“Absalom, fiul meu, fiul meu…”

Oare poate exista o experienta mai dramatica decat aceea traita de un parinte care isi vede copilul ridicandu-se impotriva lui ?  Pe “scara Richter” a cutremurelor sufletesti ce se pot produce in timpul vietii, aceasta durere este una din cele mai devastatoare.

Dupa ce ai investit dragoste dezinteresata fata de copilul pe care il iubesti ca lumina ochilor, facand sacrificii inimaginabile si imposibil de cuantificat, sa ai parte de ura lui, mergand pana la intentia de a-ti lua viata, nu poate fi ceva mai dureros decat aceasta. David, “omul dupa inima lui Dumnezeu” ( Fapte 13, 22 )  a trait aceasta trista si dureroasa experienta.

Din ea, din acesta teribila traire sufleteasca, s-a nascut Psalmul 3. Asa cum ne arata preambulul, acest psalm a fost scris cu prilejul fugii lui David dinaintea ostirii condusa de fiul sau Absalom, uzurpatorul tronului. De ce oare ingaduie Dumnezeul iubirii sa trecem prin asemenea experiente ?

Nu mai caut demult raspuns la asemenea intrebari. Va sosi in curand timpul raspunsurilor…Un singur lucru imi este clar: traind astfel de experiente dramatice  ( ca cea a lui David, Iov, Avraam s.a. ), oamenii credintei pot intelege mai profund Evanghelia. Un om ca David va intelege cate ceva din imensa durere pe care o simte inima de Tata a lui Dumnezeu atunci cand isi vede fiii risipitori de pe pamant ridicandu-se impotriva Lui, hulindu-I Numele, batjocorind credinta sau ( mai rau ! ) ignorandu-L.

Privite din aceasta perspectiva, astfel de experiente dramatice nu raman fara un sens precis. Si daca  au sens, inseamna ca ele contin o mare binecuvantare. O binecuvantare pe care o primesti printre lacrimi fierbinti si gemetele unei inimi sfasiata de durere.

O rugaciune de dimineata

“Istovit de durere şi de oboseala fugii sale, el şi cei care-l însoţeau s-au oprit lângă Iordan pentru a se odihni câteva ceasuri. S-a trezit de strigătele care îl somau să fugă imediat. În întuneric, trecerea râului adânc şi repede a trebuit să fie făcută de toată acea grupă de bărbaţi, femei şi copii mici, deoarece se apropiau de ei forţele fiului trădător.” ( E. G. White, “Educatie”, pag. 164, 165).

Acesta era contextul in care a fost scris Psalmul 3: fuga dezordonata, panica, nesiguranta, debusolare…   Supranumit si “o rugaciune de dimineata” , Psalmul 3 este inrudit cu urmatorul care este “ o rugaciune de seara”. Cele patru strofe ale poemului urmaresc pe rand urmatoarele idei:

- Strofa 1 ( vers. 1-2 ) ne prezinta cate ceva din situatia primejdioasa in care se gasea David in acele momente.

- Strofa 2 ( vers. 3-4 ) reprezinta o rememorare a ajutorului dat de Dumnezeu in trecut.

- Strofa 3 ( vers. 5-6 ) ne descrie simtamantul de siguranta trait de David in mijlocul primejdiei prezente.

- Strofa 4 ( vers. 7 ) este o rugaciune pentru biruinta asupra dusmanilor.

Psalmul se incheie cu o nota optimista:o binecuvantare rostita pentru poporul lui Dumnezeu.

Asemenea multor psalmi, cel de-al treilea sufera o schimbare brusca si dramatica incepand cu versetele de la mijloc, facandu-ne sa intelegem ca in sufletul autorului se produce o evolutie sufleteasca: de la descurajarea si oboseala traite la caderea noptii, la increderea si speranta aduse de ivirea unei noi dimineti.

Istoria ne relateaza ca hughenotii din armata lui Conde cantau  Psalmul 3 la schimbarea garzii , in timpul razboaielor religioase.

“Ce multi sunt vrajmasii mei !”

Uneori trebuie sa trecem prin anumite imprejurari ale vietii pentru ca sa ne dam seama de doua lucruri: cine sunt adevaratii prieteni si cine ne este cu adevarat vrajmas.

Probabil ca in zilele bune ale domniei lui, David nu putea sa-i delimiteze atat de clar pe prietenii sai de dusmanii pe care-i avea. A fost nevoie de o criza in viata sa pentru a-si cunoaste semenii asa cum erau ei dincolo de masca.

Care este concluzia imparatului? Nici lui nu-i vine sa creada. Este atat de uluit de ceea ce constata incat de trei ori foloseste expresia “ce multi sunt vrajmasii mei!”. Oameni pe care-i ajutase si pe care ii considerase prieteni de nadejde isi dau acum arama pe fata, dovedind ca nu au fost niciodata prietenii adevarati ai imparatului.

Oare cum este gustul tradarii ? Cat de intensa e amaraciunea traita de un om care se vede tradat si parasit de cei pe care-i considera prieteni ? Cu totii cunoastem acest gust amar, intr-o masura mai mica sau mai mare. David insa a baut paharul acestei amaraciuni pana la fund…

In Psalmul 41, 9 , David isi exprima imensa amaraciune a tradarii: “Chiar si acela cu care traiam in pace, in care imi puneam increderea si care manca din painea mea, ridica si el calcaiul impotriva mea.”

Ma intreb: De ce a trebuit sa treaca “omul dupa inima lui Dumnezeu” printr-o astfel de experienta ? Din nou, nu caut motive sau cauze. Un lucru este insa cert: David, asemenea lui Avraam, a “vazut” ziua Mantuitorului si a inteles mai profund Evanghelia. Ceea ce a trait David a fost doar o licarire a ceea ce urma sa traiasca Christos, cel tradat, parasit si batjocorit de propriul Sau popor pe care venise sa-l mantuiasca.

Increderea in Dumnezeu vs. spiritul de masa

De la caderea in pacat si pana la sfarsitul istoriei lumii, una din cele mai redutabile arme folosite de Satana impotriva poporului lui Dumnezeu a fost si va fi spiritul de masa. E deosebit de greu sa lupti contra curentului. E greu sa fii tu insuti, diferit de multimea care nu ii accepta decat pe cei ce ii seamana.

Creatorul a cunoscut forta spiritului de masa, incercand sa ne ocroteasca de influenta ei negativa: “Sa nu te iei dupa multime ca sa faci raul.” ( Exod 23, 2 )

Nici David nu a fost scutit de forta spiritului de masa. Cu stupoare el este nevoit sa constate: “Ce multi zic despre mine: “Nu mai este scapare pentru el la Dumnezeu.” ( vers. 2 ) Conform proverbului: “Daca doi iti spun ca esti beat, du-te si te culca”, David ar fi trebuit sa-i creada pe cei multi care faceau o asemenea afirmatie. Si, crezandu-i, sa se prabuseasca definitiv in disperare…

David stia insa un lucru pe care mult mai tarziu marele ganditor Nicolae Iorga il exprima intr-una din cugetarile sale: “Daca doi iti spun ca esti beat, du-te si te culca. Dar daca tu stii ca n-ai baut, inseamna ca ei sunt beti.”

In ciuda previziunilor multimii care gandea ca “nu mai este scapare la Dumnezeu pentru el” , David stie ca poate sa se increada in continuare in Domnul sau: “Dar Tu, Doamne, Tu esti scutul meu, Tu esti slava mea si Tu imi inalti capul.” ( vers. 3 ). Care este secretul unei puteri spirituale atat de

mari ? Cum poate un om, fie el chiar si imparat, sa stea singur fata in fata cu multimea vrajmasa care nu-i mai acorda nicio sansa ?

Secretul este cel exprimat cu atata convingere cu circa un mileniu mai tarziu de un alt titan al credintei – Pavel: “Stiu in Cine am crezut” ( 2 Timotei 1, 12 ) Privind la sine, David nu vedea niciun motiv de incredere. Pacatuise grav, fusese mustrat  de Dumnezeu prin profetul Natan, iar acum suporta consecintele pacatului sau.  Dar el Il cunoaste pe Dumnezeu. El stie ca acest Dumnezeu pe care Il cunostea din copilarie este indurator, milostiv  si gata sa ierte. Gandul descurajarii e alungat si David se prinde puternic de bratul care-l pedepseste , la fel cum un caine linge mana stapanului care-l loveste.

“Doamne, Tu esti scutul meu”

Un scut pentru pacatos ? Oare Dumnezeu ia apararea pacatului , devenind complice cu el ? Gasim in metafora “scutului” o intreaga teologie a mijlocirii. Dumnezeu Insusi, in Persoana Fiului Sau, se interpune intre cerintele Legii sfinte si omul pacatos. Dar atentie ! Cine va indrazni sa loveasca in omul ce se increde in Dumnezeu, va lovi in “scutul” sau. Adica in Iisus Christos, Mijlocitorul. Si vai de acela care indrazneste sa faca acest lucru, caci “cel ce se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Lui.” ( Zaharia 2, 8 up. )

“Tu esti slava mea” ( vers. 3 )

Unde erau fastul si bogatia palatului imparatesc ? Ramasesera in Ierusalim. Unde era slava de care se bucurase atata timp din partea unui popor intreg ? Disparuse peste noapte. Acum  David era un fugar spre necunscut, cu cateva calabalacuri luate in fuga, depinzand de bunavointa celor ramasi fideli.

Poate ca niciodata nu a realizat David cat de trecatoare e slava lumii noastre ca in acele momente. Uneori avem nevoie de aceasta lectie esentiala: trebuie sa pierdem valorile trecatoare ale lumii pentru a deveni constienti de adevaratele valori vesnice oferite de Dumnezeu.

“Tu imi inalti capul” ( vers. 3 )

Daca Biblia ne asigura ca “mandria merge inaintea pieirii si trufia merge inaintea caderii  “ ( Proverbe 16, 18 ), la fel de adevarat este si corolarul: umilinta merge inaintea inaltarii. In fata pacatului comis David avusese doua optiuni: fie sa continue in pacat, sfidandu-L pe Dumnezeu, fie sa se umileasca , recunoscandu-si caderea si increzandu-se in harul divin. Gasim in acest verset exprimarea poetica a unuia dintre marile adevaruri ale Evangheliei: indreptatirea prin credinta.

“Inaltarea” capului unui pacatos care merita moartea este efectul final al lucrarii lui Dumnezeu de a-l ridica pe cel cazut si a-i reda demnitatea si viata. Cu alte cuvinte, “inaltarea” capului nu este altceva decat repunerea in drepturi depline a pacatosului.

“Eu strig cu glasul meu catre Domnul “ ( vers. 4 pp. )

Iata secretul puterii spirituale  a lui David: o viata de rugaciune vie, dinamica. “Strigatul” sugereaza perseverenta, insistenta, , un simtamant de neajutorare dar si de incredere in persoana apelata.

Are Dumnezeu nevoie de strigatele noastre cand ajungem intr-un necaz ? Nu cunoaste El totul inainte de a ne ruga Lui ? Desigur ! Insa nu El este cel care are nevoie de rugaciunile noastre staruitoare.  “Nu, mana Domnului nu este prea scurta ca sa mantuisaca, nici urechea Lui prea tare ca sa auda” ( Isaia 59, 1 ). Noi suntem cei care avem nevoie de staruinta in rugaciune pentru a deveni constienti de nevoia noastra de Dumnezeu, de faptul ca, in calitate de creaturi, suntem dependenti de El.

“Eu ma culc, adorm si ma destept iarasi”

Imparate, mai poti dormi linistit cand Absalom e pe urmele tale ? Ti se mai lipeste somnul de pleoape cand multimea vrajmasilor tai e gata sa te inghita de viu ?

Nu, somnul lui David nu era urmarea oboselii, ci era un act de credinta. De mare credinta ! Nu e vorba aici nici de lene, nici de incredere in sine, cu atat mai putin de inconstienta fata de pericolul iminent care il pandea. E vorba aici de incredere in ocrotirea lui Dumnezeu.

Ultimul gand , inainte de a adormi, fusese un gand al increderii depline. Primul gand, la desteptare, este de asemenea un gand al increderii: “Nu ma tem de zecile de mii de popoare care ma inconjoara din toate partile.”

Cum de nu te temi, David ? Tu nu esti un om ca si noi, cu lumini si umbre, cu slabiciuni si defecte ?

Ce lectie de viata ! Cine se teme de Dumnezeu nu mai are de ce sa se teama. “Ce pot sa-mi faca niste oameni ?” - se intreba retoric psalmistul intr-un alt psalm. Cata credinta la un om cazut in pacat, aratat cu degetul de Satana, urat de propriul lui fiu care-i dorea moartea si urmarit de multimea vrajmasa ! Cum sa nu-l iubeasca Dumnezeu pe un astfel de om ? Cum sa nu-l considere “om dupa inima Mea” ?

Lori Balogh    www.loribalogh.ro

“Tot ce este scris despre Mine”

A cui inima nu a vibrat, cel putin odata in viata, la auzul impresionantului cor “Aleluia” din “Oratoriul Mesia” de Handel ? Insa putini dintre cititorii Bibliei stiu ca o parte din recitativele care preced acest cor din partea a doua a oratoriului se bazeaza pe versetele 1-4 si 9 din Psalmul 2.

Intr-adevar, ne aflam in fata primului dintre psalmii mesianici si, probabil, in fata unuia dintre acele pasaje biblice ale Vechiului Testament de care s-a folosit Mantuitorul pentru a le dovedi ucenicilor, dupa inviere, ca El era Mesia cel profetizat cu secole si milenii in urma.

“Apoi le-a zis: “Iata ce va spuneam cand eram cu voi, ca trebuie sa se implineasca tot ce sta scris despre Mine in Legea lui Moise, in Prooroci si in Psalmi. Apoi le-a deschis mintea ca sa inteleaga Scripturile.” ( Luca 24, 44-45 )

Iata de ce acest psalm este supranumit si “imnul misionar al lui Mesia”.

Cu privire la interpretareea Psalmului 2, comentatorii sunt impartiti. Unii considera ca el anunta intronarea regelui David. Apare insa o mare problema legata de aceasta interpretare: multe din lucrurile amintite aici nu se potrivesc lui David, ci doar lui Mesia, lui Christos Imparatul.

Alti comentatori ii atribuie Psalmului 2 o origine postexilica, anuntand venirea lui Mesia. Acestia neaga faptul ca David ar fi autorul psalmului. Insa, pentru a accepta aceasta opinie, ar trebui sa punem la indoiala afirmatia apostolilor care ii atribuie lui David paternitatea acestui psalm ( vexi Fapte 4, 25 ). Dupa exilul babilonian, disparand speranta instaurarii monarhiei davidiene, s-a dezvoltat interpretarea mesianica si escatologica  a psalmilor regali, intre ei numarandu-se si cel despre care discutam acum.

Unii parinti ai Bisericii ca Ciprian, Ambrozie, Ioan Gura de Aur si Theodoret au vazut in acest psalm reprezentarea nasterii lui Christos, in timp ce alti parinti ai Bisericii ca Iustin, Lactantiu si Ilarie au vazut in el prevestirea botezului lui Iisus la Iordan.

Oricum, indiferent de interpretarea data de unii sau altii, Psalmul 2 ocupa un loc important in spiritualitatea crestina, lucru dovedit de faptul ca el este citat de sapte ori de autorii Noului Testament.

Privire generala

La o privire atenta, putem observa legatura stransa care exista intre primii doi psalmi:

- Daca primul se bazeaza pe antiteza dintre cele doua cai pe care le poate alege un om, ca individ, cel de-al doilea reda antiteza dintre cele doua atitudini pe care le poate alege un popor.

- De asemenea, in ambii psalmi gasim enuntata cate o fericire ( binecuvantare ): Psalmul 1 incepe cu o fericire, in timp ce Psalmul 2 se incheie cu o fericire.

- Daca Psalmul 1 este unul moral, aratandu-ne datoria, Psalmul 2 este unul evanghelic, descoperindu-L pe Mantuitorul.

Psalmul 2 este unul dintre “psalmii regali” sau “imparatesti”. Se presupune ca initial el era folost la ceremonia de incoronare a regilor, dat fiind faptul ca el exprima teologia regalitatii in general, in care regele este reprezentantul lui Dumnezeu care vegheaza la implinirea vointei Lui. Crestinii au interpretat intotdeauna Psalmul 2 ca o profetie care anunta regatul mesianic al lui Christos.

In ceea ce priveste tema psalmului, ea ar putea fi exprimata laconic astfel: “Omul propune, Dumnezeu dispune”. Din intregul lui cuprins razbate ideea  zadarniciei razvratirii omului impotriva Creatorului sau, aratand spre fericirea acelor popoare care isi pun increderea in Fiul lui Dumnezeu.

Din punct de vedere structural, Psalmul 2 este alcatuit din patru parti, fiecare strofa continand aproape acelasi numar de cuvinte:

- Strofa 1( versetele 1-3 ) reda tabloul celor puternici de pe pamant care se razvratesc impotriva lui Dumnezeu si a lui Mesia.

- Strofa 2 ( versetele 4-6 ) vorbeste despre dispretul Domnului fata de ocarile si razvratirea omului, intronandu-L pe Mesia.

- Strofa 3 ( versetele 7-9 ) Il prezinta pe Fiul lui Dumnezeu contempland decretul care a a facut din El posesorul legal al lumii.

- Strofa 4  ( versetele 10-12 ) contine sfatul ca oamenii sa se supuna Unsului lui Dumnezeu, precum si binecuvantarea finala pentru toti cei care se incred in Fiul lui Dumnezeu.

Comentand acest psalm, un autor vede in sucesiunea celor patru tablouri o camera de filmat imaginara indreptata cand spre pamant, cand spre cer. Daca in primele trei versete intra in “emisie” camera de pe pamant, in urmatoarele trei versete intra cea din cer. Apoi, in versetele 7-9 , camera din cer se muta la dreapta Tatalui, aducandu-L in prim-plan pe Fiul Sau, pentru ca in final camera de pe pamant sa intre iar in emisie.

“Pentru ce se intarata neamurile ?”

Psalmul 2 incepe brusc, prezentand tabloul unei coalitii universale ridicata impotriva lui Dumnezeu si a Unsului Sau. Cele doua intrebari pe care si le pune psalmistul: “Pentru ce se intarata neamurile si pentru ce cugeta popoarele lucruri deserte ?” ar putea fi exprimate si altfel: “De ce sunt popoarele, impreuna cu conducatorii lor, atat de porniti impotriva lui Dumnezeu si a Fiului Sau?” David nu poate intelege de ce exista in lumea noastra o asemenea stare de spirit.

Dar noi oare intelegem ? Priviti in jur si uimiti-va cata razvratire exista impotriva ideii de Dumnezeu. Chiar si intr-o lume care isi zice crestina ! Cata dreptate avea Nicolae Iorga cand spunea ca “oamenii l-au inchis pe Dumnezeu in biserica pentru ca ei sa fie liberi in lume” ! Intr-adevar, omului pacatos nu ii convine ideea existentei unui Stapan fata de care este responsabil si caruia Ii datoreaza o inchinare adecvata. Spiritul luciferic patruns in om nu face casa buna cu ideea de supunere, ascultare si dragoste fata de Creator. De aici si pana la o coalitie universala ridicata impotriva lui Dumnezeu nu mai e decat un pas.

In lumina acestei stari de lucruri descrisa de psalmist, intelegem si mai bine maretia sacrificiului lui Christos, caci aici, in aceasta lume “intaratata” impotriva guvernarii divine, a venit El ca sa ne mantuiasca prin jertfa Sa.

“Pentru ce cugeta popoarele lucruri deserte?” – se intreaba psalmistul. Cum sa nu fie deserte, zadarnice, aceste ganduri ale omului pacatos si razvratit ? Fie ca accepta, fie ca nu accepta, Dumnezeu tot exista… Fie ca se supun, fie ca nu, un Stapan tot guverneaza peste intregul univers…Fie ca le place, fie ca nu le place, o inchinare adevarata tot exista si ea trebuie adusa Lui.

Parafrazand primul verset al Psalmului 2, Luther spunea: “Cum pot sa izbuteasca cei ce se ridica impotriva lui Iehova si a Christosului Lui ?”

Versetele doi si trei vorbesc despre o razvratire fatisa ale popoarelor fata de Dumnezeu si Fiul Sau:

“Sa le rupem legaturile si sa scapam de lanturile lor !” Care sunt aceste “lanturi” ? Nu e greu de inteles, daca aruncam o privire in lumea din jur. Legea lui Dumnezeu a fost privita intotdeauna ca un “lant” care restrange libertatea omului pacatos ce se vrea independent fata de orice autoritate morala. Gandul acesta i-a fost inoculat omului inca din Eden de catre “sarpele cel vechi, diavolul si Satana, acela care inseala intreaga lume” ( Apocalipsa 12, 9 ). El i-a facut pe primii nostri parinti sa creada ca Dumnezeu le-a restrans libertatea prin Legea Sa, ca ei aveau ochii inchisi si viziunea limitata si ca doar trecand peste “lantul” Legii vor fi liberi cu adevarat.

Cata naivitate ! Omul, despre care Iov spune ca “se naste si e taiat ca o floare; fuge si piere ca o umbra” ( Iov 14, 2 ), acest om atat de vulnerabil si slab, a carui viata sta agatata intr-un fir de paianjen, are tupeul sa se ridice impotriva Cratorului intregului univers, cel in mana caruia stau toate lucrurile, inclusiv propria lui viata.

Acest pasaj din psalmul 2 este citat de apostoli in Fapte 4, 27, aplicandu-l literal la sfatul si coalitia realizata intre Irod, Pilat, evrei si romani pentru a-L rastigni pe Iisus. Insa aplicatia psalmului este mult mai larga, cuprinzand spiritul de razvratire universal al omului impotriva Creatorului sau.

“Unsul” ( ebr. “mashiach” ) – Conform unui obicei si ritual stravechi, preotilor si imparatilor consacrati pentru lucrarea lor li se turna untdelemn pe cap, semn al sfintirii ( punerii lor deoparte ) pentru o lucrare speciala. Unii au atribuit calitatea de “uns” si titlul de Fiu al lui Dumnezeu  imparatului David. Insa contextul intregului psalm se refera la Cineva cu o pozitie mult superioara unui om, fie el chiar imparatul David. “Unsul” din Psalmul 2 nu poate fi decat Chrisos, Fiul lui Dumnezeu ( versetul 7 ). Ca un argument in acest sens este interpretarea Psalmului 2 de catre apostolii Bisericii primare:

“Si noi va aducem vestea aceasta buna ca fagaduinta facuta parintilor nostri Dumnezeu a implinit-o pentru noi, copiii lor, inviind pe Iisus, dupa cum este scris in Psalmul al doilea:”Tu esti Fiul Meu, astazi Te-am nascut.” ( Fapte 13, 33 ).

“Cel ce sade in ceruri rade”

Ce spuneti despre un Dumnezeu care rade si isi bate joc de planurile oamenilor ? Sa fie vorba de acel ras malitios pe care il vedem atat de des pe chipurile semenilor nostri ?

Imaginea unui Dumnezeu care rade de oamenii rai apare si in alti psalmi ( Psalmul 37, 13; 59, 8 ), ea parand sa intre in contradictie cu ideea de dragoste infinita despre care ne vorbeste Biblia. Pentru a depasi dificultatea fireasca pe care o poate trai un crestin sincer vis-à-vis de aceasta afirmatie a psalmistului, sunt necesare cateva precizari:

1) Psalmii sunt poezii in care limbajul este diferit de cel obisnuit. In poezie este permisa folosirea unor imagini artistice ca metafora, epitetul, hiperbola s.a. care nu se folosesc ,de regula, in limbajul zilnic.

2) Dincolo de faptul ca limbajul psalmilor este poetic, ne aflam in fata unor productii literare orientale, cu totul deosebite de cele occidentale cu care suntem obisnuiti. In cultura si limbajul oriental o expresie sau un cuvant pot insemna cu totul altceva decat in cultura occidentala  ( un exemplu: iubita lui Solomon este asemanata cu o “iapa” in Cantarea Cantarilor 1, 9, ceea ce ar fi inadmisibil in cultura noastra ).

3) Biblia este scrisa intr-un limbaj omenesc, exprimand gandurile lui Dumnezeu in cuvinte accesibile omului, deci imperfecte. In Talmud sta scris: “Tora ( Legea) vorbeste in limbajul fiilor oamenilor.” Insusi Dumnezeu este prezentat in Biblie ca avand insusiri omenesti: rade, se manie, ii pare rau…

Atunci cand ne aflam in fata unor pasaje biblice dificile, cum este cel de care ne ocupam, este bine sa tinem cont de un principiu: Cum Il cunoastem pe Dumnezeu din Scriptura ? Care este nota dominanta a caracterului Sau ? Daca Biblia ne vorbeste despre un Dumnezeu care ne iubeste atat de mult incat a sacrificat tot ce a avut mai scump pentru mantuirea noastra, daca invatam ca Acest Dumnezeu respecta liberul arbitru, sufera pentru razvratirea oamenilor si are o inima sensibila la orice nevoi ale copiilor Sai, atunci texte de felul celor prezente in psalmi trebuie intelese prin prisma a ceea ce cunoastem deja despre El.

De aceea, nu trebuie sa intelegem ca in Psalmul 2 avem de-a face cu rasul malitios al omului pacatos sau ca Dumnezeu isi bate joc de creaturile Sale, chiar daca ar fi justificata o asemenea atitudine. Dumnezeu este dragoste ( 1 Ioan 4, 8 ) si dragostea nu poate merge mana in mana cu ironia, batjocura si rasul dispretuitor si malitios. Batjocura nu este in spiritul cerului ( vezi Iuda 9 ).

Folosind un limbaj omenesc, poetic si oriental, psalmistul vrea sa arate ca planurile oamenilor, oricat ar fie le de elaborate, nu-L afecteaza pe Creator. El este prea sus si prea puternic pentru ca guvernarea Sa sa fie afectata de planurile unor biete fiinte muritoare. In contrast cu zarva neamurilor razvratite impotriva lui Dumnezeu si a Unsului Sau, Dumnezeu este zugravit stand calm in ceruri si “razand” de incercarile lor zadarnice.

Aceleasi considerente trebuie avute in vedere si atunci cand vrem sa intelegem ce inseamna “mania” lui Dumnezeu de care aminteste psalmistul in versetul 5. Aici nu trebuie sa avem imaginea unei descarcari necontrolate a nervilor, asa cum suntem obisnuiti sa vedem intre oameni, ci mai degraba o dezaprobare categorica a lui Dumnezeu fata de pacat si razvratire. Daca mania omului izvoraste din rautatea lui interioara, mania divina isi are izvorul in cei doi stalpi ai caracterului Sau: dragostea si dreptatea. Departe de a fi un defect, ca in cazul omului, mania lui Dumnezeu fata de pacat este o virtute si ea asigura stabilitatea universului pe vecie.

“Tu esti Fiul Meu, astazi Te-am nascut “

Strofa a doua a Psalmului 2 ( versetele 4-6 ) se incheie cu afirmarea adevarului ca planurile lui Dumnezeu raman in picioare indiferent de atitudinea si planurile omului:

“Totusi Eu am uns pe Imparatul Meu pe Sion, muntele Meu cel sfant “ ( versetul 6 ) Sionul este numele colinei sudice a cetatii Ierusalimului, devenind, pe deoparte, numele poetic al Ierusalimului, iar pe de alta parte, un simbol al Noului Ierusalim ceresc.

“Eu voi vesti hotararea Lui, zice Unsul …” ( versetul 7 ) Iisus, Unsul, Cuvantul lui Dumnezeu, Mesia vorbeste nu in calitate de uzurpator , ci de Fiu al lui Dumnezeu. Apare in acest verset enuntarea misiunii mesianice a lui Christos : vestirea hotararii lui Dumnezeu privind soarta lumii, mantuirea prin sangele Sau si acordarea deplinei stapaniri asupra pamantului celui de-al doilea Adam – Iisus Christos.

Afirmatia Tatalui : “Astazi Te-am nascut” a creat multe discutii teologice in crestinism. Unii au interpretat textul ca referindu-se la nasterea lui Iisus in Betleem. Altii l-au aplicat la botezul Mantuitorului, iar altii ajungand chiar la ideea ca Iisus Christos ar avea un inceput al existentei, nefiind de aceeasi natura cu Tatal.

Insa in acest verset nu e vorba de o creatie initiala a Fiului. Pentru a intelege texte de felul acestuia trebuie sa aplicam principiul:  Biblia se explica singura ( Biblia este propriul ei interpret ). De aceea, nu trebuie sa alergam la teologi pentru a intelege semnificatia expresiei : “Astazi Te-am nascut”, ci la chiar textul Scripturii. Iata cum au inteles apostolii Bisericii primare acest pasaj biblic:

“Si noi va aducem vestea aceasta buna ca fagaduinta facuta parintilor nostri Dumnezeu a implinit-o pentru noi, copiii lor, inviind pe Iisus, dupa cum este scris in Psalmul al doilea: “Tu esti Fiul Meu, astazi Te-am nascut.” ( Fapte 13, 33 )

Asadar, textul amintit nu se refera nici la un eventual inceput al existentei lui Christos, nici la nasterea Sa in Betleem, nici la botezul Sau, ci la invierea Sa. Iata de cate rataciri suntem feriti atunci cand lasam Cuvantul Sfant sa se explice singur !

Versetul 8 ne vorbeste despre stapanirea pe care Mesia ( Iisus Christos ) o va recapata asupra lumii, dupa ce primul Adam a pierdut-o prin neascultare. “Toiagul de fier” este simbolul sceptrului puterii pe care Christos a primit-o in urma biruintei de la cruce.

“Dati cinste Fiului !”

Ultima strofa a Psalmului 2 ( versetele 10-12 ) cuprinde o serie de indemnuri date de psalmist mai marilor acestei lumi. Este o chemare la intelepciune si supunere fata de Dumnezeu si la o atitudine de respect fata de Fiul Sau.

“Purtati-va cu intelepciune…Luati invatatura…Slujiti Domnului cu frica…Dati cinste Fiului…”

David ii indeamna pe conducatorii lumii sa-si revizuiasca atitudinea fata de Dumnezeu si sa renunte la planurile desarte , recunoscand ca El este singurul Domn care merita slujire si inchinare.

Este de remarcat asocierea facuta de psalmist intre bucurie si temerea de Dumnezeu: “Bucurati-va, tremurand” ( vers. 11 ). Aceasta ciudata asociere vrea insa sa ne dovedeasca faptul ca in adevarata inchinare exista bucurie. Adevarata si deplina bucurie…

Asa se explica si fericirea pe care psalmistul o rosteste in final: “Ferice de toti cei ce se incred in El !”

Lori Balogh

Mai multe articole de acelasi autor pot fi gasite la adresa: http://www.loribalogh.ro

“Ferice de omul…”

Uneori ma intreb daca David nu era cumva un idealist. Sa vorbesti despre fericire intr-o lume dominata de suferinte de tot felul, culminand in final cu suferinta suprema – moartea, pare a fi dovada ca nu traiesti cu picioarele pe acest pamant.

Sau poate ca lumea in care a trait psalmistul acum circa trei milenii era cu totul diferita de a noastra !? …Poate ca pe vremea aceea oamenii aveau mai multe sanse sa fie fericiti. Ei nu aveau deasupra capului lor amenintarea nucleara, nu cunosteau somajul, atentatele teroriste, accidentele de masina sau aviatice, nu stiau ce inseamna poluarea, mizeria de pe internet, crizele economice si financiare…

Si totusi, esenta naturii umane nu s-a schimbat prea mult. Lumea in care traia David avea si ea problemele ei, nelinistile si crizele ei. V-ar fi placut sa traiti in acea lume ? Credeti ca ati fi fost mai fericiti atunci decat acum ?

David incepe “Cartea de laude” (  Cartea Psalmilor ) cu una din numeroasele fericiri rostite in Psalmi: “Ferice de omul…” Da, aceasta este vestea cea buna pe care o gasim in Psalmi: omul pacatos, lovit fara crutare din toate directiile si gustand din plin cupa amara a suferintei, are inca deschis drumul spre fericire.

Cand David vorbeste despre posibilitatea ca omul pacatos sa fie din nou fericit, el ne vorbeste din propria experienta. Aruncati o scurta privire asupra vietii lui. Cine poate spune ca David a avut o viata usoara ? Sa fii unsul Domnului si totusi sa fii pribeag prin pustiuri si printre straini, avand sabia lui Saul deasupra capului zi si noapte, nu era usor ! Sa cazi in pacatul adulterului, tu, imparatul poporului ales, iar apoi sa-ti recunosti public pacatul, nu a fost usor ! Sa ai un copil pe care il iubesti din tot sufletul, dar care sa-ti doreasca nu doar tronul, ci chiar moartea, nu a fost usor ! Sa fii dusmanit de toate popoarele din jur, avand inainte mereu perspectiva razboiului, nu era usor !

Si totusi, David era un om fericit. Care a fost secretul ? David gasise Izvorul fericirii si nu s-a indepartat de el pana la sfarsitul vietii: “ Eu zic Domnului: “Tu esti Dumnezeul meu. Tu esti singura mea fericire” ( Psalmul 16, 2 )

“Calea celor pacatosi”

Psalmul 1 este construit pe scheletul unei antiteze intre omul neprihanit si omul rau. Primele trei versete zugravesc caracterul celui neprihanit; urmatoarele doua ( vers. 4-5 ) zugravesc caracterul celui rau, in timp ce finalul psalmului ( vers. 6 ) este o subliniere a acestei antiteze si, in acelasi timp, concluzia psalmului.

Un prim adevar pe care psalmistul il subliniaza inca de la inceput este acela ca pacatul nu consta atat de mult intr-o vorba necugetata rostita sau o fapta rea savarsita, ci in atitudinea pe care o are omul dupa ce a facut un anumit pacat.

“Toti gresim in multe feluri…” – spune apostolul Iacov ( Iacov 3, 2 ) Se pot intampla accidente. Poti rosti un cuvant jignitor care raneste adanc chiar fiinta cea mai draga. Poti face un gest cu urmari grave… Oricui i se poate intampla acest lucru. Dar ce faci dupa aceea ? Regreti si incerci sa indrepti raul facut sau te dezvinovatesti si continui in a face raul ?

Latinii spunea pe vremuri: “Erare humanum est; perseverare , diabolicum” ( “A gresi este omeneste; a persevera in greseala este diabolic“ ). Cata dreptate aveau acesti pagani !

Biblia ne ofera suficiente dovezi ca si pe Dumnezeu Il intereseaza mai mult ceea ce facem dupa ce am comis un pacat. Suntem asigurati ca El ii va judeca pe oameni dupa “caile” lor ( Iov 34, 11; Ieremia 32, 19 ) si dupa “umbletele” lor ( Ezechiel 33, 20 ). Cat de incurajator este acest gand ! Adesea suntem dezamagiti de un cuvant pe care l-am rostit neatent sau de o fapta rea pe care am facut-o. Dar sa nu uitam: pe Dumnezeu Il intereseaza mai mult calea si tendinta vietii noastre. Pe El Il intereseaza filmul vietii,  nu fotografiile care ne surprind in anumite momente nefavorabile noua. Pacatul poate fi un accident in viata unui copil al lui Dumnezeu, iar nu o atitudine permanenta.

Psalmul 1 ne zugraveste pacatul ca fiind nu doar un gest sau o fapta, ci o atitudine, o mentalitate, o cale – “calea celor pacatosi” ( vers. 1 ). Si psalmistul ne mai spune ceva foarte important: daca vrem sa fim fericiti, trebuie sa ne ferim de aceasta “cale”.

Trei ipostaze: a te duce, a te opri si a te aseza

Deoarece pacatul inseamna mai mult decat un cuvant , un gest sau o fapta, si pentru ca el este in primul rand o cale, in mod firesc trebuie sa existe si niste etape pe care le parcurge un om care se afla pe aceasta “cale”. Etapele sunt surprinse de psalmist inca din primul verset:

“Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor rai ( 1 ), nu se opreste pe calea celor pacatosi( 2 ) si nu se aseaza pe scaunul celor batjocoritori ( 3 ).”

1) Prima etapa: a te duce la sfatul celor rai sau, cu alte cuvinte, a te duce spre calea celor pacatosi.

Poate ca te afli pe drumul cel bun, esti impacat cu Dumnezeu si cu semenii, dar, din curiozitate sau plictiseala, esti ademenit de perspectiva unei fericiri mai depline. Vrei sa afli ce e dincolo de gard. Eva a facut lucrul acesta si a platit scump…Ferice de omul care nici din curiozitate si nici macar pentru o clipa nu-si paraseste drumul pentru a vedea ce se afla pe calea celor rai.

Iosif ne este model in aceasta privinta. La varsta tineretii, singur intr-o societate cu totul straina si traind intr-un mediu cu totul corupt si ademenitor, Iosif rezista in fata ispitei cu trup de femeie: “Cum as putea sa fac un rau atat de mare si sa pacatuiesc impotriva lui Dumnezeu ?” ( Geneza 39, 9 ). La doar 17 ani, tanarul Iosif refuza categoric sa se duca “la sfatul celor rai”. A avut taria sa spuna “Nu !” caii pacatului si acest lucru a insemnat secretul fericirii lui de mai tarziu.

Cuvantul Scripturii ne indeamna: “Ochii tai sa priveasca drept si pleoapele tale sa caute drept inaintea ta. Cararea pe care mergi sa fie neteda si toate caile tale sa fie hotarate. Nu te abate nici la dreapta, nici la stanga si fereste-te de rau !” ( Proverbe 4, 25-27 ) Sau, altfel spus: Inchide usa ispitei oridecateori e posibil ! Acesta e primul secret al fericirii.

2) A doua etapa: a te opri pe calea celor pacatosi

Daca ai fost amagit intr-un moment de neatentie si te-ai trezit pe calea celor pacatosi, nu te descuraja ! Fericirea mai este inca posibila. Cu o conditie insa: Nu te opri pe aceasta cale ! Nici macar pentru o zi, nici macar pentru o clipa. Da, fericirea mai este posibila – o fericire tarzie si precedata de o experienta trista. Insa Domnul poate transforma blestemul in binecuvantare  ( Neemia 13, 2 up. ). Doresti un exemplu ? Poate ca cel mai potrivit exemplu este experienta lui David, cel care s-a dus accidental pe calea celor pacatosi, dar nu s-a oprit pe ea. Atitudinea lui dupa ce a cazut in pacat o vedem zugravita in cunoscutul psalm al pocaintei lui – Psalmul 51.

A mai fost posibila fericirea pentru un om ca David dupa cele pe care le-a facut ? Iata ce raport ne ofera Biblia referitor la sfarsitul vietii acestui om : “A murit la o batranete fericita, satul de zile, de bogatie  si slava…” ( 1 Cronici 29, 26-28 )

3) A treia etapa: a te aseza pe scaunul celor batjocoritori

Cel care a ajuns in acest moment al experientei lui cu pacatul este in cel mai mare pericol. Aici nu mai putem vorbi de amagire sau de un pacat comis accidental, din lipsa de veghere. Avem de-a face cu o atitudine definitiva , iremediabila a omului. Nimeni si nimic nu-l mai poate intoarce din alegerea sa. Atata timp cat omul e in picioare si alearga, mai poti spera sa-si schimbe sensul vietii. Dar cand acel om se aseaza, acesta e semnul ca e hotarat sa ramana acolo. Alegerea sa e definitiva de partea pacatului.

Despre astfel de oameni scrie apostolul Pavel ca “ au fost luminati odata, si au gustat darul ceresc, si s-au facut partasi Duhului Sfant, si au gustat Cuvantul cel bun al lui Dumnezeu si puterile veacului viitor, si care totusi au cazut.” ( Evrei 6, 4-6 )  Stiti ce au in comun acesti oameni ? Spiritul batjocoritor fata de credinta, fata de valorile Bibliei si fata de oamenii care se “incapataneaza”sa-si puna increderea in Dumnezeu.

Apostolul Petru ne atrage atentia ca, pe masura ce ne apropiem de sfarsit, numarul acestora se va mari ( vezi 2 Petru 3, 3-5 ). Este vorba de asa-numitul “pacat cu mana ridicata” ( pacatul cu voia, in V. T. ) sau “hula impotriva Duhului Sfant” ( in N. T.  – Matei 12, 31-32 ). Pentru un astfel de om nu mai exista cale de intoarcere. Nu pentru ca Dumnezeu nu l-ar mai primi, ci pentru ca el nu mai doreste intoarcerea. S-a asezat pe scaunul celor batjocoritori si se simte bine acolo. E ca la el acasa…

Exista o limita in orice lucru. Exista o limita si in privinta harului lui Dumnezeu. Nimeni insa nu cunoaste aceasta limita , nimeni nu stie cat de departe poate merge in pacat si apoi sa se poata intoarce. Cei care studiaza marile caderi de apa (  cascadele ) stiu ca exista un punct critic dincolo de care nu mai e posibila intoarcerea.

Preotul Constantin Galeriu spunea odata pe un post de televiziune: “Nu poate omul pacatui cat poate ierta Dumnezeu.” Suna frumos si deosebit de incurajator, dar nu si biblic. Mantuitorul ne invata ca exista o limita dincolo de care harul nu mai poate actiona iar jertfa Sa devine zadarnica. Iuda este un exemplu in acest sens. Dupa trei ani si jumatate de instruire alaturi de Iisus, el alege “sa se duca la sfatul celor rai, sa se opreasca pe calea celor pacatosi si sa se aseze definitiv pe scaunul celor batjocoritori”.

“Iuda, dupa ce a luat bucatica, a iesit afara in graba. Era noapte…” ( Ioan 13, 30 ) Acesta a fost punctul culminant al vietii lui, momentul alegerii lui definitive cand “s-a asezat” pe scaunul celor care-L batjocoreau pe Fiul lui Dumnezeu venit sa mantuiasca lumea. A fost Iuda mai fericit parasindu-L pe Iisus ? Nicidecum ! Regrete tardive, zbucium sufletesc, iar in final – spanzuratoarea. Iar la sfarsitul tuturor lucrurilor, pe Iuda il asteapta si judecata finala…

Placerea Legii

Dar oare fericirea omului consta doar in abtinerea de la rau ? In lume exista o multime de oameni “morali” care nu fac rau nimanui ( cel putin in aparenta ! ). Pe astfel de oameni ii fericeste psalmistul ?

Daca primul verset al Psalmului 1 ne vorbeste despre un crestinism pasiv, care se rezuma doar la a nu face rau, incepand cu versetul 2 ne este prezentata imaginea unui crestinism activ.

“Ci isi gaseste placerea in Legea Domnului si zi si noapte cugeta la Legea Lui.”

V-ati intrebat vreodata : Ce placere poate sa gaseasca un om in a medita asupra unor legi care ii limiteaza libertatea ? Evident, niciuna. Psalmistul reuseste sa treaca dincolo de litera dura si rece a Legii, incercand, prin cugetare, sa inteleaga caracterul Legiuitorului si principiile guvernarii Sale.

Este cunoscut faptul ca orice lege oglindeste caracterul celui care a dat-o. Cu atat mai mult, Legea morala este, dincolo de litera ei, oglindirea caracterului lui Dumnezeu. Gasim aici exprimarea armoniei perfecte care trebuie sa existe intre dragostea fata de Dumnezeu si ascultarea fata de Legea Sa. Nu poti sa-L admiri si sa-L iubesti pe Creator daca nu admiri si nu recunosti ca valabile principiile exprimate in Lege.

Aici incepe drumul spre fericirea deplina…”Dar cine isi va adanci privirile in Legea desavarsita, care este Legea slobozeniei, si va starui in ea, nu ca un ascultator uituc, ci ca un implinitor cu fapta, va fi fericit in lucrarea lui.” ( Iacov 1, 25 )

Ideea de a cugeta “zi si noapte” la Legea lui Dumnezeu pare fanatica daca nu e inteleasa corect. Nici vorba sa avem de-a face aici cu spalarea creierului ! David vrea sa sublinieze nevoia de permanenta si continuitate in ceea ce priveste cunoasterea de Dumnezeu prin cugetarea la Legea Sa.

Cuvantul lui Dumnezeu e prea important pentru a-l lasa la discretia emotiilor si a dispozitiei sufletesti de moment. Mantuitorul ne asigura ca de cunoasterea lui Dumnezeu depinde viata vesnica ( Ioan 17, 3 ). Asadar, fericit este omul care in mod regulat isi ia timp de calitate pentru a-si  cunoaste Dumnezeul ! In definitiv, oare nu trebuie sa stim Cine este Cel langa care speram sa ne petrecem vesnicia ? Cum ar arata viata vesnica traita langa un Dumnezeu pe care nu-L cunosti ?

“Un (p)om sadit “

Iata imaginea desavarsita a omului care a gasit fericirea. Sau, mai corect spus, a omului pe care l-a gasit fericirea. De ce afirm acest lucru ? Pentru ca ideea ne este sugerata de expresia “un pom sadit”.

Ati vazut vreodata pomi umbland de colo-colo in cautarea izvorului ? “Ce intrebare absurda !” – ar zice unii. Nu, nici eu n-am vazut asa ceva, desi am umblat mult in mijlocul naturii. Pomul din Psalmul 1 a ajuns langa izvor nu pentru ca el s-a dus acolo, ci pentru ca cineva l-a sadit acolo. El nu are niciun merit. Singura lui menire este sa-si intinda radacinile spre izvor si apoi sa aduca rodul asteptat.

Daca mi-ar cere cineva sa-i arat un verset biblic care condamna indreptatirea prin fapte, atunci as arata spre acest verset. Adjectivul “sadit” cuprinde intreaga teologie a indreptatirii prin credinta, a mantuirii prin har, nu prin fapte.

Este evident: omul care-L cauta pe Dumnezeu si care cugeta la caracterul Lui nu va cunoaste niciodata ce inseamna seceta spirituala. Din inima lui vor curge “rauri de apa vie”, conform fagaduintei Mantuitorului ( Ioan 4, 14 ).

Dar ramane o nedumerire: psalmistul vorbeste si de frunzele pomului, nu doar de roadele lui. Stim ca roadele sunt folositoare. Dar frunzele ? Cui folosesc frunzele (p)omului ? Evangheliile ne prezinta doua cazuri in care Mantuitorul a blestemat un smochin pentru ca nu avea roade ( Luca 13, 6-9 si Marcu 11, 12-14 ). Dar atentie ! Iisus a blestemat (p)omul nu pentru ca avea frunze, ci pentru ca nu avea roade. Frunzele sunt podoaba unui (p)om, dar daca el nu aduce si rod, el nu-si atinge menirea.

Langa un (p)om care are doar frunze poti muri de foame admirandu-i coroana. Nu frunzele ii hranesc pe cei infometati de langa noi, ci roadele noastre: faptele de sacrificiu pentru semenii nostri. De aceea criteriul cerului la judecata finala va fi: “Dupa roadele ( nu frunzele ! ) lor ii veti cunoaste” ( Matei 7, 20 ). Oricat de frumos ar fi un (p)om vara, ceea ce conteaza la venirea iernii nu sunt frunzele, care oricum cad si putrezesc, ci roadele pe care le-a oferit trecatorilor flamanzi.

“Tot ce incepe duce la bun sfarsit” – continua psalmistul. Ideea completeaza imaginea (p)omului roditor. Un (p)om care se rezuma doar in impodobirea cu frunze, fara a aduce rod, nu duce la bun sfarsit planul Creatorului cu privire la el. Frunzele sunt necesare fotosintezei, iar fotosinteza exista pentru a produce rod. Un (p)om fara rod s-a oprit la jumatatea drumului. Si, daca nu se indreapta, mai curand sau mai tarziu va fi taiat. Pentru totdeauna…

“Cei rai”

“Nu tot asa este cu cei rai…” Asa incepe antiteza pe care este construit Psalmul 1. Expresia “nu tot asa” vrea sa ne spuna ca acesti oameni, spre deosebire de primii:

1) Nu sunt fericiti

2) Nu-si gasesc placerea in Legea Domnului

3) Nu sunt “saditi”, ci cresc la intamplare

4) Nu sunt adapati de izvor, ci sufera de seceta spirituala

5) Nu aduc roade, sau, daca le aduc, sunt roade rele

6) Incep multe proiecte, dar nu le finalizeaza.

Esenta rautatii lor este atitudinea de razvratire fata de vointa lui Dumnezeu exprimata in Legea sa. Din aceasta atitudine se nasc toate gandurile, cuvintele si faptele lor rele, caci pacat inseamna tot ceea ce face omul atunci cand este despartit de Dumnezeu.

“Ci ei sunt ca pleava pe care o spulbera vantul” ( vers. 4 )

Iata comparatia perfecta care ne arata ca pacatul impreuna cu cei care ii slujesc nu au niciun viitor. Ce contrast intre un pom bine udat, care aduce roadele asteptate, si un pumn de pleava, spulberata la cea mai mica adiere de vant !

Compararea celor rai cu pleava ne aduce in atentie un adevar dureros pentru o anumita categorie de oameni. Pentru “constructia” bobului de grau pleava nu reprezinta decat o simpla schela, buna doar pentru protejarea bobului fragil, pana ce acesta ajunge la maturitate. Cand bobul de grau devine copt, pleava nu mai foloseste la nimic. Ideea desprinsa de aici este aceea ca Dumnezeu se poate folosi de conditiile pacatului de pe pamant, de oamenii rai si razvratiti, pentru ca sa-i creasca si sa-i maturizeze spiritual pe copiii Sai. Cand acestia ajung la maturitatea spirituala ceruta, pleava, asemenea unei schele indepartate de pe cladirea terminata, este spulberata de vant.

“Ziua judecatii”

“De aceea, cei rai nu pot tinea capul sus in ziua judecatii, nici pacatosii in adunarea celor neprihaniti” ( vers. 5 )

A tine capul sus este o manifestare a demnitatii si a curajului raspunderii. Nu este insa cazul celor care in intreaga lor viata au intors spatele lui Dumnezeu. Cand sunt cantariti in balanta cerului, dupa standardul moral al Legii pe care au dispretuit-o, cei rai sunt gasiti usori. Mult prea usori…Sentinta rostita asupra imparatului Belsatar: “Ai fost cantarit in cumpana si ai fost gasit usor” ( Daniel 5, 27 ) va fi auzita de multi oameni in marea zi a judecatii.

Ma intreb cu toata seriozitatea: In acea zi a adevarului, voi fi gasit grau sau pleava ? Voi tinea capul sus in fata Divinului Judecator , spunand asemenea lui Iov: “Inima nu ma mustra pentru niciuna din zilele mele ?” ( Iov 27, 6 )

In fata dreptului Judecator , a carui privire va patrunde pana in cele mai adanci cute ale sufletului, cei rai nu vor mai gasi niciun argument in favoarea pozitiei lor. Vor amuti asemenea omului fara haina de nunta din parabola ( vezi Matei cap. 22 ). Isi vor aduce aminte de toate ocaziile in care Duhul Sfant i-a chemat la pocainta, de toate dovezile dragostei lui Dumnezeu, de marele sacrificiu de pe Golgota pe care l-au respins…

Ziua judecatii va reprezenta momentul adevarului, cand oamenii isi vor musca buzele si vor scrasni din dinti la gandul ca au pierdut pentru totdeauna sansa de a fi mantuiti. Cat de usor au pierdut vesnicia !… Aceasta este esenta mortii adevarate – moartea a doua.

“Domnul cunoaste”

Finalul Psalmului 1 este o incurajare pentru cei ce se incred in Dumnezeu, desi nu-I inteleg intotdeauna planurile. Este oare suficient ca El sa cunoasca drumul meu ? Nu ar trebui sa cunosc si eu acest drum ?

Setea de cunoastere a viitorului i-a impins pe multi oameni in bratele ocultismului. La o cerere atat de mare exista si o oferta pe masura: astrologie, chiromantie, vrajitorie, spiritism, clarviziune, profetism, dar si preoti care citesc in “carti”.

Crestinul are insa o alta optiune. Pentru el e suficient sa stie ca Dumnezeu ii cunoaste calea. La urma-urmei, la ce ne-ar folosi sa ne cunostem viitorul ? Cine dintre noi ar rezista sa cunoasca toate necazurile prin care va trece pana la sfarsitul vietii ? La ce i-a folosit lui Saul, aflat in “vizita de lucru” la vrajitoarea din En-Dor, sa stie ca a doua zi va muri pe campul de lupta ?

Cand Mantuitorul i-a chemat pe ucenici la slujire le-a spus El toate necazurile prin care vor trece ? Cu siguranta ca ucenicii s-ar fi speriat daca ar fi stiut dinainte prin ce persecutii vor trece. Insa, pe masura ce L-au cunoscut pe Domnul lor, ei au dobandit si maturitatea spirituala necesara pentru a intelege cate ceva din viitorul caii lor.

Nu sunt decat doua cai: cea a neprihanirii, avand promisiunea vietii vesnice , si cea a rautatii, care nu are alt final decat pieirea vesnica. In fata marelui standard al Legii lui Dumnezeu nu exista nuante de gri, ci doar alb si negru. Cel care crede ca poate trai intre cele doua cai, intr-o zona neutra, se inseala amarnic.

Si acum concluzia: Daca Domnul imi cunoaste calea, pentru mine e suficient sa vad doar un singur pas – cel care urmeaza. Si mai e ceva important: acest pas care urmeaza, doresc sa-l fac cu El tinandu-ma de mana. Imi este deajuns…

Lori Balogh

www.loribalogh.ro

- INFORMATII GENERALE DESPRE PSALMI -

Psalmii au reprezentat si continua sa reprezinte “Cartea de cantari si rugaciuni” a lui Israel. Aflati in “inima” Bibliei, Psalmii au fost supranumiti si “Cartea de laude” a evreilor, ocupand un loc de seama atat in spiritualitatea religiei mozaice, cat si in cea a religiei crestine.

Din punct de vedere etimologic, termenul de “psalm” provine de la cuvantul grecesc “psalmos” ( “psalmoi”, la plural )- o cantare care se canta cu acompaniamentul muzical al instrumentelor cu coarde.

In Biblia ebraica titlul cartii este Tehillim ( “laude “ ), iar in literatura rabinica se vorbeste despre Sepher Tehillim  ( “Cartea laudelor” ).

Vechiul Testament era impartit de evrei in trei parti: Legea ( Torah ), Profetii ( Nebi’im ) si Scrierile ( Kethubim ). La randul lor, Scrierile erau alcatuite, printre altele, si din cele trei carti poetice: Psalmii, Proverbele si Iov.

Nu este intamplator faptul ca din cele 283 de pasaje ale Vechiului Testament citate in Noul Testament, 116 apartin Cartii Psalmilor, ceea ce inseamna aproape jumatate din cazuri ( circa 41 % ). Mai mult decat atat, Psalmii au ocupat un loc deosebit in viata si lucrarea Mantuitorului, ei devenind parte a naturii Sale.

Daca ne referim doar la ultimele zile ale lucrarii Sale pe pamant, observam ca Psalmii au jucat un rol deosebit de important in derularea evenimentelor din preajma jertfei de pe Calvar. Dupa terminarea Cinei Sfinte din seara tradarii si vanzarii Lui, Iisus si ucenicii au intonat un psalm ( Matei 26, 30 ).A doua zi, in agonia Sa pe cruce, Mantuitorul a recitat Psalmul 22, unul dintre psalmii mesianici care profetizau despre suferintele fizice si sufletesti ale Mielului lui Dumnezeu jertfit pentru mantuirea lumii ( Matei 27, 46; Psalmul 22, 1 ). Iar dupa invierea Sa, Iisus S-a folosit  si de Psalmi pentru a dovedi ca El este Mesia cel asteptat ( Luca 24, 44 ).

Ca o curiozitate, in Cartea Psalmilor gasim atat cel mai lung capitol al Bibliei ( Psalmul 119 ), cat si cel mai scurt capitol al ei ( Psalmul 117 ). De asemenea, versetul de la mijlocul Bibliei poate fi gasit tot in “Cartea de laude”: Psalmul 118. 8

“Mai bine sa cauti un adapost in Domnul, decat sa te increzi in om”

Ideea ca Psalmii sunt opera lui David a intrat in constiinta omenirii. Cu toate acestea, Psalmii au mai multi autori. Opt nume de persoane sunt amintite in preambulurile Psalmilor: David, Asaf, Core, Moise, Heman, Etan, Solomon si Iedutun. Din cei 150 de Psalmi, doar 73 pot fi atribuiti lui David. Asaf este autorul a 12 dintre Psalmi, 11 sunt scrisi de fiii lui Core, doi apartin lui Solomon ( Ps. 72 si 127 ), unul este scris de Moise ( Ps. 90 ), unul de Etan ( Ps. 89 ); iar dintre cei 50 de Psalmi anonimi, unii au fost scrisi cu siguranta de acelasi David.

Nu trebuie sa fim indusi in eroare de titlurile lor, caci acestea nu sunt o dovada sigura ca autorul lor este David. In limba ebraica exista un singur cuvant din care au fost traduse prepozitiile “de” si “pentru”, precum si pronumele “lui”.  Asadar, un psalm al “lui” David poate fi si un psalm “pentru” David, scris de altcineva. Unii cercetatori moderni neaga faptul ca David a fost autorul principal al cartii. Cu toate acestea, intotdeauna s-a considerat ca David este autorul principal al acestor bijuterii literar-spirituale. Un argument puternic in acest sens este faptul ca David a fost un poet si muzician in toata puterea cuvantului ( 1 Samuel 16, 15-23; 2 Samuel 23, 1; Amos 6, 5 ). Chiar si autorii Noului Testament il recunosc pe David ca principal autor.

Se crede ca pe vremea lui David existau deja Psalmi scrisi din timpuri stravechi. El insa a imbogatit Cartea Psalmilor in mod considerabil. Se crede ca fiecare generatie ulterioara a contribuit la imbogatirea cartii, pentru ca, pe vremea lui Ezra, cartea sa fie terminata in forma ei actuala.

Cartea Psalmilor este impartita in cinci parti, imitand Pentateucul: I ( Ps. 1-41 ), II ( Ps. 42-72 ), III ( Ps. 73-89 ), IV ( Ps. 90-106 ), V ( Ps. 107-150 ). Exista si subgrupe: Psalmii fiilor lui Core ( Ps. 42-49 ) , ai lui Asaf ( Ps. 73-83 ), Psalmii treptelor ( Ps. 120-134 ).

Din punct de vedere al continutului, Psalmii se clasifica in mai multe categorii:

- mesianici ( contin profetii cu privire la Mesia ). Cei mai evidenti dintre acestia sunt : Ps. 2 ( dumnezeirea si domnia universala a lui Mesia ), Ps. 16 ( invierea lui Mesia ), Ps. 22 ( suferintele lui Mesia ), Ps. 45 ( mireasa si tronul vesnic ale lui Mesia), Ps. 110 ( Mesia – Rege si Preot vesnic ), Ps. 118 ( respingerea lui Mesia de catre conducatorii natiunii ), etc.

- istorici, care redau aspecte din viata poporului evreu ( Ps. 46, 68, 79,105, 106, 114 )

- de pocainta si consacrare ( Ps. 6, 32, 38, 51, 102, 130, 143 )

- de natura ( Ps. 8, 19, 29, 104 )

- didactici ( Ps. 1, 15, 34, 71 )

- de calatorie ( Ps. 120-134 )

- de imprecatie ( Ps. 35, 52, 69, 83, 109 )

Din raportul biblic aflam ca David avea o orchestra uriasa, alcatuita din 4000 de instrumentisti  ( vezi 1 Cronici 23, 5 ), avand menirea sa aduca laude Domnului. Dintre instrumente, unele erau cu coarde ( harpa si psaltirea ), altele erau de suflat ( flautul, fluierul, cornul, trompeta ), iar altele erau de percutie ( tambalul, tamburina ). David a fost un om de o sensibilitate profunda si de o noblete remarcabila, adorandu-L pe Iehova cu intreaga lui fiinta. Sub conducerea sa inteleapta, muzica a cunoscut o perioada infloritoare in Israel.

Starea de spirit care caracterizeaza aproape toti Psalmii este bucuria. Nesfarsitele necazuri prin care a trecut David nu au reusit sa-i stinga bucuria in Domnul, Dumnezeul sau. Lauda a fost mereu pe buzele si in inima lui, chiar daca cuptorul incercarilor era incins la maximum. Increderea lui David in Dumnezeu este atitudinea dominanta care razbate din intreaga carte. Indiferent de ocazie, fie ca era una de bucurie , fie ca era una de necaz, David alerga cu incredere la Dumnezeu. El a trait realmente alaturi de cer.

Psalmii sunt adresati fiecarei stari sufletesti. Sunt psalmi pentru cei dezamagiti, pentru cei incercati, pentru cei bolnavi, pentru cei disperati, pentru batrani…Ei vobesc despre pacat si iertare, despre boala si insanatosire, despre tristete si mangaiere, despre slabiciune si putere.

Incepand cu expresia “ Ferice de omul…” ( Ps. 1, 1 )  si incheind cu expresia “Laudati pe Domnul” ( Ps. 150, 6 ), Cartea Psalmilor ne aduce o veste buna in tot cuprinsul ei: omul pacatos mai are o sansa la fericire. Dumnezeu a gasit o solutie la problema pacatului si i-a redeschis omului calea spre fericire.

O multime de secrete ale fericirii ne sunt prezentate in psalmi. Insa unul subliniat in mod deosebit este lauda adusa lui Dumnezeu. De abia atunci se regaseste omul pe sine, isi regaseste menirea, demnitatea si fericirea , de abia atunci isi umple golul sufletesc , cand Il gaseste pe Dumnezeu si isi recunoaste dependenta fata de El, laudandu-L. Fericirea omului nu este posibila fara recunoasterea maiestatii Creatorului, a desavarsirii caracterului Sau, a dreptatii procedeelor Sale si a iubirii actiunilor Sale. Toate aceste lucruri le invatam calatorind pas cu pas prin marele univers al Psalmilor.

Lori Balogh

www.loribalogh.ro

- INTRODUCERE -

Nu  voi uita niciodata cuvintele unui om al lui Dumnezeu care, intr-un moment de deschidere sufleteasca, mi-a marturisit ca nu a inteles niciodata Psalmii pana cand nu a trecut el insusi prin experientele traite de autorii lor. Atunci nu i-am dat crezare deplina. Eram tanar si credeam ca inteleg Psalmii destul de bine…Acum insa, dupa ce au trecut ceva ani peste mine ( sau eu am trecut prin ani ! ), ii dau deplina dreptate acelui om…

Acum pot marturisi ca nu am inteles niciodata mai bine Psalmul 19 ca atunci cand, aflat pe culmea Iezerului Mare , la ivirea zorilor, am privit ca fermecat  rasaritul unui soare care se inalta maiestos deasupra unui ocean de nori amestecati cu creste ale muntilor.  Sau cand, in amurg, am avut  privilegiul de a admira un apus de soare peste Piatra Craiului – un tablou unic in care muntele parea de foc.

“Cerurile spun slava lui Dumnezeu

Si intinderea lor vesteste lucrarea mainilor Lui.

O zi istoriseste alteia acest lucru;

O noapte da de stire alteia despre El.

Si aceasta, fara vorbe,  fara cuvinte al caror sunet sa fie auzit;

Dar rasunetul lor strabate tot pamantul

Si glasul lor merge pana la marginile lumii.

In ceruri, El a intins un cort soarelui

Si soarele, ca un mire care iese din odaia lui de nunta,

Se arunca in drumul lui cu bucuria unui viteaz.

Rasare la un capat al cerurilor

Si ispraveste drumul la celalalt capat;

Nimic nu se ascunde de caldura lui…” ( Psalmul 19, 1-6 )

Un om care traieste intreaga lui viata in “jungla” de beton, sticla si asfalt a marilor orase nu va intelege niciodata frumusetea acestui psalm.

Nu am inteles niciodata puterea incurajatoare a Psalmului 20 pana cand, aflat la capataiul unui accidentat grav si cautandu-mi cuvintele pentru a-l incuraja, am deschis Biblia si am citit acest psalm la despartire, ca o rugaciune indreptata spre tronul Celui Sfant.

“ Sa te asculte Domnul in ziua necazului,

Sa te ocroteasca Numele Dumnezeului lui Iacov,

Sa-ti trimita ajutor din locasul Sau cel Sfant

Si sa te sprijineasca din Sion…

Sa -ti dea tot ce-ti doreste inima

Si sa-ti implineasca toate planurile tale…” ( Psalmul 20, 1-2. 4 )

Cel ce nu simte compasiune fata de semenul sau aflat in nenorocire nu va intelege niciodata frumusetea si profunzimea acestui psalm.

Am iubit Psalmul 91 intotdeauna. Insa niciodata nu l-am inteles mai profund ca atunci cand, in timpul Revolutiei din ’89, doua gloante ne-au trecut pe langa ureche, fara sa ne atinga pe niciunul din noi. Eu, sotia si copilul eram singuri pe strada in acele momente… Providenta divina a facut ca, inainte de a iesi in bataia armelor, sa  citim chiar cuvintele acestui psalm, dupa care ne-am predat in mainile Domnului, cerand in rugaciune ocrotirea Lui.

“ Cel ce sta sub ocrotirea Celui Prea Inalt

Si se odihneste la umbra Celui Atotputernic

Zice despre Domnul: “El este locul meu de scapare si cetatuia mea,

Dumnezeul meu in care ma incred !”…

Nu trebuie sa te temi nici de groaza din timpul noptii,

Nici de sageata care zboara ziua,

Nici de ciuma care umbla in intuneric,

Nici de molima care bantuie ziua ‘namiaza mare.

O mie sa cada alaturi de tine si zece mii la dreapta ta,

Dar de tine nu se va apropia.

Doar vei privi cu ochii si vei vedea rasplatirea celor rai…” ( Psalmul 91 , 1-2. 5-8 )

In vremuri de pace si liniste , e greu sa intelegi  si sa traiesti frumusetea fagaduintelor divine din acest psalm.

Cine poate intelege Psalmul 66 mai bine decat acela care trece prin suferinte repetate, simtind cuptorul incercarilor incins la maximum ?

“Caci Tu ne-ai incercat, Dumnezeule,

Ne-ai trecut prin cuptorul de foc ca argintul;

Ne-ai adus in lat si ne-ai pus o grea povara pe coapse.

Ai lasat pe oameni sa incalece peste capetele noastre;

Am trecut prin foc si prin apa;

Dar Tu ne-ai scos si ne-ai dat belsug.” ( Psalmul 66, 10-12 )

Un “crestin” care se asteapta sa ajunga in Imparatia cerurilor purtat pe perne de puf si pe pat de flori nu va intelege niciodata acest psalm.

Cine poate intelege Psalmul 22 mai bine decat acela care se opreste mereu in fata crucii Domnului Christos, meditand la marea Lui jertfa ?

Poate intelege cineva Psalmul 8 daca nu traieste , asemenea psalmistului David, acelasi simtamant al micimii fata de imensa Creatie a lui Dumnezeu ?

Poate cineva intelege imensa bucurie traita de autorul Psalmului 150, daca el insusi nu obisnuieste sa-L admire si sa-L laude pe Creator ?

Psalmii ne pun in fata unui adevar verificat de milenii: Pentru a fi intelesi, ei nu trebuie doar sa fie cititi; ei trebuie sa fie traiti. Un intreg univers sufletesc se ascunde in versurile scrise cu trei milenii in urma. Dar oare mai sunt actuale aceste trairi ? Omul societatii postmoderne se mai regaseste in acest labirint de trairi, emotii si sentimente pe care le regasim in Psalmi ?

Cu siguranta ca da ! Omul, in esenta lui, este acelasi. “Nimic nou sub soare !” ( Eclesiastul 1, 9 ) Durerile, bucuriile, framantarile, esecurile, satisfactiile, temerile, aspiratiile, poverile si tot ce alcatuieste universul sufletesc al omului au ramas , in esenta , neschimbate de-a lungul timpului.

De aceea, neschimbata este si nevoia lui dupa Dumnezeu…

Calatoria prin “tara Psalmilor” este de fapt o “calatorie” in propriile noastre fiinte. La citirea fiecarui vers nou ne regasim pe noi insine , repetand, poate la o alta scara, experientele de viata ale autorilor acestor bijuterii literar-spirituale.

Ce bine e sa nu te simti singur in anumite momente din viata ! Cand constati ca si altii au trecut pe acelasi drum, uneori pietros si plin de suferinte, dar care au reusit, esti cu mult mai motivat sa continui lupta vietii, alaturi de Cel care ne-a promis: “Nicidecum n-am sa te las; cu niciun chip nu te voi parasi”  ( Evrei 13, 5 )

Va urez sa aveti o “calatorie” placuta, dar mai ales utila, prin “tara celor 150 de izvoare de intelepciune” – Cartea Psalmilor.

Lori Balogh

www.loribalogh.ro