Ce citim ?Apostolul Pavel sfătuiește pe Timotei, tânărul său colaborator, să dea atenție “la citire” (I Timotei 4,13). Nu precizează dacă se referă la alegerea cărților sau la grija de a se cultiva prin lectură. Probabil că amândouă sunt incluse. Recomandarea este inspirată și trebuie luată în serios de oricine.
Nu există scriitor care să nu fie mai întâi un cititor. Calitatea artistică a scrierilor acestuia poate trimite la sursele inspirației lui poetice. Apariția de genii, de unicate fără precedente detectabile este încă o posibilitate, dar una extrem de rară. Principial, un scriitor este o persoană care a învățat să identifice repede o carte bună. Restul nu merită timpul și efortul de a fi citit. Nu ne vom ocupa de instrucțiunile elementare. Autorul, editura, tabla de materii, câteva citate, referințe de încredere pot fi de prim ajutor în alegere. De acestea se ocupă orice școală elementară. Ne interesează acum perspectiva din care își tratează autorul tema oferită.
Puțină istorie.
Dezbaterea pe tema citirii literaturii păgâne este documentată începând cu secolul al IV-lea, cu Augustin, Episcopul din Hippo, Africa de Nord (A.D. 355-430). Acesta a fost un om de o mare capacitate, a cărui influență a dominat Biserica peste o mie de ani, practic fără rival.
În termeni tari, el condamnă citirea literaturii scrisă de autori necreștini, ca fiind o “jertfă adusă îngerilor căzuți”, “curată deșertăciune”. Ne interesează argumentele lui.
Poveștile imaginare sunt “minciuni”. Citirea lor irosește timp prețios, care ar putea fi folosit în cercetarea Scripturii sfinte. Literatura aceasta constituie o încurajare la nelegiuire. Unii cercetători, care nu sunt de acord cu această orientare, descriu opera lui Augustin ca fiind o mărturie a pregătirii lui literare și filozofice dinaintea convertirii la creștinism. Argumentele de mai sus, preluate din volumul Mărturisiri (Confessions) par contrazise de scrierile aceluiași Augustin. Sunt și citate care explicit susțin părerea opusă.
“Nu condamn cuvintele, care … sunt ca niște vase scumpe, ci vinul erorii, care este în ele”. “Ca și tezaurele vechilor egipteni, care conțineau nu numai idoli și poveri grele, pe care poporul Israel le-a urât și le-a îndepărtat, ci și vase și podoabe de argint și de aur și haine, pe care poporul Israel le-a scos de la ei pentru a le da o întrebuințare mai bună (și au făcut aceasta nu de la ei, ci la porunca lui Dumnezeu) …, tot așa toate ramurile învățăturii păgâne conțin nu numai fantezii idolatre și superstițioase, ci și studii pentru minți liberate, care sunt mai potrivite în serviciul adevărului și sunt foarte folositoare pentru instruirea morală … Aceste comori, care au fost folosite nelegiuit și dăunător în serviciul demonilor … trebuie să fie mutate de creștini și puse la locul lor adevărat de serviciu, la predicarea Evangheliei”. (Augustin, De Doctrina Christiana).
Afirmația aceasta cere o analiză biblică și istorică, pe care nu o facem acum.Ea denotă la Augustin tensiunea dintre două poziții contrare.
Paralel cu producții literare pe teme biblice, încep să apară și altfel de lucrări. În Evul Mediu circulă unele scrieri “cavalerești”, dezvoltând două teme: Uciderea la lumina zilei pentru motive triviale, cum ar fi o jignire și adulterul. Nicio preocupare religioasă nu apare în aceste scrieri. Inventarea tiparului cu litere mobile a lui Johannes Gutenberg (A.D. 1439) deschide calea tipăririi și circulației cărților în măsură necunoscută mai înainte. Literatura socotită clasică a vechilor greci și romani este și ea răspândită alături de Biblie și de scrieri contemporane.
Mișcarea culturală respectivă este cunoscută sub numele de Renaștere. Subiectul alegerii cărților de citit devine tot mai importnt. Reforma religioasă din secolul al XVI-lea are ceva de spus și la acest capitol. Ea provoacă, de fapt, o polarizare accentuată a pozițiilor.
“Sunt convins că fără studiul literaturii teologia pură nu poate deloc să supraviețuiască … Slăbirea și căderea la pământ a literelor a provocat slăbirea și căderea la pământ a teologiei. Este cu siguranță dorința mea să fie cât de mulți posibil poeți și oratori, fiindcă pe această cale, mai mult ca pe oricare alta, oamenii sunt pregătiți să prindă adevărul sacru și să-l mânuiască îndemânatic și fericit “. ( Matin Luther, Scrisoare cître Eoban Hess.)
Trebuie precizat că în limbajul Evului Mediu termenul “poezia” desemna literatura, atât în versuri, cât și în proză. Puritanii au reprezentat în Anglia și în așezările americane ceea ce erau Anabaptiștii în Europa. Ei susțineau continuarea Reformei religioase începută de Luther și de alții. Găsim la Puritani ambele poziții privind literatura. Ei au fost în fruntea mișcării pentru închiderea teatrelor. Baxter, un recunoscut conducător puritan din secolul al XVII-lea, sfătuia pe oameni să citească Biblia și dacă le rămâne timp, să citească istorie și știință. Ei trebuie “să se păzească de otrava scrierilor de dragoste deșartă, a pieselor de teatru și a povestirilor false, care pot fermeca fantezia și corupe inima” . El mărturisește că în tinerețe ajunsese dependent de romane de dragoste și de teatru.
O poziție diferită ia Sir Phillip Sidney. El arată că Biblia conține literaură de imaginație (Psalmii și Cântarea Cântărilor) și că Domnul și proorocii au folosit parabole. Filozoful oferă niște noțiuni abstracte, greu de înțeles, istoricul spune ce a fost, nu ce trebuia să fie. Literatura însă le dă trup la amândouă. Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu și creind o lume din imaginația lui, scriitorul urmează exemplul Celui care l-a făcut. Argumentul este cunoscut mai ales după titlul imago Dei (în limba latină), “după imaginea”, “după asemănarea cu Dumnezeu”.
În secolele următoare se repetă și se dezvoltă argumentele de mai înainte. Între ele este convingerea că literatura este o școală a virtuții. Expresia “năravuri îndreptați” din încurajarea tinerilor scriitori români din secolul al XIX-lea este o ilustrare a circulației acestei idei. Argumente mai distilate în favoarea literaturii, fără distincție între o sursă creștină și una necreștină ar putea fi adăugate. Dar este momentul să încercăm o scurtă evaluare a câtorva dintre argumentele prezentate.
Pregătire pentru o concluzie.
Ne uităm mai întâi la câteva argumente folosite împotriva citirii/scrierii de literatură beletristică.“ Povestirile imaginare sunt minciuni” (Augustin). Raționamentul este fals. Afară de cazul că scriitorul afirmă că întâmplarea povestită este reală și aceasta nu corespunde adevărului, cititorii știu că au în față un produs al imaginației. De asemenea apare aici răspândita definiție incorectă a minciunii. Minciuna este încercarea de a înșela pe cineva, pentru a obține în schimb un avantaj sau pentru a se desvinovăți. Imaginarea și descrierea unui scenariu, posibil sau imposibil,nu este minciună.
“Citirea literaturii imaginare irosește timp prețios, care ar putea fi folosit mai bine”(Augstin, Baxter, etc.). Argumentul acesta are meritul lui. El a fost preluat și de Biserica Adventiștilor. Se cer însă clarificări suplimentare. Mai întâi trebuie ținut cont că există cărți bune, după cum există și cărți rele. Deosebirea dintre cărți bune și cărți rele sau proaste cere un alt spațiu pentru prezentare. Deocamdată ajunge să știm că majoritatea cărților și revistelor care se tipăresc sunt maculatură, fără vreo valoare morală sau culturală.
Întră în ecuație motivul citirii textului sau cărții respective. Nevoia de documentare este un motiv diferit de lectura pentru plăcere. Ca să înțelegi ce a fost realismul și să iei cu bine un examen de Literatură universală nu este nevoie să citești zecile de romane scrise de Balzac. Dacă însă genul de literatură despre care vorbim crează dependență, un bec roșu se aprinde într-un creier luminat de Cuvântul lui Dumnezeu. Stă scris: “Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine” (I Corinteni 6,12). Riscul creării dependenței trebuie luat în considerare în formularea răspunsului privind literatura.
Există dependență de Biblie? Categoric, în sensul discutat, nu există așa ceva. Dependența de care ne temem și pe care căutăm să o prevenim este o formă serioasă de pierdere a controlului de sine. Dependenții de alcool, tutun, sau alte droguri sunt victime neputinioase ale viciului lor. Ei sunt conștienți că își fac rău lor și familiilor lor, dar nu au puterea să se oprească. Dependența de literatură sensuală (romane de dragoste), sau de literatură excitantă (poilițistă, de aventuri, etc.) este parte din dependența mai largă de plăceri. Niciuna din caracteristicile dependenței de vreun viciu nu se poate aplica la atașamentul credinciosului de Biblie. Decizia lui de a deschide Cuvântul lui Dumnezeu trebuie reînoită mereu. Hotărârea de azi nu ajunge pentru mâine. Nu există resiune în această zonă. Dragostea adevărată și curată apropie și leagă pe viață, dar nu crează dependență neuro-patologică.
Înapoi la argumente. S-a susținut totdeauna că literatura trebuie și poate să fie o școală a virtuții, nu doar să comunice informații. De partea cealălaltă s-a trimis la scene și imagini păcătoase care sunt prezente în literatură. Acestea sunt o școală a nelegiuirii, nu a virtuții. La acest argument s-a răspuns recent cu un citat din Sidney: “Cărțile de filozofie și de teologie care propagă eroarea dezvoltă discernământul, care este mai de preferat decât orbirea”. Aplicată, ideea aceasta înseamnă că “literatura, chiar cea care dă impresia de imoralitate, ne pregătește pentru viață, fiindcă învățăm care sunt momelile vrăjmașului. Cine vrea să evite corupția evitând cărțile, devine ridicol” (D. T. Williams).
Această apărare a literaturii contravine fățiș Bibliei și experienței seculare. De la început, Dumnezeu a căutat să-l ferească pe om de cunoașterea răului. Parte din ispita adresată Evei a fost promisiunea că încălcând voia Creatorului omul va fi “ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul” (Geneza 3,5). Experiența, lungă și amară, a demonstrat că urmarea cunoașterii binelui și răului a fost nu că omul a ajuns ca Dumnezeu, ci din ce în ce mai mult ca Diavolul însuși. Ca exemplu secular să considerăm teatrul. Din spectacolele teatrale se reține nu învățătura morală (în cazul că există vreuna), ci comicul, imoralul și indecentul.
Lumea teatrului nu este niciodată, de nimeni, oferită ca model de moralitate și virtute. Literatura care conține imagini și scene ale păcatului nu poate fi apărată în numele virtuții. Aceste scene pot înscrie în conștiința cititorului sau spectatorului dorințe păcătoase comparabile. Fără vreo cenzură din afară, niciun credincios nu își va găsi plăcerea într-o astfel de literatură. Această respingere aproape organică a credinciosului față de scene de murdărie morală și de violență este inspirată și alimentată de Cuvântul lui Dumnezeu
“.Încolo frații mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de primit orice faptă bună și orice laudă, aceea să vă însuflețească”(Filipeni 4,8). Nu găsim la Domnul Hristos, nici la apostolii trimiși de El, vreo urmă de interes pentru tragediile grecești, pentru comediile lui Aristofan, sau pentru poeziile de dragoste ale lui Ovidiu.
Aceste observații pot ajuta la înțelegerea preferinței pentru o anumită literatură.
Titus Cazan
Sursa: www.tituscazan.com
