Arabia, considerata de multi cercetatori drept leagan al civilizatiei, a fost mai mult sau mai puţin o tara inchisa pentru exploratori, din cauza exclusivismului fanatic al populatiei musulmane. Explorarea vestigiilor antice nu este mai putin importanta decat a altor tari din Orientul Apropiat, datorita numeroaselor legaturi pe care popoarele arabe le-au avut cu tarile inconjuratoare.

Prima expeditie trimisa in Arabia in 1762 s-a terminat cu o catastrofa, dar unicul ei supravietuitor, Carsten Niebuhr, a adus la inapoiere copiile multor inscriptii din perioadele pre-mahomedane. Scrierea acestor inscriptii pe atunci numită hymiarita, a fost descifrata la 1841 de Gesenius si Rödiger, si de atunci cunostintele noastre cu privire la istoria si cultura Arabiei antice s-au imbogatit foarte mult. Joseph Halévy a adus inapoi inca vreo 600 de inscriptii, iar Edward Glaser a reusit (1882-94) sa adauge o alta mie. Prin adaugari ulterioare, numarul inscriptiilor arabe pre-islamice cunoscute a crescut la peste 5. 000. Desi textele existente nu merg mai departe de secolul al VIII-lea i.Hr., ele sunt de mare insemnatate pentru cercetatorul textului ebraic al Vechiului Testament, intrucat ele contin multe cuvinte biblice si ilumineaza conceptiile religioase exprimate in Biblie.

Primele sapaturi pe teritoriul arab au fost facute in 1928, cu slabe rezultate, insa in 1950 au inceput sapaturi pe scara larga la Cataban in sudul Arabiei sub conducerea lui Wendell Phillips, cu W.F. Albright ca arheolog. In 1951 Wendell Phillips, impreuna cu un grup de savanti capabili, au inceput sapaturi la Marib in Yemen, orasul capitala al imparatesei din Seba, cunoscuta oricarui cititor al Bibliei de la vizita ei la regele Solomon. Marib a fost vreme indelungata un oras interzis si, inainte de 1951, el fusese vizitat de un numar mai mic de apuseni decat Mecca. Stiind ca Marib continea ruine impresionante de cladiri antice, lumea cercetatorilor nadajduise multa vreme sa examineze locul acesta in mod stiintific. Mare a fost, asadar, bucuria cand a fost acordata permisiunea de a incepe sapaturi in capitala imparatesei din Seba, unde se puteau astepta importante descoperiri arheologice. Din nefericire ostilitatea functionarilor locali a facut necesara o grabnica retragere in februarie 1952, dar scurta campanie a fost totusi rodnica. Ea a dat la iveala multe inscriptii si ne-a dat reconstructii si tablouri bune ale vechiului templu al zeitei lunii. Rapoartele preliminare ale acestor sapaturi au stimulat gustul fiecarui cercetator al istoriei antice. Ne ramane doar sa speram ca lucrarea intrerupta va fi reluata in viitorul apropiat.

Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania

Persia antica prezinta interes pentru cititorul Bibliei, datorita legaturilor ei cu istoria post-exilica a lui Iuda, cand Persia, pe atunci puterea mondiala principala, a fost raspunzatoare pentru restaurarea statului iudeu in Palestina.

Susa, vechea capitala elamita, este amintita in Biblie in unele versiuni sub numele de Susan, unde influenta reginei Estera la palat a salvat poporul ei de la distrugerea planuita. Sapaturile la Susa au fost incepute in 1885 de Dieulafoys si au continuat intermitent pana in prezent sub conducerea altor arheologi. Chiar in ruinele palatului de la Susa a fost gasit importantul Cod al lui Hammurabi (descris si tratat in sectiunea a 5-a acestui capitol, precum si in Nota Suplimentara de la sfarsitul capitolului 21 din Exodul). Un alt lucru important care rezulta din sapaturile de la Susa este ca masuratorile palatului, care prezinta o armonie perfecta cu descrierea data in cartea Esterei, i-au determinat pe cercetatorii renumiti sa admita ca numai cineva care era bine familiarizat cu palatul, subimpartirile lui si cu ceremonialul de la curte ar fi putut sa scrie cartea aceea.

Incepand din 1931 si pana la inceputul celui de-al doilea razboi mondial s-au facut sapaturi pentru Institutul Oriental al Universitatii din Chicago la vechea capitala Achemeniana de la Persepolis, mai intai sub indrumarea lui Ernst Herzfeld, iar apoi sub Erich Schmidt. Au fost descoperite un mare numar de basoreliefuri care prezentau scene de pace si de razboi de pe vremea lui Darius cel Mare, Xerxe si Artaxerxe, nume cu care cercetatorul Bibliei este familiarizat. Mii de texte administrative scrise in cuneiforma elamita pe tablite de lut ne ofera o intelegere a organizatiei extrem de eficiente a Imperiului Persan, sub care au lucrat barbati ca Zorobabel, Mardoheu, Ezra şi Neemia.

Descoperiri importante au fost facute si in alte locuri in Persia antica, dar nu suficiente pentru a umple golurile noastre cu privire la istoria acelei tari importante. In tara aceea mai este de facut o mare lucrare, inainte ca istoria ei sa fie tot asa de bine cunoscuta, ca aceea a altor natiuni din antichitate.

Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania

Anatolia, sau Asia Mica, n-a avut un rol atat de mare in oferirea de material care sa reverse lumina asupra Bibliei, dar lucrarea arheologica desfasurata acolo trebuie sa fie mentionata pe scurt.

A fost un timp cand nu se stia nimic cu privire la hititi, decat ce spunea Biblia despre ei. Criticii puteau spune plini de curaj, fara teama de a se dovedi ca gresesc, ca hititii nici n-au existat in realitate si ca “regii hititilor” biblici apartin de domeniul fabulei si al legendei.

Aceasta situatie s-a schimbat din 1879, cand A.H. Sayce si W. Wright au aratat ca straniile inscriptii hieroglifice gasite in nordul Siriei si Anatoliei erau monumente ale hititilor de multa vreme pierduti. Multi cercetatori au incercat sa descifreze aceste inscriptii, care de la data aceea ieseau la lumina in numar tot mai mare. Ele au fost produse de hititi, asa cum stim acum, din 1600 pana in 700 i.Hr., dar mult timp au parut lipsite de bunavointa de a-si trada taina multa vreme pastrata ascunsa. In cele din urma, in 1947, Bossert a gasit in Cilicia, la Karatepe, inscriptii bilingve scrise in feniciana si hieroglifica hitita. De la data aceea, descifrarea acelei scrieri si vorbiri misterioase a facut progrese rapide. Istoricii si cercetatorii Bibliei anticipeaza cu multa nerabdare timpul cand vor putea citi inscriptiile hieroglifice hitite, tot asa de usor ca pe acelea ale altor natiuni antice care au contribuit atat de mult la sporirea cunostintelor noastre despre lumea din antichitate.

Din 1906 pana in 1916, Hugo Winkler a facut sapaturi in capitala hitita Hatusas, acum Bogazchivi. Ele a avut marea sansa de a gasi arhivele regale, scrise in hitita cuneiforma, o scriere folosita de hititi pe langa sistemul de scriere hieroglifica. In 1915, scrierea cuneiforma hitita a fost descifrata rapid de invatatul ceh Hrozny si, de atunci, un mare numar de cercetatori ne-au dat traduceri ale documentelor gasite la Bogazchivi. Aceste texte au pus o baza solida cunostintelor noastre cu privire la natiunea hitita. In editia din 1860, Encyclopedia Britannica le dedica hititilor opt randuri dintr-o coloana. Ediţia din 1947 a oferit peste zece pagini intregi a cate doua coloane pentru un articol care se ocupa cu istoria, cultura si religia hitita.

Au fost descoperite mai multe cetati ale statelor hitite din nordul Siriei, cu care Solomon facea comert (1 Regi 10,29). Intre ele, Zengirli si Carchemis dezgropate de germani (1888-1902) si de britanici (1911-1914 si 1920), sunt cele mai importante. Au fost scoase la lumina inscriptii aramaice si hitite, multe sculpturi, etc., facandu-ne in stare sa reconstituim istoria acelor state si sa intelegem mai bine afirmatiile Bibliei despre ele.

Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania

Intrucat semnificatia termenului geografic Siria a fost supusa la schimbari in vremurile antice si moderne, este necesar sa definim limitele geografice ale Siriei, asa cum sunt folosite in acest capitol. Termenul este folosit aici pentru teritoriul care se afla intre granita nordica a Palestinei si marea curba a Eufratului, granita apuseana fiind constituita de Marea Mediterana, iar cea rasariteana de Desertul Arabiei. Teritoriul include Libanul, cu cele doua mari lanturi de munti cunoscute ca Libanul si Anti-Libanul. Frumosul Munte Hermon apartine ultimului lana amintit. Cele doua rauri principale ale Siriei, Orontes si Litani, curg in directii opuse printre cele doua siruri de munti pana ajung la tarm, unul la nordul, iar celalalt la sudul Siriei. In antichitate, orasele mari ale acestei tari se aflau fie pe fasia ingusta de pamant de pe tarm si erau mai ales porturi, cum ar fi Sidon, Tir, Biblos si Ugarit, sau pe cele doua rauri principale din interior, cum ar fi Cades, Hamat, Ribla si Catna. Unele dintre cele mai vestite orase siriene, cum ar fi Damasc, Aleppo si Palmira, erau oaze in pustie.

In Siria s-a desfasurat mult mai putina activitate arheologica decat in alte tari ale Orientului Apropiat, desi sapaturile, oriunde au fost facute, au fost exceptional de rodnice, de fapt, mult mai rodnice decat in Palestina. In afara de cateva explorari minore in secolul al XIX-lea, cele mai importante sapaturi s-au facut intre cele doua razboaie mondiale. Aici se pot mentiona doar cele mai importante.

Incepand din 1922 si pana in 1926, Montet a facut sapaturi cu mare succes la Biblos, fiind urmat de Dunand pana in 1939. In antichitate, Biblos a fost principalul oras de unde se exporta pretiosului lemn de cedru de Liban. Intrucat grecii obtineau sulurile de papirus egiptean, principalul material pentru scris din antichitate, prin negustorii fenicieni de la Biblos, ei au numit aceste suluri dupa orasul de unde si le obtineau – un nume de la care deriva cuvantul modern Biblie, numele dat Cartii cartilor.

La Biblos s-au gasit o serie de morminte regale cu un continut foarte bogat, care impreuna cu alte obiecte de arta descoperite in decursul sapaturilor au sporit cunostintele noastre cu privire la arta si artizanatul Feniciei. Aceste descoperiri de la Biblos ne ajuta sa apreciem frumusetea si splendoarea Templului lui Solomon, deoarece principalul decorator interior era fenician, desi prin nastere era pe jumatate evreu (vezi 1 Regi 7,13.14).

Pe langa acestea, la Biblos au fost descoperite multe inscriptii feniciene din ultima parte a celui de-al doilea mileniu i.Hr. Ele au fost scrise intr-un fel de scriere numit, generic, fenician, care de fapt era ebraica pre-exilica. Ele ne ajuta sa urmarim dezvoltarea scrisului ebraic de la cele mai timpurii inscriptii alfabetice gasite la Sinai, la inscriptiile mai tarzii feniciene si ebraice, conducandu-ne printr-o serie neintrerupta pana la vremea exilului.

Vechile instalatii portuare ale Tirului antic, un oras despre care Biblia are multe de spus, au fost cercetate de scufundatori. La Qatna, pe Orontes, s-au descoperit fortificatii ale hicsosilor, iar intr-un mic templu s-a gasit o colectie de texte care au dezlegat o serie de probleme lingvistice ale Bibliei ebraice. Descoperiri importante s-au facut si la Tripolis, Beirut, Sidon si alte locuri.

Totusi, cele mai senzationale rezultate au fost obtinute de Claude F. – A Schaeffer, incepand din 1929, prin sapaturile de la Ras Samra, anticul Ugarit. Acest oras portuar canaanit din nord a fost nimicit in secolul al XIII-lea i.Hr., si n-a mai fost niciodata rezidit, asa ca ruinele lui au pastrat mult material important si s-au dovedit a fi o mina de informatii importante aproape inepuizabila. Oriunde a fost infipta cazmaua in movila de la Ras Samra s-au facut descoperiri importante. Au fost scoase la lumina temple ale lui Baal si Dagon, un palat al regelui local si inscriptii ale slujbasilor egipteni. S-au gasit multe texte in cuneiforme mesopotamiene, printre care sunt si scrisori trimise regilor sirieni, mesopotamieni si hititi, sau primite de la acestia.

Descoperirea cea mai importanta a fost un mare numar de tablite de lut, care contineau sute de texte scrise intr-un fel de scriere cuneiforma necunoscuta pana atunci. In 1929, cand Charles Virolleaud a gasite si publicat primele texte, profesorii Bauer din Germania si Dhorme din Franta au reusit sa descifreze modul de scriere intr-un timp incredibil de scurt. De atunci au mai fost descoperite inca multe texte in acelasi fel de scriere, doua dintre ele chiar in Palestina. Cercetatorul de astazi poate sa studieze ugaritica, cum se numeste limba si scrisul din Ugarit, avand la indemana toate ajutoarele necesare, cum ar fi gramatici, dictionare, concordante, texte si traduceri bine tiparite.

Marea importanta a acestor texte consta in faptul ca sunt scrise intr-un dialect canaanit de la mijlocul mileniului al doilea i.Hr., dialect inrudit indeaproape cu ebraica antica. Intrucat cea mai mare parte din textele acestea sunt de natura mitologica, ocupandu-se cu povestiri despre zeii si religia canaanita, sunt foarte instructive. Ele raspund la multe intrebari pe care cercetatorul Bibliei le pune cu privire la canaanitii antici, intrebari la care in Biblie nu se raspunde clar.

Invatam ce credeau canaanitii despre Baal, Anat, El, Dagon si multi alti zei, despre imoralitatea inspaimantatoare si setea de sange care se credea ca exista printre acele zeitati, fapt ce arata fara de greseala prapastia care exista intre simpla si inaltatoarea religie a lui Israel si cea decazuta si corupatoare a canaanitilor. Din aceste credinte pagane descoperite prin documentele de la Ras Samra si prin alte dovezi cu privire la cultul sarpelui, jertfele omenesti si practicarea imoralitatii rituale, vedem adancimile decaderii la care coborasera religia si moravurile canaanite, precum si de ce a fost necesar ca Dumnezeu sa dicteze nimicirea acestui popor pentru a preveni o decadere a moravurilor si religiei izraelitilor, prin care intentiona sa-i ofere lumii cele mai curate conceptii in ce priveste religia.

Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania

Cercetătorul Bibliei a profitat nemăsurat de mult de rezultatele arheologiei palestiniene. Ruinele oraşelor şi satelor canaanite şi ebraice au păstrat vestigii ale zidurilor cetăţii, ale palatelor, clădirilor publice şi caselor particulare, îngăduindu-ne să vedem diferitele niveluri ale realizărilor arhitecturale atinse în variatele perioade ale istoriei frământate a Palestinei. Putem studia sistemele de fortificaţii, condiţiile sanitare din locuinţe şi oraşe şi să aflăm cum trăiau, cum lucrau oamenii şi cum erau înmormântaţi după moarte. Miile de obiecte care au fost descoperite în Palestina – arme şi unelte, vase lucrate din pământ, metal sau piatră, mobilier şi bijuterii – toate ne arată viaţa zilnică a evreilor, filistenilor şi canaaniţilor şi ne ajută să cunoaşterea timpurilor biblice.

De asemenea, descoperirile arheologice făcute în Palestina au arătat că arta scrisului era răspândită nu numai în partea de mai târziu a istoriei lui Israel, dar chiar şi în timpul patriarhilor şi al judecătorilor. În perioadele mai timpurii, cea mai mare parte a scrisului se făcea pe tăbliţe cuneiforme, aşa cum arată sutele de scrisori de la Amarna. Majoritatea acestora au fost scrise în Palestina în secolul al XIV-lea î.Hr. şi trimise în Egipt, unde au fost găsite în arhivele regale. Multe tăbliţe găsite chiar în Palestina – la Ghezer, Tell el-Hesi, Taanach, Sihem şi Samaria – aparţin aceleiaşi categorii de texte ca Scrisorile de la Amarna şi confirmă că cunoaşterea scrisului era răspândită. Totuşi, se găsesc numeroase texte scrisă într-o formă de scriere alfabetică timpurie, foarte asemănătoare cu aceea inventată la minele de aramă de la Sinai. Acest fapt arată că locuitorii Palestinei au început să experimenteze această scriere simplă, cu mult mai convenabilă decât sistemul cuneiform complicat, şi să o dezvolte până când a putut să fie folosită cu uşurinţă pentru orice scop în scriere. Asemenea texte, scrise într-o scriere timpurie semi-pictografică alfabetică, au ieşit la iveală la Lachiş, Tell el-Hesi, Bet-şemeş, Sihem, Meghido, Ghezer şi Tell el-’Ajj?l. Aceste scrieri resping argumentul folosit atât de mult de adepţii înaltei critici de mai dinainte, şi anume că Biblia, scrisă în ebraica alfabetică, n-ar fi putut fi produsă înainte de vremea regatului împărţit sau a Exilului, deoarece credeau că evreii timpurii nu cunoşteau sistemul de scriere alfabetică. Acum, nici un cercetător informat nu mai foloseşte acest argument.

Ruinele Palestinei au oferit mult material care oferă lumină asupra practicilor religioase ale canaaniţilor antici. În diferite locuri, au fost descoperite temple între care, cele de la Meghido, Bet-şean şi Lachiş sunt cele mai importante. La Ghezer s-a găsit o înălţime foarte elaborată, care avea dedesubt o peşteră pentru oracol. Şirul de stâlpi sfinţi, obiectele de închinare pe care Izraeliţii aveau porunca să le nimicească, altarele şi toate celelalte obiecte necesare pentru locurile de cult canaanite sunt extrem de instructive. La fel şi altarele particulare, altarele de tămâiere, resturile de jertfe şi dovada adorării şarpelui, a jertfelor de copii şi alte practici condamnabile.

Numeroasele cioburi de olărie inscripţionate, găsite în depozitul regal de la Samaria, deja menţionate în secţiunea precedentă, joacă un rol important în confirmarea Sfintei Scripturi. Numele proprii conţinute în aceste simple înregistrări de impozite descoperă amestecul dintre cultul lui Baal şi adevărata religie a lui Israel. Printre ele găsim nume binecunoscute ca Abibaal, Baalzamar, Baalzakar, Baalmeoni, Meribaal şi Baala, ca să dăm numai câteva exemple de nume care aveau legătură cu Baal. Numele care conţineau prescurtări ale numelui divin Iehova erau Iedaiah, Iehoiada, Şemariah şi altele.

Aceste nume proprii sunt un indiciu cu privire la situaţia religioasă care predomina pe vremea lui Ahab, când Ilie s-a luptat cu vigoare împotriva cultului lui Baal. Dar ele arată, de asemenea, adevărul declaraţiilor divine făcute lui Ilie, că mulţi nu-şi plecaseră genunchiul înaintea lui Baal (1 Regi 19,18), într-un timp în care Ilie credea că el era singurul care mai rămăsese dintre adevăraţii închinători ai lui Dumnezeu. Aceste cioburi de ceramică din Samaria arată, totuşi, că numărul părinţilor care le puneau copiilor lor nume asociate cu Iehova încă era egal cu acela al părinţilor le puneau copiilor lor nume legate de Baal.

Pe de altă parte, cele 21 de scrisori găsite la Lachiş proveneau dintr-un timp ulterior reformei regelui Iosia al lui Iuda. Ele conţin nume proprii ale oamenilor care au trăit în ultimele câteva luni de existenţă a lui Iuda şi, asemenea rapoartelor de impozite de la Samaria, oferă lumină asupra situaţiei religioase predominante pe vremea când au fost date aceste nume, deoarece sensul celor mai multe nume personale ebraice reflectă sentimentele religioase ale celor care le puneau. Majoritatea acestor nume erau legate de numele de Iehova, cum se ilustrează prin ultima parte a numelui lui Ieremia. Ele arată clar influenţa reformei lui Iosia, când idolatria a fost desfiinţată şi toţi idolii păgâni au fost îndepărtaţi din ţară. Nici unul din numele menţionate în Scrisorile de la Lachiş nu este asociat cu Baal, sau cu vreo altă zeitate păgână. În aceste documente se găsesc numai numele adevăratului Dumnezeu al lui Iuda, Elohim şi Iehova.

Astfel, prin acest material arheologic, Ţara Sfântă a adus o contribuţie importantă la stabilirea credibilităţii Bibliei. În antichitate, Palestina a fost ţara în care a avut loc cea mai mare parte din istoria descrisă în Vechiul Testament, iar acum oferă dovezi prin care cei necredincioşi, critici şi sceptici pot fi aduşi la tăcere.

Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania

Palestina a ramas multa vreme neatinsa. Cazmaua nu a fost pusa sa sape in dealurile ruinate ale Palestinei inainte de ultima treime a secolului al XIX-lea. De ce au asteptat arheologii mai mult de o viata de om, dupa ce Egiptul si Mesopotamia au inceput sa scoata la iveala anticele lor tezaure? De ce au ezitat ei sa sape in tara patriarhilor si a profetilor, patria lui David, Solomon si a Domnului Hristos? N-ar fi trebuit ca Palestina sa fie considerata terenul cel mai fertil pentru arheologul biblic? Nu s-ar fi putut astepta sa ofere un material valoros prin care istorisirile biblice ar fi fost corelate, iar Cuvantul scris al lui Dumnezeu ar fi fost confirmat?

Motivele pentru ezitarea arheologilor timpurii in a face sapaturi in Palestina sunt usor de gasit. Palestina nu a fost niciodata centrul vreunui imperiu mare si bogat si nu a avut nici cladiri monumentale – cu exceptia Templului de la Ierusalim, care era total distrus – nici orase maiestuoase precum Teba, Memfis, Ninive, Babilon, Susa, Atena sau Roma. Cu exceptia unui scurt timp, sub domnia lui Solomon, tara fusese saraca si de obicei fusese impartita intre diferite popoare. Ea a trecut prin mai multe razboaie si distrugeri ale oraselor sale, decat orice alta tara de marimea ei, iar climatul sau umed nu oferea o speranta prea mare ca materialele perisabile ar fi putut sa supravietuiasca timp de milenii fortelor distrugatoare ale naturii.

O altă cauza a relativei saracii arheologice a Palestinei a fost religia iudaica. In tarile invecinate, regii inaltau monumente de multe feluri pentru a le perpetua numele si faima. Asemenea monumente nu se puteau astepta in tara izraelitilor, carora le era interzis prin lege sa-si faca chipuri si sa inalte monumente (Exod 20,4; Levitic 26,1; Deuteronom 7,5; 16,22) si care erau indemnati sa nimiceasca astfel de obiecte, oriunde ar fi fost gasite. Desi se poate spune ca multi conducatori necredinciosi ai lui Israel au ridicat monumente de felul acesta spre onoarea lor, este la fel de adevarat ca alti regi precum Iosia, Ezechia sau guvernatorul Neemia au nimicit toate monumentele pe care le ridicasera predecesorii lor. Asa s-ar explica faptul ca singura piatra comemorativa gasita pana acum avand o inscriptie veche ebraica este piatra Moabita a lui Mesa, ridicata de un rege pagan.

Din aceste motive, este usor de inteles ca sapatorii aveau o slaba nadejde ca vor face descoperiri spectaculoase in Palestina, iar zecile de sapaturi facute in tara aceasta au adeverit intru totul temerile arheologilor. Palestina nu a produs tezaure ca acelea din mormintele lui Tutankamon, sau ale regilor din Ur, si nici nu a rasplatit eforturile sapatorilor cu inscriptii comparabile la numar cu acelea pe care le-a oferit Egiptul sau Mesopotamia. Totusi, chiar si Palestina poate sa ofere descoperiri senzationale. Lucrul acesta a fost aratat in cele din urma de gasirea recenta a unor manuscrise biblice si de alta natura, vechi de 2000 de ani, ca si a unor placi de arama cu inscriptii, in pesteri din pustiul iudeii. Daca aceste descoperiri senzationale sunt numai un exemplu cu privire la ce poate sa ne pastreze solul si pesterile Palestinei, se pot astepta lucruri mari.

Timp de multe secole, interesul crestinilor s-a concentrat asupra locurilor sfinte si cu traditie, care si-au aflat cea mai monumentala expresie in biserici crestine precum Biserica Nasterii Domnului de la Betleem si Biserica Sfantului Mormant din Ierusalim. Dar nu se poate gasi nicio urma de interes stiintific fata de locurile antice la cruciati sau la peregrinii crestini, care au calatorit spre si prin Palestina timp de multe secole. Nicio explorare stiintifica a tarii nu a fost realizata, pana cand Edward Robinson, un profesor american, a calatorit prin Palestina in 1838 si a identificat numeroase locuri ca fiind cele cunoscute din Vechiul si Noul Testament, punand o temelie justa si solida pentru marea lucrare topografica realizata mai tarziu de Conder si Kitchener, sub auspiciile Fondului de Explorare a Palestinei.

Inainte de inceperea in fapt a sapaturilor, au fost facute cateva descoperiri importante. In 1868, in tinutul Moabului, misionarul german Klein a gasit vestita piatra a lui Mesa. Totusi, inainte ca ea sa ajunga in mainile cercetatorilor, arabii banuitori au sfaramat monumentul in mai multe bucati, incalzindu-l in foc si apoi turnand apa rece pe piatra incinsa. Din fericire, se facuse o copie imperfecta a ei inainte de intamplarea aceasta. Dupa aceea, savantul francez Clermont-Ganneau a putut sa salveze mult din bucati si sa refaca placa de bazalt, care este acum in muzeul Luvru din Paris. Monumentul acesta contine un text de biruinta a regelui moabit Mesa, in 34 de randuri de scriere ebraica pre-exilica, cea mai lunga inscriptie cunoscuta de felul acesta.

O alta descoperire intamplatoare importanta s-a facut in 1880, cand cativa baieti arabi au descoperit o inscriptie ebraica in mijlocul tunelului lung de 1800 de picioare (550 m), pe care oamenii lui Ezechia il sapasera prin stanca in secolul al VIII-lea i.Hr. pentru a duce apa izvorului Siloah (Siloam) in cetate. Inscriptia aceasta, care descrie procedeul folosit la sapat, a fost daltuita in perete de sapatorii tunelului. Ea a fost apoi desprinsa din perete, aflandu-se acum intr-un muzeu din Constantinopol.

Fondul de Explorare a Palestinei si-a inceput sapaturile stiintifice, cum era firesc, la Ierusalim, orasul sfant al celor trei religii. Totusi, curand s-a vazut ca nu exista o lucrare mai neroditoare decat sapaturile din Ierusalim in cautarea dupa material arheologic. Cetatea aceasta fusese in trecut distrusa complet si rezidita de atatea ori, incat printre daramaturile sale sunt ramase foarte putine obiecte de valoare. De asemenea, oriunde sunt dezgropate, vestigiile ei arhitecturale sunt atat de deranjate de lucrarile de constructie ulterioare, incat este dificil ca arheologul sa ajunga la concluzii juste in interpretarea lor. Cu toate acestea, prin adunarea plina de rabdare a oricarei farame de dovada, arheologul a fost in stare sa clarifice multe probleme legate de istoria acestei cetati si sa stabileasca cu aproximatie locul unde erau asezate zidurile vechi, desi in Ierusalim s-au gasit prea putine obiecte care sa merite un loc in vreun muzeu.

In 1890, Flinders Petrie a facut sapaturi la Tell el-Hesi, in Iudeea sud-vestica, gandind ca era pozitia anticului Lachis. Desi locul nu a fost deplin identificat, exista motive temeinice ca este pozitia vechiului Eglon. Ca in multe alte locuri palestiniene, rezultatele au fost dezamagitoare, iar dupa lucrarea unui sezon, Petrie s-a intors in Egipt unde sapaturile erau mult mai satisfacatoare. Totusi, lucrarea savarsita de el la Tell el-Hesi a fost extrem de importanta, deoarece a dezvoltat aici un sistem prin care un arheolog este capabil sa dateze nivelurile vechilor ruine, chiar daca nu sunt la indemaaă inscriptii. Fiecare pozitie contine o mare cantitate de cioburi de vase de pamant, intrucat toti orientalii, antici si moderni, foloseau vasele de pamant pentru foarte multe scopuri. Vasele de pamant se sparg usor, iar bucatile sparte de vase de pamant sunt aruncate. Aceste bucati aproape indestructibile pot fi foarte pline de invataminte pentru arheologul experimentat, deoarece forma vaselor de pamant s-a schimbat adesea, ca alcatuirea, tehnica fabricarii si desenele artistice. Petrie a vazut ca cioburile de vase de pamant difereau o data cu fiecare nivel si, printr-o inregistrare si comparare atenta a fiecarei bucati cu altele, a pus bazele dezvoltarii stiintei cronologiei vaselor de pamant. Metoda aceasta a fost atat de mult imbunatatita de la ingeniosul inceput al lui Petrie, care a avut loc 1890, incat a devenit o unealta de incredere in mainile arheologului pentru datarea vestigiilor antice.

Poate ca este de folos sa explicam in legatura cu acest fapt, cativa termeni folositi in tratarea arheologiei palestiniene, cum ar fi tell sau “nivel” de ocupatie. Un tell este o movila care poate fi usor recunoscuta prin forma ei, ca o ridicatura artificiala in peisajul Orientului apropiat. Ea contine ruinele unei cetati antice acoperite de nisipul si molozul secolelor. Cei din vechime isi construiau de obicei cetatile pe o inaltime naturala, iar ruinele succesive, ca si reziduurile adunate, ii sporeau inaltimea. Oridecateori trebuia sa fie rezidita, o casa ruinata era daramata de tot, iar caramizile uscate la soare ale peretilor erau adunate si nivelate. Apoi, casa cea noua era construita pe temelia celei vechi. Cand o cetate era nimicita de vreunul dintre razboaiele care se iscau atat de des, se facea acelasi lucru cu intreaga cetate. Ruinele erau nivelate, asa ca intreaga suprafata se inalta cu cativa metri, iar cetatea cea noua era zidita deasupra ruinelor vechii cetati nivelate. Prin urmare, o cetate crestea odată cu fiecare recladire, uneori cu o inaltime remarcabila, avand in vedere numeroasele nimiciri si recladiri prin care au trecut unele orase.

Sapatorul poate recunoaste fiecare perioada a istoriei orasului, dupa diferitele niveluri sau straturi pe care le descopera si care difera de cele care le preceda, sau le urmeaza. Un astfel de tell poate fi asemanat cu un tort din mai multe straturi. Stratul sus este cel mai nou, iar cel mai de jos este cel mai timpuriu. Prin urmare, arheologul va gasi mai intai stratul ultim al ocuparii, care poate sa constea din ruinele unui sat arab. Dupa ce le-a indepartat, este posibil sa ajunga la vestigiile unui oras care s-a dezvoltat in timpurile bizantine, apoi la ale unei perioade si mai timpurii, romane, etc. Numai dupa ce a indepartat cu grija toate nivelurile mai tarzii, fata de care poate ca arheologul nu are interes, dar pe care trebuie sa le studieze si sa le inregistreze, ca pe oricare altele mai timpurii, fiind o obligatie stiintifica, el ajunge la nivelurile timpurilor Vechiului Testament. La Meghido, de exemplu, s-au gasit in total douazeci de niveluri diferite, mergand inapoi la o perioada foarte timpurie a istoriei Palestinei si s-a observat ca movila anticului Bet-sean cuprindea 18 niveluri, care aveau o grosime totala de 71,5 picioare (aproximativ 22 metri).

Spatiul nu ne ingaduie o tratare a diferitelor expeditii facute in Palestina inainte de primul razboi mondial si doar o mica parte din sapaturile importante vor fi mentionate aici. Acela a fost un timp de experimentare, cand arheologul invata din dificultati si greseli. Cea mai mare parte din concluziile obtinute in timpul acelor sapaturi, cand arheologia palestiniana era in copilaria ei, au trebuit sa fie revizuite. Totusi, s-au facut descoperiri importante in diferite locuri, cum ar fi cele din ruinele de la Ghezer, cetatea pe care Solomon a primit-o ca zestre de la socrul sau egiptean. De un deosebit interes este aici inaltimea canaanita. In Ierihon au fost scoase la iveala ziduri daramate de pe vremea lui Iosua, dar au fost datate de arheolog cu o mie de ani mai inainte – fata de ce se cunoaste acum. Prin urmare, concluziile la care s-a ajuns in urma acelor sapaturi au creat confuzie printre arheologi, istorici si cercetatori biblici.

De asemenea, s-au facut descoperiri importante in sapaturile de la Taanach, unde s-au gasit arhivele unui conducator canaanit local, constand dintr-un numar de tablite cuneiforme. Lucrarea de la Meghido a oferit multe informatii valoroase, si indeosebi aceea de la Samaria, pe care Reisner si Fisher, care au abordat lucrarea aceasta cu bogata lor experienta ca arheologi egipteni, au cercetat-o foarte atent, prin sapaturi metodice. Lucrarea lor a fost rasplatită cu vreo 60 de vase de lut cu inscriptii sau cioburi de lut. Deoarece papirusul din Egipt era prea costisitor, cioburile de ceramica, intotdeauna din belsug, erau folosite ca material de scris pentru scurte note, insemnari de aducere aminte, chitante si altele de felul acesta. Aceste 60 de vase din dosarele conducerii erau insemnari de taxe primite sub forma de ulei si de in pe vremea regilor izraeliti.

Dupa primul razboi mondial, cand Palestina a ajuns sub mandat britanic, s-a parut ca timpul era prielnic pentru o lucrare extinsa. Scolile de arheologie americane, britanice si franceze au devenit foarte active, dar au lucrat, de asemenea, pe o scara mare si o serie de alte institutii cum ar fi Institutul Oriental al Universitatii din Chicago si Muzeul Universitatii din Pennsylvania. Aceasta din urma institutie a inceput o lunga serie de “sapaturi” palestiniene importante si cu succes, facand cercetari la Bet-sean, o movila impresionanta de pe valea superioara a Iordanului. In orasul acesta, care fusese o fortareata si garnizoana egipteana inainte si dupa Exod, au fost descoperite o serie de monumente egiptene, precum si ruine de temple egiptene si canaanite.

Meghido, puternica fortareata canaanita in campia Esdraelonului, a fost excavata din nou de Universitatea din Chicago. Printre alte materiale valoroase, a fost gasit un fragment dintr-un monument de biruinta, pe care faraonul Sisac l-a ridicat in cetatea aceea, dupa campania sa plina de succes din anul al cincilea al regelui Roboam (1 Regi 14,25.26). Totusi, descoperirile cele mai importante au fost facute la nivelul corespunzator timpului lui Solomon. Aici au iesit la iveala grajduri mari, precum si resedinta comandantului garnizoanei locale si a guvernatorului districtului. S-a descoperit ca Meghido fusese o cetate-garnizoana bine planuită pentru carele lui Solomon, cu spatiu pentru 500 de cai. Acest fapt ne aminteste de 1 Regi 9,15-17, unde Meghido este amintita printre cetatile pe care Solomon le-a zidit pentru calaretii si carele sale. Din nivelurile mai adanci, canaanite, sapatorii au scos la iveala o mare cantitate de placi de fildes sculptate artistic, precum si tezaurul de aur si de argint al unui print canaanit care, totusi, nu se poate compara cu comorile pe care arheologii egipteni sunt obisnuiti sa le gaseasca.

O lucrare importanta a fost condusa timp de patru sezoane de Albright si Kyle, la Tell Beit Mirshim, probabil anticul Chiriat-sefer. Pozitia aceasta nu a oferit multe piese de muzeu importante, dar datorita ordinii bine pastrate a straturilor, sau nivelurilor, si pentru ca lucrarile de sapaturi s-au facut sub conducerea celor mai buni arheologi palestinieni, a devenit modelul pentru sapaturile palestiniene.

In decursul anilor dintre cele doua razboaie mondiale, s-au facut multe alte sapaturi, dintre care pot fi mentionate doar urmatoarele, impreuna cu descoperirile cele mai importante facute in fiecare loc. Bet-tur a furnizat dovada ca in perioada timpurie post-exilica erau in uz monede grecesti de argint. Prin urmare, acest fapt contrazice o data tarzie, atribuita de inalta critica pentru cartea lui Ezra, deoarece cartea presupune folosirea unor asemenea monede chiar inainte de timpul lui Darius I, cand se credea ca s-au introdus pentru prima data monede de argint (vezi Ezra 2,69). Bet-semes a dat la iveala cateva texte alfabetice foarte timpurii, care au  intarit dovada cumulativa ca scrisul era destul de mult practicat in mileniul al II-lea i.Hr. A fost scos la lumina prin sapaturi micul castel al regelui Saul de la Ghibea, de asemenea, cetatea Silo, unde fusese tabernacolul pe vremea judecatorilor. Alte locuri care au contribuit la sporirea cunostintelor noastre despre istoria canaanitilor si a izraelitilor au fost Betel et-Tell (identificat probabil gresit cu Ai), Tell en-Nasbeh (care este, probabil, Mitpa) si Sihem. Mai departe, in Palestina sud-vestica s-a gasit un material important care ofera lumina asupra culturii filistenilor, vrajmasii traditionali ai lui Israel.

Printre locurile de un interes deosebit pentru cercetatorul Bibliei este Ierihonul, care timp de cativa ani a detinut un loc foarte important interesul general. In 1930, John Garstang a reinceput sapaturile facute mai inainte la Ierihon (1907-1909) de Sellin si Watzinger si a gasit, intr-un strat pe care l-a datat ca fiind din timpul lui Iosua, un oras ars, cu ziduri cazute la pamant, pe varful carora fusesera case (compara cu Iosua 2,15) – un amanunt arhitectonic ce nu se gasise in alt loc. Totusi, data pe care a stabilit-o pentru aceste ziduri (aproximativ 1400 i.Hr.) a fost mutata cu cateva secole mai devreme de descoperirile unei expeditii conduse in 1950 de Dr. Kathleen M. Kenyon. Aceasta expeditie a descoperit un fragment dintr-o casa de mai tarziu, ziduri si podea, un cuptor si un mic urcior, ce pareau a fi “o parte din bucataria unei femei canaanite” care probabil ca a lasat urciorul in spatele cuptorului si a fugit la sunetul de trambite al oamenilor lui Iosua. (Kathleen M. Kenyon, Digging Up Jeriho, p.263).

Se pare ca toata cetatea din acea perioada (si fragmente dintr-o perioada anterioara) a fost daramata. Acest fapt nu este surprinzator. Ruinele nu au fost pastrate si nivelate de locuitorii ulteriori spre a construi peste ele, deoarece cetatea a ramas neocupata timp de secole dupa timpul lui Iosua (Iosua 6,21). Prin urmare, au putut fi complet maturate de ploile iernilor grele. Totusi, descoperirea acelei case si a vaselor aflate in mormintele din afara cetatii arata ca Ierihonul a fost locuit in secolul al XIV-lea.

Cetatea Etion-gheber (acum Tell el-Kheleifeh), din golful ‘Aqaba a fost cercetata de Nelson Glueck intre 1937 si 1940. Locul acesta este mentionat in Biblie ca unul dintre locurile prin care au trecut izraelitii in pribegia lor (Deuteronom 2,8), si ca port principal al lui Solomon pentru plecarea in expeditiile lui spre Ofir (1 Regi 9,26-28). Glueck, care gasise mai inainte bogatele mine de arama ale lui Solomon in Edom, a fost foarte surprins cand a descoperit ca ruinele de la Etion-gheber aratau ca fusese un mare centru industrial pe vremea lui Solomon, cu o cladire fortificata, inconjurata de o curte mare. La inceput, s-a crezut ca aceasta cladire fusese un cuptor de minereu, dar acum este identificat fiind un depozit, sau granar. Din acest loc au plecat “corabiile lui Tarsis (vezi Geneza 10,4). Bogatia proverbiala a lui Solomon, (vezi 1 Regi 7,46.47; 10,21.27) poate fi mai bine inteleasa de cand a fost scos la iveala acest centru comercial.

O alta lucrare de excavare importanta a fost executata de o expeditie britanico-americana la Samaria. Arheologii au avut marea satisfactie de a descoperi multe fragmente de placi de fildes frumos sculptate, originare din palatul de fildes al lui Ahab (1 Regi 22,39). Ele ne ingaduie pentru prima data sa apreciem realizarile artistice ale lui Israel, intr-o perioada nu prea indepartata de construirea Templului lui Solomon. In felul acesta, ne putem face o idee cu privire la felul de podoabe care infrumusetau Templul si palatele lui Solomon.

Lachis, una dintre cetatile fortificate ale Palestinei de sud, a fost o mina pentru arheologi. Albright a sugerat identificarea lui Tell el-Duweir cu aceasta cetate de multa vreme pierduta din vedere, identificare ce a fost deplin confirmata de catre sapaturile ulterioare, incepute in 1932. Ruinele acestei cetati au oferit nu numai cateva dintre cele mai timpurii specimene ale scrierii ebraice alfabetice, dar si cele 21 de scrisori din Lachis, acum vestite, de pe timpul lui Ieremia, continand rapoarte ale unui capitan de armata trimise superiorului sau din Lachis. Unele dintre aceste scrisori, provenind chiar din ultimele zile ale existentei lui Iuda, inainte ca Ierusalimul sa fi cazut inaintea armatelor lui Nebucadnetar, ne ofera o privire asupra starilor de lucruri din acele zile tragice si confirma cartea lui Ieremia in multe locuri.

In sfarsit, trebuie mentionate pesterile din pustiul secetos al Iudeii, care ne-au pastrat o serie de suluri din piele cu scrieri ale Vechiului Testament si alte manuscrise ale erei pre si post-crestine. Cu ocazia primei descoperiri senzationale a acestor documente, in 1947, au fost obtinute, pe neasteptate, texte care sunt cu o mie de ani mai vechi decat cele mai vechi texte ebraice cunoscute inainte. Intrucat aceste descoperiri apartin unui alt capitol din volumul acesta, “Limbile, manuscrisele si canonul Vechiului Testament”, simpla mentionare a acestei descoperiri exceptional de senzationale trebuie sa fie suficienta aici.

De prin anul 1950, sapaturile in cetatile biblice s-au accelerat simtitor. Numeroasele campanii arheologice de la Hazor, Sihem, Ghibea, Asod, Beer-seba, Arad si Cezarea au adus rezultate remarcabile. In Ierusalim, sapaturile pe scara larga au descoperit parti ale cetatii iebusite cucerite de David, un fragment din zidul vestic din timpul imparatilor evrei, care ne ofera primul indiciu cu privire la dimensiunile cetatii in timpul Vechiului Testament – precum si constructii mari din zilele Domnului Hristos, distruse de Titus in timpul cuceririi cetatii in anul 70 d.Hr. La est de Iordan si Marea Moartă, pot fi mentionate sapaturile facute in mai multe locuri edomite, precum si in Dhar-bab-edh, care poate fi zona “cetatilor din campie… in care a locuit Lot” (Geneza 10,29). Mai multe sezoane de sapaturi la Hesbon, capitala Regelui Sihon al amoritilor, au descoperit ramasite dintre secolele al XII-lea i.Hr si al XIV d.Hr., inclusiv ceva ce poate fi unul dintre “iazurile Hesbonului”, mentionate in Cantarea Cantarilor (cap. 7,4).

Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania

Unul dintre primele rezultate ale descifrarii inscriptiilor cuneiforme de catre Rawlinson si colaboratorii sai, care i-a dat dreptate Bibliei intr-o vreme cand scolile inaltei critici din Europa pareau ca nu au adversari. Acesta a fost descoperirea numelui regelui Sargon al Asiriei, un rege cunoscut pe atunci numai din Biblie (Isaia 20,1). Intrucat niciunul din autorii clasici nu il mentionau, unii adepti ai inaltei critici plasau insasi existenta lui in domeniul legendei, desi altii credeau ca Sargon era doar un alt nume al lui Salmanasar. Astazi, Sargon, care pretindea ca a cucerit Samaria si a dus populatia ei in captivitate, este un personaj bine cunoscut al istoriei asiriene.

Descoperirea de catre George Smith in 1872 a relatarii babiloniene a potopului si zguduirea, prin aceasta, a lumii religioase din vremea aceea, a fost deja mentionata. Totusi, trebuie sa descriem aici aceasta istorisire cu oarecare detaliere, deoarece traditia babiloniana a potopului se aseamana cu raportul biblic mai mult decat oricare alta povestire despre potop descoperita.

Istorisirea babiloniana a potopului este o parte dintr-un mare poem epic in care eroul Ghilgames este descris ca umbland in cautarea vietii vesnice. In timpul cautarii sale dupa “iarba vietii”, a vizitat lumea de dincolo. Acolo a intalnit pe Utnapistim, eroul babilonian al potopului, care i-a povestit istoria diluviului si a salvarii sale, precum si modul in care i-a fost dat un loc printre zei.

Utnapistim fusese rege la Shuruppak pe Eufrat, cand zeii au hotarat sa-i nimicească pe toti oamenii pentru pacatele lor. Utnapistim a fost avertizat sa-si darame casa, sa-si construiasca o corabie ale carei dimensiuni i-au fost date si sa ia cu el in ea tot felul de fapturi vii. Totusi, i s-a poruncit sa-i insele pe semenii sai, spunandu-le ca zeul Marduk il blestemase si ca nu mai putea sa traiasca pe teritoriul lui Marduk, ci trebuia sa plece cu corabia departe de el. Acest punct din povestirea babiloniana prezinta una din cele mai mari deosebiri in comparatie cu raportul biblic. In loc de a-i avertiza pe semenii sai de-a lungul unei perioade de multi ani, asemenea lui Noe, eroul traditiei babiloniene a fost folosit de zei pentru a-i insela pe antediluvieni, lasand-i in acest fel sa fie o prada usoara pentru nimicirea care urma.

După ce Utnapistim construise corabia si o incarcase cu provizii, animale si cu familia sa, a incredintat navigatia ei capitanului de corabie Puzur-Amurri. Indata, a inceput si potopul. Furtuna si potopul au fost asa de ingrozitoare, incat zeii insisi s-au alarmat de catastrofa pe care o pricinuisera pe pamant. “Zeii erau ingroziti de potop si, dandu-se inapoi, s-au urcat in cerul lui Anu. Zeii s-au ghemuit de teama ca niste caini si s-au lipit de zidul dinafara“.

Marea furtuna a bantuit sase zile si sase nopti si a nimicit toate fiintele vii, care s-au “intors in lut”. Cand Utnapistim a vazut imensa nimicire a ingenuncheat si a plans. Dupa inca o zi, a aparut o insula, iar corabia a atins varful muntelui Nisir. Utnapistim a asteptat o saptamana si a trimis in a saptea zi un porumbel. Porumbelul s-a intors la el, deoarece nu si-a gasit un loc de odihna. Apoi, a trimis o randunica cu aceleasi rezultate. A treia pasare, un corb, nu s-a inapoiat. Apoi, Utnapistim, intelegand ca pamantul s-a uscat, a parasit corabia si a adus o jertfa. Zeii au mirosit cu placere mireasma jertfei. Mai tarziu, l-au rasplatit cu nemurirea si l-au asezat printre zei.

Povestirea aceasta prezinta asemanari remarcabile cu rapoartele biblice (asa cum se gasesc in Geneza si unele pasaje din Noul Testament) atat in unele aspecte generale, cat si in detalii. Se pot enumera urmatoarele asemanari: 1) Eroul potopului, Noe in Biblie si Utnapistim in povestirea babiloniana, a primit o comunicare divina cu privire la potopul care ameninta lumea. 2) Potopul a constituit o pedeapsa divina din pricina pacatelor savarsite. 3) Eroul favorizat trebuia sa-si construiasca o corabie si sa-si paraseasca averea pentru a-si salva viata. 4) El a primit porunca de a aduce in corabie animale si familia sa. 5) Dimensiunile corabiei i-au fost date, precum si instructiunile pentru construirea ei. 6) Eroul a ascultat si a primit o solie pentru concetatenii sai, desi continutul soliilor este cu totul diferit. 7) S-a dat porunca de a intra in corabie si se aminteste despre o singură usa. Deluviul a fost provocat de o furtuna si de o ploaie ingrozitoare. 9) Toate fiintele omenesti care nu au fost in corabie au pierit. 10) Corabia a atins un munte, dupa ce apele s-au retras. 11) Au fost trimise pasari pentru a obtine dovada uscarii pamantului. 12) Dupa debarcare s-a adus o jertfa. 13) Jertfa a fost bine primita de zeitate.

Se evidentiaza de asemenea deosebirile dintre naratiunea biblica si cea babiloniana. Urmatoarele deosebiri principale sunt vrednice de observat: 1) Raportul biblic vorbeste despre un Dumnezeu al dreptatii, in timp ce povestirea babiloniana mentioneaza multi zei care se cearta intre ei. 2) In Biblie, nelegiuitii au fost avertizati cu privire la apropierea nenorocirii si au avut sansa de a fi salvati, in povestirea babiloniană zeii “i-au inselat” pe oameni, ca sa-i distruga. 3) Legamantul dintre Dumnezeu si Noe, care formeaza o parte importanta a relatarii biblice, lipseste din traditia babiloniana si 4) Multe deosebiri de o mai mica importanta se afla in detalii. De exemplu, dimensiunile corabiei sunt diferite, precum si ordinea in care pasarile au mers una dupa alta, numele muntelui care a fost atins, elementele de timp care au fost date si alte caracteristici ale celor doua istorisiri.

Asemanarile dintre cele doua istorisiri sunt, fara indoiala, suficient de apropiate, incat sa conduca la concluzia ca intre ele exista o oarecare legătura. Trei teorii principale au fost propuse pentru a explica aceasta legatura evidenta: 1) Multi cercetatori moderni au pretins ca iudeii au preluat istorisirea babiloniana in timpul exilului si au adaptat-o la felul propriu de gandire, o teorie cu totul inacceptabila pentru aceia care cred ca Moise a scris cartea Genezei sub inspiratia divina, aproximativ cu o mie de ani inainte de Exil. 2) Cativa teologi conservatori au sugerat o a doua alternativa, ca babilonienii ar fi preluat istorisirea de la Evrei Totusi, intrucat cele mai multe copii existente ale poemului lui Ghilgames au o data cu cateva sute de ani inaintea perioadei mozaice, teoria aceasta nu poate fi corecta. 3) A treia opinie, fara indoiala solutia corecta a problemei, sustine ca ambele istorisiri pornesc de la una si aceeasi sursa. Istorisirea despre un potop universal cu salvarea unei singure familii a dainuit vreme de mai multe generatii. Cand babilonienii au scris-o, ea suferise o corupere prin transmiterea orala si prin influenta politeista a paganismului babilonian. Pe de alta parte, relatarea biblica a fost scrisa prin inspiratie si, prin urmare, arata spiritul curat si nobil al unui autor monoteist.

Aceste fapte explica similaritatile si deosebirile observate in cele două istorisiri. Intrucat, cea mai timpurie relatare a potopului a fost pusa in circulatie in apropiere de Mesopotamia, sau chiar in Mesopotamia, locuitorii ei aveau o mai buna cunoastere a potopului si au pastrat-o intr-o forma comparativ mai curata decat natiuni din tari indepartate. Un alt element este faptul ca ea a fost scrisa in Mesopotamia mai timpuriu decat oriunde in alta parte. Cu toate acestea, nu este superioara, ci inferioara istorisirii biblice, dupa cum este evident pentru oricine citeste ambele istorisiri si le compara. Forta morala din istorisirea biblica aproape ca lipseste cu desavarsire in traditia babiloniana. Biblia ne prezinta istoria, babilonienii au transformat un eveniment istoric intr-o legenda.

In iarna din 1901-1902, lucrand in ruinele Susei biblice, unde tanara iudaica Estera a ajuns regina a Imperiului Persan (Estera 2,5-8, etc.) o expeditie franceza a descoperit o coloana din diorit negru, inalta de opt picioare (2,44 m), rupta in trei bucati. Intregul monument era acoperit de 39 de coloane de inscriptii, continand un total de 3624 randuri de legi. Ele fusesera adunate si expuse in public pe acest stalp de piatra de catre Hammurabi, un mare rege amorit al Imperiului Babilonian in timpul secolului al XVIII-lea i.Hr., pe vremea patriarhilor. Descoperirea acestei colectii antice de legi civile a determinat un mare entuziasm in lumea teologica. Sistemul juridic aflat in Pentateuc fusese atacat, deoarece se considera ca pe vremea lui Moise nu ar fi putut sa existe un sistem atat de bine dezvoltat. Dar codul de legi al lui Hammurabi arata ca Mesopotamia avea coduri similare chiar inainte de vremea lui Moise, legi care, in cele din urma, isi au originea la Legiuitorul divin, desi au degenerat in mana idolatrilor pagani, asa cum arata o comparatie atenta intre sistemul biblic si cel mesopotamian.

Codul de legi al lui Hammurabi mai descoperea ca felul de viata reflectat in povestirile Bibliei despre patriarhi este in armonie, in multe detalii, cu situatia existenta in Orientul Apropiat antic, in timpul perioadei patriarhilor. Astazi, ni se pare ciudat ca Sarai i-a dat-o pe tanara sa roaba lui Avraam pentru a obtine copilul pe care Dumnezeu parea sa i-l refuze pe cai naturale (Geneza 16,1-3). Dar ce a facut ea era in deplin acord cu practicile obisnuite in tara ei natala, unde o astfel de procedura era cu totul legala, iar drepturile si datoriile unei roabe ridicate la rangul de concubina si ale copiilor nascuti din ea erau reglementate de lege (vezi Codul lui Hammurabi, sec. 144, 145, 170, 171). Faptul ca Sarai a actionat in cadrul drepturilor ei legale, pedepsind-o pe Agar pentru ca a devenit necuviincioasa, cand a vazut ca îi va naste un copil stapanului ei (Geneza 16,4-6) este, de asemenea, probat prin prescriptiile sectiunii 146 a acelui vestit cod de legi al lui Hammurabi. S-ar putea cita inca multe exemple pentru a arata cum aceasta descoperire exceptional de importanta a oferit o lumina asupra perioadei patriarhale si a aratat ca istorisirile biblice sunt vrednice de incredere. Acest cod de legi a fost prima mare marturie descoperita in pamantul Mesopotamiei, care facea cunoscut faptul ca patriarhii nu fusesera personaje legendare, ci oameni din carne si oase, si ca mediul in care traisera – in contextul prezentat in descrierea biblica – era in complet acord cu faptele cunoscute acum.

Cand, asiriologul Alfred Jeremias, el insusi un adept al inaltei critici, a studiat prevederile legale ale Codului lui Hammurabi si le-a comparat cu obiceiurile reflectate in istorisirile patriarhale ale Bibliei, a ajuns la urmatoarea concluzie remarcabila:

“Noi am aratat cum mediul (cadrul) istorisirilor patriarhilor este in armonie in orice detaliu cu circumstantele civilizatiei orientale antice ale perioadei in discutie, dupa cum marturisesc monumentele… Wellhausen a pornit de la opinia ca povestirile patriarhilor sunt imposibile din punct de vedere istoric. S-a dovedit acum ca ele sunt posibile. Daca Avraam a trait cu adevarat, ar fi putut fi in imprejurarile şi in conditiile pe care le descrie Biblia. Cercetarea istorica trebuie sa fie multumita cu acest fapt. Iar lui Wellhausen i se pot aminti propriile cuvinte (Komposition des Hexateuch,346): „Daca ea (traditia israelita) ar fi posibila, ar fi o absurditate sa preferi orice alta posibilitate’“. (The Old Testament in the Light of the Ancient East [New York, 1911], vol. 2, p. 45).

In decursul sapaturilor mai sus mentionate, de la Nuzi, au iesit la iveala multe alte dovezi in aceeasi sfera. Un document declara ca un om si-a vandut viitoarea mostenire pentru trei oi pentru se ajuta intr-un timp de nevoie. Cine nu-si aduce imediat aminte de vinderea de catre Esau a dreptului sau de nastere pentru o portie de supa rosie (Geneza 25,33)? Alte texte de la Nuzi prezinta paralele apropiate cu intamplarile lui Iacov din Haran si legaturile lui cu Laban, socrul sau. Ele arata de asemenea ca fiecare fiica, asemenea Leei si Rahelei, primea o roaba ca parte a zestrei de la tatal ei, cand era data in casatorie (cap. 29,24-29). In felul acesta, textele de la Nuzi au pus la dispozitie mult material care ne ajuta sa intelegem obiceiurile oarecum ciudate ale acelui timp si sa vedem clar ca povestirile patriarhale sunt bazate pe realitati, si nu pe traditii si legende neclare.

Referindu-se la acest material arheologic si textual, precum si la altele care au oferit atat de multa lumina asupra perioadei patriarhale, W.F. Albright, a facut urmatoarea declaratie remarcabila: “Pot fi citate nume eminente printre cercetatorii care considera ca orice intamplare din Geneza 11-50 reflecta niste nascociri ulterioare, sau cel putin sunt o proiectie in trecutul indepartat a evenimentelor si starilor existente sub monarhie, socotind ca nimic nu a fost cunoscut in realitate de scriitorii zilelor de mai tarziu.

“Descoperirile arheologice ale generatiei trecute au schimbat toate acestea. In afara de cativa incapatanati savanti in varsta, cu greu poate fi gasit vreun un istoric biblic, care sa nu fi fost impresionat de rapida acumulare de date ce sprijina istoricitatea materiala a traditiei patriarhale”. (“Perioada biblica” in The Jews\: Their History, Culture and Religion, ed. de Louis Finkelstein [New York, 1949], p. 3).

O alta perioada care a beneficiat din plin in ce priveste claritatea pe urma descoperirilor facute in Mesopotamia este timpul regilor lui Iuda si ai lui Israel. Primul rege al lui Israel mentionat intr-o inscriptie asiriana este Ahab, un contemporan al profetului Ilie. El este descris de Salmanasar al III-lea ca luptand impotriva asirienilor in batalia de la Qarqar, cu 2000 de care si 10000 de soldati, mai multi decat oricare dintre ceilalti regi cu care Ahab era aliat in acel moment. Iehu, un alt rege al lui Israel, este descris mai tarziu de acelasi rege asirian ca unul care-i platea tribut. Alti regi izraeliti mentionati in inscriptii asiriene sunt Menahem, Pecahia si Osea. Sub ultimul dintre regii amintiti, Samaria a fost cucerita si populatia ei luata captiva. Evenimentul acesta este, de asemenea, descris cu oarecare amanuntime in analele si inscriptiile sale pe monumente.

Regii lui Iuda care apar in inscriptia asiriana sunt Azaria, Ezechia si Manase. Regele Sanherib ne-a lasat propriul raport cu privire la asediul Ierusalimului, in 701 i.Hr. In timp ce se lauda ca l-a inchis pe regele lui Iuda (Ezechia) in capitala sa, Ierusalimul, ca pe o pasare in colivie, el nu a indraznit sa pretinda ca ar fi capturat Ierusalimul sau pe rege. Mai tarziu, cand a invadat din nou Iuda, armata lui a suferit o catastrofa umilitoare (descrisa de trei ori in Vechiul Testament: 2 Regi 19; 2 Cronici 32; Isaia 37). Sanherib s-a mandrit cu realizarile sale militare, dar era normal sa treaca sub tacere pierderea armatei sale in Palestina.

Captivitatea babiloniana a tanarului rege Ioiachin este atestata de un numar de chitante aparent neinteresante din Babilon, cetatea de resedinta a imperiului lui Nebucadnetar. Tablitele acestea atesta simplu ca regele si fiii sai si-au primit ratiile de untdelemn de la magaziile palatului. Multe alte texte ofera lumina asupra evenimentelor perioadei in timpul careia iudeii au fost in captivitate si a celei de dupa restaurare. In timpul ultimului razboi mondial, in Muzeul din Berlin s-a gasit o tablita care, la examinare, s-a dovedit ca il mentioneaza pe Mardoheu, un mare demnitar al curtii lui Xerxe din Susa, biblicul Susan. Astfel, s-a dovedit ca relatarea din Estera contine o istorisire care nu este imaginara, ci trateaza fapte si persoane istorice.

Chiar si documentele de afaceri particulare, neinsemnate, ofera lumina asupra povestirilor biblice. La Nipur a fost descoperita o colectie de documente contabile ale unei mari intreprinderi comerciale, a fiilor lui Murashu, dovedind ca firma avusese legaturi numeroase cu iudeii. Printre ei apar multi care ajunsesera la onoare si bogatie sub conducerea regilor persani, ilustrand cu claritate corectitudinea raportului biblic, care prezinta tabloul cu privire la pozitia de bogatie si onoare a multor iudei dupa exil.

Exemplele mai sus mentionate ale descoperirilor care ofera lumina asupra Bibliei sunt numai fragmente dintr-un material bogat din Mesopotamia, care fac Biblia sa prinda iarasi viata. Aproape fiecare conducator asirian, babilonian si persan mentionat in Biblie a fost redescoperit in documente contemporane, asa ca suntem bine informati cu privire la istoria lor. Prin urmare, avem inscriptii cu privire la regi ca Salmanasar si Tiglat-pileser, Nebucadnetar si de mult pierdutul Belsatar, Cir si Dariu cel Mare, Xerxe si multi altii. Chiar si functionari ale caror nume sunt date in Biblie, cum ar fi Nebuzaradan (2 Regi 25,8) sau Nergal-Sarezer (Ieremia 39,3) sunt intalniti in documentele oficiale ale vremii lor.

Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania

Mesopotamia, care inseamna “tara dintre rauri”, a avut cea mai veche civilizatie din lume. Numele celor doua rauri ale ei, Eufratul si Tigrul, sunt mentionate in legatura cu descrierea Paradisului (Geneza 2,14), iar campia ei, Sinear a vazut cladirea primei cetati si a primului turn (Geneza 11,4), stramosul atator turnuri-templu din Mesopotamia de mai tarziu. Arheologia confirma antichitatea culturii mesopotamiene.

Spre deosebire de Egipt, intinsa tara a Mesopotamiei aproape ca nu are vestigii de monumente la suprafata pamantului. Nici temple sau piramide, nici obeliscuri zvelte, nici morminte sapate in stanca, in care sa se afle picturi murale viu colorate, nu-l atrag pe turistul modern spre a vizita aceasta tara cu stiinta si cultura antica. Toate orasele antice au fost complet nimicite, iar palatele si templele lor au fost acoperite de molozul si nisipul multor veacuri. Capitale grandioase, ca Babilonul si Ninive, care fusesera candva cele mai mari orase ale antichitatii, au fost atat de complet nimicite si sterse de pe fata pamantului, incat s-a uitat si locul unde au fost amplasate. Intr-adevar, cu 200 de ani in urma, oamenii seriosi puteau sa ridice intrebarea daca orasele acestea, despre care Biblia vorbeste atat de mult si care sunt mentionate si descrise de autori clasici, au existat vreodata.

Ninive poate sluji ca exemplu al modului in care aceste cetati au fost cu totul uitate, inca din  vremurile stravechi. Cand Xenofon cu cei 10000 de greci ai sai au trecut pe langa ruinele acelei cetati in anul 401 i.Hr., la numai doua secole dupa nimicirea ei, nimeni din tinutul acela nu a fost in stare sa spuna numele adevarat al cetatii. In schimb, i s-a spus ca respectiva cetate a fost candva numita “Mespila” si fusese o cetate a mezilor. Lucian, un scriitor atenian din secolul al II-lea al erei crestine, a exclamat: “Ninive este asa de complet nimicita, incat nimeni nu poate spune unde s-a aflat. N-a mai ramas nici urma de ea.”

La inceputul secolului al XIX-lea era ceva normal ca oamenii invatati sa intrebe daca era cu putinta ca marile cetati sa dispara in intregime. Cetatile pot fi nimicite, spuneau ei, dar nu asa incat sa nu lase urme. Roma, Atena, Teba, Ierusalimul si alte cetati au fost distruse, dar locul lor nu s-a pierdut niciodata si mai tarziu au fost recladite. Dar unde este Ninive si unde este marele Babilon de pe vremuri? Cercetatorii care ridicau astfel de intrebari si altele asemanatoare nu-si dadeau seama ca nimicirea acestor cetati avusese loc ca implinire a profetiilor facute cu privire la ele cu multe secole inainte si care prezisesera pieirea si stergerea lor de pe fata pamantului inca de pe vremea cand erau in culmea gloriei si a puterii lor (vezi, de exemplu, Naum 3 cu privire la distrugerea lui Ninive si Isaia 13,19-22 cu privire la distrugerea Babilonului).

Aceasta este starea tarii care pastrase sub molozul si nisipul sau sute de mii de documente scrise, nenumarate sculpturi si ramasite a numeroase cetati cu palate, temple, scoli, arhive si locuinte ale poporului de rand. Aceste vestigii i-au dat istoricului posibilitatea sa refaca istoria demult pierduta a unor vechi natiuni vestite ale antichitatii, i-au ingaduit lingvistului sa reinvie limbi si moduri de scriere care fusesera moarte de aproape 2000 de ani si i-au furnizat cercetatorului biblic dovezi cu care poate sa apere adevarul naratiunilor istorice ale Bibliei sale si sa dovedeasca in fata unei lumi critice faptul ca vechea Carte este adevarata si vrednica de incredere.

Aici trebuie sa se spuna un cuvant cu privire la tablitele cuneiforme pe care sunt scrise textele mesopotamiene. Este un caz fericit ca, in loc de materiale perisabile, tablitele de lut au devenit materialul de scris cel mai intrebuintat in tara aceea. Ele nu au pierit in solul umed al Mesopotamiei, deoarece tablitele de lut, mai ales cand sunt arse, sunt practic indestructibile. Scrisul se facea prin imprimarea literelor in lutul moale cu ajutorul unui instrument din trestie. Datorita faptului ca fiecare imprimare avea forma unei muchii, acestui mod de scriere i s-a dat denumirea de cuneiform, sau scriere in forma de muchie. Aceleasi caractere cuneiforme erau sapate in piatra, in inscriptiile de pe monumente.

Descifrarea modului de scriere antic al natiunilor mesopotamiene: babilonienii, asirienii, sumerienii si altii, este aproape un miracol in sine. Nu a existat nicio Piatra de la Rosetta cu un text paralel intr-un mod de scriere si intr-o limba cunoscuta care sa serveasca drept cheie, iar lucrarea fundamentala de descifrare a fost făcuta aproape de un singur om. Cele mai vechi copii de inscriptii cuneiforme au sosit in Europa în secolul al XVIII-lea de la ruinele din Persepolis, una din vechile capitale persane. Prima lucrare cu succes in descifrarea acestor inscriptii a fost realizata de invatatul clasic german Grotefend, care a facut cateva presupuneri stralucite si, in felul acesta, a fost in stare sa citeasca vreo cateva cuvinte si fraze ale inscriptiilor scrise in persana veche. Totusi, el nu a fost in stare sa mearga mai departe de aceste succese rudimentare. Nici un progres real nu s-a facut decat dupa vreo 40 de ani, cand Rawlinson, un tanar angajat britanic de la East India Company, a inceput sa copieze marea inscriptie de pe stanca de la Behistun, in 1844.

Behistun se gaseste intr-o trecatoare din munti, intre Mesopotamia si Persia. Acolo, regele Darius I (cel Mare) a pus sa se sape basoreliefuri si lungi inscriptii in stanca, la o mare inaltime deasupra drumului. Calatorii au vazut figurile si textele timp de multe secole fara a sti ce inseamna. O traditie spunea ca figurile il reprezinta pe biblicul Samson si vrajmasii sai, o alta zicea ca este un profesor cu elevii lui. Pentru Henry Rawlinson, un tanar talentat si ambitios, textele lungi si aproape inaccesibile au reprezentat o provocare. Lucrand pe o scara lunga, asezata pe o margine de piatra ingusta, care iesea din zidul perpendicular, el si-a riscat viata si picioarele, in timp ce copia cu rabdare si calm, inscriptiile acestea. Apoi s-a angajat in lucrarea istovitoare de descifrare a scrierii.

Intrucat a vazut ca semnele cuneiforme respective ale acestor moduri de scriere erau la fel cu cele gasite in ruinele din Persia, Susa si Babilonia, el si-a dat seama ca inscriptiile constau dintr-unul si acelasi text in trei moduri de scriere si trei limbi diferite; persana, susiana si babiloniana. Fiind inzestrat cu un dar innascut de a intelege repede problemele lingvistice si de a face combinatii si presupuneri corecte, dupa un timp foarte scurt, el a fost in stare  sa descifreze scrierea persana, cea mai usoara din cele trei, deoarece este semialfabetica si are mai putin de cincizeci de caractere. Descifrarea celorlalte doua moduri de scriere, fiecare continand mai multe sute de caractere, a fost mai dificila, dar Rawlinson a fost ajutat in lucrarea sa de un mare numar de nume geografice si nume de persoane, care erau repetate in limbile corespunzatoare fiecaruia din cele trei texte.

Cand a publicat rezultatele sale, Rawlinson a fost ajutat si de alti cercetatori, ca Edward Hincks, un cleric irlandez, Fox Talbot, unul dintre eminentii inventatori ai fotografiei si Prof. J. Oppert din Paris, care, admitand descifrarea lui ca fiind corecta, a imbunatatit-o si a completat-o in multe detalii.

Faptul ca misterioasa scriere cuneiforma, care uimise generatii la rand, fusese cu adevarat descifrata parea atat de incredibil pentru lumea celor invatati in general, incat multi oameni cu renume – printre care marele semitist francez, Ernest Renan – considerau ca Rawlinson si colaboratorii sai devenisera victime ale auto-inselarii. Ca urmare, Talbot, a recomandat ca Societatea Regala pentru Studii Asiatice sa le trimita mai multor specialisti in cuneiforme copii ale unei inscriptii nou descoperite si necunoscute de ei, ca sa faca traduceri independente. Experienta aceasta s-a facut in 1857. Cand plicurile sigilate ale lui Rawlinson, Talbot, Hinck si Oppert, continand fiecare o traducere a textului ce le fusese trimis, au fost deschise in fata unei adunări alcatuite din cei mai ilustri cercetatori ai Angliei, s-a vazut ca cele patru traduceri se asemanau in toate punctele esentiale, deosebindu-se numai in amanunte, asa cum se deosebesc intotdeauna traducerile. Experienta aceasta le-a dovedit tuturor celor care se indoiau de descifrarea scrisului cuneiform ca ea era o realitate.

De atunci s-a lucrat mult. Lucrarea lui Schrader, Delitzsch si Landsberger si a scolilor lor a fost deosebit de roditoare. S-au descoperit deosebiri de dialecte, s-au descifrat noi moduri de scriere si s-au alcatuit gramatici si lexicoane cuneiforme. La Universitatea din Chicago, este in curs de alcatuire un dictionar asirian stiintific in mai multe volume, dupa ce o serie intreaga de cercetatori au lucrat fara intrerupere la acest proiect gigantic timp de peste 30 de ani.

In felul acesta au fost readuse la viata limbile si modurile de scriere ale sumerienilor, babilonienilor, asirienilor, huritilor, elamitilor, persanilor si ale altor popoare mai mici ale Mesopotamiei si ale tinuturilor invecinate. Un secol de cercetari si de munca istovitoare ne-a dat toate uneltele necesare pentru a citi si intelege lucrarile de drept, religioase, istorice si literare ale acestor natiuni antice, in vederea reconstituirii istoriei si a religiei lor, si a furnizat un material valoros pentru studii biblice si pentru apararea multor naratiuni ale Vechiului Testament impotriva atacurilor criticilor.

Totusi, noi trebuie sa lasam de-o parte lucrarea lingvistilor si sa urmarim pe scurt lucrarea arheologilor care, in cursul ultimilor 100 de ani, ne-a pus la dispozitie un material pe care specialistul in scrierea cuneiforma il citeste, il traduce si il interpreteaza.

Calatorii au ridicat uneori de pe jos pietre, caramizi cu inscriptii, sau alte antichitati din mormanele ruinelor din Mesopotamia, dar onoarea de a scoate la iveala prin sapaturi, ca prim arheolog modern, unul din locurile antice ale Mesopotamiei ii apartine arheologului francez Paul Emil Botta. El si-a inceput sapaturile de la Kouyunjik fara sa stie ca era locul anticului Ninive. Locul acesta, care se afla aproape de modernul Mosul, dincolo de Tigru, nu i-a oferit rasplatirile asteptate, iar Botta si-a mutat lucrarile la Khorsabad, unde a scos la lumina palatul regelui asirian Sargon.

Trei ani mai tarziu, lui Botta i s-a alaturat in lucrarile de teren Austen Henry Layard, care a facut sapaturi la Nimrud, biblicul Calah. Layard, care, asemenea lui Botta, a gasit numeroase basoreliefuri in piatra, uriasi tauri cu cap de om, lei si alte sculpturi, fildesuri, si alte obiecte de valoare, s-a priceput sa popularizeze arheologia. Ca scriitor multilateral, el a produs carti, cum ar fi Ninive si vestigiile sale, care au fost best-seller la vremea lor, fiind editate repetat si traduse in mai multe limbi moderne. Cand artefactele lui Layard au ajuns la Londra, unde au devenit nucleul vestitei colectii de antichitati asiriene care face ca Muzeul Britanic sa fie unul din cele mai bune de acest gen, a fost starnit mult entuziasm pentru arheologia Mesopotamiei. S-au mai organizat mai multe expeditii de un mai mare succes, iar Layard si succesorul sau Hormuzd Rassam au intreprins sapaturi intr-o serie de locuri, facand descoperiri importante una dupa alta. Cea mai senzationala descoperire a constat din doua mari biblioteci de la Ninive cu peste 10000 de tablite de lut numerotate, care constituisera bibliotecile regelui Asurbanipal si respectiv templului lui Nabu.

Una din tablitele gasite la data aceea a determinat o senztţie extraordinara peste 20 de ani, in 1872, cand tanarul asiriolog George Smith a observat ca una din ele continea vechea istorisire babiloniana a potopului. In felul acesta, interesul fata de arheologia biblica a primit unul dintre cele mai puternice imbolduri din secolul al XIX-lea. Pasajul care i-a atras atentia mai intai si l-a facut in stare sa identifice istorisirea este citat mai jos in propria traducere, care acum este oarecum depasita:

“In timpul zilei a saptea,

am trimis un porumbel, iar el a plecat. Porumbelul

s-a dus si a cautat si

nu a aflat un loc de odihna, si

s-a inapoiat.

Am trimis o randunica, si ea a plecat.

Randunica s-a dus si a cautat

si nu a aflat un loc de odihna, si

s-a inapoiat.

Am trimis un corb, si el a plecat.

Corbul s-a dus, si a vazut hoiturile pe ape, si

a mancat, s-a balacit in apa si s-a tot dus

si nu s-a mai inapoiat”.

Vestea despre aceasta descoperire s-a intins ca un incendiu in toata lumea crestina si a dat nastere la mult entuziasm si la o mare emotie. Daily Telegraph, unul din marile ziare londoneze, a facut imediat oferta de a-l trimite pe Smith intr-o noua expeditie spre a gasi restul tablitei potopului. Smith a fost destul de norocos sa descopere exact ce cauta, “sansa” pe care numai putini arheologi au avut favoarea sa o imparta cu el. Dupa prima expeditie a urmat o a doua si apoi o a treia, dar, din nefericire pentru tanara stiinta a arheologiei, George Smith a murit in aceasta a treia expeditie in Mesopotamia.

In 1889, dupa o intrerupere a lucrarilor de sapaturi, au aparut pe teren americanii. Universitatea din Pennsylvania a inceput sa faca sapaturi pentru a descoperi orasul Nipur. Acest oras  fusese candva un mare centru cultural si economic al vechilor sumerieni si babilonieni. Cercetatorii au avut marea sansa de a descoperi acolo un mare numar de tablite care contineau texte ale vechilor sumerieni, care ii precedasera pe semiti in Mesopotamia si fusesera adevaratii inventatori ai celui mai timpuriu mod de scriere cunoscut. De asemenea, s-a gasit o vasta colectie de tablite care proveneau de la o mare casa comerciala de pe timpul regilor persani Artaxerxe I si Darius II. Intrucat multi iudei avusesera legaturi de afaceri cu aceasta firma, “dosarele” ei cu documente comerciale au oferit o lumina pretioasa asupra iudeilor de dupa exilul in Babilon.

Apoi au venit germanii, care au facut sapaturi intre 1899-1917, la marea metropola a vechiului Babilon, vestita capitala a lui Nebucadnetar, iar in perioada 1903-1013 la vechea cetate asiriana Assur. In aceste doua locuri s-a dezvoltat o metoda stiintifica de sapaturi, care mai tarziu a devenit model pentru toate lucrarile de teren si a fost folosita de toate expeditiile arheologice de dupa primul razboi mondial.

Totusi, cel mai mare aport de cunostinte cu privire la civilizatia si istoria natiunilor Mesopotamiei antice s-a obtinut prin lucrarea arheologica realizata intre cele doua razboaie mondiale. Spatiul permite numai o tratare pe scurt a celor mai importante sapaturi de la Ur, Erech, Nuzi si Mari, desi multe lucrari de valoare au fost facute si in alte locuri – la Telloh de francezi, la Kish de britanici, la Khorsabad si in alte doua locuri din regiunea Diyala de americani, fara sa mai vorbim de sapaturi de mai mica importanta in alte locuri.

Ur din Chaldeea, cetatea in care Avraam a crescut ca tânăr (Geneza 11,31), a devenit centrul activitatii unei expeditii asociate britanico-americane, care a lucrat acolo sub indrumarea lui Sir Leonard Woolley intre 1922 si 1934. Marele zigurat sau templul turn din Ur a fost scos la suprafata si cercetat in amanuntime. Acest edificiu continua sa fie cea mai bine pastrata cladire monumentala din Mesopotamia si care se gaseste deasupra solului. Au fost descoperite temple, palate si case de locuit ale populatiei din Ur. S-a aflat ca Ur din vremea lui Avraam avea un grad de civilizatie surprinzator de ridicat si ca scolile de acolo trebuie să fi produs cercetatori de prim rang.

Descoperirea cea mai senzationala facuta la Ur a constat din gasirea unor morminte regale fabulos de bogate din perioada dinastică timpurie. Obiectele gasite din aur, argint si pietre semi-pretioase aproape ca le-au egalat pe cele provenite din mormantul regelui egiptean Tutankamon. Regi si regine fusesera inmormantati cu toti slujitorii lor, garda personala, cantaretii, trasurile si animalele lor, cu mobilierul si bijuteriile lor. De asemenea, au iesit la iveala unele dintre cele mai frumoase instrumente muzicale, lucrari in metal de o maiestrie extraordinara si incrustatii de inalta calitate. Descoperirile acestea ii contrazic cu elocventa pe cei care gandesc ca omul timpuriu era primitiv si ca a avut nevoie de mult timp pentru a-si dezvolta capacitati artistice si estetice.

Cu toate acestea, trebuie sa se mentioneze ca asa-numitul nivel al potopului al lui Woolley, pe care el l-a luat drept dovada a Diluviului, nu poate fi acceptat ca dovada a potopului descris in Geneza. Acest nivel al potopului nu era nimic altceva decat urma unei inundatii locale nimicitoare, pricinuita de raurile Eufrat si Tigru in timpuri foarte indepartate. Caracterul local al acestei inundatii este clar dovedit prin faptul ca Woolley n-a putut gasi acest nivel al potopului in locul invecinat de la el-Obeid, care se afla la un nivel mai inalt decat Ur. Aceia care folosesc sapaturile de la Ur ca dovada pentru potopul biblic nu cred in caracterul universal al evenimentului, ci il interpreteaza ca fiind un potop local, care a afectat numai Mesopotamia. De aceea, ne vom abtine sa folosim descoperirile lui Woolley ca dovada a potopului.

Un alt loc unde s-au facut sapaturi intre cele doua razboaie mondiale si care a contribuit mult la intelegerea istoriei timpurii a Mesopotamiei este orasul Uruk, biblicul Erech (Geneza 10,10). Numeroase tablite din locul acesta fusesera scoase ilegal de localnici inainte de inceperea sapaturilor si isi gasisera drumul spre diferite muzee din Europa si America. Acestea le-au oferit cercetatorilor o pregustare a materialului pe care se puteau astepta sa-l descopere printr-o explorare stiintifica a acelui loc extins.

Germanii au facut sapaturi in acest oras din 1928 pana in 1939. Ei au avut un succes deosebit in clarificarea multor probleme arhitecturale ale perioadei mesopotamiene timpurii si au avut sansa de a gasi un mare numar de texte cuneiforme pe tablite de lut, care proveneau din cea mai timpurie perioada a literelor. Aceste texte arata clar stadiile de dezvoltare in procesul inventiei scrisului. De la un scris pur pictografic, s-a ajuns la o scriere semi-pictografica, sau semi-ideografica si apoi la o forma de scris silabica, in care multe caractere nu reprezentau un obiect sau o idee, ci un sunet.

Desi era mai putin avansat ca scrisul alfabetic, acest sistem de scris a fost o mare imbunatatire fata de metoda simpla a scrisului pictografic. El are chiar si un avantaj asupra sistemelor de scriere alfabetica timpurii, care nu aveau caractere de exprimare a vocalelor, deoarece scrierea silabica exprima atat consoanele, cat si vocalele. De exemplu, un cuvant scris prin trei semne cuneiforme care pot fi traduse ca har-ra-nu, insemnand “cale”, ne ingaduie sa ne apropiem cu aproximatie de pronuntarea antica de harranu. Dar pentru un cuvant ca d-r-k, “drum”, scris in vechiul mod de scriere ebraica fara de vocale, numai pronuntarea traditionala tarzie a invatatilor iudei ai Evului Mediu ne arata ca acest cuvant este derek. In niciun caz nu suntem siguri de pronuntarea lui in vremurile Vechiului Testament.

De mare importanta pentru cercetatorul Bibliei si al Orientului antic este lucrarea de sapaturi facuta de americani (1925-1931) la Nuzi, aproape de actualul oras petrolier Kirkuk. Aici au iesit la iveala multe texte care, desi scrise intr-o babiloniana barbara, au oferit multa lumina asupra conditiilor din epoca patriarhilor, in prima jumatate a celui de-al doilea mileniu i.Hr. Cu exceptia vestitului cod de legi al lui Hammurabi, descoperit in ruinele biblicului Susa, in 1901-1902, Nuzi ne-a dat material care ofera lumina cu privire la epoca patriarhilor mai mult decat oricare alt oras. Cateva din aceste texte edificatoare de la Nuzi vor fi mentionate in sectiunea urmatoare. De asemenea, Nuzi l-a ajutat pe istoric sa-i reconstituie pe huritii antici, pe care ii cunoastem in Biblie sub numele de Horiti. In felul acesta, a iesit din nou la lumina limba, istoria si cultura lor.

Ca ultimul din multele locuri importante descoperite de curand in Mesopotamia trebuie sa fie mentionat orasul Mari. Pozitia acestei cetati, candva metropola vestita a amoritilor, a fost complet necunoscut. Multă vreme, arheologii au cautat in zadar vestigiile acestei cetati, atat de des mentionata in textele antice. In cele din urma, W.F. Albright a sugerat punctul Tell-el-Hariri pe Eufratul Mijlociu, ca loc probabil al ei, iar o expeditie franceza sub conducerea lui M. Parrot, care a inceput sa faca sapaturi in locul acela, a dovedit ca era corect. S-a descoperit un palat mare de pe timpul lui Hammurabi (secolul al XVIII-lea) si o arhiva cu multe mii de tablite. Documentele acestea proveneau dintr-un timp in care cetatea Mari era in mainile amoritilor, care foloseau modul de scriere si limba babiloniana pentru corespondenta si documente. Textele de la Mari, din care s-au publicat cinci volume pana in 1952 au revolutionat cunostintele noastre cu privire la Orientul Apropiat in cursul epocii patriarhilor si au facut necesara o datare mai tarzie decat se presupunea inainte cu privire la istoria mesopotamiana ce precede data de 1500 i.Hr.

O idee cu privire la marele numar de documente descoperite prin sapaturile facute in Mesopotamia se poate face din faptul ca Layard si Rassam i-au adus Muzeului Britanic aproximativ 25000 de tablite de lut de la Ninive, lucratorii lui De Sarzec au gasit 40000 de tablite la Telloh in 1894 si alte

10. 000 au fost descoperite de expeditia la Nipur a Universitatii din Pennsylvania. De asemenea, au iesit la iveala multe mii de tablite cu ocazia altor sapaturi facute fie de organizatii stiintifice, sau la intamplare, de localnici. Documentele cunoscute, raspandite prin diferite muzee ale Orientului Apropiat, ale Europei si ale Americii, deja se număra cu sutele de mii si se apreciaza ca pana acum au fost descoperite numai a zecea parte din documentele pastrate in solul Mesopotamiei. Marea majoritate a acestor tablite constau din documente comerciale neinteresante: facturi, expedieri, note, testamente, chitante, etc. Dar multe dintre ele contin fapte istorice, religioase sau literare importante, care ne ofera o vasta cantitate de informatii pentru a reconstitui istoria antica a natiunilor care au folosit scrierea aceasta. Sectiunea urmatoare ne ofera o privire generala asupra acestui belsug de material, in masura in care are importanta pentru cercetatorul Bibliei.

Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania

Descoperirile arheologice in Egipt au fost la fel de folositoare pentru cercetatorii Bibliei ca si pentru lingvisti, istorici, iubitori de arta, sau cercetatori ai religiei antice. Nicio alta tara nu a pastrat mai multe picturi murale, basoreliefuri in piatra sau lemn, mai multe obiecte de uz zilnic, cum ar fi mobilierul, uneltele casnice, instrumentele muzicale, uneltele mestesugarilor si ale agricultorilor, armele vanatorilor si razboinicilor, sau mai multe documente scrise pe material perisabil. Orice dictionar biblic va arata dintr-o privire ca nicio alta tara nu a oferit mai mult material ilustrativ, care sa ajute la intelegerea culturilor si civilizatiilor timpurilor biblice. Prin tablourile in culori si basoreliefurile Egiptului antic cunoastem imbracamintea si infstisarea amoritilor, a canaanitilor, a filistenilor si a hititilor, uneltele lor aparte, armele si mijloacele lor de lupta. Obiectele gasite in Egipt ne ofera o idee despre felul in care anticii isi mobilau locuintele, despre instrumentele muzicale folosite si modul in care se canta la ele. Pe scurt, prin miraculoasele descoperiri facute in Egipt in decursul ultimului secol si jumatate, o cantitate imensa de lumina a fost revarsata asupra multor detalii ale vietii de toate zilele din timpurile biblice.

Urmatoarele cateva exemple de descoperiri importante facute in Egipt au ajutat foarte mult la o mai buna intelegere a povestirilor Vechiului Testament. Din secolul al XX-lea i.Hr. dateaza istorisirea despre Sinuhe, un slujbas de la curtea egipteana, care pentru motive necunoscute noua a fugit in rasarit ca sa-si scape viata, asemenea lui Moise la cateva secole mai tarziu. Dupa o calatorie plină de aventuri, el si-a gasit refugiul in Siria si a trait multi ani ca refugiat printre canaaniti, pana cand a fost iertat si i s-a ingaduit sa se intoarca in Egipt. Descrierea lui cu privire la Canaanul din timpul sau, la aproximativ o suta de ani inainte de migratia lui Avraam in tara aceea, este foarte interesanta si valoroasa pentru a intelege situatiile cu care s-a confruntat patriarhul.

In mormantul unui nobil egiptean de pe vremea lui Avraam, s-a gasit o pictura murala colorata, care ilustreaza sosirea a 37 de oameni – barbati, femei si copii – din Palestina. Aceasta pictura, atat de bine pastrata,in ciuda vechimii ei de aproape 4000 de ani, incat da impresia ca a fost zugrăvita cu doar cativa ani in urma, ne ofera o buna idee despre vizita lui Avraam in Egipt, descrisa in Geneza 12.

De o natura cu totul deosebita sunt o serie de texte magice – blesteme scrise prin care regii egipteni cautau sa-si nimicească dusmanii interni si externi. Egiptul era cu precadere o tara a magiei in lumea antica, dupa cum stim din experienta lui Moise, cand a stat inaintea lui Faraon si a vazut cum miracolele divine savasşite de el si de Aaron au fost imitate de vrajitorii Egiptului. Doua serii de asemenea de “texte de blesteme” magice provin din perioada patriarhala. Insemnatatea lor consta in numele a 100 de conducatori ai cetatilor canaanite. Mai mult de jumatate din ele pot fi identificate ca fiind amorite, fapt care se armonizeaza foarte bine cu cele spuse de primele carti ale Bibliei, ca Palestina era in mana amoritilor pe vremea patriarhilor (vezi Geneza 14,13; 15,16). In acele texte este amintit si Ierusalimul, iar doi regi ai Ierusalimului, care aveau nume amorite, sunt printre vrajmasii blestemati de egipteni. Printre cetatile biblice mentionate in aceste texte sunt Aschelon, Acco, Afeca, Lachis, Hator, Sichem si multe altele.

Din perioada imperiului Egiptean, probabil din dinainte si de dupa exod, avem descrieri ale unor campanii militare purtate in Palestina, cum ar fi vestita descriere a luptei de la Megiddo, care a avut loc, probabil, cu 30 de ani inainte de exod. Pe langa anale, regii egipteni ne-au lasat liste care contin sute de nume de cetati din Palestina si Siria cucerite in campaniile lor. Pentru o mai buna intelegere a capitolelor geografice ale cartii lui Iosua, aceste liste egiptene din timpul respectiv sunt de o mare valoare. Ultima de pe aceste liste de cetati palestiniene cucerite este cea sapata pe zidurile templului de la Karnak, de catre regele Sisac, care a jefuit Ierusalimul in al cincilea an al lui Roboam, fiul lui Solomon (1 Regi 14,25.26).

Din secolul al XIV-lea i.Hr. avem o arhiva regala completa – o colectie de documente oficiale constand din sute de scrisori primite de regii egipteni Amenhotep al III-lea si al IV-lea de la vasalii sai palestinieni si sirieni. Aceste asa numite Scrisori de la Amarna, gasite intamplator in 1887, de o taranca, s-au dovedit a fi una dintre cele mai senzationale descoperiri facute in Egipt. Ele i-au aratat lumii uimite a savantilor, ca limba diplomatica a acelui timp era limba babiloniana si ca scrierea cuneiforma babiloniana (care urma sa fie descifrata mai tarziu) a fost de asemenea folosita in corespondenta dintre curtea egipteana si regii vasali din Palestina si Siria. Aceste scrisori dovedesc slabiciunea politica a Egiptului in secolul al XIV-lea i.Hr., pe vremea cand, dupa cum se crede, izraelitii condusi de Iosua si de batrani au luat in stapanire tara Canaanului. Unele dintre aceste scrisori provin de la regele Ierusalimului Abu-chepa – un hitit – care solicita arme si soldati din Egipt pentru a-si apara cetatea de invadatorii Habiru, care deja ocupasera parti insemnate ale tarii si amenintau sa cucereasca toata tara. Daca Habiru din scrisorile acestea sunt evreii, asa cum cel mai probabil sunt si asa cum cred multi cercetatori, avem in aceste Scrisori de la Amarna istoria cuceririi Canaanului de catre evrei, asa cum o vedeau canaanitii. Aceste documente sunt de cea mai mare insemnatate pentru a ne ajuta sa intelegem mai bine starea de lucruri din Palestina in timpul cuceririi, asa cum este descrisa de Iosua.

Pentru a comemora biruintele lor militare si succesele lor politice, deseori, regii egipteni ridicau monumente in forma de stalpi inalti de piatra. Una dintre aceste asa-numite stele, inaltata de faraonul Merneptah, probabil in perioada judecatorilor, mentioneaza pe Israel ca fiind un popor nomad, pe care il invinsese in timpul uneia din campaniile sale palestiniene. Desi aceasta confruntare a regelui egiptean cu izraelitii nu este mentionata in Biblie, inscriptia este importanta, deoarece ne ofera prima mentionare extra-biblica a lui Israel, fiind o marturie a existentei izraelitilor in Palestina in secolul al XIII-lea, lucru care pentru multi cercetatori critici este greu de armonizat cu ideea lor favorita prin care plaseaza exodul in timpul aceluiasi rege. Cei care au sustinut o data asa de tarzie au fost obligati sa creeze o teorie imaginara, ca nu toti izraelitii s-au dus in Egipt cu Iacov si ca Merneptah s-a confruntat in Palestina cu aceia care ramasesera in urma. Daca data biblica care plasează exodul cu 480 de ani inainte de Solomon (1 Regi 6,1) este acceptata, nu se intampina astfel de dificultati in interpretare, intrucat, in cazul acesta, pe vremea cand Merneptah s-a urcat pe tron Israel se afla deja in Canaan de vreo 170 de ani.

In legatura cu acest fapt, trebuie sa fie mentionata descoperirea celor mai timpurii inscriptii alfabetice in Peninsula Sinai. Ele au fost gasite in 1904-1905 de Sir Flinders Petrie, in cursul explorarilor facute de la vechile mine egiptene de cupru si turcoaz, in doua vai ale partii apusene a Sinaiului. Expeditiile ulterioare au sporit numarul inscriptiilor, iar studiul facut de numerosi oameni de stiinta in decursul ultimilor 35 de ani a reusit sa le descifreze si sa le interpreteze.

Numeroasele inscriptii hieroglifice lasate de egipteni in minele acelea si in apropiere de ele dezvaluie istoria exploatarii lor in toate amanuntele, precum si faptul ca de obicei erau folositi semiti din Canaan ca sa lucreze in mine pentru egipteni. Unul dintre canaanitii acestia, pe cand ii observa pe egipteni folosindu-si hieroglifele dificile pentru a-si scrie rapoartele, a facut una din cele mai mari inventii din toate timpurile in domeniul scrisului. De fapt, el a inventat un sistem de scriere care nu a mai fost imbunatatit sau simplificat pana in zilele noastre: alfabetul cu aproximativ 25 de semne.

Egiptenii si alte popoare care au detinut sisteme de scris aveau nevoie de sute, ba chiar de mii de caractere diferite pentru a-si exprima ideile in scris. Erau folosite simboluri, fiecare reprezentand fie o silaba (de exemplu: en, ne, in, ni, nen, nan), sau o idee completa, cum ar fi desenul unui ochi. Atunci, acest semit necunoscut de la Sinai a ajuns la ideea de a izola diferitele sunete consonantice, folosind o singura litera pentru fiecare consoana, fara sa o lege cu un sunet vocalic. Aceasta a fost o mare imbunatatire fata de oricare sistem de scriere anterior, deoarece necesita numai un mic numar de litere pentru a transpune in scris tot ce poate exprima limba omeneasca.

Faptul ca aceasta inventie s-a facut in vecinatatea regiunii unde Moise a scris primele carti ale Bibliei si chiar inainte de timpul lui, trebuie să i se atribuie Providentei. Daca Biblia ar fi fost scrisa in sistemele complicate ale hieroglifelor egiptene, sau ale cuneiformelor babiloniene, care puteau fi deprinse numai dupa multi ani de studiu, prea putini oameni ar fi avut ocazia sa o citeasca singuri. Pe de alta parte, un sistem de scriere alfabetica cu numai 25 de litere era asa de usor de invatat, incat oricine putea sa-l stapaneasca intr-un timp scurt si astfel putea sa citeasa Biblia singur. Capacitatea de a citi si de a scrie era, evident, ceva obisnuit in Transiordania pe vremea lui Ghedeon, dupa cum se poate intelege din cele relatate in Judecători 8,14. Deoarece Ghedeon a prins un baiat din Sucot care “i-a scris numele capeteniilor si batranilor din Sucot, care erau saptezeci si sapte de barbati”.

Savantii inca nu sunt siguri cand a fost inventat acest sistem de scris alfabetic in districtul minier de la Sinai – in secolul al XVI-lea, sau al XIX-lea i.Hr. – desi ei sunt de acord ca acest fapt s-a petrecut inainte de vremea lui Moise. Importanta acestei descoperiri pentru raspandirea cunostintei cu privire la Cuvantul lui Dumnezeu poate fi comparata doar cu inventarea tiparnitei cu litere mobile inainte de Reformatiune, in secolul al XV-lea al erei crestine. Dupa cum aceasta inventie din urma a facut cu putinta sa se raspandeasca Biblia intr-o forma necostisitoare, in oricare natiune de pe fata pamantului, cea dintai a facut cu putinta scrierea ei intr-o forma usor de inteles pentru omul cu putine studii.

Descoperirea primelor inscriptii alfabetice de la Sinai, care nu contin nimic important, doar niste nume si unele formule de consacrare, a contribuit mult la indepartarea indoielii cu privire la faptul Moise ar fi putut sa scrie cartile ce ii sunt atribuite. Inainte de data aceea, criticii pretindeau ca Biblia ebraica nu a putut fi scrisa pe vremea lui Moise, deoarece pe vremea aceea nu exista niciun sistem de scris in aceasta limba.

In afara de analele razboaielor cu filistenii si cu popoarele sirian si canaanit din vremea judecatorilor, egiptenii ne-au lasat si rapoarte vechi de calatorie spre si prin Palestina. Unul povesteste calatoria lui Wen-Amun, un oficial egiptean, trimis la cetatea portuara feniciana Byblos spre a cumpara lemn de cedru pentru o corabie sfanta ce urma sa navigheze pe Nil. Slabiciunea Egiptului in perioada aceea este viu ilustrata de experientele grele pe care omul le-a avut în Palestina si Siria si de felul lipsit de respect in care a fost tratat de diferitii conducatori cu care a avut de-a face. Istoria calatoriei lui Wen-Amun la Byblos si scrisoarea care descrie calatoria ambasadorului prin Palestina ofera o excelenta ilustratie pentru declaratia biblica in care este caracterizata perioada judecatorilor, in urmatoarele cuvinte: “Pe vremea aceea nu era imparat in Israel; fiecare facea ce-i placea.” (Judecători 21,25).

O scrisoare satirica din aceeasi perioada descrie calatoria unui ambasador egiptean prin Palestina, in drumul sau spre o tara aflata mai la nord. Scrisoarea ne spune cum calul slujbasului egiptean a fost furat intr-o noapte si vorbeste despre greutatile pe care le-a intampinat din cauza nesigurantei care domnea in tara.

In nisipurile Egiptului, a fost pastrata o mare cantitate de “literatura a intelepciunii”. Acest gen aparte de literatura s-a dezvoltat in Egipt mai mult decat in oricare alta tara, iar faima ei este reflectata in Biblie, atunci cand se spune intelepciunea lui Solomon intrecea chiar si “toata intelepciunea Egiptului”

(1 Regi 4,30). Multi savanti moderni compara “literatura intelepciunii” din Vechiul Testament (Iov, Proverbele si Eclesiastul) cu aceea a egiptenilor si cred ca scriitorii Vechiului Testament au imprumutat de la vecinii lor egipteni. Cu toate acestea, nu exista nicio dovada ca asa ceva s-ar fi intamplat vreodata. In cazul “Invataturilor lui Amenemope”, care contin paralele foarte apropiate fata de multe pasaje din cartea biblica a Proverbelor, este chiar posibil ca Amenemope sa fi imprumutat din productia literara a lui Solomon, deoarece limbajul, vocabularul, forma lexicala si stilul scrisului, folosite în documentul care cuprinde invatturile lui Amenemope, dovedesc faptul ca acestea sunt un produs al unei epoci mai tarzii decat aceea a lui Solomon. Numai cei care cred, asemenea adeptilor inaltei critici, ca Proverbele n-a fost scrisa de Solomon, ci a fost redactata de vreun scriitor anonim in vremuri mult mai tarzii, pot sustine ca Proverbele au imprumutat materialul de la egipteanul Amenemope.

In 1904, egiptenii au gasit o colectie bine conservata de papirusuri aramaice pe insula Elefantina de pe Nilul egiptean superior. Mai multe astfel de documente au iesit la iveala cu prilejul unor sapaturi facute in 1906 si 1907 pe aceeasi insula si, in 1947, au fost gasite multe altele printre bunurile personale ale lui C.E. Wilbour, un colectionar de antichitati egiptean, iar acum se afla in Muzeul Brooklyn. Toate aceste papirusuri, peste 100 la numar,isi aveau originea intr-o colonie de soldati iudei care aparau granita egipteana de sud in secolul al V-lea i.Hr., aproximativ pe vremea lui Ezra si a lui Neemia.

Aceste documente si altele similare din aceeasi perioada, care au fost gasite in alte parti ale Egiptului, ne informeaza cu privire la situatia civila si religioasa a coloniilor iudeilor din Egipt, precum si cu privire la istoria acestora. Aceste documente aramaice, scrise intr-un limbaj practic identic cu al fragmentelor aramaice din Ezra si Daniel, sunt de asemenea foarte importante, deoarece demonstreaza ca si fragmentele asemanatoare din Ezra si Estera nu sunt falsuri (vezi articolul despre “Limbile, manuscrisele si canonul Vechiului Testament din volumul de fata). Mai mult, ele reprezinta unica noastra sursa extra-biblica referitoare la felul de calendar pe care il foloseau iudeii pe vremea aceea si la sistemul in care numarau anii de domnie ai regilor persani. O cercetare a acestui material ne ajuta sa dovedim ca evenimentele descrise in Ezra 7 au avut loc in anul 457 i.Hr., si nu in 458, o data acceptata de cei mai multi istorici si teologi moderni. (Cu privire la calendarul iudaic, vezi articolul – Calendarul iudaic in Egipt, iar cu privire la datarea cartii Ezra, vezi articolul – Stabilirea datarii cartilor Ezra si Neemia); de asemenea, vezi articolul – Calculul anului iudaic, de toamna pana toamna, demonstrat.

Prin urmare, vedem ca solul Egiptului a pastrat un material care revarsa lumina asupra diferitelor perioade biblice, asupra vremii patriarhilor, a exodului, a judecatorilor, a regilor si asupra epocii de dupa exilul babilonian. Aici au fost prezentate doar cateva exemple, fiecare coreland doar o mica intamplare sau un singur text. Dar dovezile din Egipt cumulate, luate ca un intreg, apara si confirma rapoartele Vechiului Testament si atesta acuratetea istoriei sale.

Cand privim in ansamblu materialul abundent pe care arheologia i l-a oferit cercetatorului Vechiului Testament, sa nu uitam ca solul Egiptului a pastrat un material la fel de important si pentru cercetatorul Noului Testament. Au fost descoperite nenumarate papirusuri grecesti care ne-au ajutat sa intelegem mai bine limbajul cartilor Noului Testament. Intrucat nu corespund scopului acestui articol, aceste descoperiri nu sunt tratate in detaliu aici.

Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania

Cand vorbim de Egipt, inaintea ochilor nostri apare o tara unde a inflorit pe vremuri una dintre cele mai vechi civilizatii, in principal de-a lungul vaii lungi si inguste a unui rau care pe harta apare ca un sarpe, fiind in medie de 5 mile latime si de 500 de mile lungime. Aceasta tara, peste care Iosif a fost candva prim-ministru si unde legiuitorul Moise si-a primit educatia, este o tara a extremelor. Nouazeci si noua la suta din populatia ei traieste din aproape patru la suta din solul ei, restul fiind desert. “Egiptul este darul Nilului, “ spunea Herodot. Fasia ingusta de pamant si-a datorat intotdeauna viata acestui rau, intrucat lipsa aproape completa de ploaie a constrans populatia lui sa depinda de inundatia anuala a Nilului. Climatul deosebit de uscat este raspunzator pentru pastrarea multor cladiri si a unei cantitati uriase de material perisabil, care in alte tari s-ar fi dezintegrat de multa vreme. Mai mult, nici o natiune antica nu a avut arhitecti si constructori mai mari ca Egiptul, iar monumentele sale fascinante din piatra, cum ar fi piramidele, obeliscurile si templele, au supravietuit peste milenii, fiind inca martori elocventi ai remarcabilei arte ingineresti a egiptenilor antici.

Data de nastere a arheologiei biblice in general si a arheologiei egiptene in particular este anul 1798, cand Napoleon, in campania lui militara in Egipt, a fost insotit de un mare grup de savanti, arhitecti si pictori, carora le fusese data sarcina de a studia si de a descrie ramasitele Egiptului antic. Acesti oameni au facut o lucrare admirabila si au publicat 24 de volume impunatoare ca rezultat al studiilor lor. Cartile acestea sunt inca valoroase, deoarece multe monumente si inscriptii descrise de acei savanti francezi au fost distruse de atunci.

Cu toate acestea, cea mai mare descoperire a fost facuta in 1799 de armata franceza, cand a fost gasita renumita Piatra de la Rosetta, care a devenit cheia pentru descifrarea misterioasei scrieri egiptene hieroglifice. Aceasta placa de bazalt negru a ajuns odata cu prada de razboi in mainile britanicilor si de atunci a fost unul dintre obiectele cele mai valoroase din colectiile fabuloase ale Muzeului Britanic din Londra. Inscriptia trilingva de pe piatra este repetata in greceste, demotica (egipteana tarzie cursiva) si in hieroglifa (vechea scriere pictografica). Cu ajutorul fragmentului grecesc pe care il puteau citi, savantii au incercat imediat descifreze taina celorlalte scrieri necunoscute. In 1802, diplomatul suedez Akerbald a inceput cu succes descifrarea partii demotice, iar medicul englez Thomas Young a fost in stare sa publice redarea corecta a catorva semne hieroglifice in 1819, dupa multi ani de incercari fara rezultat. Totusi, descifrarea completa a fost facuta in 1822, de Jean François Champollion, un stralucit tanar francez.

Desi, de la data aceea, textele egiptene au putut sa fie citite, totusi pentru a aseza reconstructia limbii egiptene antice pe temelii stiintifice sigure a fost nevoie de eforturile unite ale mai multor savanti, dintre care cei mai renumiti au fost Erman, Sethe si Gardiner. Abia dupa 70 de ani de la lucrarea de pionierat a lui Champollion s-a publicat prima gramatica corespunzatoare a limbii egiptene hieroglifice si, abia după 100 de ani, s-a produs un dictionar egiptean corect, avand 4200 pagini. Intrucat textele egiptene au fost redate intr-o scriere pictografica, avand numai consoane – fara vocale – cu sute de semne, citirea si interpretarea lor este inca o sarcină dificila pentru oricare egiptolog. Totusi, o mare cantitate de literatura religioasa si de dovezi istorice a ajuns sa fie disponibila, fapt care a oferit o temelie solida pentru reconstructia istoriei politice si religioase a Egiptului antic.

Mana in mana cu aceste cercetari lingvistice a mers si lucrarea arheologica de pe teren. Lucrul acesta a fost realizat in prima parte a secolului al XIX-lea, prin expeditii de inregistrare care au copiat inscriptiile din temple si au descris toate vestigiile vizibile ale Egiptului antic. Din lipsa de spatiu, doar cea mai importanta dintre acestea poate fi amintita aici, si anume, marea expeditie prusaca din 1842 – 1845, condusa de Lepsius, care a copiat si a descris aproape tot ce era vizibil in Egipt. Rezultatele au aparut mai tarziu in 12 volume monumentale, care abia daca au fost vreodata depasite in marime, fiecare masurand, inchise, 90 pe 72 centimetri.

In decursul primei jumatati a secolului al XIX-lea nu s-au facut sapaturi sistematice. Numai cetatenii tarii au scos la iveala si le-au vandut un foarte mare numar de antichitati reprezentantilor marilor muzee ale natiunilor europene, care pe vremea aceea si-au adunat colectii vaste si uimitoare. Prin numirea lui Mariette in fruntea noului Departament al Antichitatilor al Guvernului Egiptean, s-a petrecut o schimbare, atunci cand, aflandu-se in cautare de manuscrise coptice, a gasit printr-o fericita intamplare Serapeum-ul, templul unde erau pastrati si ingropati taurii sfinti. Prin perseverenta, tenacitate si chiar prin folosirea fortei, el a reusit sa opreasca sapaturile ilegale, şi concentrand in mainile sale si ale subordonatilor sai controlul asupra tuturor sapaturilor. In timpul sau, comorile fabuloase ale Egiptului antic au inceput sa fie adunate in Muzeul din Cairo, care a devenit cea mai mare colectie de arta egipteana din lume.

In timpul administratiei de 31 de ani a lui Mariette, a fost facuta o mare descoperire – si anume locul tainic unde fusesera ascunsi mai bine de 3. 000 de ani un mare numar de faraoni vestiti. Mormintele lor fusesera jefuite in vremurile antice, iar un rege pios adunase mumiile ilustrilor sai predecesori si le depozitase intr-o pestera artificiala sus pe stancile desertului apusean, aproape de Teba, capitala Egiptului Superior. In pestera aceasta a fost descoperit trupul marelui razboinic Tutmes al III-lea, care a cucerit Palestina la inceputul secolului al XV-lea i.Hr. si care probabil a fost faraonul oprimarii israelitilor. Acolo s-a aflat si Ramses al II-lea, eroul bataliei de la Cades contra hititilor, mumia lui Ramses al III-lea, care a devenit salvatorul Egiptului, cand popoarele marii amenintau sa-l invadeze in secolul al XII-lea. Impreuna cu ei mai erau multi alti monarhi renumiti si vestiti. Timp de mai multi ani, trupurile dezbracate ale acestor oameni, inaintea carora natiunile tremurasera si carora contemporanii lor le adusesera inchinare ca unor zei, au fost expuse in Muzeul din Cairo, in vitrine de sticla, ca o marturie muta, dar impresionanta, a gloriei si puterii trecatoare a lumii. Ele sunt pastrate sub cheie in depozitele muzeului, intrucat sentimentul national al Egiptenilor s-a revoltat impotriva acestei expuneri scandaloase a fostilor lor conducatori si eroi.

In anul 1881, cand Gaston Maspero a preluat administratia Departamentului de Antichitati, a inceput o noua era. Savanti straini si institutii straine au fost invitate pentru a studia vestigiile antice ale Egiptului si pentru a executa sapaturi. Intrucat li se fagaduia o buna parte a obiectelor descoperite ca rasplata pentru eforturile si cheltuielile lor, numeroase institutii stiintifice, muzee si guverne s-au folosit de aceasta oportunitate. In perioada politicii atat de generoase fata de lucrarea arheologica a savantilor straini, ei au depus o munca enorma pentru a reface cultura si istoria antica a Egiptului.

Nicio privire generala asupra arheologiei egiptene nu ar fi completa fara menţionarea lui Sir Flinders Petrie, care a inceput sa lucreze in anii 1880, inca din tinerete, si a devenit parintele sapaturilor stiintifice, initiind metode atente de excavare, raportare si pastrare a tot ce s-a gasit. Acest lucrator neobosit a facut sapaturi in Egipt si in Palestina invecinata timp de aproape 60 de ani si a publicat singur, sau in asociere cu alti autori, peste 80 de carti arheologice.

Spatiul nu ne ingaduie sa enumeram numeroasele expeditii care au lucrat in Egipt in cursul ultimilor 70 de ani. Piramidele, peste 100 la numar, au fost explorate si cercetate cu atentie, iar templele care le insoteau au fost scoase la iveala prin sapaturi. Mii de morminte regale si particulare au fost golite, iar bogatia lor a fost prezentata publicului si adusa in colectiile de arta ale principalelor muzee din Europa si America. Descoperirea cea mai mare si mai senzationala in domeniul acesta a fost gasirea mormantului nejefuit al regelui Tutankamon de catre Carter, in 1922. In cautarea locului respectiv, Carter a indepartat 70.000 de tone de nisip si moloz, pe parcursul mai multor ani. Acest mormant, cu miile lui de obiecte – bijuterii, mobilier, unelte, arme, vase si imbrăcăminte – si multele sarcofage care contineau un aur foarte curat si in care zacea regele, a contribuit la popularizarea egiptologiei si la atragerea turistilor mai mult decat toate eforturile celor 100 de ani anteriori.

Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania