi, ceva launtric il indemna sa-L caute. Probabil ca se gandea: “Nu se poate ca acest om, cu invataturi atat de curate, sa fie un demonizat, un pacatos.

Asa se intampla intotdeauna cu influenta celor din jur asupra noastra. Norodul, multimea ne poate influenta alegerile, sentimentele, actiunile. Pentru cei mai multi oameni care Il cauta pe Dumnezeu, multimea este prima si cea mai puternica piedica in calea trairii adevarului. “Oare ce va zice lumea?” este problema care ii desparte pe multi oameni de Mantuitorul lor. Multimea cere compromis, cere sa nu ai personalitate, cere sa te comporti asemenea ei. Dumnezeu stie marea putere de influenta a multimilor, de aceea ne pounceste in Cuvantul sau: “Sa nu te iei dupa multime ca sa faci raul!” ( Exod 23,2 )

Zacheu insa, stie sa treaca peste aceasta piedica.

Dar ce sa faca cu bogatia lui? Aparent aceasta nu era o piedica intre el si Isus, insa cu siguranta ca Zacheu aflase despre parerea Acestuia despre cei bogati: “Cat de anevoie vor intra in Imparatia lui Dumnezeu cei cu avutii. Fiindca este mai lesne sa treaca o camila prin urechile acului decat sa intre un bogat in Imparatia lui Dumnezeu.” ( Luca 18, 24-25 ) Mantuitorul rostise aceste cuvinte cu putin timp inainte de intrarea in Ierihon, si Zacheu le auzise, cu siguranta.

Cum sa vina in fata lui Isus, cand el stia prea bine cum isi castigase averea? Cate abuzuri ,cata necinste si practice frauduloase! Chiar slujba de vames si-o cumparase cu bani grei de la autoritatile romane. A fi seful vamii dintr-un oras ca Ierihonul, nu era putin lucru. L-a costat mult ca sa obtina acest post.

Imaginati-va cam ce se petrecea in inima acestui om! Era lupta intre dorinta de a-L intalni pe Isus si teama de a fi respins.

Oare Zacheu s-a suit in pom pentru ca era prea mic, sau de teama de a nu fi respins? Stiindu-se un mare pacatos, a preferat el o intalnire mai voalata, mai discreta? Este posibil. Cert este ca Zacheu a reusit sa treaca si peste aceasta piedica.

Oare ce l-a ajutat sa prinda curaj? Prezenta unui vames intre ucenici-Matei. Un vames pacatos ca si el intre ucenicii Domnului? Ce speranta s-a putut aprinde in inima sa vazand ca si el ar putea fi acceptat in preajma Lui!

Cat despre infirmitatea fizica, aceasta a fost piedica cea mai usor de depasit: urcarea intr-un pom.

Si astfel ,ascuns intre frunzele dudului, Zacheu asteapta in siguranta apropierea convoiului. Zgomotele multimii se apropie tot mai mult, inima vamesului bate tot mai tare, iar ochii sai cauta fata Celui dupa care tanjea sufletul sau.

Iata-L pe Isus tot mai aproape! In jurul Sau-multimea care discuta in contradictoriu: ucenici, farisei, locuitori din Ierihon, poate chiar rude si cunoscuti ai lui Zacheu…Ce haz ar mai face multimea daca l-ar zari acolo pe omuletul de la vama! Dar Zacheu sta in siguranta in frunzis. Nimeni nu banuieste ca el este ascuns acolo.

Dar iata-L pe Mantuitorul chiar sub pom! De cand astepta Zacheu acest moment! Sa-L vada asa de aproape! Ochii sai urmaresc fiecare gest, fiecare trasatura de pe chipul Sau. Cata blandete si autoritate nobila inspira acest Chip! Privind la Isus, Zacheu isi limpezeste orica gand. Indoielile dispar si inima i se umple de bucurie vazand ca Acest Isus, despre care auzise atatea, era exact implinirea nevoilor lui.

Oare Isus l-ar primi si pe el , macar cateva clipe, ca sa stea de vorba cu el? Din nou indoiala isi face cuib in inima sa. Imediat insa, il zareste pe Levi Matei, vamesul,, si atunci speranta i se aprinde din nou in suflet. Dar cum sa vorbeasca cu Isus? Daca ar face o singura miscare gresita, multimea l-ar descoperi in ascunzisul sau si ce haz ar mai face de el!

Dar tocmai in acele momente, se intampla ceea ce se straduise sa evite: Ajuns sub dud, Mantuitorul ridica brusc privirea Sa senina si ochii Sai ii intalnesc pe ai vamesului. Zacheu este ca si paralizat. Fusese descoperit si toata multimea priveste in sus, spre el. Ce vor mai rade de acum incolo de el! Ce glume si ce ironii pe seama lui!

Apoi Zacheu aude cuvintele: “Zachee, da-te jos de graba, caci astazi trebuie sa raman in casa ta!” Nu-i vine sa creada. Coboara grabnic si parca il vedem pe acest omulet agatandu-se de fiecare creanga.

Iata-l in fata lui Isus, mut si uluit, parca vrand sa intrebe: “ In casa mea, Doamne? La mine, un pacatos atat de mare? Un vames, un gunoi al societatii?”

Cuvintele ii raman insa, nerostite, caci chipul bland al Mantuitorului este ca o mare linistita , in care se inneaca toate indoielile sale. Fericit, Zacheu Il insoteste pe Domnul spre propria lui casa. Fariseii incep sa murmure la adresa lui Isus: “A intrat sa gazduiasca la un om pacatos.” Dar lui Zacheu nu-i mai pasa de parerea lor. Biblia spune ca “Zacheu a stat inaintea Domnului.” El biruise spiritul de masa si teama de norod. Nimic nu-l mai putea opri de a sta inaintea lui Isus.

Ce ii oferise aceasta multime pana acum, in afara de ura, dispret si batjocura? Acum L-a gasit pe Isus si ii era deajuns. Gura sa, care ii amutise in momentul in care a fost descoperit, se dezleaga si, plin de curaj, face o declaratie publica a credintei sale practice: “

“Iata, Doamne, jumatate din averea mea o dau saracilor, si, daca am napastuit pe cineva cu ceva , ii dau iapoi impatrit.” Luca 19,8

Ce semnificatie are aceasta declaratie publica a lui Zacheu?

Trei lucruri recunoaste Zacheu prin cele cateva cuvinte rostite:

-faptul ca era un pacatos si ca si-a castigat averea in mod necinstit

-dorinta de a repara greselile trecutului

-dorinta de a se indrepta si a nu mai repeta pacatul

Ce pot insemna toate acestea intr-un singur cuvant decat POCAINTA? Zacheu este un om nou, un om pocait. Pana in momentul intalnirii lui cu Mantuitorul el incercase doar sa-si imbunatateasca viata, insa pocainta fusese departe de el. Doar intalnirea cu Isus a produs adevarata pocainta in inima sa. Adevarul acesta este confirmat chiar de cuvintele Mantuitorului: “Astazi a intrat mantuirea in casa aceasta!” Daca mantuirea ar fi intrat in casa lui cu catva timp in urma, in vremea cand Zacheu incerca sa-si imbunatateasca viata, Domnul nu ar fi subliniat:” Astazi..”

Mantuirea nu a venit in viata lui Zacheu prin faptele lui bune, ci prin prezenta lui Isus! Pentru cateva ore, casa vamesului a devenit cea mai fericita si binecuvantata casa din Ierihon. De mult timp membrii familiei lui Zacheu nu mai erau primiti in sinagoga. Acum ei aveau privilegiul de a fi invatati direct de Fiul lui Dumnezeu.

Si, desi Mantuitorul a trebuit sa plece dupa un timp din casa aceea, indreptandu-se spre Ierusalim pentru marea Sa Jertfa, El a ramas pentru totdeauna in templul inimii acestui om mantuit.

Aceasta a fost clipa “astrala” a lui Zacheu-clipa intalnirii sale cu Mantuitorul lumii. Din acea clipa fericita, viata sa , care fusese paralela cu a Domnului sau pana atunci, s-a unit cu viata, planurile, gandirea si actiunile Mantuitorului.

Oare noi nu traim adesea experienta vietii acestui om? Adesea auzim in constiinta noastra chemarea discreta a Duhului lui Dumnezeu spre o viata mai sfanta, mai aproape de Dumnezeu. Insa atatea piedici apar in calea dorintelor si aspiratiilor noastre bune! Fie oamenii din jur care ne descurajeaza sa ne intoarcem cu toata inima spre Dumnezeu, fie vreo infirmitate fizica sau vreo boala, fie umblarea dupa bogatiile trecatoare ale lumii noastre.

Incercam sa ne linistim cugetele prin cosmetizari, prin mici schimbari in bine, insa pacea sufleteasca de care avem atata nevoie intarzie sa vina. Doar intalnirea cu Mantuitorul si ramanerea Lui in viata noastra ne va aduce adevarata pace. Si mantuire.

Aceasta este “clipa astrala” de care avem nevoie cu totii. Va intarzia ea sa vina?

“VINO,DOAMNE ISUSE!”

Lori Balogh

______________________________

02.Demonizatii din Gadara

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:31 +0000

2. DEMONIZATII DIN GADARA

Cea mai mare parte a lucrarii Domnului Hristos s-a desfasurat in perimetrul actual al Israelului. Nascut in Betleemul Iudeii, adica in sud, Mantuitorul Si-a petrecut copilaria in nordul tarii, pe teritoriul Galileii.

Lucrarea Sa publica a fost o continua pendulare intre cele doua regiuni: Galileea, in nord, si Iudeea, in sud, intre cele doua aflandu-se Samaria, cu problemele ei specifice.

In sud, traiau in majoritate iudei. Aici, lucrarea Domnului Hristos a intampinat cele mai multe impotriviri, si tot aici, i s-a pus capat prin arestarea si rastignirea Sa. In nord, traia o populatie amestecata, formata din iudei si neamuri, in cele aproximativ 240 de orase si sate, vorbind o limba care era un dialect al celei vorbite in Iudeea.

Desi marea parte a lucrarii publice s-a desfasurat in perimetrul Iudeii si al Galileii, au fost insa si ocazii, putine la numar, in care Mantuitorul impreuna cu ucenicii Sai au trecut dincolo de hotarele teritoriului iudeu.

Asa s-a intamplat cu ocazia calatoriei spre nord, in tinuturile Tirului si ale Sidonului, un teritoriu ocupat, in majoritate de urmasii fenicienilor ( canaaniti ). Se pare ca Domnul a facut cu acea ocazie un drum destul de lung-aproximativ 80 km.- doar pentru a savarsi o singura minune:vindecarea fiicei unei femei siro-feniciene.

Oridecateori Mantuitorul a trecut dincolo de zona Sa obisnuita de lucru, El a facut-o cu un scop anume.

De aceasta data ne vom opri asupra unei alte ocazii in care Domnul a trecut dincolo de hotarele Iudeii si ale Galileii, eveniment surprins de primii trei evanghelisti. Am ales redarea acestui episod in versiunea lui Matei, cap.8, 28-34.

Daca vom citi si relatarile paralele din celelalte evanghelii, vom observa unele diferente, dintre care, poate cea mai semnificativa este legata de numarul demonizatilor: Matei aminteste de doi demonizati, Marcu si Luca- de un singur demonizat, in timp ce Ioan nici nu aminteste de acest episod.

Trebuie sa recunoastem ca aceasta este o problema reala, pe care nu o putem ignora. Pe unii oameni, astfel de neconcordante intre diferitele parti ale Bibliei ii zdruncina in increderea lor in Cuvantul lui Dumnezeu, ducand la indoieli serioase.

Cum se explica faptul ca Matei vorbeste despre doi demonizati, in timp ce Marcu si Luca amintesc de unul singur? Noi consideram a fi Cuvantul lui Dumnezeu si pe cel scris de Matei, dar si pe cel scris de Marcu sau Luca. Cine are dreptate? Oare unele diferente din relatarile lor sunt o dovada ca autorii nu sunt demni de crezare?

Pentru a intelege de ce exista astfel de diferente, trebuie sa intelegem un lucru esential cu privire la Biblie si natura ei.Daca vom intelege acest lucru vom fi scutiti de multe indoieli; in caz contrar, increderea noastra in Biblie ca fiind Cuvantul lui Dumnezeu poate oricand sa falimenteze.

Atunci cand parcurgem primul studiu de doctrina-Revelatia lui Dumnezeu-invatam doua amanunte pe care nu ar trebui sa le uitam niciodata:

1. Biblia este Cuvantul lui Dumnezeu redat in limbaj omenesc.

2. Biblia are o dubla natura -divino- umana, asemenea Mantuitorului.

Ce putem afirma despre natura ei divina? Un singur raspuns: este desavarsita.

Ce putem spune despre natura ei umana? De asemenea avem un singur raspuns: este imperfecta. Ea contine in mod inerent slabiciuni legate de natura umana.

Daca facem suma, ajungem la concluzia ca Biblia, ca mesaj, este de origine divina, deci infailibila, in timp ce, din punct de vedere al scrierii, ea este de origine omeneasca, deci imperfecta. Altfel spus, Biblia este o comoara nepretuita asezata intr-un vas de lut fragil, vulnerabil, imperfect. Si totusi comoara este din cer.

“Limbajul Bibliei este omenesc, iar tot ce este omenesc este imperfect.”

Marturii Selectate pag. 20

“Marturia este transmisa prin exprimarea nedesavarsita a limbajului omenesc, totusi ea este marturia lui Dumnezeu.” Tragedia Veacurilor pag. 9

Unde gasim “slabiciunea omenesca” in relatarea celor trei evanghelisti?

In simpul fapt ca ei nu au retinut exact aceleasi amanunte din intamplarea respectiva. De exemplu, Matei nu a retinut numele demonilor- Legiune-, in timp ce Marcu si Luca au facut-o. Apoi, din dialogul dintre Mantuitorul si demoni, Matei retine un amanunt foarte interesant care le scapa celorlalti doi:” Ai venit sa ne chinuiesti inainte de vreme?”

Desigur, mai sunt si alte deosebiri. Si aceasta pentru ca cei trei evanghelisti nu au fost trei aparate de fotografiat sau de filmat; ei nu au fost trei reportofoane care sa redea in mod rece si exact evenimentele. Cei trei erau oameni cu personalitati diferite, cu sensibilitate diferita, cu memorie diferita. Informatiile pe care le avem in Scripturi nu sunt niste simple inregistrari audio-video fidele, ci reprezinta informatii trecute prin filtrul personalitatii lor. Unul a fost impresionat de anumite amanunte pe care le-a retinut, in timp ce altul a retinut alte amanunte, fiecare in functie de structura sa interioara.

Asa se face ca Matei, fost vames, si obisnuit cu cifrele si cu calculul riguros, a retinut ca in acea imprejurare au fost vindecati doi demonizati; in acelasi timp Marcu, care a preluat informatiile de la Petru, un simplu pescar, si Luca, doctorul, au fost impresionati de vindecarea in sine, cu toata incarcatura ei emotionala, fara sa retina numarul.

Daca cei trei evanghelisti nu au retinut exact la fel toate amanuntele intamplarii, aceasta nu inseamna ca intamplarea nu a avut loc si ca trebuie sa aruncam totul la gunoi. Tocmai diferentele din relatarile lor dau autenticitate marturiei. Daca toate relatarile ar fi fost identice, trase la indigo, ar fi aparut suspiciunea de complicitate.

Ca sa ne convingem cat de diferit putem percepe si relata un eveniment la care sunt mai multi martori, va propun un experiment: Puneti mai multe persoane de buna-credinta sa relateze ceea ce au vazut si inteles dintr-un eveniment la care au fost martore. Veti ramanea uimiti ce diferente vor exista in relatarile lor! Si toi sunt sinceri, toti sustin ca spun adevarul.

Sa revenim la intamplarea relatata de Matei!

“Cand a ajuns Isus de partea cealalta, in tinutul Gadarenilor…”

Ne sare in ochi expresia “de partea cealalta”. De ce i-a dus Mantuitorul pe ucenicii Sai “de partea cealalta”, dincolo de M. Galileii, dincolo de tinutul locuit de evrei? Este evident ca nu era vorba nici de o “croaziera “ pe M. Galileii, nici de vreun program educativ de genul “sa ne cunoastem patria”. Mantuitorul avea motive serioase atunci cand i-a dus pe ucenici “de cealalta parte”.

El stia ca acolo, in tinutul acela pagan, se gaseau niste suflete care aveau nevoie de eliberare. Apoi, Mantuitorul dorea sa deschida o usa pentru predicarea Evangheliei in acea zona pagana. Si mai era un motiv: Isus dorea sa le arate ucenicilor Sai si cealalta fata a lumii, fata mai putin vizibila, fata cea mai intunecata. Ucenicii aveau nevoie sa cunoasca, pe deoparte adancimea degradarii in care Satana doreste sa-i coboare pe oameni, dar si misiunea Mantuitorului de a-i elibera pe oamenii aflati sub puterea lui.

Cei doi demonizati erau o ilustrare a ceea ce ar fi ajuns omenirea daca ar fi fost lasata la discretia celui rau, dar si o ilustrare a ceea ce va ajunge ea in curand, atunci cand Duhul Sfant se va retrage de pe pamant.

“Tinutul Gadarenilor”

Gadara era capitala provinciei romane Pereea, aflata la est de Iordan, pe teritoriul Iordaniei de azi. Era una din cele zece cetati ce formau o liga numita Decapole. In urma cuceririlor lui Alexandru Macedon, in acest teritoriu s-a instalat o populatie greceasca, aceasta explicand faptul ca locuitorii acelui teritoriu cresteau porci. Romanii apreciau mult carnea de porc, de aceea in acea zona se facea un comert infloritor cu aceasta. Evreii nu ar fi facut un asemenea comert.

“L-au intampinat doi indraciti”

Mantuitorul impreuna cu ucenicii Sai patrunsesera pe un teritoriu in totalitate pagan. Era o strapungere a frontului, intrand direct in zona controlata de Satana.

Ce urma sa faca diavolul? Urma sa ramana indiferent la manevrele celui mai mare vrajmas al sau? Nu! Cu siguranta nu! Satana urma sa-si apere teritoriul si sa contraatace. Prin cine? Prin cei mai temuti soldati pe care-i avea acolo- cei doi demonizati.

Biblia spune ca pe Isus “L-au intampinat doi indraciti”, ceea ce demonstreaza ca Satana a incercat sa opresca inaintarea Lui pe teritoriul pe care il controla. Asa se intampla oridecateori se vrea ceva bun: Satana isi va manifesta opozitia.

Acum este nevoie de o clarificare: Ce intelege Biblia prin “indraciti”?

Sunt oameni posedati de demoni, oameni a caror vointa nu le mai apartine, si al caror comportament si vorbire sunt controlate in intregime de o putere exterioara, malefica. Problema care se ridica este aceea ca, in unele forme de demonism, manifestarile posedarii se aseamana cu cele ale unor boli psihice, sau epileptice. Avem, ca exemplu, cazul relatat de Marcu in cap. 9, 14-29, cu acel baiat stapanit de un duh mut.

Simptomele sunt foarte asemanatoare celor din categoria bolilor epileptice:

“Oriunde il apuca il tranteste la pamant. Copilul face spume la gura, scrasneste din dinti si ramane teapan.” Marcu 9, 18

De aici unii au tras concluzia ca demonismul nu exista in realitate, ca el ar fi doar o explicatie naiva a acelor timpuri pentru multe boli psihice. Trebuie sa fim insa foarte atenti pentru a nu cadea in plasa unor astfel de interpretari. Demonismul ( posesiunea demonica) a existat si va exista in lumea noastra atata vreme cat va dura istoria pacatului, independent de existenta bolilor psihice. Iata cateva argumente in acest sens:

1. Mantuitorul a recunoscut existenta demonilor si ne-a avertizat cu privire la lucrarea lor nefasta. Vezi Matei 12, 43-45 si Marcu 9,28-29

2. Demonii manifesta o personalitate distincta de cea a persoanei posedate. In cazul celor doi demonizati din Gadara, Mantuitorul se adreseaza demonilor, nu celor doi oameni nenorociti.

3. Cei posedati sunt dotati pentru moment cu puteri fizice supraomenesti, pe care un bolnav psihic nu le are in mod obisnuit. Camasa de forta este utila in cazul bolnavilor psihici violenti, insa nu este de niciun folos in cazul unui om posedat. Cei doi demonizati din Gadara au fost de nenumarate ori inlantuiti, legati cu catuse la maini, pusi cu picioarele in obezi, dar de fiecare data au reusit sa rupa orice legatura. ( Marcu 5,3-4 ) Aici nu mai putem vorbi de o simpla boala psihica, ci de dovada unei posesiuni demonice evidente.

4. Demonizatii sunt dotati pentru moment cu o capacitate de cunoastere supraomeneasca. In multe cazuri relatate de Biblie, demonizatii recunosc faptul ca in fata lor se gasea Fiul lui Dumnezeu. Un asemenea exemplu gasim in matei 8,29. Daca cei doi demonizati nu ar fi fost decat simpli psihopati violenti, ei nu ar fi avut de unde sa stie ca Cel din fata lor era chiar Fiul lui Dumnezeu.

Apoi insasi intrebarea pusa de cei doi ne demonstreaza ca ei au o cunoastere supranaturala: “Ai venit sa ne chinuiesti inainte de vreme?” Intrebarea lor face aluzie la finalul luptei dintre bine si rau, lucru pe care un simplu bolnav psihic nu avea cum sa-l cunoasca.

5. Atunci cand Mantuitorul a scos demoni din oameni, este evident faptul ca nu a scos virusi sau microbi, ci niste fiinte supranaturale, cu care comunica, pe care le mustra, carora le asculta uneori rugamintea, si pe care le trimite afara.

In concluzie, a sustine ca toate cazurile de posesiune demonica de care vorbesc Evangheliile nu sunt decat simple boli psihice, este o dovada de superficialitate.

“Ieseau din morminte”

Orice angajator se straduieste, in masura posibilitatilor, sa asigure si o locuinta angajatilor sai. Satana nu face exceptie: Acestor oameni nefericiti, ajunsi pe ultima treapta a decaderii umane, el le-a pregatit si locuinte pe masura marinimiei sale- mormintele.

Vedeti ce poate oferi el? Ce diferenta intre aceste morminte inspaimantatoare si acele locuinte vesnice pe care Domnul le-a promis copiilor Sai!

“Erau asa de cumpliti…”

Isus si ucenicii patrunsesera pe un teritoriu pagan, pe care Satana il pretindea ca fiind al sau. Tactica lui Satana de a ataca inca de la hotar a fost in parte reusita. De ce?

Pentru ca la vederea celor doi demonizati, iesiti din morminte, avand intentia clara de a-i sfasia, ucenicii s-au inspaimantat si au fugit. Nimanui nu i-ar fi usor sa stea calm in fata unor oameni cu aspect de fiara, avand parul lung, murdar si ravasit, cu trupul plin de rani si taieturi, cu ochii injectati si tulburi, cu resturi de catuse si lanturi la maini si la picioare.

Initial, ucenicii au fugit ingroziti de ceea ce vedeau. Dar imediat si-au dat seama ca Domnul nu era cu ei. El nu fugise. Cand L-au cautat cu privirea, au constatat ca El se afla tot acolo, stand drept si neinfricat, asemenea unei stanci in fata valurilor furioase ale marii. Cand demonizatii s-au apropiat scrasnind din dinti de Isus, Acesta a ridicat mana, iar ei nu au mai putut inainta nici macar un pas. Urlau fara putere in fata Lui, dar in zadar.

Ma gandesc, de cate ori nu fugim si noi ingroziti din fata valurilor vietii, uitand ca Domnul este cu noi!

Scena pe care ne-o descriu Evangheliile ne confirma inca odata ca intregul iad nu-l poate birui pe cel care traieste langa Hristos.

Cu inimile batand de emotie si teama, dar si rusinati de faptul ca fugisera desi Mantuitorul era cu ei, ucenicii s-au intors langa Domnul. Uimiti , ei vedeau scene pe care nu le vor uita intreaga lor viata, scene din care au inteles mai profund marea lupta dintre Hristos si Satana, inceputa in cer, dar coborata acum pe pamant.

Din dialogul puratat intre Domnul si demoni putem intelege cateva lucruri importante despre lupta dintre bine si rau. Fara aceasta relatare a Scripturii, am fi fost mai nestiutori, mai saraci in cunoasterea adevarului.

“Au inceput sa strige”

Era semnul neputintei demonilor in fata lui Isus. Ei nu erau capabili de un dialog linistit, pe un ton coborat si bland.

Ce diferenta intre ei si Mantuitorul despre care se profetizase in Scripturi:

“El nu va striga, nu-si va ridica glasul si nu-l va face sa se auda pe ulite!”

Isaia 42,2

De unde aceasta diferenta de comportament intre Isus si demoni? Ne raspunde acelasi profet Isaia, cu un verset mai sus:

“Iata Robul Meu pe care-L sprijinesc, Alesul Meu in care isi gaseste placere sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El…” Isaia 42,1

De ce Domnul nu striga, El care are autoritatea de Creator al tuturor lucrurilor, in timp ce demonii o fac? Este ceva legat de spiritul care stapaneste!

Am observat din experientele vietii ca , de regula, un om striga la un altul in una din urmatoarele situatii:

1. Fie nu are dreptate, si atunci vrea sa se impuna prin forta. Cand nu mai are forta argumentului recurge la argumentul fortei.

2. Fie are dreptate, dar nu are rabdare sa-l convinga pe celalat.

In ambele cazuri este vorba despre deficiente de caracter. In privinta aceasta, Cuvantul lui Dumnezeu este foarte clar:

“Orice amaraciune, orice iutime, orice manie, orice strigare… sa piara din mijlocul vostru!” Efeseni 4,31-32

Incercarea demonilor de a-L atrage pe Isus pe terenul violentei verbale, al certurilor, a esuat. Mantuitorul a ramas neclintit in calmul Sau in cursul dialogului ce a continuat. Este o mare lectie de stapanire de sine pe care ne-o da aici Domnul.

“Ce legatura este intre noi si Tine, Isuse, Fiul lui Dumnezeu?”

Parafrazata, intrebarea ar putea sa insemne:

“Ce cauti aici, Isuse? Aici este teritoriul meu. Aici nu sunt iudei care pretind ca sunt poporul Tau, ci pagani, care-mi slujesc mie. Hai, pleaca mai repede de aici!”

Aveau demonii dreptate punand aceasta intrebare? Desigur! Nu exista nicio legatura intre Isus si puterile intunericului. Exista insa o legatura intre El si oamenii nenorociti pe care venise sa-i elibereze. Mantuitorul nu venise pe pamant sa mantuiasca demoni, caci pentru acestia timpul de har trecuse. El se afla acolo pentru oamenii cazuti sub puterea necrutatoare a acestora. Facuse drumul lung spre tinutul Gadarenilor special pentru acesti doi oameni care aveau nevoie de eliberare.

Satana s-a impotrivit din rasputeri intentiei lui Isus. Amintiti-va numai ceea ce s-a intamplat in noaptea precedenta, cand grupa ucenicilor traversa M. Galileii spre Gadara. Pe mare s-a starnit dintr-o data o furtuna atat de violenta incat si ucenicii, batrani lupi de mare, si-au dat seama ca furtuna aceasta era de natura supranaturala.

Acesti oameni nefericiti, stapaniti de demoni, mai aveau acolo, undeva in strafundul fiintei lor, ceva care striga dupa eliberare. Domnul auzise acest glas de strigat dupa ajutor si de aceea a facut acel drum lung pe un teren pagan, acolo unde intunericul era mai dens decat oriunde.

“Ai venit sa ne chinuiesti inainte de vreme?”

Fara sa vrea, demonii marturisesc prin aceste cuvinte ca ei stiu finalul luptei dintre bine si rau. Ei sunt nevoiti sa recunoasca faptul ca Satana este un vrajmas deja invins. Este numai o chestiune de timp biruinta finala.

Daca esti in lupta, si ofiterii tai superiori te incurajeaza , spunandu-ti:” Vom invinge!”, ai putea crede ca este doar o metoda psihologica cu scopul de a-ti ridica moralul. Daca insa, prin spionaj militar, afli ca dusmanul este demoralizat, considerandu-se deja invins, este cu totul altceva. Iata de ce, pentru a ne asigura de biruinta finala, uneori Dumnezeu ne da asigurari directe, prin fagaduintele Sale, despre starea de spirit ce domneste in tabara lui Satana.

Oare de ce ne mai este teama din moment ce insusi Satana se considera invins?

Desigur ca unele lupte el inca le poate castiga. Razboiul insa l-a pierdut definitiv. Raul nu mai are niciun viitor.

“Dracii rugau pe Isus si ziceau: “Daca ne scoti afara din ei, da-ne voie sa ne ducem in turma aceea de porci” V.31

Observati cum demonii schimba tonul? Ei, care L-au intampinat pe Domnul strigand si incercand sa-L intimideze prin aspectul cumplit al celor doi oameni, daca au vazut ca El ramane neclintit, calm si neatras pe terenul violentei verbale, acum coboara tonul. Mai mult decat atat, ei isi recunosc adevarata pozitie fata de Fiul lui Dumnezeu.

Da! Satana ii ataca in forta pe copiii lui Dumnezeu, incercand sa-i intimideze, insa daca nu reuseste, daca se loveaste de zidul de nepatruns al unui duh bland si linistit care se odihneste la sanul Mantuitorului, el este nevoit sa bata in retragere. Pana la o vreme…

Mai invatam din acest dialog, purtat intre Isus si demoni, ca nimic din ceea ce se intampla sub ceruri nu se intampla fara aprobarea lui Dumnezeu, adevaratul Stapan al tuturor lucrurilor. Chiar si lucrurile rele? Da! Chiar si acestea. Ele vin de la cel rau, insa el nu ne-ar putea smulge nici macar un fir de par din cap daca nu i-ar permite Dumnezeu acest lucru. Dumnezeu este si va ramane pentru totdeauna Stapanul creatiunii Sale. El nu a renuntat si nu va renunta niciodata la aceasta calitate.

Noi nu traim intr-o lume condusa de doi dumnezei, asa cum credeau vechii persi: unul rau si unul bun. Acesta nu mai este monoteism, ci dualism. Noi traim intr-o lume in care exista un singur Dumnezeu, care tine totul sub control. Satana nu este altceva decat un uzurpator care vrea sa lase impresia ca stapaneste totul.

De ce a permis Mantuitorul ca demonii sa intre in porci? El stia ca se va produce o nenorocire, caci nu era de asteptat ca demonii sa-i duca pe cei aproape doua mii de porci la pascut. De ce a ingaduit El sa se intample asa ceva ?

Vedeti? Uneori Dumnezeu ingaduie sa pierdem unele bunuri materiale, pentru ca sa ne poata oferi apoi niste binecuvantari spirituale, nespus mai mari.

Vindecarea celor doi demonizati nu i-ar fi bucurat pe locuitorii tinutului Gadarenilor si nici nu le-ar fi trezit interesul fata de mantuirea sufletului lor. Ei si-ar fi vazut mai departe de afacerile lor cu porcii si nimic nu s-ar fi shimbat. Ceea ce le-a atras cu adevarat atentia asupra lui Isus a fost “nenorocirea “pierderii turmei de porci. Porcii nu sunt ca oile: unde merge una, merg toate. Porcii sunt mai independenti. Faptul ca o turma intreaga s-a aruncat in mare, fara vreo explicatie rationala, i-a pus pe ganduri. Ei trebuie sa-si spus:”Aici trebuie sa fie ceva !”

“L-au rugat sa plece din tinutul lor.”

Ce diferenta era intre cei doi demonizati si locuitorii acestui tinut pagan? Doar de exterior. Cei doi aratau ca vai de ei, in timp ce locuitorii Gadarei erau bine imbracati, ca niste adevarati oameni de afaceri prosperi. In ce priveste insa legatura lor cu Dumnezeu, nu era nicio deosebire intre ei. Prezenta lui Isus ii deranja si pe demoni, dar si pe acesti oameni “normali.” Ei presimteau, din cele ce s-a intamplat cu turma de porci, ca primirea lui Isus in viata lor le va aduce unele pierderi pe care nu le doreau. Si, pentru ca nu doreau sa piarda ceva, L-au invitat pe Mantuitorul afara din viata lor.

Cati oameni nu fac la fel astazi! Cati nu refuza sa vina la Hristos de teama unor pierderi materiale, sau de teama pierderii unor relatii de familie sau de prietenie!

Foarte important de observat: Domnul nu forteaza niciodata constiinta. Daca locuitorii din Gadara L-au invitat sa plece de la ei, Isus a plecat. Fara amenintari.

Avem aici exemplul a doua rugaciuni pe care Isus le-a ascultat: cea a demonilor de a intra in turma de porci, si cea a locuitorilor Gadarei ca El sa plece de la ei. O singura rugaciune nu a fost ascultata de Mantuitorul- aceea a celor doi oameni vindecati. Cei doi Il rugau pe Isus sa-i lase sa ramana cu El, insa lucrul acesta nu li s-a permis.

Este drept ca Domnul sa asculte “rugaciunea” unor demoni si a unor pagani nepoliticosi, in timp ce Isi inchide urechea la cererea copiilor Sai? Dupa logica omeneasca nu este drept. Istoria biblica demonstreaza insa, ca Isus, procedand astfel, avea un plan mult mai maret: demonizatii vindecati trebuiau sa devina primii misionari in tinutul pagan al Gadarenilor. Oamenii acestia nu ascultasera nicio predica a lui Isus, nu cunosteau Scripturile, nu erau instruiti in niciun fel, insa aveau in ei insisi dovada de netagaduit ca Isus era Mesia.

Ei nu aveau altceva de facut decat sa povesteasca ce facuse Hristos pentru ei.

Este exact ceea ce doreste Mantuitorul de la fiecare dintre noi: sa spunem lumii ce a facut El pentru noi. Asta va schimba fata lumii. Numai sa o facem cat mai repede!

Scopul lui Satana a fost , ca prin evenimentele desfasurate in tinutul Gadarenilor, sa impiedice lucrarea Mantuitorului. Dumnezeu a dat insa, un alt curs lucrurilor, deschizand acolo o usa nesperata de predicare a Evangheliei.

Cand Mantuitorul a revenit in acel tinut, oamenii nu L-au mai lasat sa plece timp de trei zile. Inimile lor s-au deschis intre timp pentru Evanghelie. Si aceasta datorita acelei”clipe astrale” in care doi oameni fara nicio speranta de eliberare, s-au intalnit cu Isus.

Cine va putea masura- si cu ce unitate de masura?-bucuria pe care acesti doi oameni pierduti iremediabil pentru cei din jur, o vor simti in viata vesnica ce le va fi data? Eliberati din cea mai adanca groapa a pacatului si inaltati pana pe cea mai inalta culme a Universului: in fata tronului lui Dumnezeu!

Aceasta este minunea mantuirii! Aceasta este minunea iubirii lui Dumnezeu!

Lori Balogh

______________________________

03.Fara nici o sansa

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:31 +0000

3. FARA NICIO SANSA

Unul din indemnurile cele mai mobilizatoare pe care le primim in viata este acela de a ne pune tinte inalte si de a depune toate eforturile pentru a le atinge. Totul este bine atata vreme cat avem o tinta precisa, dar avem si speranta ca o vom atinge. Din aceasta speranta se naste lupta, iar acela care se lupta are toate sansele sa- si vada visele implinindu-se.

Ce se intampla insa, atunci cand un om are aspiratii inalte, nobile, curate, dar nu are nicio speranta sa le atinga ? Ce se intampla cand el nu vede nicio sansa?

Tinta, dorinta, aspiratia raman undeva sus, intr-o zona intangibila. Lipsa sperantei ca acestea vor fi candva atinse il face pe acel om sa cedeze lupta. El devine astfel un infrant, uneori chiar inainte de a incepe sa lupte.

In jurul nostru sunt mii de oameni infranti, intr-un domeniu sau altul al vietii: saraci care nu mai vad nicio sansa sa scape de datorii, familii care nu mai vad nicio sansa de a avea copii, oameni stapaniti de vicii care nu mai vad nicio sansa de a fi eliberati de ele, insingurati care nu mai vad nicio sansa de a fi iubiti de cineva.

Pentru toti acesti oameni infranti, Biblia vine cu o veste uimitoare: Dumnezeu este un Dumnezeu al celei de-a doua sanse. Acolo unde noi nu mai vedem nicio cale deschisa, El are inca mii de cai prin care poate si vrea sa ne vina in ajutor. Acolo unde noi nu mai avem nicio perspectiva, El ne poate deschide orizonturi largi, nebanuite.

Tudor Arghezi scria intr-una din poeziile sale:

“Din bube, mucegaiuri si noroi iscat-am frumuseti si preturi noi…”

Daca un om, asa limitat cum este, poate schimba cate ceva in bine, cu conditia sa vrea acest lucru, de ce sa nu avem incredere ca Dumnezeul cel Atotputernic, Stapanul de drept al Universului, va putea sa schimbe orice rau vremelnic intr-o binecuvantare vesnica?

Va propun, in aceasta ocazie, sa ne oprim asupra experientei unui om care, omeneste privind lucrurile, nu mai avea nicio sansa de a fi fericit, dar caruia Dumnezeu i-a iesit inainte, oferindu-i o sansa nesperata.

Sa citim impreuna pasajul din Evanghelia lui Ioan 5, 1-9, calatorind imaginar impreuna cu Mantuitorul la un praznic al iudeilor.

Praznicul era o ocazie de sarbatoare pentru iudei. Se pregateau mese imbelsugate si veselia era cea care insotea toate momentele lui. Mantuitorul se suie si El la Ierusalim cu ocazia acestui praznic, insa, lucru curios, El nu este de gasit in mijlocul multimilor vesele, ci intr-un loc cu totul diferit: la Betesda.

Isus face o exceptie de data aceasta; El intotdeauna a facut asa. Si aceasta pentru ca El avea alte valori decat majoritatea oamenilor.

Asadar, in aceasta ocazie, pe Isus nu-L gasim in mijlocul multimii vesele si galagioase, ci intr-un loc al suferintei, acolo unde inimile oamenilor sunt mai pregatite sa-L primeasca. iar urechile mai deschise ca sa-L asculte.

Betesda era o scaldatoare din Ierusalim. Cercetatorii afirma ca aceasta s-ar fi gasit fie la nord, fie la sud de Ierusalim, pe locul numit “Scaldatoarea fecioarei”, un loc de unde izvoraste intermitent un fir de apa.

In mod normal, rolul acestei scaldatori era acela de spalare, de curatire. Totusi in versetul 3 citim ca in pridvoarele ei se afla o multime de bolnavi. Nu erau doar doi sau trei, ci , probabil , zeci de suferinzi care asteptau o minune. Practic, acel loc nu mai era o scaldatoare, ci devenise un sanatoriu.

Sa ne imaginam scena! O multime de suferinzi, unii pe paturi de rogojina, altii pe scaune de lemn, iar altii sprijiniti in carje; unii singuri, altii insotiti de rude sau prieteni. In jur- o murdarie de nedescris, iar in vazduh se auzeau gemete, rugaciuni si cuvinte de disperare, dar si injuraturi si blesteme. Unii, pentru a fi mai aproape de scaldatoare, isi facusera adaposturi chiar pe malul apei.

Acestea se puteau vedea si auzi in fiecare zi la Betesda. Acelasi tablou jalnic al suferintei umane, in multele ei forme.

Din cand in cand, toata aceasta multime de suferinzi, impreuna cu insotitorii lor, intra intr-o agitatie greu de controlat. Ce se intampla? Apele se tulburau, semn ca trebuia sa se actioneze. Credinta populara era ca, in acele momente, un inger se cobora in apele scaldatoarei si, ca orice om care s-ar fi coborat primul in apa, ar fi fost vindecat de orice boala ar fi suferit.

In astfel de momente scaldatoarea se transforma intr-un iad. Sa ne imaginam cateva zeci de oameni care se napusteau in acelasi timp spre acelasi loc! Pentru a fi primii! Uneori, ajungeau sa se calce in picioare, si nu putini mureau inainte de a ajunge vreodata la apa.

Scenele acestea de groaza si disperare care se petreceau la Betesda, imi aduc aminte de ceea ce se putea vedea adesea in camerele de gazare de la Auschwitz. Dupa ce se termina gazarea bietilor condamnati la moarte, cei ce intrau in camerele mortii pentru evacuarea cadavrelor, vedeau de fiecare data aceeasi scena terifianta: cadavrele erau asezate intotdeauna in forma de piramida. In varf se aflau cei mai puternici barbati, in timp ce la baza piramidei se aflau cei mai slabi dintre cei slabi:copii, batrani si femei.

Incercand sa sa gaseasca o explicatie acestui fenomen, s-a ajuns la o constatare ingrozitoare: cand oamenii din camerele de gazare simteau ca nu mai au aer, incepea lupta pentru ultimele guri de aer curat. Asa se explica de ce deasupra mormanului de cadavre se gaseau totdeauna cei mai puternici barbati:in lupta pentru ultimele guri de aer , oamenii se calcau in picioare, murind striviti de semenii lor, chiar inainte de a muri din cauza gazelor ucigase.

Ceva asemanator se pare ca se intampla si la Betesda. Oamenii nu mai tineau cont de semenii lor mai suferinzi decat ei; disparea orice urma de umanitate, fiecare vazandu-si doar propriul interes. Ajungeau sa se calce in picioare, multi murind inainte sa ajunga la apa.

M-am intrebat: Oare ce se intampla in realitate la Betesda? Cu adevarat se cobora acolo un inger si, din cand in cand, tulbura apele? Era planul lui Dumnezeu ca doar cei mai putin bolnavi sa poata beneficia de acest mijloc de vindecare?

Marturisesc ca eu nu am pretentia de a intelege tot ce se intampla acolo, in acea scaldatoare, cu doua milenii in urma. In ziua mantuirii, daca voi avea harul de a ma bucura de viata vesnica, printre numeroasele intrebari pe care doresc sa le pun Mantuitorului va fi si aceasta. Pentru moment, trebuie sa ma multumesc cu cateva indicii care ma pot ajuta in conturarea unui raspuns provizoriu.

1. “Din cand in cand, apele scaldatorii erau agitate si se credea ca lucrul acesta era rezultatul unei puteri supranaturale si ca oricine ar fi coborat primul in apa dupa tulburarea ei se facea sanatos, orice boala ar fi avut.” Hristos Lumina Lumii pag. 177

Se pare ca autorul relatarii despre vindecarea paraliticului de la Betesda ne vorbeste nu despre o realitate care se intampla acolo, ci despre o prejudecata existenta intre iudei, o legenda, ca multe altele. Nici chiar evreii, detinatorii adevarului revelat de Dumnezeu, nu au scapat de legende.

2. Din modul in care Il cunoastem pe Dumnezeu asa cum se descopera in Scripturi, El nu ar putea folosi o asemenea metoda de a-i ajuta pe oameni. Ar fi fost nedrept ca cei mai putin bolnavi, cei mai favorizati, cei care puteau fi insotiti de prieteni sa fie cei care sa beneficieze de vindecare, in timp ce ceilalti, cei cu adevarat neajutorati, tocmai lor sa li se refuze aceasta sansa. Aceasta nu intra in caracterul lui Dumnezeu. A sustine aceasta legenda este echivalent cu a spune ca El ii binecuvinteaza doar pe cei favorizati.

Dumnezeu nu incurajeaza selectia naturala! Aceasta teorie o gasim in evolutionismul lui Darwin. Doar acolo se spune ca dreptul la existenta il au doar fiintele cele mai inzestrate, mai puternice, mai adaptate. Chiar daca, datorita pacatului, planeta noastra a devenit o imensa jungla in care domneste aceasta cruda lege a selectiei naturale, Creatorul nu poate fi de acord cu asa ceva. La baza acestei legi aduse de prezenta pacatului sta egoismul, in timp ce intreaga guvernare divina are la baza legea altruismului, a iubirii dezinteresate, a slujirii semenilor.

Desi Dumnezeu nu putea folosi o asemenea metoda, totusi sunt convins ca acolo se intampla ceva. Acolo se intamplau , uneori, si minuni de vindecare. Altfel Scriptura nu ar fi relatat despre asa ceva.

Profetul Isaia ne da o perspectiva asupra modului in care Dumnezeu se raporteaza la oamenii necajiti, indurerati, loviti de pacat si de urmarile lui:

“Caci asa vorbeste Cel Prea Inalt, a carui locuinta este vesnica si al carui nume este sfant: “Eu locuiesc in locuri inalte si in sfintenie, dar sunt cu omul zdrobit si smerit, ca sa inviorez duhurile smerite si sa imbarbatez inimile zdrobite.” Isaia 57,15

In mod sigur Duhul lui Dumnezeu vizita acel loc al suferintei, iar atunci cand El vedea intre zecile de suferinzi pe cineva care striga cu credinta si pocainta la Domnul, El il aducea pe acel om in situatia de a a fi vindecat pe deplin: trupeste, dar mai ales sufleteste.

“Acolo se afla un bolnav de 38 de ani.” vers. 5-6

Era un tanar in varsta de 38 de ani, bolnav, sau era un om care suferea de 38 de ani ? Raspunsul il gasim in cele cateva cuvinte pe care Mantuitorul i le-a spus dupa vindecare:

“De acum sa nu mai pacatuiesti ca sa nu ti se intample ceva mai rau!” vers. 14

Intelegem din acest indemn ca boala nu o avea de la nastere, ci ea aparuse ca o urmare a pacatului. Omul acesta traise ca orice om, bucurandu-se de binecuvantarile lui Dumnezeu. El insa, nu si-a pretuit sanatatea, ci a risipit-o in placeri pacatoase, intr-o viata departe de Dumnezeu, asemenea fiului risipitor din parabola. Toate acestea pana intr-o zi, cand, ca un trasnet din cer, se imbolnaveste de o boala necrutatoare.

Incep cheltuielile si drumurile pe la doctori, dar banii se termina repede pe tot felul de leacuri si incercari nereusite de a-si redobandi sanatatea. Prietenii incep sa-l paraseasca, rudele il abandoneaza Cei din jur, in frunte cu conducatorii religiosi, il arata cu degetul, spunand ca este un mare pacatos, ca el este un exemplu viu de pedeapsa divina.

Apoi, intr-o zi, afla de legenda apelor tamaduitoare de la Betesda. Gaseste si niste binevoitori care sa-l duca pana acolo. Aici, zi dupa zi, traieste din mila altora, avand speranta ca intr-o zi se va produce minunea. Insa zilele, saptamanile si lunile trec fara sa aduca cu ele vindecarea mult dorita. Oridecateori incearca sa ajunga in apele tulburate simte gustul amar al esecului. Altul este mai rapid decat el si coboara inaintea lui in apa.

Asa trec anii, unul dupa altul, lasand in urma lor doar sperante neimplinite. Mi-l imaginez pe acest om cu trupul si cu sufletul uscate de atata asteptare, sezand neingrijit pe rogojina lui in pridvoarele Betesdei, privind undeva in gol, piedut …In cei 38 de ani de boala , paraliticul a avut timp suficient pentru a-si cerceta viata. Insa amintirea pacatelor sale nu-l facea decat sa cada si mai adanc in descurajare. Nimeni dintre muritori nu poate intelege ce se petrecea in sufletul chinuit al acestui om. &nbs p; &nbs p;

Toate acestea pana intr-o zi. Nu o zi oarecare, ci o zi de Sabat. In pridvoarele scaldatorii se aflau aceeasi bolnavi care asteapta tulburarea apei. Printre ei, foarte aproape de apa, se afla si paraliticul intins pe rogojina sa. Oare la ce se gandeste?

Deodata, gandurile ii sunt intrerupte de o voce blanda, necunoscuta . Cand se uita in sus, vede un chip necunoscut, insa atat de luminos si in a carui privire se putea citi o dragoste pe care nu o mai intalnise demult intre oameni. Apoi aude o intrebare:

“Vrei sa te faci sanatos?”

“Bine, omule, dar de ce pui intrebari atat de stupide? Iti inchipui ca imi place starea in care ma gasesc? Nu pentru a fi vindecat ma gasesc aici?”-gandeste paraliticul. Cuvintele insa, nu-i ajung pe limba. Cand vede chipul bland al Mantuitorului, pe care inca nu-L cunostea, paraliticul isi da seama ca se afla in fata cuiva care il iubeste si il poate ajuta. Speranta se aprinde din nou in inima bietului om. Gandurile insa alearga mai departe prin mintea lui: “ De ce oare ma intreaba omul acesta daca vreau sa ma fac sanatos?”

“Te intreb pentru ca Dumnezeu nici nu vindeca, nici nu mantuieste pe cineva care nu vrea acest lucru.”- pare sa-i spuna, din priviri, Necunoscutul din fata sa.

“Doamne, dar n-am pe nimeni care sa ma bage in scaldatoare cand se tulbura apa, si pana sa ma duc eu, se coboara altul inaintea mea. Pentru mine nu mai este nicio sansa. Sunt un om pierdut… Cu totul pierdut…”

“Nu spune niciodata ca nu ai pe nimeni! Ma ai pe Mine si iti este deajuns. Acum scoala-te, ridica-ti patul si umbla!”

Paraliticului nu-i vine sa creada. Oare lui ii este adresata aceasta porunca? Se uita in jur, dar nu vede pe nimeni atat de aproape incat porunca sa fie pentru altcineva. Este pentru el, dar cum sa se scoale daca este paralizat?-ii sopteste un gand de necredinta. Dar in clipa imediat urmatoare priveste din nou in ochii Necunoscutului si gandul necredintei dispare. Vrea din toata inima sa dea ascultare poruncii. Si pentru ca doreste acest lucru, o putere de viata din afara lui ii patrunde in fiecare muschi, in fiecare madular. Rezultatul?

“Indata omul acela s-a facut sanatos.” Ioan 5, 9

Paraliticul sare deodata in picioare si, cu o bucurie greu de descris, incepe sa alerge printre cei aflati in scaldatoare, povestindu-le minunea care tocmai s-a produs. Atat de bucuros este incat Il pierde din vedere pe Binefacatorul sau, care se face nevazut in mijlocul multimii.

De ce oare Mantuitorul S-a oprit doar asupra acestui caz? In scaldatoare se aflau multi bolnavi. De ce nu i-a vindecat si pe altii?

Sunt cel putin doua raspunsuri posibile:

1. Era o zi de Sabat, iar Mantuitorul se afla in prima parte a lucrarii Sale publice. El stia ca o vindecare in Sabat ar fi starnit impotrivirea conducatorilor religiosi pana acolo incat ar fi pus in pericol misiunea Sa.

2. Exista si o invatatura spirituala pe care Domnul dorea sa ne-o transmita prin vindecarea paraliticului:Toti ceilalti bolnavi aflati la Betesda mai aveau sanse de vindecare. Dupa parerea lor! Unii inca mai sperau sa se imbulzeasca spre apa atunci cand ea se tulbura; altii mai sperau in ajutorul prietenilor sau rudelor. Ei inca mai aveau resurse sufletesti, inca mai aveau cai de rezolvare in care credeau.

Paraliticul nu mai avea nicio speranta, nu mai vedea nicio cale de iesire din drama pe care o traia. Atunci cand a trebuit sa recunoasca in sinea sa ca este un om pierdut, ca nimeni din lumea aceasta nu-l poate ajuta, atunci a sosit momentul interventiei lui Dumnezeu.

De fapt, experienta vindecarii paraliticului de 38 de ani este o ilustrare vie a ceea ce inseamna indreptatire prin credinta , nu prin fapte. Omul acesta nu se mai putea increde in nimic din ceea ce era in el insusi, dar nici in ceea ce ii putea oferi lumea. Singura lui salvare se gasea in afara eforturilor omenesti. Salvarea sa se afla in Hristos.

Clipa “astrala” a vietii acestui om s-a consumat. Intalnirea sa cu Hristos i-a oferit o a doua sansa a vietii. Si el s-a putut bucura de aceasta noua sansa pentru ca la intrebarea: “Vrei sa te faci sanatos?” el a raspuns: “Da! Vreau!”

La baza mantuirii noastre sta verbul “a vrea” la persoana intai singular! Dumnezeu a pregatit o mantuire egala pentru toti, insa nu toti oamenii sunt dispusi sa spuna: “Vreau, Doamne”. In final, Dumnezeu va da fiecarui om ceea ce a vrut, ceea ce a ales el personal. El nici nu vindeca, nici nu mantuieste pe cineva impotriva vointei lui.

Suntem fiinte libere sa alegem, fiinte pe care Creatorul le intreaba :

“Vrei sa Ma primesti in viata ta? Vrei sa cresti? Vrei sa duci mantuirea ta pana la capat? Vrei sa fii desavarsit? Vrei sa-Mi dai Mie acel loc din viata ta pe care l-ai tinut doar pentru tine?”

Nu sunt decat doua raspunsuri posibile: “Da, Doamne, vreau!” , sau “ Nu, Doamne, inca nu!”

Daca unii oameni nu vor fi mantuiti, aceasta se va intampla nu pentru ca nu s-a putut, ci pentru ca ei nu au vrut.

“ Ierusalime, Ierusalime,… de cate ori am vrut sa strang pe copiii tai cum isi strange gaina puii sub aripi si n-ati vrut.”- spunea Mantuitorul cu putine zile inaintea Jetfei Sale. Si o spunea cu lacrimi in ochi. Matei 23,37

Am auzit despre o drama petrecuta in zilele noastre, o drama a unei tinere femei din miile de astfel de intamplari ce se petrec in jurul nostru, fara ca noi sa le cunoastem.

Personajul principal al dramei este o tanara pe nume Jean si de o frumusete rara, nascuta intr-o familie catolica din estul Canadei. Tatal ei, un om de o severitate excesiva, o pedepseste adesea foarte aspru. Uneori, o tine mult timp cu picioarele goale in zapada, alteori o incuie intr-o cutie de lemn timp de mai multe ore.

La varsta de 14 ani fata nu mai suporta severitatea tatalui si fuge de acasa, aruncandu-se in bratele primului barbat care ii iese in cale. Cei doi se casatoresc, insa drama de abia acum incepe.

Mai in varsta cu vreo douazeci de ani decat ea, proaspatul sot se dovedeste a fi un alcoolic violent. Tanara sotie are cateva nasteri una dupa alta, ceea ce o epuizeaza fizic. Dupa cea de-a cincea nastere, cade grav bolnava, zbatandu-se timp de doua luni intre viata si moarte. Dupa cele doua luni critice, viata invinge, insa copilul moare. Durerea mamei este dublata si de faptul ca, neputand sa se ingrijeasca de acest copil in cele doua luni de boala, el moare nebotezat.

Primeste vizita preotului, insa aceasta vizita o arunca si mai mult in disperare. Timp de doua ore, preotul nu face altceva decat sa o mustre pe Jean, facand-o vinovata de faptul ca acest copil se afla acum in iad din cauza neglijentei ei. Dumnezeu o va trage la raspundere.

Avand un puternic simt al vinovatiei, batuta in mod repetat de sotul tot mai violent, Jean cade in depresie. Nu mai vrea sa traiasca. Plina de vanatai, lipsita de copilasul care-i murise, plina de remuscari ca acest copilas sufera acum din cauza ei in chinurile iadului, si ingrozita la gandul judecatii lui Dumnezeu, femeia este tot mai stapanita de gandul sinuciderii. Ia un pumn de somnifere, le inghite pe toate si asteapta moartea. Printre oameni nu se gaseste nimeni sa o ajute, iar Dumnezeu pare sa fie absent, sau, mai rau, pare sa-i fi devenit vrajmas.

Dupa ce ia somniferele, priveste la cei patru copilasi de langa ea si incepe sa gandeasca: “Ce se va intampla cu ei? Mama nu vor mai avea, iar tatal este un alcoolic.”

Dintr-o data isi da seama ce a facut . Cum sa-i abandoneze pe acesti copii nevinovati? Alearga la telefon, cauta febril pagina medicilor si se opreste la intamplare la numele unui medic. Era un medic adventist, liber in ziua aceea, insa sosit in clinica doar cu cateva minute mai devreme pentru a-si rezolva cateva probleme personale. Sa fie o pura intamplare?

Jean este adusa de urgenta la clinica si, dupa ce se depun eforturi supraomenesti, este salvata.

“Cum ai putut face un lucru ca asta?”- o intreaba doctorul.

“Nu am pe nimeni care sa ma iubeasca si nimeni nu se ingrijeste de mine.”- raspunde Jean.

“Si totusi, Dumnezeu te iubeste.”

“Cum puteti spune un asemenea lucru? Cum poate un Dumnezeu al dragostei sa ia viata unei fiinte nevinovate, pentru ca apoi sa o chinuiasca in iad, doar din cauza ca eu am fost prea bolnava ca sa stiu ce se petrece?”

Medicul o priveste cu simpatie si incepe sa-i vorbeasca despre Dumnezeu, despre metodele Sale, despre planurile Sale…Jean primeste insetata tot adevarul, asemenea unei plante vestejite dar inviorate de apa aducatoare de viata. Nu dupa mult timp se preda lui Hristos si cere botezul. Incepe o viata noua, alaturi de copiii ei, lasand in urma amintirea unui cosmar.

Iata ce se poate intampla intr-o singura clipa “astrala”cu destinul unui om pierdut in ochii lumii, si prabusit in propriul sau univers. Acolo unde omeneste nu se mai intrezareste nicio cale de scapare, acolo unde orizontul este intunecat si lipsit de speranta, mai exista o ultima sansa adusa de intalnirea omului cu Mantuitorul sau. Intalnirea aceasta a schimbat milioane de vieti care se indreptau spre neant si disperare.

La rugaciunea unei inimi zdrobite si a unui duh mahnit, Dumnezeu nu poate sa nu raspunda!

Crezi lucrul acesta?

Pune-L la incercare pe Dumnezeu si nu vei fi dezamagit! Te asigur!

Lori Balogh

______________________________

04.Orbul din Ierihon – Bartimeu

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:31 +0000

4. ORBUL DIN IERIHON-BARTIMEU

Dintre cele 66 de carti ale Bibliei, Evangheliile ocupa un loc aparte in sufletul meu. Cu siguranta ca nu sunt singurul in aceasta situatie. Si acum, vreau sa ma explic:

Pentru ca sa inteleg Psalmii, trebuie sa trec prin situatii asemanatoare psalmistului. Daca nu se intampla lucrul acesta, Psalmii pot fi frumosi, pot impresiona din punct de vedere artistic, pot transmite anumite invataturi, insa ei vor ramanea niste poezii orientale, si nimic mai mult.

Pentru ca sa inteleg cartile profetice, trebuie sa studiez mult, sa fac multe conexiuni cu istoria.

Daca vreau sa inteleg cartile istorice, trebuie sa ma transpun in cultura timpului si locului respectiv.

Ca sa pot intelege epistolele lui Pavel, trebuie sa ma adancesc in cunostinte teologice.

Dar ca sa inteleg Evangheliile, nu am nevoie decat de doi ochi buni care sa citeasca, si o inima deschisa care sa primeasca lumina. Nimic mai mult!

Este atata lumina , atata speranta in Evanghelii! Si, poate ca cel mai luminos lucru pe care-l descoperim in ele este puterea fara margini a lui Isus de a-i mantui pe oameni acolo unde i-a gasit.

Pe unii i-a mantuit din groapa deznadejdii, a disperarii. Cand nimeni nu le mai dadea nicio speranta, Isus le-a deschis noi perspective, le-a deschis usa spre o viata noua, implinita si vesnica. Sa ne aducem aminte de paraliticul din Capernaum, de slabanogul de 38 de ani de la Betesda; sau de inviera lui Lazar si a fiului vaduvei din Nain!

Pe altii i-a mantuit din mlastina grea si murdara a pacatului. Sa ne gandim la experienta Mariei Magdalena, sau a talharului de pe cruce!

Pe unii i-a mantuit din turnul de fildes al indreptatirii de sine, al atotsuficientei si mandriei omenesti. Sa ne aducem aminte de nocturnul Nicodim!

Iar pe altii i-a mantuit din vraja bogatiilor trecatoare, care astazi sunt, dar maine vor disparea ca si cand n-ar fi existat niciodata. Sa ne aducem aminte de Levi si Zacheu!

Nu gasim loc sau situatie in care omul sa aibe nevoie de ajutor divin , iar Mantuitorul sa nu poata oferi mantuirea Sa. Afara de cazul in care omul insusi refuza aceasta mantuire!

Va propun, pentru aceasta ocazie, sa meditam asupra unei intamplari cu conotatii importante pentru noi, cei ce alcatuim biserica din timpul sfarsitului-Laodiceea. Intamplarea o gasim relatata in Marcu 10, 46-52, dar si in Luca 18, 35-43.

In diagnosticul complex pe care Marele Medic il pune bisericii Sale din vremea sfarsitului, printre alte suferinte amintite se afla si orbirea. Poate ca cineva va zice: “Bine, bine! Acolo este vorba de orbire spirituala, pe cand in cazul relatat de Evanghelii este vorba de orbire fizica!”

Si ce are a face? Cand in fata Mantuitorului a fost coborat patul in care se afla slabanogul din Capernaum, El a intrebat: “Ce este mai lesne: a zice slabanogului: Pacatele iti sunt iertate, sau a zice: Scoala-te, ridica-ti patul si umbla”? ( Marcu 2, 9 )

Sau, altfel spus: “ Ce este mai usor: Sa-l vindec fizic, sau spiritual?”

In acea ocazie, Domnul a dovedit ca are aceeasi putere de a vindeca trupul ca si sufletul.

Sa revenim, insa la orbul Bartimeu! Scriptura spune ca “Bartimeu, un cersetor orb, sedea jos langa drum.” ( vers. 46 )

Cand am citit acest verset introductiv, mi-a atras atentia expresia “langa drum”, o expresie cunoscuta dintr-o alta parte a Evangheliei. Stiti unde se mai intalneste ea?

“Pe cand semana el, o parte a cazut langa drum si au venit pasarile si au mancat-o.” Este vorba despre pilda semanatorului din Matei 13,4.

Atunci cand citesti aceasta parabola si dai peste acest verset, realizezi ca esti in fata unei situatii fara speranta. Intr-adevar, ce speranta mai poate fi intr-un loc in care s-a semanat, dar pasarile au mancat toata samanta?

“Langa drum” inseamna, de fapt, fara speranta! Cel putin din punctul de vedere al oamenilor!

Orbul Bartimeu se gasea langa drum si cersea. “Pasarile” ii mancasera aproape totul: vederea, slujba, posibilitatea unui trai decent, bucuria de a avea si el o familie fericita, de a avea prieteni. “Pasarile” i-au rapit bucuria de a vedea lumina soarelui, frumusetea unei flori, zambetul unui copil…

Toti ceilalti, oamenii normali, mergeau “pe drum”; ei erau “binecuvantatii Domnului”. Doar el singur trebuia sa stea langa drum, purtand stigmatul blestemului divin.

Amintiti-va de vindecarea orbului din nastere, cand ucenicii L-au intreabat pe Domnul: “Invatatorule, cine a pacatuit: omul acesta sau parintii lui, de s-a nascut orb?”

Apoi , din nou va rog sa va amintiti de concluzia la care au ajuns fariseii dupa ce au facut cercetari cu privire la vindecarea acestuia: “Tu esti nascut cu totul in pacat”- ii spun ei celui ce fusese pana nu demult orb. ( Ioan 9, 2. 34 ).

Ce forta uriasa are prejudecata! In societatea din acea vreme, un orb era lipsit de multe bucurii nevinovate si de multe avantaje pe care le aduce normalitatea. Dar drama lui nu se oprea aici: el avea de suportat si durerea de a fi considerat de catre semenii sai un om aflat sub blestemul lui Dumnezeu .

Adaugati acum, la toate acestea, inca un amanunt: Bartimeu nu traia intr-o societate moderna in care exista asigurari sociale si medicale, impreuna cu tot felul de legi care-i protejeaza pe cei care sunt loviti de diverse nenorociri. El traia intr-o societate dura, in care, ori erai sanatos si puteai sa muncesti, ori erai bolnav si trebuia sa depinzi in totalitate de mila celor din jur.

Inca o observatie care mi se pare interesanta: daca privim pe o harta a Palestinei, asa cum arata ea in timpurile Noului Testament, observam ca Mantuitorul, care se indrepta din Galileea spre Ierusalim, S-a abatut de la drumul cel mai scurt, cu scopul evident de a trece prin Ierihon.

De ce a ales El aceasta cale ocolitoare?

Nu avem de unde sa cunoastem toate motivele care L-au determinat sa faca acest ocol. Poate ca Ierihonul insusi era “o samanta cazuta langa drum”, mancata de multe “pasari”. Sa ne amintim ca aceasta cetate a fost reconstruita sub amenintarea unui dublu blestem rostit de Iosua. Si totusi, Dumnezeul iubirii nu leapada pentru totdeauna, aducand speranta acolo unde omul nu mai vede dacat blestem.

In aceasta cetate candva blestemata, Ilie a ridicat o scoala a profetilor, iar Elisei a vindecat apele ei amare. Iar acum, Mantuitorul, in ultima Sa saptamana de lucrare publica, Se abate din drum pentru a aduce o binecuvantare celor “de langa drum”.

Am convingerea personala ca Domnul S-a abatut din drumul Sau spre Ierusalim, prin Ierihon, doar ca sa-l vindece pe Bartimeu. Cand sustin acest lucru, ma gandesc si la alte ocazii in care Mantuitorul a facut drumuri lungi, doar pentru a aduce o binecuvantare speciala unui suflet aflat in mare nevoie: in nord, pentru a o vindeca pe fiica femeii siro-feniciene, sau dincolo de M. Galileii, pentru a-i vindeca pe cei doi demonizati .

Este atata mangaiere in felul in care se ocupa Domnul Isus de fiecare dintre noi!

El nu ne trateaza la gramada, “en gros”, ci Se ocupa de fiecare personal, “en detail”, ca si cum am fi singurii locuitori ai planetei. Uneori ni se deschid ochii si ramanem uimiti cum Dumnezeu mobilizeaza tot cerul pentru a ne veni in ajutor, in mod personal.

Nu voi uita niciodata o experienta a sotiei mele, din vremea cand urma cursurile Liceului Sanitar din Brasov, in timpurile de trista amintire ale regimului trecut. Un colocviu foarte important a fost programat intr-o zi de sabat. Era vorba de o lectie de disectie de la care nu avea nimeni voie sa lipseasca. Cel care ar fi lipsit de la acea ora trebuia sa suporte consecinte grave. Organizatorii colocviului se bazau pe faptul ca morga spitalului judetean avea intotdeauna cativa decedati ca material de studiu. Sotia, pe atunci eleva, a fost avertizata foarte solemn ca, daca va lipsi in acea ocazie, va suporta urmarile. Ea s-a hotarat sa asculte mai mult de Dumnezeu decat de oameni si a incredintat in mainile Sale problema aceasta, aparent fara nicio rezolvare.

Ziua de sambata a trecut, insa colocviul nu s-a putut tine. Cauza? In tot judetul Brasov, in perioada dinaintea zilei in care trebuia sa se desfasoare ora de disectie, nu a decedat nimeni. Morga a fost goala. Un caz fara precedent, dar real. Colocviul a fost amanat, iar sotia a putut participa la el fara nicio problema.

Incerc sa-mi imaginez in ce alerta au fost ingerii lui Dumnezeu in acele zile, pentru ca morga sa ramana goala in acea zi de sabat! Si aceasta pentru un singur copil al Dumnezeu care avea o nevoie urgenta de ajutor!

Aceasta este o minunata veste buna: Dumnezeu se ocupa de fiecare din noi in mod personal. Suntem unici in ochii Sai, si prin urmare , nepretuiti!

“El a auzit ca trece Isus din Nazaret.”( vers. 47 )

Se spune ca un om normal primeste aproximativ 82 % din informatii prin intermediul vazului, si doar 8% prin intermediul celorlalte simturi.

Se ridica o intrebare: Ce face un orb care este lipsit de 82% din informatii? Realitatea dovedeste ca in aceste cazuri intervine legea compensatiei: cand lipseste unul din simturi, se ascut celelalte.

Bartimeu nu putea sa vada cand trecea Isus, insa simtul auzului ii era foarte dezvoltat. Si ce aude el?

Forfota, glasuri ale unei multimi care se apropie! Tot mai mult si tot mai aproape! Iar in mijlocul acestei multimi, se afla Isus, Cel despre care auzise o multime de lucruri incurajatoare.

Bartimeu simte ca sosit clipa “astrala” a vietii sale. Cand aude multimea destul de aproape ca sa fie si glasul lui auzit, el isi ia inima in dinti si striga:

“Isuse, Fiul lui David, ai mila de mine!”( vers.47 )

Observati diferenta? Pentru cei aflati “pe drum”, Domnul este doar Isus din Nazaret, un oarecare galileean, ceva mai excentric, si care face valuri in jurul Sau prin “ciudateniile” Sale. Pentru Bartimeu insa, cel de “langa drum”, Isus este Fiul lui David. Or, a recunoaste in Isus pe Fiul lui David, in timpurile acelea, insemna a recunoaste mesianitatea Sa, a recunoaste ca El era Fiul lui Dumnezeu.

Ce ironie a vietii! Un orb vede ceea ce nu reusesc sa vada cei care au ochi!

De unde aceasta iluminare interioara?

Omul acesta, fiind orb, a fost lipsit de contactul obisnuit cu lumea din jur, o lume rea, pacatoasa si necredincioasa. Orbirea l-a pastrat pe Bartimeu intr-o zona de curatie, asa incat, stand la intersectia diferitelor pareri despre Isus, el a putut usor sa faca alegerea cea buna: sa creada ca El este Fiul lui Dumnezeu.

Nicolae Iorga spunea intr-una din cugetarile sale ca “ printre lacrimi, ochii vad mai bine”. Viata a dovedit de atatea ori ca, acolo unde exista lipsuri si suferinte, exista mai multa credinta si cautare dupa Dumnezeu. Sa nu ne mai plangem, sa nu mai murmuram atunci cand, intr-un fel sau altul, avem parte de vreo suferinta, vreun handicap fizic, vreo lipsa materiala sau poate chiar privare de libertate. Toate acestea, in mainile Domnului Hristos, se pot dovedi niste binecuvantari nebanuite.

“Multi il certau sa taca.” ( vers. 48 )

De ce? Se trezeste el, un nenorocit , un “minoritar” de langa drum, sa creada altfel decat multimea? Aceasta nu i se putea ierta lui Bartimeu! Trebuia sa fie adus la tacere.

Atitudinea multimii in acest caz nu este o exceptie. Multimea actioneaza intotdeauna dupa aceleasi principii, dupa acelasi tipar. Satana cunoaste foarte bine forta pe care o are multimea in a influenta individul, de aceea el foloseste aceasta arma cat se poate de des. Bartimeu, asa orb si izolat de societate cum era, se pare ca cunostea o porunca a Vechiului Testament pe care multi carturari ai timpului sau o neglijau:

Sa nu te iei dupa multime ca sa faci raul!” ( Exod 23,2 )

Asa ca, nelasandu-se intimidat de gloata, Bartimeu a inceput sa strige si mai tare dupa Mantuitorul: “Ai mila de mine!”

Aceasta surta rugaciune este plina de continut. Rostind aceste cateva cuvinte, Bartimeu da dovada ca intelege mult cu privire la ce este mantuirea si cum ar trebui sa fie relatia dintre omul pacatos si Creatorul sau.

Mila este dimensiunea esentiala a Evangheliei si a caracterului lui Dumnezeu. Incercati sa scoateti mila din relatarile Bibliei si veti ajunge la Inchizitie. Cum ar arata Dumnezeu fara mila? Nici nu vreau sa ma gandesc!

“Ai mila de mine, pacatosul!” –este singura rugaciune care primeste intotdeauna un raspuns favorabil din partea cerului. In cazul oricaror alte rugaciuni, raspunsul poate veni mai devreme sau mai tarziu. Sau poate niciodata! In cazul acestei rugaciuni insa, raspunsul vine promt.

Cand vamesul de la Templu a rostit aceasta scurta rugaciune, Mantuitorul ne-a asigurat ca acest om s-a coborat acasa neprihanit, iertat si indreptatit.( Luca 18,14)

De ce am afirmat ca aceasta scurta rugaciune este plina de continut? Pentru ca un om care cere mila:

1. Isi recunoaste falimentul si starea deznadajduita in care se afla

2. Stie ca nu se poate salva singur, ca are nevoie de ajutor din afara

3. Stie ca el nu are niciun merit

4. Spera doar in harul si bunatatea celui din fata lui

Stiti ce inseamna toate acestea la un loc? O adevarata pocainta care duce la neprihanire.

“Isus S-a oprit si a zis : Chemati-l!” ( vers. 49 )

Cum sa nu se opresca Domnul in fata unei asemenea credinte? Doar pentru a se intalni cu acest orb nefericit Se abatuse El din drum!

Numai in vesnicie vom afla de cate ori Domnul S-a oprit in dreptul meu si al tau, atunci cand strigam in rugaciune catre El! Doar atunci vom intelege cum Dumnezeu Si-a schimbat planurile, lucrand in asa fel prin Providenta Sa incat sa ne poata rsapunde.

“Chemati-l!” De ce nu l-a chemat Isus in persoana?

Gasim aici poate cea mai simpla ilustrare a ceea ce inseamna lucrarea misionara si a rolului nostru in castigarea de suflete. Isus, prin Providenta Sa, vine in apropierea omului pacatos, creaza toate conditiile pentru a fi vindecat de boala pacatului, insa chemarea la mantuire ne apartine.

“Orbul si-a aruncat haina.” ( vers. 50 )

Probabil ca haina era printre putinele lucruri pe care le mai avea Bartimeu. De ce oare si-a permis sa o arunce? O lege nescrisa a Orientului cerea ca un om, care trebuia sa se infatiseze inaintea unui superior, sa se imbrace, ca semn al respectului fata de acea persoana . Sa ne amintim de Petru care, atunci cand a aflat ca omul de pe tarm este Domnul, s-a imbracat, a sarit in apa si a innotat pana la tarm.

Bartimeu face un gest contrar obiceiurilor timpului. El este constient ca in fata sa se afla Cineva de care nu poti sa te ascunzi. Si mai este ceva de adaugat: Haina aceea pe care a aruncat-o Bartimeu era haina de cersetor. Era o amintire a trecutului sau la care dorea sa renunte definitiv. Cand a fost chemat de Mantuitorul, Bartimeu a avut certitudinea ca va fi vindecat. Ce rost mai avea sa poarte o astfel de haina?

Aruncarea hainei nu era altceva decat un gest de credinta intr-o minune pe care o astepta de la Domnul.

“Ce vrei sa-ti fac?”

Celebrul predicator Moody i-a intrebat pe copiii care participau la scoala de duminica ce ar cere daca ar fi in locul orbului Bartimeu. Unul din copii i-a raspuns:

“Eu as cere un catelus cu lant care sa ma ajute sa merg.”

Desigur, Bartimeu putea cere Mantuitorului o multime de lucruri: bani, locuinta, imbracaminte, care i-ar fi rezolvat o parte din probleme pentru tot restul vietii. Insa el cere un singur lucru: vindecare.

Stiti ce insemna redobandirea vederii pentru el? Desigur, privilegiul de a se bucura de lumina soarelui, de frumusetea unei flori, de zambetul unui copil… Insa dincolo de bucuria de a vedea, vindecarea pentru el insemna intrarea in caruselul grijilor zilnice, insemna responsabilitatea de a munci si a se intretine singur. Pana acum, Bartimeu a trait din mila semenilor sai. De acum, el trebuia sa intre in lupta cu grijile si poverile vietii.

Bartimeu nu cere privilegii; el nu vrea decat sa devina un om normal, demn, care sa-si poarte singur de grija si care sa-i poata ajuta, la randul lui, si pe altii aflati in nevoie.

De ce oare Mantuitorul il intreaba:”Ce vrei sa-ti fac?” Nu era evident ca orbul dorea vindecarea? Atunci ce rost mai avea o asemenea intrebare?

Nu am inteles rostul unei asemenea intrebari pana cand, cu multi ani in urma, fiind internat in spital datorita unei boli grave, am observat bolnavi internati care faceau un gest incredibil: desi erau grav bolnavi, ei aruncau in toaleta medicamentele primite, pentru a nu se vindeca si a fi nevoiti sa plece din spital. Erau oameni fara casa, care preferau sa intarzie sederea lor in spital, unde aveau hrana si conditii decente de viata, decat sa ajunga pe strada, sub cerul liber.

Cati oameni asemenea lui Bartimeu, care traiesc in zilele noastre, nu prefera sa ramana in starea nenorocita in care se afla, depinzand de mila altora, decat sa duca o viata responsabila, demna?

Dar mai este un motiv pentru care Domnul il intreaba ;”Ce vrei sa-ti fac?” In aceasta intrebare se afla o lectie foarte importanta cu privire la rugaciune: Dumnezeu asteapta de la noi rugaciuni concrete pentru probleme si nevoi concrete. El nu are nevoie de la noi de inflorituri, poeme, figuri de stil, metafore… Noi nu-L putem impresiona cu asa ceva. Dumnezeu doreste din partea noastra o inima curata si deschisa ca inaintea unui prieten.

Ce ati spune daca un copil ar veni la parintii sai si le-ar face o cerere in urmatoarea maniera:

“Mama, in dimineata asta soarele m-a mangaiat cu razele lui, iar cand m-am dus la fereastra, o simfonie de culori pastelate se desfasura inaintea ochilor mei. Pasarelele cantau si ele, dupa o partitura nevazuta, o alta simfonie de sunete. Tot vazduhul vibra de puritate si prospetime. Un intreg buchet de miresme imbietoare, un intreg curcubeu de culori…”?

“Mai, copile, dar spune odata ce vrei?”

“Vreau afara!”

“Bine, du-te! Nu puteai sa spui de la inceput?”

De ce trebuie sa-i aducem lui Dumnezeu rugaciuni concrete? Iata cateva motive:

1. Dumnezeu nu este impresionat de latura artistica a rugaciunilor noastre. El nu este “presedintele” Uniunii scriitorilor, nici al artistilor plastici, ci El este Tatal nostru. La El nu trebuie sa venim cu metafore, ci cu cereri concrete.

2. O rugaciune concreta ne ajuta pe noi insine sa putem urmari felul in care Dumnezeu ne raspunde la ea. Daca ne rugam in general, vag, de unde vom sti ca El ne-a raspuns?

3. Noi suntem implicati in marea lupta dintre Hristos si Satana, o lupta pe viata si pe moarte, care nu se duce cu tancuri sau cu pusti, ci cu idei. Este un razboi ideologic, in care lucrurilor li se spune pe nume, fara poezie, sau proza artistica.

Iata doar cateva motive pentru care ar trebui sa ne revizuim atitudinea in rugaciunile pe care le inaltam Tatalui ceresc.

“Isus i-a zis: Du-te! Credinta ta te-a mantuit.” ( vers. 52 )

Ce inseamna acest “Du-te!”? Inseamna libertate. Domnul putea sa-i pretinda: “Te-am vindecat, acum vino si urmeaza-Ma!”

Isus insa nu forteaza pe nimeni. Orbul nu trebuia sa se simta obligat sa-L urmeze pe Isus, pentru ca Acesta ii redase vederea. Trebuia sa fie propria sa alegere, voluntara.

Din fericire, Bartimeu a facut alegerea cea buna. Desi Isus i-a redat libertatea, el a ales de bunavoie sa ramana cu Cel ce-l eliberase din lanturile neputintei.

“Si a mers pe drum dupa Isus.” ( vers. 52 )

In loc sa mearga acasa, in loc sa mearga la crisma si sa bea de bucurie, cum ar face unii in zilele noastre, orbul vindecat alege sa mearga dupa Isus. Este dovada ca nu doar vederea fizica i-a fost vindecata, ci si cea spirituala.

Bartimeu nu mai este acum “langa drum”, acolo unde “pasarile” i-au rapit tot ce se putea din bucuriile vietii. El merge “pe drum”, alaturi de Mantuitorul sau, in timp ce altii stau langa.

Cata speranta ne transmite experienta vindecarii orbului Bartimeu!

In cele mai descurajatoare situatii, chiar pentru cei aflati la periferia societatii, “langa drum”, carora Satana le-a rapit totul, exista speranta. Isus face tot posibilul sa vina in preajma lor, pentru a-i elibera de lanturile care ii incatuseaza. Nu trebuie decat o chemare pe care suntem datori sa o facem celor aflati “langa drum”, la periferia societatii.

“Chemati-l!”- ne porunceste Mantuitorul fiecaruia dintre noi.

“Si ei l-au chemat pe orb si i-au zis: Indrazneste, scoala-te, caci te cheama.”

Aceasta este misiunea mea si a ta. Aceasta este misiunea tuturor celor ce cred ca se afla “pe drum”, alaturi de Hristos.

Lori Balogh

______________________________

05.Falimentul unui Tanar

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:31 +0000

5. FALIMENTUL UNUI TANAR

Suntem impresionati atunci cand auzim ca falimenteaza o firma cu renume, o companie nationala sau multinationala. Ceva nu merge bine un timp, apoi totul se prabuseste in praf, asemenea turnurilor gemene din New York, lasand in urma doar amintirea a ceea ce a fost candva o firma prospera si infloritoare. Presa are din belsug subiecte de prima pagina, oamenii politici si economistii cauta cauzele falimentului, iar poporul de rand are ce discuta un timp pe la colt de strada.

Din perspectiva biblica insa, mai impresionant decat falimentul unei astfel de companii celebre, este cel al sufletului omenesc. Un om care, desi a avut perspectiva mantuirii, desi s-a intalnit, pe cararile vietii, cu Mantuitorul, desi i s-a oferit a doua sansa, alege sa intoarca spatele lui Dumnezeu si sa se prabuseasca in deznadejde si moarte vesnica. Nu poate fi ceva mai cutremurator si inexplicabil decat un asemenea esec.

Va propun, in aceasta ocazie, sa ne oprim asupra unui caz relatat de primii trei evanghelisti, caz ce confirma teoria matematica potrivit careia doua linii paralele nu se vor intalni niciodata. Este vorba despre un om a carui viata a fost “paralela” cu cea a Mantuitorului , dar care a hotarat sa ramana pe acelasi curs al vietii si dupa ce i s-a oferit sansa unui nou inceput.

Pasajul ales este cel din Marcu 10, 17-27. Fiecare din cei trei evanghelisti surprinde ceva aparte din aceasta intamplare reala, in functie de sensibilitatea, de ocupatia si de structura interioara a fiecaruia. De exemplu, Matei este singurul care subliniaza faptul ca era vorba de un tanar ( Matei 19, 16-24 ); Luca , de partea lui, subliniaza un alt amanunt: tanarul era un fruntas al iudeilor ( Luca 18,18-30 ).

Am ales relatarea lui Marcu deoarece ea contine un amanunt care le scapa celorlalti doi evanghelisti:

“Tocmai cand era gata sa porneasca la drum, a alergat la El un om .”( Marcu 10,17 )

La o citire superficiala, s-ar putea crede ca acest tanar a sosit in ultima clipa, venit de undeva departe, tocmai in momentul in care Mantuitorul se pregatea de plecare.

Dar nu este asa! Tanarul fusese prezent acolo, vazuse si auzise- pentru a cata oara?- ceea ce Domnul Hristos facuse si predicase in acea zi.

Toti evanghelistii ( mai putin Ioan ) ne relateaza despre scena precedenta, in care Domnul binecuvantase niste copilasi. Tanarul a vazut toate acestea si a auzit memorabilele cuvinte ale Mantuitorului: “Lasati copilasii sa vina la Mine, si nu-i opriti, caci Imparatia lui Dumnezeu este a celor ca ei.”( Marcu 10, 14 )

A fost atat de impresionat de gestul lui Isus de a-i lua in brate pe copii, apoi de zambetul Lui, de mangaierile si binecuvantarea rostita asupra lor, incat scena a trezit in inima sa o dorinta arzatoare de a primi si el o astfel de binecuvantare.

Nu stim nimic despre viata acestui tanar, doar ca era un fruntas al iudeilor si ca era foarte bogat.

A avut oare o copilarie nefericita? Fusese abuzat de parintii lui? A avut parte de niste parinti severi, care s-au ocupat mai mult de viitorul sau material, lasandu-i insa sufletul gol si uscat? Este posibil. Cert este ca scena cu copilasii luati in brate de Mantuitorul a declansat in inima sa o nevoie uriasa dupa aprobarea si binecuvantarea Sa.

Dar dincolo de incarcatura emotionala a acestei scene, trebuie sa remarcam un fapt care poate fi o prima cauza a falimentului acestui suflet: el vine la Isus in ultima clipa. Cand vede ca Domnul este gata sa plece, in disperare, alearga la El, tot asa cum facem si noi atunci cand alergam spre gara doar cand auzim suieratul locomotivei.

De ce nu s-a prezentat in fata lui Isus mai devreme? Doar asistase la scenele anterioare!

Se pare ca tanarul acesta era omul ultimei clipe, al ultimei ocazii. Era omul amanarilor repetate.

Oare, unii dintre noi nu ne regasim in experienta acestui tanar? Il admiram pe Isus, ne place sa participam la serviciile de inchinare, contribuim la povara financiara a lucrarii, insa, cand e vorba sa ne unim viata cu a Mantuitorului, suntem oamenii ultimei clipe. Cunosc o persoana bogata, asemenea tanarului din Evanghelii, o persoana “fruntasa” in localitatea in care traieste, care cunoaste adevarul, uneori face chiar sacrificii financiare pentru nevoile bisericii, dar care amana cu buna stiinta momentul intoarcerii la Dumnezeu. “Cand ma voi apropia de ziua mortii si voi simti lucrul acesta, atunci ma voi preda Domnului!”- aceasta este filozofia de viata a acestui om.

Asa cum mergem la medic doar atunci cand durerile devin insuporatabile; asa cum ne platim intretinerea doar atunci cand primim somatie de evacuare fortata; asa cum alergam la gara in ultima clipa, cand trenul este gata sa plece, la fel procedam unii dintre noi cu mantuirea sufletului nostru- o lasam ca pe o problema pe care o vom rezolva candva in viitor, in ultima clipa.

Ce trista amagire! Daca as putea sa scriu urmatoarele ganduri cu litere de foc, as face-o fara ezitare: Daca acest tanar a falimentat si a pierdut viata vesnica, acest lucru s-a datorat si faptului ca a fost omul ultimei clipe, al amanarilor repetate.

Cine imi garanteaza ca voi trai atat de mult incat sa ma hotarasc sa-mi predau viata lui Isus? Si apoi, cine poate sa-mi garanteze ca, dupa ce am amanat de nenumarate ori sa-mi predau viata Mantuitorului, inima nu mi se va impietri si nu voi mai dori niciodata sa fac lucrul acesta?

“ASTAZI, daca auziti glasul Lui, nu va impietriti inimile, ca in ziua razvratirii!” Evrei 3,15

Am citit Biblia de la un capat la altul de nenumarate ori, insa nu am gasit nici macar un singur text in care Dumnezeu sa aprobe amanarea predarii noastre si sa zica:

“Bine fiul ( fiica ) Meu! Daca nu vrei azi, e bine si maine. Daca nu maine, atunci poimaine, saptamana viitoare, anul viitor…Vor mai fi suficiente ocazii…”

Eu nu am gasit in Biblia mea asa ceva! Dimpotriva! In toate pasajele in care Dumnezeu ne cheama la mantuire, apare imperativul ASTAZI! Mai mult decat atat, suntem indemnati sa ne grabim sa facem lucrul acesta:

“Sa ne grabim sa intram in odihna aceasta pentru ca nimeni sa nu cada in aceeasi pilda de neascultare.” Evrei 4,11

Revenind la tanarul din relatarea biblica, observam cum portretul i se contureaza prin aparitia unor amanunte noi. In caracterul sau nu sunt doar umbre, ci si lumini. Matei ne spune ca acest om, ajungand in fata Mantuitorului, “a ingenunchiat inaintea Lui.”

O nota maxima pentru acest tanar care nu era un iudeu oarecare, ci un fruntas al iudeilor, un fariseu crescut dupa cele mai stricte precepte religioase, un membru al inaltului consiliu iudaic. Un lucru de apreciat pentru un astfel de om care ingenunchiaza in fata unui umil galileean, un fiu al tamplarului, dupa cum Il considerau pe Mantuitorul cei mai multi din conducatorii iudei.

Tanarul acesta plin de perspective vazuse in Isus ceva mai mult decat vazusera colegii lui pana la acea data.

“Bunule Invatator, ce sa fac ca sa mostenesc viata vesnica?”

Nu doresc sa judec motivul pentru care L-a numit pe Isus in felul acesta. Poate a spus-o cu sinceritate. Comparand caldura din viata si invatatura Mantuitorului cu raceala din viata si invatatura rabinilor, este posibil ca el sa fi fost sincer cand L-a numit pe Isus un Invatator bun.

Dar, la fel de probabil, poate sa fie vorba doar de o lingusire, de o cale omeneasca de a castiga simpatia Celui din fata sa. Doar Dumnezeu cunoaste adevarata motivatie care a stat la originea acestor cuvinte.

Un lucru este insa sigur: indiferent de motivatie, acest om dovedeste ca el nu vedea inca in Persoana lui Isus pe Fiul lui Dumnezeu. “Bunul Invatator” era doar un om, mai educat, mai bun, mai deosebit, si atat.

Ce ne spune intrebarea pusa de tanar despre ceea ce se petrecea in sufletul sau? Se pare ca exista acolo o framantare serioasa legata de siguranta mantuirii. Omul acesta nu era sigur de mantuirea sa. Faptul acesta este cu atat mai surprinzator cu cat el era o personalitate in poporul sau. El, care era un fariseu, un fruntas, un membru in consiliul suprem al tarii, el, care trebuia sa-i invete pe altii calea mantuirii, el insusi se clatina in nesiguranta cu privire la propria sa mantuire.

Tanarul avea certitudinea adevarului, insa nu o avea pe cea a mantuirii.

Cat de mult semanam cu acest tanar! Avem certitudinea adevarului, ne simtim superiori altor crestini datorita adevarurilor doctrinale pe care le cunoastem, insa, cand este vorba de siguranta propriei mantuiri, ezitam.

Si atunci, asemenea tanarului, vrand sa dobandim aceasta siguranta a mantuirii, ne intrebam ca si el:”Doamne, ce sa mai fac pentru a fi si eu mantuit?”

La astfel de intrebari, unii vin imediat cu solutia salvatoare: sa ne rugam mai mult; sa studiem Biblia mai sarguincios; sa facem mai multa misiune; sa fim mai darnici…Dar, dupa ce facem toate acestea si inca multe altele, constatam ca siguranta mantuirii tot nu vine in sufletele noastre.

De ce se intampla acest lucru?

Ce parere aveti: Este corecta intrebarea pusa de tanar?

Daca intrebarea aceasta ar fi pusa de un novice in ale credintei, ar fi de inteles. Insa atunci cand o pune un invatat , nu mai este de inteles. Intrebarea este gresita din temelii: pentru mantuirea sa, omul nu are nimic de facut, decat sa o primeasca ca pe un dar ceresc.

Acest simplu, insa atat de putin inteles adevar biblic, strabate Scriptura de la un capat la altul: MANTUIREA ESTE DARUL LUI DUMNEZEU. Si dupa cum pentru un dar nu trebuie sa faci nimic decat sa-l primesti si sa-l pastrezi, la fel se intampla si cu marele dar al mantuirii.

“Fiindca plata pacatului este moartea, dar DARUL FARA PLATA AL LUI DUMNEZEU ESTE VIATA VESNICA IN ISUS HRISTOS, DOMNUL NOSTRU.”

Romani 6,23

Apostolul Pavel foloseste un pleonasm voit: “dar fara plata”, tocmai pentru a intari ideea ca mantuirea este un lucru ce nu se poate cumpara.

Se ridica insa o alta intrebare: Daca un om nu poate fi mantuit prin faptele facute in propria putere, poate el sa dobandeasca mantuirea prin faptele pregatite de Isus pentru el si facute prin puterea Duhului Sfant?

Biblia ne aduce lumina si cu privire la acest aspect:

“El ne-a mantuit nu pentru faptele facute de noi in neprihanire, ci pentru indurarea Lui…” Tit 3,5

Asadar, atat intrebarea tanarului din relatarea biblica, cat si orice alta intrebare asemanatoare ce s-ar putea rosti vreodata, sunt gresite in esenta lor, caci mantuirea omului nu este legata de fapte, oricat de multe si de impresionante ar fie ele. Mantuirea noastra este realizata doar datorita Jertfei lui Hristos, si nimic mai mult.

Daca vrem sa stim cu ce “am contribuit” la mantuirea noastra, sa ne aducem aminte de suferintele pe care noi I le-am provocat Mantuitorului nostru pe cruce! Aceasta a fost singura noastra “contributie” la mantuire!

Martin Luther spunea: “Credinta nu intreaba niciodata ce sa faca. Ea face pur si simplu.” Un om care si-a inteles rolul in privinta mantuirii, nu va face ceva bun pentru a fi mantuit, ci va face acel lucru bun pentru ca este mantuit, ca recunostinta fata de Cel ce este Izvorul Mantuirii noastre.

Ati gasit undeva in Scripturi ca Maria Magdalena L-a intrebat pe Isus ce sa faca pentru a fi mantuita? Nicidecum! Ceea ce a facut aceasta femeie nu a fost facut cu scopul de a fi mantuita , ci dintr-o profunda recunostinta fata de ceea ce a facut Mantuitorul ei pentru ea.

Ati gasit undeva ca Zacheu a intrebat ce sa faca pentru a fi mantuit? Cu siguranta, nu! El a facut ceea ce credinta sa il indemna sa faca in semn de recunostinta pentru iertarea pe care o primise din partea cerului.

Credinta nu intreaba : “Ce sa fac?” Ea face ceea ce trebuie facut atunci cand vrei sa-ti arati recunostinta fata de Binefacatorul tau.

Doar “caprele”, adica aceia pe care Mantuitorul ii va aseza la stanga Sa in ziua revenirii Sale, neprimind mantuirea, doar ele intreaba: “Ce sa fac…?” In dialogul dintre Domnul Hristos si aceasta categorie de oameni, dialog pe care Matei il reda in cap. 25, ei aproape ca Ii reproseaza Mantuitorului:

“Doamne, de ce nu ne-ai spus ca trebuie sa facem si asta, si asta, si cealalta pentru ca sa fim si noi mantuiti?”

Credeti ca acesti oameni nu ar fi facut totul, daca Domnul le-ar fi spus clar ce trebuie sa faca pentru a fi mantuiti? Cu siguranta!

Care este deosebirea intre “oi” si “capre”? “Oile vor face intotdeauna fapte bune dintr-o dragoste dezinteresata fata de semeni si dintr-o recunostinta sincera fata de Jertfa de pe Calvar. “Caprele” vor face poate fapte mai mari si mai rasunatoare decat “oile”, insa dintr-o motivatie egoista, pentru “a se pune bine cu Dumnezeu.”

“Pentru ce Ma numesti bun? Nimeni nu este bun decat Unul singur: Dumnezeu.”

O intrebare retorica a Mantuitorului, ce are menirea sa-l puna putin pe ganduri pe tanarul din fata Sa.

Sau, altfel spus: “Tu crezi despre Mine ca sunt un Invatator, si asa este. Dar faptul ca tu Ma numesti bun, dovedeste ca tu crezi despre Mine ca sunt Fiul lui Dumnezeu, pentru ca numai Dumnezeu este bun. Crezi tu cu adevarat lucrul acesta?”

Cata delicatete in modul in care Isus doreste sa-l conduca pe acest om la adevar! Isus ar fi putut sa aibe un limbaj cu totul diferit, spunandu-i, de exemplu:” Asculta tinere! Stii cu cine stai de vorba? Eu nu sunt un simplu Invatator. Eu sunt chiar Fiul lui Dumnezeu.”

Dar nu! Mantuitorul nu vrea sa-l sileasca pe acest om sa recunoasca ceva daca nu este convins. Cu adevarul de partea noastra, noi putem foarte usor sa-i invingem pe cei ce nu cred ca noi. Mai important decat sa-i invingem prin argumente este sa-i convingem prin dragoste!

“Cunosti poruncile…”-continua Domnul dialogul cu tanarul din fata Sa.

Ajungand la acest punct al discutiei, legalistii- sustinatorii indreptatirii prin faptele Legii- tresalta. Iata ca Insusi Mantuitorul sustine ca mantuirea se poate obtine prin pazirea Legii.

De ce leaga Domnul mantuirea de pazirea poruncilor? Nu ne invata intreg Noul Testament ca salvarea noastra vine datorita harului, prin rascumpararea care este in Domnul Isus Hristos?

Pentru a raspunde la aceasta intrebare, nu trebuie sa uitam un amanunt foarte important: In fata lui Isus se afla un evreu din evrei, un fariseu educat religios in spiritul timpului. Ce ar fi inteles acest fariseu daca Mantuitorul i-ar fi spus ca mantuirea se poate obtine doar prin harul lui Dumnezeu, prin Jertfa de pe cruce? Nimic! Tanarul fariseu ar fi plecat nedumerit. El oricum a plecat de la Isus, insa atunci cand a facut-o, el a inteles foarte bine ceea ce i se cerea.

Nici macar ucenicii, dupa ce au stat atata timp in scoala lui Hristos, nu au inteles prea multe despre cruce si mantuire. Cu atat mai putin ar fi inteles acest fariseu. De aceea Domnul este nevoit sa coboare la nivelul intelegerii acestui om, pentru ca apoi, pe masura ce urma sa inteleaga alte adevaruri, sa-l inteleaga si pe cel al mantuirii prin credinta in Jertfa Sa.

Dar mai este ceva de adaugat: Legea morala este oglindirea caracterului lui Dumnezeu. Daca este asa, atunci poate trai cineva o vesnicie langa Dumnezeu daca nu se aseamana in caracter cu El? Categoric, raspunsul este NU! Prin urmare, poate cineva sa se asemene in caracter cu Dumnezeu daca nu va asculta de Lege? Logica elementara ne spune ca acest lucru este imposibil. In concluzie, poate cineva sa fie mantuit daca nu pazeste Legea lui Dumnezeu?

Jack London, renumitul scriitor de aventuri, a fost intrebat la o serata literara daca el crede in viata vesnica. Raspunsul lui a fost:

“Uitati-va la mine! Sunt un animal de prada. Toata viata am dat din coate ca sa am, sa ma simt mai bine, sa fiu mai sus. La fel faceti si voi. Pentru ce sa ne dea Dumnezeu viata vesnica? Pentru ca o vesnicie sa facem ceea ce facem aici? Imi ajung cei 60-70 ani de viata.”

Este cat se poate de clar ca Dumnezeu nu ne va da viata vesnica pentru a continua acolo felul pacatos de viata de aici, pentru a manji Universul cu caracterele noastre deformate. Noi trebuie sa ajungem sa semanam cu caracterul divin. Noi niciodata nu vom ajunge sa-I semanam in caracter lui Dumnezeu daca vom arunca Legea Sa la spatele nostru, ci doar pazind-o prin puterea pusa la dispozitia noastra.

Cand Mantuitorul ii vorbeste tanarului din fata Sa despre Lege, de fapt El ii intinde acestuia oglinda: “Tinere, uita-te in oglinda aceasta! Seamana caracterul tau cu al Tatalui? Daca da, atunci esti mantuit. Dar daca nu seamana, sa stii ca pentru aceasta Eu am venit in lume. Exista speranta si pentru tine. La cruce vei gasi iertare pentru calcarile tale de Lege, dar si putere de a asculta de aceasta Lege, pana vei ajunge dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu.”

De ce Mantuitorul ii vorbeste doar de poruncile aflate pe a doua tabla a Legii morale? De ce nu aminteste niciuna din poruncile aflate pe prima tabla?

Se afla aici o lectie pe care nu stiu daca o intelegem asa de usor:Pe Dumnezeu Il intereseaza mai mult felul in care ne purtam cu semenii nostri, decat felul in care ne purtam in mod formal fata de El. Pentru tanarul acesta, fiind evreu, nu se punea problema vreunei fisuri in ce priveste pazirea primelor patru porunci. Fisurile apar mai ales in privinta relatiilor cu semenii, acolo unde este vorba de porunci concrete.

“El a raspuns: Invatatorule, toate aceste lucruri le-am pazit cu grija din tineretea mea. Ce-mi mai lipseste?”

Domnul ii pusese in fata acestui tanar fariseu oglinda Legii lui Dumnezeu. Ce ar fi trebuit sa raspunda el?

“Doamne, m-am straduit din rasputeri, am cautat cu sinceritate sa ascult de toate aceste porunci, dar nu am reusit. Am cazut de atatea ori… Sunt un pacatos…”

Ce bine ar fi fost daca el ar fi raspuns in felul acesta! In clipa urmatoare, Isus i-ar fi ridicat privirea spre cruce, redandu-i nadejdea mantuirii prin har. Si tanarul ar fi plecat fericit si mantuit. Dar nu s-a intamplat acest lucru. Fariseul era plin de indreptatire proprie; punea mare pret pe propria lui neprihanire, desi, in mod paradoxal, simtea ca ii lipseste ceva.

Pentru a-l trezi la realitate din betia propriei neprihaniri, pentru a-i deschide ochii cu privire la cat este de pacatos, Domnul il pune pe acest om in fata unui test dureros:

“Isus s-a uitat tinta la el, l-a iubit si i-a zis: Iti lipseste un lucru…”

Ce lectie dumnezeiasca in aceste cateva cuvinte! Isus intai ne iubeste si apoi ne mustra! Intai ne iubeste si dupa aceea ne arata lipsurile. Asa este Dumnezeu, si asa ar trebui sa fim si noi daca vrem sa-I semanam si sa locuim o vesnicie langa El.

Ati observat ca unele medicamente sunt tamponate, cum este cazul aspirinei, iar altele sunt glazurate cu un invelis placut la gust, pentru a ascunde amaraciunea lor? De ce nu am “glazura” si noi mustrarea pe care i-o dam semenului nostru cu putina iubire, pentru ca amaraciunea ei sa fie mai usor de primit?

Ce ziceti: Doar un singur lucru ii lipsea tanarului fariseu? Din scurta relatare biblica despre intalnirea lui cu Mantuitorul, am observat deja mai multe lucruri in care era deficitar. Ii lipsea cunoasterea lui Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, ii lipsea modestia, ii lipsea un discernamant sfintit prin Duhul Sfant. In cele din urma ii lipsea pocainta.

Desigur! Tanarului ii lipseau multe lucruri. Cand Domnul ii spune: “Iti lipseste un lucru”, El vrea sa-l convinga de faptul ca, in starea de pacat in care se gaseste orice om, intotdeauna ii va lipsi ceva, oricate eforturi ar face.

Pentru mantuirea noastra este foarte important sa stim ca, in comparatie cu desavarsirea caracterului divin, totdeauna ne va lipsi ceva. De ce? Pentru ca doar atunci, cand avem simtamantul lipsei, vom cauta si vom avea sansa sa gasim; vom bate si vom avea sansa sa ni se deschida; vom cere lui Dumnezeu si vom avea sansa sa primim. Cheia progresului nostru spiritual se afla, paradoxal, tocmai in constienta lipsei noastre.

Nu este intamplator ca sirul “fericirilor” rostite de Domnul incepe cu cei care isi recunosc marea lor lipsa spirituala: “Ferice de cei saraci in duh, caci a lor este Imparatia cerurilor.” Matei 5, 3

Daca ingerilor sfinti si fiinelor necazute in pacat le lipseste ceva- experienta noastra cu Dumnezeu in ce priveste mantuirea- cine suntem noi, oameni deformati dupa atatea milenii de istorie a pacatului, sa afirmam ca noua nu ne lipseste nimic? De unde acesta falsa siguranta si aceasta orbire de neinteles a laodiceanului secolului al 21-lea care spune cu inconstienta: “Sunt bogat, m-am imbogatit si nu duc lipsa de nimic.”Apocalipsa 3, 17

“Du-te de vinde tot ce ai, da la saraci si vei avea o comoara in cer. Apoi vino, ia-ti crucea si urmeaza-Ma!”

Vazand solutia pe care i-o propune Isus tanarului fariseu, ne punem intrebarea fireasca: De ce o solutie atat de radicala? Nu i s-a cerut prea mult acestui om? Lui Zacheu, care-si adunase averea prin necinste, Mantuitorul nu i-a cerut sa-si vanda intreaga avere. In intrega istorie biblica intalnim o multime de oameni mai bogati decat acest tanar, si totusi Dumnezeu nu le-a cerut sa-si vanda intreaga avere.

Intelegem de aici ca porunca:Vinde tot ce ai!” nu este un principiu universal, ci o porunca cu totul personala.

De ce Domnul l-a pus pe acest om in fata acestui test atat de dificil? Pentru a-i demonstra ca pretentia lui de a fi pazit toata Legea era o pretentie goala de continut. Mesajul Mantuitorului pare sa fie: “Tu zici ca ai pazit cu scumpatate toata Legea Mea. Dovedeste-Mi lucrul acesta! Vinde tot ce ai, da la saraci, apoi vino si urmeaza-Ma!”

Sunt convins ca daca tanarul si-ar fi recunoscut lipsurile si pacatosenia, Mantuitorul nu l-ar fi supus acestui test dureros. Indemnul lui Isus dat acestui om era ultimul apel facut de Dumnezeu unui suflet plin de indreptatire de sine.

Din nefericire, au existat si oameni care au vazut, in indemnul dat de Mantuitorul acestui tanar, o porunca universala, un principiu care trebuie aplicat de toti crestinii. Un astfel de exemplu este Francisc de Assisi, devenit Sf. Francisc pentru o parte din crestinatate.

Francisc de Assisi a fost un tanar bogat, cel mai bogat din localitatea sa. Tatal lui era negustor si aveau bani din belsug. La un moment dat, lui Francisc i s-a parut ca era chemat de Dumnezeu la o lucrare speciala. Luind indemnul dat de Mantuitorul tanarului bogat ca pentru sine, si-a vandut toata averea, daruind-o saracilor si bisericii. A mers pana acolo in hotararea sa, incat si-a vandut si hainele de pe el, prezentandu-se gol in fata episcopului sau. Din acel moment , Francisc a inceput o viata de ascet, traind in colibe de nuiele, cersind, predicand Evanghelia si ajutandu-i pe bolnavi. A intemeiat ordinul franciscanilor, apoi a murit intr-o saracie cumplita la doar 45 de ani.

Ceea ce este de retinut este faptul ca, inainte de moarte, Francisc a regretat faptul ca adus o viata de ascet.

Daca mantuirea ar depinde de aceasta singura porunca data tanarului fariseu, atunci inseamna ca doar calugarii franciscani, care au impanzit Europa Evului Mediu, cersind din casa in casa, vor putea fi mantuiti!?

“Mahnit de aceste cuvinte, omul acesta a plecat intristat de tot, caci avea multe avutii”

Iata cum se termina scurta si trista intalnire intre acest tanar plin de perspective si Mantuitorul sau. Un faliment spiritual total, un anonim in istoria mantuirii. Putea sa fie o stea care sa straluceasca in vesnicie, insa a ales sa ramana o simpla stea cazatoare, un meteorit cazut pentru totdeauna in intuneric.

Viata acestui tanar a fost si a ramas paralela cu cea a Mantuitorului sau. El a dorit cu sinceritate cerul, insa nu a fost dispus sa aduca jertfa.

Tanarului i s-a parut prea mare pretul vietii vesnice, si a plecat. Pentru totdeauna.

Noua ni se pare ca Dumnezeu ne cere prea mult uneori?

Tanarului i s-a parut un risc prea mare sa lase comoara pamanteasca vazuta, pentru una cereasca nevazuta.

Noua ne este greu sa ne asumam riscul de a trece cu toata fiinta de partea lui Dumnezeu?

Experienta tanarului bogat si apreciat de societatea in care traia, este de fapt experienta trista a unui tanar sarac spiritual, si, in cele din urma, nemantuit.

Mantuitorul l-a iubit pe acest tanar. Si daca este dureros sa pierzi ceea ce iubesti, oare ce se intampla in inima lui Isus, cand privea la acest om indepartandu-se de El?

Aceasta a fost clipa “astrala” a vietii acestui tanar, clipa pe care a pierdut-o iremediabil. Viata sa, atat cat a mai fost ea, a ramas la fel de paralela cu a Mantuitorului, cum fusese si pana atunci. Ar fi putut sa se uneasca pentru vesnicie cu El. Nu se va mai uni niciodata… Nici macar la plus infinit…

Doamne, fereste-ne de a repeta experienta acestui om!

Lori Balogh

______________________________

06.Vindecarea unui lepros

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:31 +0000

6. VINDECAREA UNUI LEPROS

Dupa ocuparea Olandei de catre Germania nazista in cel de-al doilea razboi mondial, nemtii au inceput o campanie de vanare si exterminare a evreilor. Mii de evrei au fost arestati si dusi in lagarele de concentrare, unde cei mai multi dintre ei au fost exterminati fara nicio mila.

Intre olandezi au fost si oameni cu suflet, adevarati crestini care, cu pretul propriei vieti, au facut tot ce au putut pentru a salva pe cat mai multi dintre evreii urmariti. Printre acesti oameni cu suflet mare s-au numarat si membrii familiei Ten Boom, un ceasornicar priceput si respectat. Acesta, impreuna cu fiul si cele doua fiice, Elisabeth si Corie, au salvat de la moarte peste 400 evrei, care au fost mai intai gazduiti in propria lor casa, apoi ajutati sa treaca granita spre libertate.

A fost suficient insa un simplu denunt pentru ca intreaga familie Ten Boom sa fie arestata si internata in lagarele mortii. Acolo au murit, pe rand, toti membrii familiei, cu exceptia unuia singur- Corie Ten Boom. Sunt impresionante viata, suferintele, dar si marturia pe care cele doua surori, Elisabeth si Corie, le-au trait in aceste “fabrici ale mortii”. Pentru care vina? Pentru “vina” de a-i salva pe niste oameni de la moarte!

Cu putin inainte de a muri in lagar, Elisabeth ii spunea sorei sale:

“Corie, noi am ajuns aici in iad. Dar Domnul mi-a descoperit ca inainte de Anul Nou vom fi din nou libere. Trebuie sa mergem si sa spunem lumii cum este aici. Pe noi ne vor crede, caci noi am fost in acest iad. Trebuie sa spunem lumii ca nu exista nicio groapa mai adanca decat adancimea iubirii lui Dumnezeu.”

Si intr-adevar, inainte de Anul Nou, cele doua surori erau libere: Elisabeth a fost chemata la odihna, iar Corie a fost eliberata din lagar.

Dupa elibararea sa, Corie Ten Boom si-a dedicat intreaga viata predicarii Evangheliei, calatorind in peste 60 de tari din intreaga lume. Subiectul predicilor sale era dragostea lui Isus manifestata in cele mai grele incercari ale vietii. Iar gandul care a insotit-o in toti acesti ani de slujire a fost:

“Nu exista in lumea noastra nicio groapa mai adanca decat profunzimea iubirii lui Dumnezeu.”

Da, fiecare dintre noi avem o experienta unica a mantuirii noastre. Fiecare ne cunoastem “groapa” din care ne-a scos Mantuitorul. Si, asa cum ne indeamna Cuvantul lui Dumnezeu in Isaia 51,1 up., e bine sa privim din cand in cand “spre gaura gropii din care am fost scosi”. De ce? Pentru ca sa nu uitam niciodata cat de mult ne iubeste Dumnezeu, cat de adanca este aceasta iubire pentru omul pacatos.

In aceasta ocazie va invit sa privim spre “gaura gropii” din care Mantuitorul l-a salvat pe unul din cei mai deznadajduiti oameni. Si, privind la mantuirea adusa de Isus in acest caz, sa invatam cate ceva foarte important pentru noi.

Sa citim impreuna pasajul din Evanghelia lui Marcu 1, 40-45.

“A venit la El un lepros.”

La prima vedere nimic deosebit. Cati bolnavi nu au venit la Mantuitorul! Au venit, au fost vindecati si au plecat sanatosi si fericiti ca pot incepe o viata noua.

Leprosul amintit in Evanghelie a venit ca orice alt bolnav, L-a rugat pe Isus si a fost vindecat. Asa sa fie? Oare lucrurile erau asa de simple precum par la prima vedere?

In acest caz de vindecare era ceva cu totul deosebit: nu era o boala oarecare, ci era LEPRA.

Pentru a intelege cat de disperata era situatia acestui om si cat de adanca era groapa din care l-a scos Mantuitorul, va rog sa aveti rabdarea de a trece in revista cateva caracteristici ale acestei boli teribile.

Lepra, numita si “boala lui Hansen”, apare in doua forme:

-lepra tuberculoasa- este forma cea mai raspandita; apare sub forma unor noduli care ranesc pielea si mucoasele.

-lepra anestezica- ataca in special sistemul nervos periferic, ducand la tulburari de sensibilitate.

Foarte adesea, simptomele celor doua forme de lepra se asociaza si se succed. Boala este precedata de o stare de moleseala ce poate dura de la cateva luni la cativa ani. Apoi apar niste pete circulare rosii, variind ca dimensiuni si forma, pe diferite parti ale corpului. Dupa un timp, centrul petelor respective devine alb, iar partile atacate amortesc.

In cazurile grave, lepra duce la mutilari ale trupului: se poate pierde parul, sprancenele, unghiile, falangele degetelor, dintii, gingiile, articulatiile, uneori chiar nasul, ochii, limba, sau cerul gurii. Lepra ataca zona buzelor, fruntea, pielea capului, barbia.

Este evident faptul ca, dintre toate bolile Orientului, lepra era cea mai de temut, ingrozind chiar si pe cei mai curajosi dintre oameni.

Lepra era de temut nu doar prin mutilarile fizice pe care le producea, ci si pentru urmarile sociale suportate de cel bolnav. Un lepros era considerat un om mort. Si, ca orice mort, nu avea ce cauta in locuintele celor vii. In societatea iudaica existau prevederi clare cu privire la izolarea unui lepros. Vezi Leviticul 13, 45-46.

Un lepros trebuia sa se prezinte de mai multe ori in fata preotului care stabilea diagnosticul de lepra si il declara necurat pe cel bolnav. Apoi leprosul era obligat sa umble cu hainele sfasiate, avand capul descoperit si strigand “Necurat, necurat!”, oridecateori se apropia cineva de el. Era izgonit din colectivitate si obligat sa locuiasca afara din localitate.

Desigur, prevederile legii erau foarte aspre in cazurile de lepra, insa ele erau foarte necesare intr-o vreme in care nu se cunosteau tratamentele de azi. Era un fel de carantina care impidica raspandirea bolii.

Este de remarcat faptul ca, in timp ce evreii aveau prevederi atat de stricte cu privire la lepra, la alte popoare nu se luau astfel de masuri. Sa ne amintim de un caz biblic- Naaman sirianul- un demnitar care a continuat sa ramana in mijlocul familiei sale si dupa ce s-a imbolnavit. Mai mult decat atat, el si-a pastrat chiar si slujba de demnitar. Imparatul Siriei insusi statea in preajma lui Naaman, sprijinindu-se pe el in timpul unor ceremonii. Se pare ca sirienii nu luau in calcul posibilitatea contaminarii.

Evreii, dimpotriva, aveau niste prevederi foarte stricte care faceau ca lepra sa aduca niste consecinte teribile din punct de vedere social si chiar religios. Iudeii considerau lepra ca o pedeapsa divina, fapt pentru care ei o mai numeau si “bataia” , sau “degetul lui Dumnezeu”. Lepra era privita, de asemenea, ca un simbol al pacatului. Tot ce atingea un lepros devenea necurat.Chiar si aerul pe care-l respira devenea necurat. De aceea un lepros nu avea voie sa stea in preajma unui om sanatos, ci izolat de societate. Intr-o societate a celor ca el- societatea leprosilor.

Daca ne gandim si la faptul ca lepra nu era partinitoare, lovindu-i deopotriva pe bogati si saraci, ne dam seama ce tragedie se producea in viata unui om care trebuia sa lase totul: familie, slujba, influenta, avere, prieteni, precum si bucuriile acestei vieti. Tot restul vietii urma sa-l traiasca in izolare, dispret, fara nicio speranta,fara nicio perspectiva a unei schimbari in mai bine.

S-au gasit unii care au sustinut ca lepra de care vorbeste Biblia nu ar fi de fapt lepra adevarata, ci o forma de psoriazis. E geu de crezut ca pentru un simplu psoriazis, care nu este transmisibil, si nici nu este atat de vizibil, Dumnezeu sa fi dat prin Moise atatea reguli stricte care sa impiedice contaminarea.

Sunt convins ca boala teribila de care vorbeste Biblia atat in V.T., cat si in N.T. era adevarata lepra- cosmarul chiar si al celor mai puernici si curajosi dintre oameni.

Acum, cand am inteles cate ceva despre ceea ce insemna lepra in timpurile acelea si in zona aceea geografica, cu tote urmarile ei fizice, sociale si religioase, intelegem mai bine ce vrea sa spuna Evanghelia cand relateaza ca” a venit la Isus un lepros.’

Oare de ce Mantuitorul se lasa cautat de cei in nevoie? De ce nu S-a dus El la toti cei bolnavi pentru a-i vindeca? Nu a spus chiar El, intr-o ocazie , ca “Fiul omului a venit sa caute si sa mantuiasca ce era pierdut”? ( Luca 19,10 ) In majoritatea cazurilor relatate in Evanghelie, cei care au avut initiativa au fost cei bolnavi, fie ca au venit singuri, fie ca au fost adusi de rude sau prieteni. Doar in putine cazuri Mantuitorul i-a cautat pe cei in suferinta acolo unde se aflau .

De ce Isus asteapta sa venim la El? Pentru ca El nici nu mantuieste, nici nu vindeca pe cineva care nu doreste lucrul acesta. Daca un om doreste vindecarea si mantuirea, el trebuie sa vina la Isus!

“Veniti la Mine toti cei truditi si impovarati, si Eu va voi da odihna” Matei11, 28

Mantuitorul a strabatut cerurile, de la tronul lui Dumnezeu, pentru a fi cu noi pe acest pamant blestemat. De ce nu am face si noi un singur pas spre El? Acest singur pas spre El este un act de vointa pe care Isus il asteapta de la noi inainte ca El sa ne dea , cu toata bucuria, atat mantuirea, cat si vindecarea.

Daca se vor pierde milioane de oameni, aceasta se va intampla nu pentru ca Dumnezeu ar fi departe si nu se poate ajunge la El, ci pentru ca nu au vrut sa faca acest singur pas spre El.

Credeti ca i-a fost usor leprosului sa vina la Domnul? Sunt convins ca nu i-a fost deloc usor sa ia aceasta hotarare. Iata cateva motive:

-Din zilele lui Elisei nu se mai raporteaza nicio minune de vindecare a leprei. Nici despre Isus nu ni se spune ca ar fi vindecat pe cineva de lepra inaintea acestui caz. Asadar, leprosul nu avea niciun precedent care sa-l incurajeze. In plus, in zona aceea se aflau multi leprosi, insa niciunul nu dadea semne de credinta in puterea vindecatoare a Mantuitorului. Nu era nimic care sa-i dea speranta.

-In cartea “Hristos Lumina Lumii”, in capitolul “Poti sa ma curatesti”, ne sunt descrise luptele sufletesti ale acestui om inainte de a lua decizia de a veni la Isus. Oare il va primi si pe el? Nu-l va trata asa cum il tratau fariseii si carturarii? S-ar fi oprit Isus la un om despre care se spunea ca a primit pedeapsa lui Dumnezeu? Oare Isus, vazandu-l, nu va rosti un blestem asupra lui, trimitandu-l in pustie?

-Si apoi, cum ar fi putut sa se apropie de Mantuitorul, care era mereu inconjurat de multime, atata timp cat legea il impiedica sa se apropie de ea? Calcand prevederile legii lui Moise, leprosul isi risca viata.

Dar, in timp ce aceste framantari si indoieli ii ravaseau sufletul, in minte ii veneau si alte ganduri care il indemnau sa faca pasul credintei:

-Isus inca nu refuzase pe nimeni. Toti stiau acest lucru, inclusiv leprosul.

-Apoi, leprosul auzise multe lucruri incurajatoare despre invatatura lui Isus si despre minunile Lui.

Iata ganduri dupa ganduri, unele care ii dadeau speranta, altele care il faceau sa se teama de un refuz. In inima leprosului se dadea o lupta intre indoiala si credinta, intre imboldul de a veni la Mantuitorul si retinerea de a nu veni la El.

In cele din urma leprosul ia hotararea cea buna: Se va duce la Isus cu orice risc. Chiar daca va fi respins , chiar daca va fi privit cu scarba si dispret de concetatenii sai, chiar daca isi va pierde viata. Se va duce la Isus orice s-ar intampla.

Aceasta a fost hotararea lui salvatoare. Pentru ca decizia este a noastra si numai a noastra. Nici Satana cu intregul iad , nici Dumnezeu cu intregul cer, nu vor trece peste hotararea noastra. Alegerea libera este un drept al oricarei fiinte inteligente din acest Univers, drept pe care il garanteaza Insusi Creatorul. Dumnezeu ne promite putere, insa asteapta ca noi sa facem alegerea cea buna.

Leprosul s-a hotarat sa mearga la Isus, insa cum sa ajunga la El?

Ca sa intre intr-o localitate era exclus. Ii era imposibil acest lucru, avand in vedere interdictiile severe cu privire la leprosi. El stia insa ca Mantuitorul predica mult in afara localitatilor. Si iata ca se iveste ocazia: Isus vine sa predice si sa vindece chiar pe tarmul Lacului Galileii.

O mare multime este adunata in jurul Lui. Leprosul priveste de departe scena, inca neindraznind sa se apropie. Apoi isi ia inima in dinti. Se apropie usor, mai mult, tot mai mult…Il vede pe Isus vindecand orbi, schiopi, slabanogi, iar speranta i se aprinde in suflet. Nici nu-si da seama ca s-a apropiat prea mult de multimea care-l priveste ingrozita si se da in laturi. Leprosul uita de toate restrictiile, Il vede doar pe Mantuitorul si merge direct spre El. Unii incearca sa-l opreasca cu scarba, dar el inainteaza asemenea unui demnitar in fata caruia multimea se da in laturi.

Infatisarea ii este ingrozitoare: hainele ii sunt murdare si sfasiate, trupul ii este plin de rani in care carnea ii putrezeste, parul ii este ravasit, privirea ii este disperata. Ajunge in fata lui Isus, cade in genunchi si spune:

“Daca vrei, poti sa ma curatesti.”

Spunand aceste cateva cuvinte, leprosul dovedeste ca a inteles ceva ceea ce multi oameni nu inteleg.Si anume, ca la Dumnezeu nu este o problema de a putea sau a nu putea sa faca ceva pentru noi. El este atotputernic si “la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinta”. ( Marcu 10,27 )

Daca Dumnezeu nu face ceea ce-I cerem noi, aceasta se intampla nu pentru ca nu poate, nici pentru ca Satana pune piedici, nici pentru ca Dumnezeu depinde de imprejurari, ci pentru simplul motiv ca El nu vrea sa faca acel lucru. De ce nu vrea? Pentru ca El are un orizont infinit mai larg decat al nostru, dorindu-ne binele vesnic.

Ce bine ar fi daca in rugaciunile noastre, indiferent ce probleme am avea, am adauga: “Doamne daca vrei…” !

“Lui Isus I S-a facut mila”

Cat de incurajator e acest gand! In timp ce multimea se da in laturi cu dispret, cu groaza si cu scarba la apropierea leprosului, lui Isus I se face mila.

Nu va pierdeti cumpatul cand oamenii nu va inteleg durerile! Nici cand sotul sau sotia, rudele sau fratii din biserica nu va inteleg. Isus priveste intotdeauna cu mila spre noi. Aceasta e natura Lui. El asa este si nu poate fi altfel.

“Caci n-avem un Mare Preot care sa nu aibe mila de slabiciunile noastre, ci Unul care in toate lucrurile a fost ispitit ca si noi, dar fara pacat. Sa ne apropiem dar cu deplina incredere de scaunul harului, ca sa capatam indurare si sa gasim har, pentru ca sa fim ajutati la vreme de nevoie.” Evrei 4, 15-16

“S-a atins de el”

Domnul il putea vindeca pe lepros doar poruncind, fara sa-l atinga. Gestul de a atinge un lepros ne spune ceva despre Dumnezeu:

1. Este o dovada ca El nu poate fi contaminat de lepra pacatului, dimpotriva, El o poate vindeca.

2. Atingera leprosului este o Evanghelie in simbure. Atingandu-l pe lepros, Isus devine Pontifex Maximus, Cel care a realizat un pod peste prapastia pacatului intre Tatal si omul pacatos. Cu o mana legata de Tatal cel vesnic si cu cealalta legata de lepros, Isus dovedeste ca poate salva pe orice pacatos, oricat de adanca ar fi groapa in care se afla.

“I-a spus sa plece numaidecat”

De ce aceasta urgenta? De ce Isus nu l-a lasat pe cel vindecat sa mai ramana in preajma Sa? Isus stia prea bine de ce:

1. Preotii nu trebuiau sa afle de vindecarea aceasta inainte de a-l fi declarat vindecat pe lepros. Altfel, reabilitarea omului ar fi intarziat, iar el ar fi avut de suferit in continuare.

2. Isus Insusi ar fi putut fi acuzat de incalcarea legii cu privire la lepra, lucru care ar fi impiedicat predicarea Evangheliei. .

“Vezi sa nu spui nimic”

Daca prima porunca a Mantuitorului o intelegem, pe aceasta nu o putem explica prea usor.

Pentru poporul evreu , de abia iesit din robia egipteana, cea mai grea porunca a fost “Stati linistiti!” Este cea mai grea porunca: sa nu faci nimic, sa nu spui nimic, cand, din fire, noi mereu trebuie sa facem ceva, sa spunem ceva.

Leprosul nu a ascultat de aceasta porunca. El nu a putut tacea. Considerand ca Isus l-a oprit sa povesteasca despre vindecare din simpla modestie, el a imprastiat vestea peste tot. Rezultatul? Isus a fost nevoit sa-Si intrerupa lucrarea pentru un timp.

Asa se intampla cand noi, oamenii, ne consideram mai destepti decat Cel care ne-a creat. Porunca de a tacea in unele situatii ni se pare absurda, de aceea ni se pare greu de indeplinit. Sa taci? Sa nu faci lucrare misionara intr-o anumita imprejurare? E absurd!

Totusi, Marele Comandant stie cand trebuie sa tacem, stie si cand trebuie sa vorbim. Biblia ne ofera si dovezi in acest sens. Cand Pavel dorea sa intre in Asia ca sa predice Evanghelia, Duhul Sfant nu i-a dat voie. Apoi, cand a dorit sa intre in Bitinia, de asemenea a fost oprit de Duhul lui Dumnezeu. ( Faptele Apostolilor 16,6.7 )

Noi suntem angrenati intr-o lupta pe viata si pe moarte. Pe viata sau moarte vesnica. Vrajmasul sufletelor noastre este mult, mult mai inteligent decat noi. De aceea avem nevoie de un Comandant intelept, care sa ne dirijeze in fiecare clipa pe “frontul”acestei lupte milenare. Vestea buna este ca aceasta lupta se apropie cu pasi repezi de final. Un final glorios!

Asadar, sunt ocazii in care trebuie sa vorbim, dar sunt si ocazii in care trebuie sa tacem. Si aceasta spre binele lucrarii Sale.

Marea noastra problema este de unde stim cand sa vorbim si cand sa tacem? Este doar problema noastra, nu si a lui Dumnezeu. Solutia Lui este o buna legatura cu Mantuitorul, legatura ce ne va umple de prezenta Duhului Sfant. Iar aceasta prezenta ne va asigura calauzirea in fiecare amanunt al vietii.

Cum indraznim noi, oamenii, sa vorbim atunci cand trebuie sa tacem si sa tacem atunci cand trebuie sa vorbim?

Cum indraznim sa facem ceea ce Dumnezeu ne-a interzis, in acelasi timp nefacand ceea ce El ne-a poruncit?

Am intalnit in viata destui oameni care se aflau cu un pas inaintea lui Isus, oameni grabiti, care vor sa faca sau sa spuna ceva ceea ce Domnul nu le-a poruncit.

Atentie! Noi putem pacatui si putem incurca planurile lui Dumnezeu nu numai refuzand sa facem ceea ce El ne-a aratat clar, dar si facand ceea ce El nu ne-a spus, nu ne-a insarcinat sa facem.

In aceasta ocazie am privit la una din cele mai adanci gropi in care se poate gasi un om: cea a disperarii, a lepadarii, a suferintei si a mortii.

Prin minunea savarsita cu acest lepros, Mantuitorul a dovedit inca odata ca, intr-adevar, “nu exista in aceasta lume groapa mai adanca decat profunzimea iubirii lui Dumnezeu”.

Si ce minunat este lucrul acesta!

Lori Balogh

______________________________

07.Soldatii de la cruce

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:31 +0000

7. SOLDATII DE LA CRUCE

Una din cele mai calduroase invitatii rostite vreodata, insotita si de o fagaduinta pe masura, este cea pe care o gasim in Evanghelia lui Matei 11, 28:

“Veniti la Mine, toti cei truditi si impovarati, si Eu va voi da odihna!”

Cuvintele acestea simple, dar pline de o incarcatura de iubire si speranta pe care numai Mantuitorul le-o putea da, au incalzit milioane si milioane de suflete obosite in confruntarea cu cel mai mare vrajmas al fericirii noastre- pacatul.

Fagaduinta aceasta este verificata prin mii si mii de experiente personale, dintre care unele traite chiar de noi insine. Si totusi, uneori nu gasim odihna, pacea, echilibrul dupa care tanjeste sufletul nostru. De ce oare ?

Un raspuns posibil: Poate ca venim la biserica, dar nu venim la Isus; poate ca venim la niste servicii divine, dar nu Il gasim pe Isus…Si fara El, orice am face nu ne poate aduce nici pacea, nici mantuirea.

Va invit in aceasta ocazie sa venim la Isus intr-un loc neplacut, de care suntem tentati mai degraba sa fugim cu oroare decat sa ne apropiem cu placere. Desigur, ne place sa venim la Isus la iesle, pe Muntele Fericirilor, in casele in care El vindeca, sau in locurile in care inmultea painile.Acolo El impartea binecuvantari.

Dar cine dintre noi se apropie cu placere de cruce? Cui ii place sa vina la un Isus suferind, insingurat, batjocorit si rastignit?

Si totusi acolo, pe cea mai mare inaltime a lumii, pe Golgota, se gaseste izvorul tuturor binecuvantarilor pe care Domnul le-a revarsat si va continua sa le reverse peste omenirea decazuta. Acesta este si motivul pentru care apostolul Pavel ne indeamna “sa iesim afara din tabara la El”. ( Evrei 13, 13 )

Sa iesim, macar pentru cateva clipe, din ghetoul nostru spiritual si sa venim la Isus cel crucificat, acolo unde milioane de suflete au gasit izvorul iertarii, al pacii si al mantuirii.

Mai intai, o scurta trecere in revista a evenimentelor care s-au petrecut pe Golgota, pentru ca apoi sa ne oprim asupra epilogului acestei drame, din care sa invatam ceva practic pentru noi. Un scurt rezumat al evenimentelor rastignirii, asa cum reiese din relatarile celor patru evanghelisti :

Ora 9 dimineata, vineri, in primavara anului 31 d.Hr. Isus, epuizat de nesomn, de anchete si de biciuirea salbatica la care a fost supus, ajunge pe Golgota insotit de soldatii romani si de norod. Crucea ii este adusa de un anume Simon din Cirene. Fara sa opuna nici cea mai mica rezistenta, Mantuitorul se intinde de bunavoie pe cruce. Pentru a-l anestezia, I se da sa bea vin amestecat cu fiere, insa El refuza. In timp ce e tintit pe cruce, in dureri cumplite pe care nu le putem intelege, Isus se roaga pentru calaii Sai: “Tata, iarta-i, caci nu stiu ce fac.”

Hainele Ii sunt impartite de catre soldatii romani care au executat crucificarea, iar deasupra capului Ii este pusa inscriptia :”Isus, regele iudeilor”, in limbile ebraica, latina si greaca. Urmeaza o avalansa de batjocuri, hule si huiduieli venite din partea conducatorilor religiosi iudei, a trecatorilor si a talharilor rastigniti impreuna cu El.

Probabil, dupa o ora sau doua de la rastignire, are loc convertirea unuia dintre talhari, caruia Domnul ii promite: “Adevarat iti spun astazi, vei fi cu Mine in rai.” Apoi, spre amiaza , Isus o incredinteaza pe mama Sa in grija lui Ioan, ucenicul iubit.

La amiaza, ora 12, sau “ceasul al saselea” dupa modul de calculare a timpului la evrei, peste Golgota si peste intreaga tara se asterne intunericul. Acesta dureaza circa trei ore, de la ora 12 la ora 15. In aceste trei ore Isus trece prin suferinte sufletesti pe care niciodata nu le vom intelege. Doar cei care vor avea parte de moartea a doua vor gusta ceva din ceea ce a trait Mantuitorul pe cruce. In acest interval de timp Isus rosteste ultimele Sale patru cuvinte:

“Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?”

“Mi-e sete.” Febra, deshidratarea, pierderile de sange faceau ca cel rastignit sa simta o sete ucigatoare. I se da sa bea otet si, dupa ce ia otetul, suferintele Sale fiind pe sfarsite, urmeaza strigatul:

“S-a sfarsit!” Apoi Isus rosteste ultimele cuvinte:

“Tata, in mainile Tale Imi incredintez duhul”

La ora trei dupa amiaza, adica “ceasul al noualea”, Mantuitorul aduce jertfa suprema. Ca o pecetluire a acestei jertfe, ca un semn ca ea a fost primita de cer, dar si ca un semn al sfasierii inimii Tatalui care-Si vedea Fiul mort, au loc trei evenimente deosebite: 1. Are loc un mare cutremur de pamant 2. Perdeaua din interiorul Templului, cea care despartea Sfanta de Sfanta sfintelor, se sfasie. 3. Se deschid unele morminte ale sfintilor. Apoi urmeaza grabirea mortii celor doi talhari, trupul lui Isus fiind strapuns in coasta pentru a se verifica daca a murit.

Iosif din Arimateea si Nicodim se ocupa de trupul lui Isus, pe care-L ingroapa inainte de caderea serii. Apoi se asterne o noapte de Sabat, peste cea mai neagra crima care s-a savarsit vreodata in istoria neamului omenesc- rasignirea Fiului lui Dumnezeu.

Fiecare din evenimentele petrecute in timpul celor sase ore, cat au durat suferintele rastignirii, merita sa fie aprofundat. Astazi ne vom opri doar asupra epilogului, si anume asupra unui moment ce a avut loc dupa ce Domnul Si-a predat duhul in mainile Tatalui.

Cate categorii de oameni au asistat la drama crucificarii Mantuitorului?

Daca vom compara toate relatarile celor patru evanghelisti, vom gasi trei categorii de oameni care au asistat la aceasta drama.

1. Hulitorii, batjocoritorii. Erau condusi, ca de niste bravi generali, de preotii iudei, de carturari si farisei. Acestia au fost foarte activi intre orele 9 si 12, in primele trei ore, inainte de caderea intunericului. ( Matei 27, 39- 44 ) Fara sa-si dea seama, oamenii acestia se lasau condusi de influenta demonilor. In jurul crucii se gaseau demoni imbracati in trupuri omenesti, asaltandu-L pe Mantuitorul in ultimele sale clipe de viata.

Scopul urmarit de acestia era clar: sa-L determine pe Domnul fie sa pacatuiasca, fie sa renunte la jertfa.

Cand a coborat intunericul peste Golgota, cei mai multi din aceasta categorie de oameni au fugit cu groaza. Cugetul le era impovarat de pacate grele, nemarturisite, la care il mai adaugasera si pe acela de a-L fi batjocorit pe Fiul lui Dumnezeu. Le-a fost teama ca a sosit ziua judecatii pentru ei si au fugit.

2. Cei ce cautau adevarul si-L iubeau pe Isus.

“Acolo erau si multe femei care priveau de departe; ele urmasera pe Isus din Galileea ca sa-I slujeasca. Intre ele era Maria Magdalena, mama lui Iacov si a lui Iose, si mama fiilor lui Zebedei.” Matei 27, 55-56

Oamenii acestia, care-L iubeau pe Mantuitorul, nu au fugit . Un om impacat cu Dumnezeu, cu pacatele marturisite si iertate, nu are de ce sa fuga.

Ceea ce s-a intamplat la cruce in acele clipe teribile, imi aminteste de o intamplare petrecuta in Ardeal, cu mai mult timp in urma, intr-o familie de secui fara copii. In cele din urma, familia aceasta este binecuvantata cu un copil, aducand mare bucurie parintilor. La nastere insa, ursitoarele prezic parintilor ca acest copil, atat de asteptat, va muri la varsta de 18 ani, lovit de traznet. Copilul creste, devine un tanar frumos, avand viitorul in fata. Intre timp, tanarul Il cunoaste pe Dumnezeu si isi preda viata in mainile Mantuitorului. Dar se apropie ziua fatala. Tatal, un necredincios, ii pregateste un adapost special in pamant, pentru a-l adaposti pe fiul sau in ziua in care ii era prezis ca va muri lovit de traznet. Ziua fatala fiind sosita, tatal isi indeamna fiul sa coboare in adapostul pregatit. Cerul era deja innorat si o mae furtuna se arata la orizont.

Tanarul insa refuza sa coboare in adapost. “Dar de ce, tata?” El nu stia ceea ce i s-a prezis in ziua nasterii lui. Constrans de situatie, tatal este nevoit sa-i spuna adevarul. Tanarul face atunci un gest care-i ingrozeste pe parinti: iese afara in mijlocul furtunii si striga cu toata puterea sa: “Doamne, daca ma cauti, sunt aici. Nu m-am ascuns.”

In clipa imediat urmatoare, un fulger puternic strabate cerul, lovind pamantul. Insa nu in tanarul credincios, ci in adapostul pregatit cu atata grija de tatal sau necredincios.

Da, cel impacat cu Dumnezeu nu are de ce sa fuga, orice s-ar intampla. Fie ca este vorba de cutremure, de intuneric sau orice alte nenorociri, el stie ca viata sa se afla in mainile sigure ale Creatorului sau.

La scenele rastignirii a mai participat si o a treia categorie de oameni:

3. Soldatii romani.

Dintr-un anumit punct de vedere, acesti oameni erau neutri: nici razvratiti impotriva lui Isus, asemenea conducatorilor iudei, dar nici de partea Sa, asemenea celor care L-au urmat in timpul lucrarii Sale. Chiar daca participasera efectiv la rastignirea lui Isus, ei nu-si facusera decat datoria de soldat. Este adevarat ca acesti oameni si-au batut joc de Mantuitorul, ca L-au batut si batjocorit, insa ei au facut toate acestea asa cum au facut-o intotdeauna, fata de oricine le cadea in mana. Pentru ei era ceva normal, facea parte din “fisa postului”. Oricine ar fi fost in locul lui Isus, ei ar fi procedat la fel.

Sa observam un lucru demn de retinut: Pe acesti soldati ii gasim in jurul crucii pe toata perioada rastignirii. Ei au vazut totul, au auzit totul. Si au inteles multe. Ce i-a tinut acolo pe acesti oameni? Desigur ca datoria. Erau educati ca niste oameni care nu trebuiau sa stie ce este frica. Pentru aceasta categorie de oameni, moartea era ceva normal, intrand in programul obisnuit al unei zile de lucru.

In Pompei, un vestit oras roman distrus de eruptia Vezuviului, s-au gasit, in urma sapaturilor , o multime de marturii ale vietii de acum doua mii de ani. Au fost dezgropate siluete de oameni exact asa cum le-a surprins moartea in urma eruptiei vulcanului. Multi oameni au fost gasiti la banca orasului, incercand sa-si scoata economiile, pentru ca apoi sa fuga din calea furiei vulcanului. Nu au mai apucat sa o faca, fiind inghititi de lava incandescenta. A fost gasita o fata cu mana plina de bijuterii, incarcand sa fuga. Nu a mai apucat sa o faca.

Insa cel mai uimitor caz este al unui soldat roman, o santinela, gasita exact la post, in pozitia de veghe, fara sa schiteze niciun gest ca ar fi vrut sa fuga sau sa se salveze.

Nu, soldatii romani nu stiau ce este frica. Ei au ramas langa cruce chiar atunci cand natura a iesit din fagasul ei normal, participand la suferintele Creatorului ei. Dar mai era un motiv pentru care ei nu au plecat de la cruce: In cele sase ore de agonie ale Mantuitorului ei vazusera si auzisera lucruri incredibile. Ei erau mai mult decat obisnuiti cu rastignirile, cu executiile de orice fel, insa ceea ce au vazut si au auzit in acea zi i-a tulburat atat de mult incat ei trag o concluzie fara echivoc:

“CU ADEVARAT, ACESTA A FOST FIUL LUI DUMNEZEU! Matei 27,54

Cine a spus aceste cuvinte? Aparent cuvintele apartin sutasului roman, cel care a raspuns de rastignirea Mantuitorului. O citire atenta a textului biblic ne ajuta sa intelegem ca nu numai el a ajuns la aceasta concluzie, ci toti soldatii care erau prezenti.(“sutasul si cei ce pazeau pe Isus impreuna cu el”)

In armata romana un sutas comanda o suta de soldati, echivalentul unei companii din armata de azi. Probabil ca acolo nu erau o suta de soldati, insa trebuie sa fi fost destul de multi, tinand cont ca era vorba de trei rastigniri.

Este uimitor cum niste pagani care nu au fost crescuti cu Scriptura in mana asemenea iudeilor, niste oameni cu o viata dura si fara scrupule, obisnuiti cu suferinta si moartea, fara sa asculte predicile Mantuitorului sau sa vada minunile Lui, asa cum le-au vazut si auzit iudeii, este uimitor cum ei ajung la o asemenea concluzie. “Cu adevarat acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!”

Cum de au ajuns ei la aceasta concluzie, fara sa cunoasca Profetiile mesianice, fara sa asculte predicile lui Isus, fara sa-i intereseze religia iudeilor?

Probabil ca raspunsul este mai simplu decat ne-am astepta Cele sase ore petrecute pe Golgota, privind la Isus, si ascultand cele cateva cuvinte rostite de El , le-au fost suficiente pentru a se convinge de ceea ce iudeii nu au reusit sa o faca in intrega viata a Mantuitorului.

Un soldat roman era educat in spiritul razbunarii. Daca ar fi fost ucis un soldat roman intr-o cetate oarecare, o suta de oameni din cetatea respectiva ar fi platit cu viata lor acest lucru. Daca un ofiter roman ar fi fost ucis intr-o cetate, acea cetate ar fi fost rasa de pe fata pamantului, iar locul in care s-a aflat era arat cu plugul.

Soldatii din jurul crucii stiau aceste lucruri. Insa cand Il vad pe Isus ca nu se opune rastignirii, ca nu raspunde la batjocuri, ca nu ameninta pe nimeni, dimpotriva, se roaga pentru cei ce Ii faceau rau, ei isi dau seama ca in fata lor nu este un om obisnuit.

Soldatii romani erau educati astfel incat datoria era mai presus de orice legaturi omenesti, chiar mai presus de legaturile de familie. Erau invatati ca trebuiau sa treaca peste cadavrul proprie mame, in cazul in care ea s-ar fi pus in calea datoriei.

Cand acesti soldati cruzi, educati in spirit spartan, Il vad pe Isus, in cele mai grele suferinti, ingrijindu-Se de mama Sa, ei inteleg ca acolo, pe cruce, se afla Cineva care este mai mult decat un om .

Cand acesti soldati Il aud pe Mantuitorul strigand: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?”, ei inteleg ca acolo se afla Cineva cu o constiinta nepatata. Nu tot asa se putea spune despre ceilalti doi rastigniti, care, prin propriile lor cuvinte dovedesc faptul ca se aflau pe cruce pe drept.

Cand soldatii romani Il aud pe Isus rostind ultimele Sale cuvinte: “Tata, in mainile Tale Imi incredintez duhul,”ei inteleg ca intre Dumnezeu si Cel de pe cruce exista o unire perfecta.

Si astfel, scena dupa scena, toate trezesc in inima lor pagana si rece caldura credintei vii ca Cel rastignit din fata lor este cu adevarat Fiul lui Dumnezeu, Mantuitorul lumii. Acesti soldati brutali si neciopliti nu se sfiesc sa marturiseasca ceea ce iudeii- poporul ales al lui Dumnezeu- refuza sa o faca.

Este adevarat ca marturisirea lor este tarzie. Mantuitorul Isi daduse duhul, jerfa fusese adusa. Ce bine ar fi fost daca ei ar fi spus aceste cuvinte cu cateva clipe inainte de moartea Mantuitorului! I-ar fi uns inima cu balsam, iar bucuria rodului suferintelor Sale ar fi atenuat grozavia celor pe care a trebuit sa le suporte.

Viata ne invata un mare adevar: ceea ce trebuie facut, sa fie facut cat mai repede. Unele lucruri le poti face si maine, insa maine poate nu mai este nevoie de ele. Maria Magdalena a adus lui Isus un singur vas cu mir, insa l-a adus in timp ce Mantuitorul traia. Nicodim a adus o suta de litri de mir, insa ce folos? Mantuitorul murise.

La cruce, oameni brutali, fara sentimente sau scrupule, oameni crescuti fara biserica, fara Scriptura, fara viata de rugaciune, au putut marturisi:”Cu adevarat Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!”

Si aceasta doar privind la Isus, la viata Sa in ultimele clipe de agonie.

Soarele apune, insa in urma sa cerul ramane rosu! Isus Isi daduse viata, Soarele Neprihanirii apusese, dar in urma Sa incepeau sa apara primele roade ale suferintelor Sale.

Noi oare ce lasam in urma noastra, pe acolo pe unde trecem in aceasta viata? Ce lasam in biserica din care tocmai ne-am mutat: regrete, sau:”Bine ca am scapat de el!” ? Ce lasam la locul de munca pe care tocmai l-am parasit pentru un altul mai bun: pareri de rau sau bucurie? Dar in blocul din care ne-am mutat?

Dupa congresul tineretului Adventist de la Zurich, tinut cu mai bine de 25 de ani in urma, in presa locala a aparut o caricatura infatisand o femeie de serviciu maturand de zor incaperile in care s-au desfasurat lucrarile congresului. Ce credeti ca matura ea? Mucuri de tigari, ambalaje, peturi de Coca –cola, coji de seminte? Nu! Ci pene de inger!

Iata ce poate sa insemne o influenta buna pe care fiecare dintre noi o putem lasa in urma noastra.

Fie ca oridecateori inchidem un capitol al vietii, schimband ceva in ea, cei din jurul nostru sa poata spune fara nicio retinere:

“Cu adevarat acest om este un fiu al lui Dumnezeu!”

In matematica se spune ca doua drepte paralele nu se pot intalni niciodata. Sau, mai corect spus, ele se vor intalni la infinit. Ceea ce este acelasi lucru, insa spus mai elegant.

Viata ne invata uneori contrariul: doua vieti, care s-au desfasurat paralel pana la un moment dat, se pot intalni. Mai mult decat atat, ele se pot uni, devenind una. Asa a fost cazul multor oameni care au trait departe de Dumnezeu, departe de ceea ce inseamna o viata de credinta, dar care, din momentul intalnirii lor cu Mantuitorul, si-au unit viata cu a Lui.

Pentru acesti oameni infinitul a inceput deja, “CACI CINE ARE PE FIUL, ARE VIATA “

1 Ioan 5, 12

Zacheu, soldatii romani, orbul Bartimeu, leprosul, paraliticul de la Betezda si demonizatii din Gadara au avut “clipele lor astrale” care le-au schimbat in mod radical cursul vietii. Pacat ca un tanar bogat si promitator a pierdut ocazia vietii lui, preferand sa mearga si mai departe paralel cu Isus, si dupa momentul intalnirii cu El! A fost un faliment dureros!

Lista “clipelor astrale” ale intalnirilor omului cu Creatorul sau este inca deschisa. Nu pentru mult timp insa!

Cine mai doreste sa se inscrie pe aceasta lista? Cine va fi urmatorul?

Mai gandeste-te!

Lori Balogh

______________________________