Cele sapte biserici din Apocalipsa
Introducere
Cele sapte orase catre bisericile carora a scris Ioan de pe Insula Patmos binecunoscutele sale epistole se aflau in vestul Asiei Mici. Doua dintre ele, Efes si Smirna, erau mari orase portuare. Trei, Tiatira, Filadelfia si Laodicea, fiind centre de industrie si comert pentru regiunea unde se aflau situate, se bucurau de o mare prosperitate si importanta economica. Sardes si Pergam, foste capitale ale unor regate puternice, pe vremea lui Ioan erau inca importante centre politice.
Toata regiunea in care se gaseau cele sapte biserici din Apocalipsa este bogata in rapoarte istorice din perioada timpurie a erei crestine si a jucat un rol insemnat in istoria antica. Dintre elementele istorice importante, doar putine pot fi mentionate in acest scurt articol.
Multe din cetatile de pe litoralul apusean al Asiei Mici au fost intemeiate de triburile din Anatolia, dar inca de timpuriu ele au fost preluate de catre colonistii greci. Din aceasta cauza, Anatolia de vest a avut parte, timp de mai multe secole, de o puternica cultura greaca. In secolele al VI-lea si al VII-lea i.d.Hr. puternicul regat Lidia, care stapanea peste mai mult de jumatate din Asia Mica, isi avea capitala la Sardes, una din cele sapte cetati din Apocalipsa.
Regatul acesta a facut loc stapanirii persilor atunci cand Cir l-a biruit pe Croesus si a luat, in anul 547 i.d.Hr., capitala acestuia, desi fusese socotita o fortareata de necucerit. De-a lungul urmatoarelor doua secole greci de pe tarmurile de vest ale Asiei Mici au dus o lupta continua, dar aproape fara succes, impotriva conducerii persane, pana cand Alexandru cel Mare i-a eliberat de jugul persan.
Perioada elenistica de dupa moartea lui Alexandru a cunoscut de asemenea multe actiuni militare. In aceasta perioada a fost intemeiat bogatul regat al Pergamului. El a stapanit aceasta regiune timp de aproape 150 de ani, pana cand a fost luata in primire de catre Roma, in secolul al II-lea i.d.Hr. Timp de mai bine de patru secole Roma a administrat-o sub numele de „Provincia Asiei”, avand capitala la Pergam.
Aceasta a fost perioada cand unele orase, ale caror nume ne este bine cunoscut din cartea Apocalipsei, s-au bucurat de cea mai mare glorie si bogatie. Ele au trecut de asemenea printr-o importanta transformare religioasa, cand paganismul a cedat in fata religiei crestine. Apostolul Pavel a fost probabil primul misionar crestin care a adus Evanghelia in Asia Mica.
In decursul diferitelor sale calatorii misionare el a vizitat unele din orasele acestui tinut (Faptele Apostolilor 18,19; 19,1; 20,17; 1 Timotei 1,3), si timp de trei ani a locuit in unul din ele, si anume in Efes (Faptele Apostolilor 20,31). Din acest oras Evanghelia s-a raspandit repede in alte locuri importante din vestul Asiei Mici. Bisericile din cel putin doua orase ale acestui tinut au fost favorizate, primind de la Pavel scrisori personale – Colose, Efes (vezi Introducerea de la Epistola lui Pavel catre Efeseni) si Laodicea (Coloseni 4,13).
Mai tarziu Efesul a devenit pentru multi ani centrul bogatei activitati pastorale a lui Ioan, pana cand lucrarea acestuia a fost oprita de persecutia de care au avut parte crestinii in timpul domniei lui Domitian, catre sfarsitul secolului I. Dupa ce a fost torturat, batranul apostol a fost exilat pe Patmos, o micuta insula din Marea Egee (vezi capitolul Ioan pe Insula Patmos). Pe Patmosul vulcanic si stancos, care se afla la o departare de 35 de mile de coasta Asiei Mici si cam la 50 de mile de Efes, apostolul a privit in viziune istoria bisericii crestine de-a lungul istoriei pana la sfarsitul timpului, si tot pe Patmos a primit solii pentru cele sapte biserici (vezi Apocalipsa 2,3).
Dupa ce in secolul I d.Hr. apostolii si alti misionari au pus o buna temelie, timp de mai multe secole Asia Mica a devenit o fortareata a crestinismului. Aceasta regiune a dat unii din parinti bisericesti vestiti, si tot aici s-au tinut cateva importante sinoade bisericesti. Insa treptat crestinismul rasaritean si-a pierdut vitalitatea si taria spirituala, drept urmare nemaifiind in stare sa reziste invadatorilor necrestini, care de-a lungul Evului Mediu au atacat cu hotarare Asia Mica si care in cele din urma au pus stapanire pe intregul tinut. Ultimii care au venit au fost turcii, care nu doar ca au ocupat tara, dar, fiind musulmani, au smuls atat de tare din radacina crestinismul incat astazi, desi se pot gasi ruine ale bisericilor crestine, in cele mai multe orase mai sunt folosite decat putine sanctuare crestine.
Orasele celor sapte biserici se gasesc destul de aproape unul de altul. Distanta dintre oricare din aceste biserici si vecina ei cea mai apropiata nu depaseste niciodata 50 de mile, iar distanta in linie dreapta dintre biserica cea mai nordica, Pergam, si biserica cea mai sudica, Laodicea, este de numai 100 de mile. In harta din fata p. 33, din Vol. VI, se poate observa ca ele sunt asezate in asa fel incat pot fi vizitate in ordinea prezentata in Apocalipsa 2 si 3, fara a mai fi nevoie sa faci cale intoarsa.
Din cele mai vechi timpuri au existat drumuri practicabile intre cele sapte orase, iar in timpul perioadei persane, dupa cum marturisesc autorii clerici, au fost construite sosele excelente. Romanii, care in lumea antica erau cunoscuti ca mari constructori de drumuri, de asemenea au imbunatatit si au extins sistemul existent de drumuri. De aceea, pe vremea apostolilor conditiile de calatorie intre cele sapte biserici erau relativ bune. Dar dupa caderea Imperiului Roman drumurile au ramas neglijate.
Secole de-a randul turistii s-au plans de drumurile rele din Asia Mica, care faceau calatoria extrem de grea si obositoare. Conducerea actuala insa face eforturi serioase pentru a remedia aceasta situatie. In ziua de azi unele drumuri sunt bune, dar altele sunt inca atat de rele incat, pe timp de iarna, sunt aproape impracticabile pentru vehiculele moderne.
Partea de vest a Asiei Mici este o regiune favorizata de natura. Deoarece este aproape de Marea Mediterana, clima este destul de blanda. Orasele de pe litoral, ca de pilda Efes, Smirna si Pergam, se bucura de un climat placut in tot timpul anului. Orasele din interior, ca Laodicea si Filadelfia, desi se bucura in mare parte de climatul continental al regiunii deluroase a Turciei, cu putina zapada in timpul iernii, sunt totusi destul de aproape de Mediterana pentru a beneficia de vanturile ei calde, in cea mai mare parte a anului. Tinutul este muntos, iar unele locuri sunt foarte accidentate. Agricultura este prospera. Cresc fructe de nord, ca de pilda cirese, mere, capsune, caise, dar si masline si curmale, fructe tipice zonei mediteraneene.
Acest tinut este udat de cateva rauri de marime mijlocie, dintre care unele poarta nume vestite in istoria antica. Unul din ele, Maeander, curge catre mare atat de serpuit incat numele lui a fost imortalizat in expresia „a face meandre”, care este folosita cu privire la cursul serpuit al unui rau, ca cel al Iordanului din Palestina.
Efes
Biserica crestina din Efes a fost prima care a primit o epistola de la Ioan, in timp ce era exilat pe Insula Patmos. Orasul acesta avea prioritate si in multe alte privinte. In timpul Imperiului Roman, impreuna cu Alexandria din Egipt si cu Antiohia din Siria, Efesul avea onoarea de a fi unul din cele mai mari si mai insemnate orase din Rasarit. Dar era onorat in primul rand pentru ca aici avea unul din cele mai mari si mai importante temple ale antichitatii, Artemision, dedicat zeitei Artemis, pe care romanii o numeau Diana.
Spre deosebire de alte orase antice vestite din vestul Asiei Mici, Efesul zace acum in ruine, fiind parasit. In apropiere se afla doar un sat turcesc, care de-abia isi taraste zilele, cu numele de Aya Soluk, o denaturare a numelui Hagios Theologos, „sfantul teolog”, un titlu dat mai intai lui Ioan si apoi transferat orasului. Astazi numele lui oficial este Seljuk. Satul acesta se afla la aproximativ 45 mile la sud de Izmir (Smirna) si la el se poate ajunge pe sosea sau cu trenul.
In Seljuk se pot vedea ruinele unui vechi apeduct, care pe vremuri aproviziona Efesul cu apa. La vest de sat se afla dealul sfant al Efesului, pe al carui varf se afla acum ruinele unui castel bizantin, in timp ce ruinele Bazilicii Sfantul Ioan Teologul se gasesc pe coastele sudice ale acestui deal. La inceput pe locul acesta se afla numai o capela mica, unde, conform traditiei, fusese ingropat Ioan, dar in locul ei imparatul Iustinian (527-565 d.Hr.) a inaltat o bazilica mareata, cu o lungime de 370 picioare. In frumusete si marime biserica aceasta era intrecuta numai de Hagia Sofia de la Constantinopol. La fel ca multe alte biserici din Asia Mica, aceasta bazilica zace acum in ruine, iar din zidurile si stalpii ei de marmura nu au ramas decat ramasite.
La sud-est de Bazilica Sfantul Ioan se afla ruinele monumentalei moschei a sultanului Isa I, o constructie de 197 pe 193 picioare, inaltata in secolul al XIV-lea, iar langa ea este locul unde a fost situat vestitul Artemision, acum o adanca depresiune in pamant, care in unele perioade ale anului este plina cu apa. Daca Serviciul Antichitatilor nu ar fi asezat o tablita care sa atraga atentia turistilor ca acolo a fost marele templu al Dianei, cea mai mare parte a vizitatorilor ar trece pe langa acel loc fara sa stie ca pe vremuri acolo s-a aflat cea mai vestita constructie a antichitatii. Templul acesta a fost distrus complet, incat a fost uitat pana si locul unde s-a aflat.
Intre 1863 si 1874 J. T. Wood a facut sapaturi la Efes, in folosul Muzeului Britanic, cheltuind cam opt zeci de mii de dolari. Tinta lui principala, gasirea Artemisionului, a fost atinsa abia dupa cativa ani de cercetare si dupa ce indepartase aproape 120.700 metri cubici de pamant. Si nici atunci nu a descoperit mai mult decat temeliile de piatra ale marii constructii, ingropate la 20 picioare sub moloz si pamant.
Wood a descoperit ca templul insusi fusese asezat pe o platforma, la care se ajungea urcand o scara cu zece trepte care il inconjura. Templul avea o lungime de 425 picioare si o latime de 220 picioare, acoperind de 4 ori aria vestitului Panthenon al Atenei. Avea 117 coloane (Pliniu greseste cand spune ca erau 227), inalte de 66 picioare si cu un diametru de 7 picioare. 36 din ele aveau tambure pe care erau sculptati oameni in marime naturala.
Din rapoartele antice aflam ca fostul templu al Dianei a fost construit in 120 de ani si a fost terminat intre anii 430 si 420 i.d.Hr. Se zice ca acest edificiu a fost distrus in anul 356 i.d.Hr., anul nasterii lui Alexandru cel Mare, si a fost apoi construit cu si mai mare splendoare.
Vestita statuie a Artemisei, zeita vanatorii si a fertilitatii, se afla in sanctuarul interior al templului. Unii scriitori antici au declarat ca acesta era facuta din lemn negru, in parte poleit cu aur, dar capul, bratele, mainile si picioarele fiind descoperite. Altii, ca de pilda logofatul orasului din zilele lui Pavel (Faptele Apostolilor 19,35), pretindea ca ea cazuse din cer, din care motiv unii invatati considera ca ea era facuta dintr-un meteor negru. Oricare ar fi fost materialul, statuia era un simbol al fertilitatii si din aceasta cauza corpul era acoperit cu multe mamele.
Faima Artemisionului se datora mai multor lucruri. Marimea si frumusetea arhitecturii faceau ca aceasta sa fie una din cele mai marete constructii ale antichitatii. Anticii o puneau in numarul celor sapte minuni al lumii. In plus, in Artemision se gaseau numeroase statui si alte lucrari de arta ale celor mai vestiti artisti ai lumii grecesti, contribuind la faima templului. Multi regi si oameni bogati donasera acestui templu lucrari de arta, ca daruri prin juruinta.
Acolo avea loc multe serbari legate de cultul Dianei. Cu aceste ocazii se manca si se bea mult, si se petreceau lucruri josnice din punct de vedere moral. Cea mai spectaculoasa dintre aceste sarbatori dura cateva zile, avand loc in luna Artemisios (martie-aprilie), care era dedicata Artemisei. In timpul acestei luni in oras veneau multi vizitatori, si se poate ca intr-o asemenea ocazie a izbucnit revolta impotriva lui Pavel (vezi Faptele Apostolilor 19). Templul mai era cunoscut si ca un loc unde refugiatii politici primeau azil, un privilegiu foarte apreciat in antichitate. Mai mult chiar, una din bancile cele mai bogate si cele mai iscusit conduse ale antichitatii era administrata de catre preotii acestui templu. Rezultatul era ca mari sume de bani erau adapostite in ascunzatorile lui.
De aceea, nu e greu de imaginat ca orice incercare de a submina autoritatea si faima acestei institutii avea de intampinat o opozitie extrem de darza din partea populatiei Efesului si din partea tuturor celor care erau interesati in perpetuarea sistemului acestui oras. Inscriptiile antice si logofatul Efesului numeau aceasta cetate neokoros, „pazitoarea templului” (Faptele Apostolilor 19,35), sau „custodele” marii Artemis, un titlu de care efesenii erau foarte mandri. De aceea, atunci cand activitatea lui Pavel la Efes a facut sa scada veniturile celor care isi castigau existenta pe urma cultului Artemisei, rezultatul a fost o mare rascoala.
Desi Pavel, care petrecuse aproape trei ani lucrand in Efes, a plecat imediat dupa aceasta revolta, samanta semanata de el a adus o recolta imbelsugata, si dupa doua secole intregul tinut era increstinat (vezi harta din fata p. 337). In consecinta, templul Dianei si-a pierdut insemnatatea, iar cand a fost ars de catre goti in anul 262 d.Hr., influenta lui era redusa asa de tare incat nu a mai fost recladit.
Coloanele lui de marmura au fost date jos si folosite la construirea bisericilor crestine, unele din ele chiar departe, la Constantinopol. Ceea ce a mai ramas din aceasta mare minune a lumii a fost folosit de populatia locala ca o cariera de piatra. Marile ei blocuri de piatra fie au fost taiate in bucati si folosite la construirea de case, fie au fost arse in cuptoarele de var. In cele din urma locul unde fusese templul a fost acoperit cu moloz si a fost dat uitarii, pana cand, in timpurile moderne, Wood l-a redescoperit.
In sud, nu departe de locul unde a fost Artemisionul, incep ruinele orasului propriu-zis, care pe vremea apostolului Pavel era cel mai mare din Asia Mica. Pe baza dovezilor existente s-a stabilit ca in secolul al II-lea d.Hr. Efesul avea o populatie de 225.000 de oameni. In timpul dominatiei romane orasul a crescut foarte mult in marime.
Vechiul Efes, situat pe malul stang al raului Cayster, langa un mic golf care forma un liman natural, era un important centru comercial. El isi datora importanta nu atat raului Cayster, care nu era nici cel mai lung, nici cel mai important rau al Asiei Mici, cat unei pozitii geografice avantajoase, intre doua din cele mai importante rauri care udau un bogat tinut agricol – Maeander, la sud, si Hermus, la nord. Din acest motiv, in Efes aveau loc multe afaceri prospere, viata economica activa transformand cetatea aceasta in una din cele mai bogate ale antichitatii.
In vechime, venind de la Artemision, vizitatorul intra in cetate prin Poarta lui Koressos, de la care au mai ramas doar unele vestigii fragmentare. Chiar alaturi se afla ruinele stadionului si cele ale gimnaziului lui Vedius – in fiecare oras grecesc important erau mai multe gimnazii – unde tinerii se antrenau in vederea jocurilor atletice.
Mergand mai departe pe soseaua moderna care trece prin vechiul oras, vizitatorul ajunge repede la Teatrul cel Mare, destul de bine pastrat, probabil cel mai mare din Asia Mica. Era o constructie monumentala, ale carei 66 de randuri de scaune erau construite pe partea vestica a muntelui Pion. Incapeau 24.500 de spectatori. Orchestra avea un diametru de 100 picioare, in timp ce amfiteatrul avea un diametru de 650 picioare.
Scena s-a prabusit, dar stalpii care o sprijineau sunt inca in picioare, ca si o parte din zidul sculptat din spatele ei, care in vechime avea trei etaje. In acest mare amfiteatru, unde se tineau adunarile politice, a avut loc revolta impotriva apostolului Pavel, descrisa in Faptele Apostolilor 19,23-41. Ori de cate ori exista vreo problema importanta de discutat, poporul se ducea la teatru pentru a auzi dezbaterea si pentru a face cunoscut administratiei hotararile lui (vezi ilustratia din fata p. 353, Vol. VI).
Faptul ca scaunele teatrului erau asezate pe povarnisurile naturale, acolo unde erau la dispozitie dealuri sau munti, simplifica constructia si imbunatatea mult acustica. De pe cel mai de sus rand de scaune al teatrului se pot vedea foarte bine vestigiile vechii cetati si vecinatatile ei. La nord curge serpuit raul Cayster. Ceva mai aproape, in partea ascunsa de pomi si tufisuri, se afla ruinele masive ale bisericii Sfanta Maria, in care s-au tinut doua vestite sinoade bisericesti, cel din anul 431 d.Hr., cand Maria a fost declarata oficial mama lui Dumnezeu, si asa numitul Sinod Talharesc, din anul 449 d.Hr.
In partea de jos a teatrului incepe Arcadiana, o strada de 36 picioare, cea mai importanta legatura intre centrul orasului si vechiul port din vest. Pavajul alb de marmura al strazii straluceste in lumina soarelui. Inca mai exista vestigiile strazilor strajuite de coloane, care noaptea erau luminate. La capatul Arcadianei, unde se afla portul, astazi sunt campii luxuriante, mai fertile decat oricare altele din vecinatate, intrucat au fost formate din pamantul aluvionar adus de raul Cayster.
Coasta actuala a Marii Egee se gaseste cam la trei mile mai departe inspre apus. Innamolirea limanului, pe care cei din antichitate nu au fost in stare sa o previna, in ciuda eforturilor sarguincioase, a fost unul din motivele declinului orasului Efes ca important centru mercantil si a abandonarii lui cu timpul.
In vest, in spatele vechiului port, se inalta dealul Astyages, pe colinele caruia se afla o veche constructie, despre care, conform traditiei, se spune ca este inchisoarea in care a fost detinut Pavel. Insa nu exista nici o dovada intemeiata cum ca apostolul ar fi fost inchis in Efes. La sud se gaseste muntele Koressos, pe a carui creasta se afla vestigiile cetatii elene, al carei zid inconjura pe vremuri Efesul pe o distanta de 36.000 picioare si imprejmuia o suprafata de 1.027 acri.
In valea dintre muntele Koressus si muntele Pion se afla ruinele cladirilor publice ale cetatii antice. Printre acestea se numara marea agora, adica „piata”, Serapeumul, un templu dedicat zeului egiptean Serapis, biblioteca lui Celsus, mari bai romane, apeducte care aduceau apa din munti in cetate, odeum, care era „o mica sala de muzica”, si altele.
Agora, piata, era centrul vietii sociale si economice al fiecarei cetati vechi, iar marimea agorei din Efes, din care numai cateva parti au fost excavate, arata cat de importanta trebuie sa fi fost cetatea. Ea era pe toate laturile flancata de trotuare cu coloane, in spatele carora erau pravalii. Unele din acestea au fost scoase la iveala prin sapaturi, iar unele au fost chiar reconstruite, asa incat vizitatorul modern poate sa priveasca vechea lor infatisare. Dar ce contrast intre trecut si prezent!
Candva locul acesta era centrul aglomerat al unui oras populat, in care vizitatorul putea sa vada cladiri si statui frumoase, ca si o viata metropolitana activa. Acum este inconjurat de coloane frante, parti de ziduri si gramezi de pamant si de moloz, inca nesapate. Nimic nu a mai ramas din viata activa si zgomotoasa care umplea candva centrul unuia din cele mai mari orase ale lumii rasaritene. Dintr-un mare arc de piatra pe care doi liberti ai lui Agripa l-au ridicat in onoarea lui Augustus si a familiei sale, cateva blocuri mari zac in agora. Inscriptia, sau dedicatia, il numeste pe Augustus pontifex maximus, sau mare preot sef al imperiului, un titlu care mai tarziu a fost preluat de catre episcopii Romei.
La sud de agora se gaseste vestita biblioteca a lui Celsus, care de-a lungul timpului a rivalizat in importanta cu cea din Alexandria. Ea consta intr-o sala de lectura si un cabinet inconjurat de bolti in care erau depozitate manuscrisele pretioase. Ruinele acestei vestite biblioteci, infiintata pe timpul lucrarii pastorale a lui Ioan, de catre unul din cei mai bogati cetateni ai Efesului, il impresioneaza pe vizitatorul modern.
Smirna
Smirna, care astazi se numeste Izmir, este unul din cele mai frumos situate orase din Asia Mica. Se afla la capatul unui golf care patrunde 30 de mile in interior si are un liman bine protejat de muntii dimprejur. Faptul ca este un oras portuar, la care au acces vase de pe ocean, dar cu toate acestea este situat in inima regiunii, i-a oferit orasului Smirna un avantaj in plus fata de alte orase din vestul Asiei Mici si a facut din el unul din cele mai importante centre comerciale ale acestui tinut. La asta se poate adauga faptul ca cetatea este situata in valea fertila a raului Meles si ca se bucura de acces la interiorul tarii si la orasele importante, cum ar fi Pergam, Sardes si Efes.
Asezarea cea mai timpurie a fost intemeiata intr-un loc la nord de orasul modern, de catre un popor anatolian numit lelagi. In jurul anului 1100 i.d.Hr. cetatea a fost populata de colonisti greci, mai intai de eolieni si mai tarziu de ionieni. Chiar si atunci cand orasul era in posesia unor puteri straine, ca de pilda lydienii, persii sau turcii, majoritatea populatiei era de obicei greaca. Locul actual ocupat de Smirna a fost ales de Lisimah, unul din generalii si succesorii lui Alexandru cel Mare. Alegand aceasta pozitie el a dovedit bun gust si o capacitate de prevedere. Construit pe colinele muntilor care inconjurau partea rasariteana a golfului Hermaic, Smirna a devenit unul din orasele cele mai importante si pitoresti ale Asiei de vest.
Clima este placuta, iar vegetatia luxurianta da farmec peisajului. Sunt maslini, chiparosi, smochini, rodii, platani si chiar si curmali. Astazi principalele produse de export sunt vestitele smochine de Smirna, tutunul, matasea si binecunoscutele covoare de Smirna. Mineralele aflate in muntii din regiune sunt, inca din antichitate, fierul, manganul, aurul, argintul, mercurul, plumbul, cuprul si antimoniul. Din minele invecinate se mai extrage si carbune moale. In antichitate o alta atractie a Smirnei erau izvoarele termale, care erau frecventate de oamenii care sufereau de artrita. Se spunea despre aceste ape ca, folosite intern, alinau tulburarile intestinale.
Asadar au existat motive excelente pentru care Smirna a devenit un oras bogat si populat. De fapt, pana la sfarsitul primului razboi mondial el era cel mai mare oras din Asia Mica, avand o populatie de aproape 250.000 de locuitori. Intrucat marele incendiu din 1922 aproape a distrus orasul si a ucis mii de locuitori, si intrucat zeci de mii de greci au fost alungati din Smirna intre 1922 si 1923, populatia a scazut. Dupa ultimul recensamant, ea se ridica la 230.000 de oameni. Nu se stie cati locuitori avea cetatea in vechime.
Deoarece orasul modern este construit peste cel vechi, astazi sunt vizibile numai putine ruine. Ramasite ale zidurilor vechiului oras ale lui Lysimachus pot fi vazute in vecinatatea Izmirului modern, unde exista si cateva ramasite ale unor apeducte pitoresti. Ruinele cetatii, care domina scena, sunt de origine bizantina, numai partile lor inferioare sunt din perioada romana si de cea bizantina. Ca cele mai multe cetati antice, in Smirna existau multe temple pagane, dar s-au gasit foarte putine vestigii ale acestora. Totusi, cand se fac sapaturi pentru temeliilor caselor noi, se descopera ocazional statui care pe vremuri trebuie sa fi apartinut acestor temple.
Ruinele cele mai interesante ale cetatii antice sunt cele ale agorei recent descoperite si excavate, care se gaseste in inima orasului modern. Multa vreme arheologii au cautat fara succes agora orasului Smirna, care pe vremuri era vestita pentru ca era singura agora construita in trei nivele. Nivelul cel mai de jos de pravalii era subteran, un alt rand de pravalii se gasea la nivelul strazii, iar al treilea era suprapus strazii cu coloane, care inconjura intreaga piata.
De la recenta descoperire a agorei s-au facut sapaturi si unele lucrari de restaurare, lucru care ofera vizitatorilor moderni o impresie vie a acestei piete, cea mai vestita din antichitate. Salile si pravaliile subterane sunt bine pastrate; de fapt unele sunt intr-o stare atat de buna incat chiar ar putea fi folosite. Din vechile structuri de la nivelul strazii se mai pastreaza acum numai cateva coloane, si orice urma a celui de-al doilea nivel a disparut de multa vreme.
Vechea populatie a Smirnei era deosebit de mandra de cetatea lor, pentru ca aici se nascuse Homer, cel mai vestit dintre toti poetii greci. Multi turisti din vechime vizitau Smirna pentru a aduce omagii in memoria acestui ilustru barbat, asa cum in alte orase mergeau pentru a se inchina unor zei vestiti.
Comunitatea crestina din Smirna a trecut prin severe si numeroase perioade de persecutie. E interesant de observat faptul ca inca din vremurile antice s-a considerat ca numele Smirna inseamna „smirna”, o rasina amara, dar aromatica, obtinuta in estul Africii si in Arabia, simbolizand amaraciune si suferinta. Invatatii moderni nu sunt de acord cu aceasta interpretare traditionala, considerand ca numele vine de la Samorna, o zeita anatoliana, careia i se aducea inchinare in acest oras. Oricare ar fi interpretarea corecta a numelui orasului, este un fapt istoric ca, dintre toti crestinii din orasele invecinate, cei din Smirna au avut cel mai mult de suferit.
Cetatea a fost distrusa de mai multe ori, uneori de cutremure, si mai des de ostirile dusmane. In era crestina ea a fost cucerita si jefuita de gotii barbari, mongolii cruzi, selgiucizii trufasi, cruciatii zelosi, iar in timpurile moderne de turcii kemalisti. Ca un exemplu al grozaviilor indurate de catre cei din smirna, se poate aminti masacrarea aproape a intregii populatii a orasului, de catre Timur (Tamerlane), sangerosul cuceritor mongol din secolului al XIV-lea, care a construit un turn din capetele smirnenilor capturati.
Chiar si in vremurile moderne in Smirna au avut loc unele din cele mai mari masacre, ca de pilda in lupta dintre greci si turci, dupa primul razboi mondial. Orasul a trecut de repetate ori de la greci la turci, savarsindu-se atrocitati de nedescris, in care se sustine ca au murit zeci de mii de oameni.
Comunitatea crestina din Smirna a suferit de repetate ori persecutie, incepand din vremea lui Ioan, cand martiri vestiti si-au dat viata inauntrul zidurilor cetatii. Fara indoiala ca cel mai ilustru din acestia a fost Policarp, ucenic al lui Ioan si mai tarziu episcop de Smirna. El a fost ingropat de viu (aprox. 155 d.Hr, ), fie in stadion, fie in teatrul cel mare, despre ambele spunandu-se ca este locul unde a murit. Totusi, moartea lui, ca si moartea altor martiri cutezatori, a adus roade bogate de-a lungul deceniilor si secolelor urmatoare.
Smirna a devenit unul din centrele cele mai puternice ale crestinismului in jumatatea rasariteana a Imperiului Roman si in Asia Mica a fost ultima cetate care s-a supus cuceririi musulmane. Pana la primul razboi mondial patru din cinci locuitori erau crestini, fapt care dovedeste cat de tenace a fost pastrata religia de catre populatia Smirnei. Totusi, in cele din urma a impartasit soarta tuturor celorlalte centre crestine din Asia Mica, iar acum a sucombat in fata musulmanilor. Cand grecii au fost alungati din Smirna de catre turci, sub Kemal Pasa, in 1922, comunitatea crestina de acolo a primit lovitura de moarte.
Pergam
Pergamul, situat intr-o vale intinsa, la o departare de trei mile spre nord de raul Caicus si la aproximativ 15 mile de mare, a fost un alt oras vestit din Asia Mica. Palatul, templele, teatrele, gimnaziile si alte cladiri publice ale vechiului Pergam erau construite pe varful si pe crestele unui deal inalt. Partea locuita a cetatii se afla la poalele acestuia, in acelasi loc din campie unde se gaseste orasul modern Bergama, cu o populatie de aproximativ 20.000 de locuitori.
Orasul acesta a fost intemeiat de colonistii greci. Desi nu se cunosc multe cu privire la istoria sa timpurie, se pare ca in secolul al V-lea i.dHr. era un oras important, asa cum se poate vedea din faptul ca isi batea propriile sale monede inca din anul 420 i.d.Hr. Se cunosc mai multe cu privire la istoria lui incepand cu secolul al III-lea i.d.Hr. La data aceea Lysimachus, unul din generalii si succesorii lui Alexandru, a depozitat tezaurul statului sau, insumand 9.000 de talanti de aur, in puternicele fortarete ale cetatii.
Dupa moartea sa, in anul 281 i.d.Hr., tezaurul acesta a fost luat de custodele sau, Philetaerus, care s-a facut conducator al Pergamului (283-263 i.d.Hr.). El a devenit intemeietorul bogatei dinastii Attalide, care a stat la tron timp de aproape 150 de ani. Desi istoria Pergamului a fost scurta, ea si-a pus amprenta asupra lumii antice, iar bogatia regilor lui a devenit proverbiala, ca si cea a lui Croesus din Sardes.
Regele Attalus I (241-197 i.d.Hr.) a fost primul mare conducator al regatului. El a avut de luptat impotriva galilor, stramosii galatenilor renumiti din Noul Testament, care invadasera Asia Mica de la apus si se asezasera in centrul Anatoliei (vezi Nota Suplimentara de la Faptele Apostolilor 16). Cand, in anul 240 i.d.Hr., galii au fost infranti in mod decisiv, Attalus a putut sa adauge la regatul sau multe teritorii noi. Cand el a murit, Pergamul stapanea peste toata Misia, Lidia, Caria, Pampfilia si Frigia, care formau aproape jumatate din Asia Mica.
Bogatia care venea la Pergam din toate tinuturile acestea, in forma de tribut, era folosita pentru a infrumuseta capitala, astfel incat ea a devenit unul din cele mai minunate orase ale vremii. Avea asa de multe temple, teatre, gimnazii si alte cladiri publice monumentale incat era considerata cel mai bogat oras din lume.
Pe vremea regelui care a urmat, Eumenes al II-lea (197-159 i.d.Hr.), a fost infiintata o biblioteca, care a ajuns sa aiba colectie de 200.000 de manuscrise. Biblioteca aceasta a starnit gelozia lui Ptolemeu al V-lea al Egiptului (203-181 i.d.Hr.). Temandu-se ca aceasta va intrece in curand biblioteca din Alexandria, el a pus un embargo asupra papirusului, materialul de scris cel mai obisnuit in lumea antica.
Egiptul fiind singura tara in care se faceau suluri de papirus, el spera ca in felul acesta sa opreasca aparitia cartilor in celelalte tari. Acest caz de forta majora a devenit o binecuvantare ascunsa, deoarece i-a determinat pe fabricantii de carti din Pergam sa inventeze pergamentul, cel mai fin material de scris care s-a produs vreodata. Pergamentul este o piele fina, obtinuta printr-un proces rafinat de tabacire, din piei de animale tinere, cum ar fi vitei, miei sau iezi. Este mai avantajos decat pielea obisnuita, care de asemenea era folosita ca material de scris in vechime. Intrucat acest nou material de scris a fost inventat in Pergam, el a primit numele de pergamenos in greaca si pergamenus in latina. De la aceste cuvinte deriva cuvantul Pergament in germana, parchemin in franceza, pergamino in spaniola, parchement in engleza si pergament in romana.
Biblioteca lui Eumenes a fost mai tarziu ridicata din Pergam de catre Marc Antoniu si dusa ca dar Cleopatrei. Cu prilejul cuceririi Egiptului de catre arabi, ea a fost nimicita, impreuna cu multe alte colectii de carti ale lumii antice.
De asemenea, pe timpul lui Eumenes II a fost inaltat marele Altar al lui Zeus, capodopera vestitelor opere de arta ale Pergamului; despre acesta aveau sa se spuna apoi mai multe. Unul din cele mai formidabile lucrari tehnice datand din timpul domniei lui Eumenes II este un apeduct pentru aducerea apei, sub presiune, la acropola Pergamului. Apa aceasta venea de la izvoarele din munte, care se aflau mai sus decat dealul acropolei Pergamului, si erau aduse cu ajutorul unor tuburi in lungime de cateva mile, care strabateau campia pe care era asezat orasul. In antichitate nimeni nu a mai incercat sa realizeze o asemenea lucrare ambitioasa, iar multe secole dupa, nimeni nu a imitat-o. Vestigiile acestui apeduct pot fi inca vazute.
Dupa Eumenes al II-lea au mai urmat doar doi regi, Attalus al II-lea (159-138 i.d.Hr.) si Attalus al III-lea (138-133 i.d.Hr.). Motivul pentru care Pergamul a incetat sa mai fie un regat independent a fost ca ultimul din cei doi monarhi, un mare admirator al Romei, a lasat mostenire regatul sau romanilor. Ei l-au luat sub stapanirea lor dupa moartea sa, si, incepand cu anul 129 i.d.Hr., au organizat o parte din el ca provincia Asia, a carui capitala era Pergamul. Desi de-a lungul timpului Pergamul a pierdut din faima in favoarea Efesului si a Smirnei, in cele din urma Efesul devenind capitala provinciei, totusi el a ramas secole intregi unul din cele mai ilustre si bogate orase din vestul Asiei Mici.
In timpul epocii apostolice, in Pergam a fost intemeiata o biserica crestina, asa cum se arata in a treia epistola din cartea Apocalipsei (cap. 2,12-17). In aceasta epistola sunt mentionate trasaturile bune ale comunitatii si faptul ca Antipa, un martir credincios, a fost omorat in aceasta cetate; dar, in acelasi timp, crestinii din Pergam sunt mustrati aspru pentru ca tolerau idolatria si imoralitatea in biserica. Cetatea aceasta a devenit un centru crestin, pastrandu-si acest statut timp de secole. In anul 1304 d.Hr. a fost cucerita de selgiucizi, iar dupa 32 ani, de catre Suleiman. Incepand de atunci a apartinut Turciei si treptat a scazut in marime, pana a ajuns un oras neinsemnat, cum este acum.
Incepand cu anul 1878 statul german a facut sapaturi intermitente in minele din Pergam, mai ales pe acropola. In aceasta perioada a fost dezgropata o suprafata intinsa, care ii poate oferi vizitatorului modern o imagine corecta cu privire la planul vechii cetati. Descrierea vechilor temple dedicate lui Zeus, Dionysos, Atena, Demeter si altor zei, ca si descrierea ruinelor palatului regal, a diferitelor teatre, gimnazii si a altor cladiri publice, ar fi plictisitoare.
Vor fi descrise pe scurt numai doua din cele mai vestite constructii din Pergam, ambele fiind declarate de diferiti comentatori biblici drept „scaunul de domnie al Satanei”, mentionat in solia lui Ioan catre Pergam (Apocalipsa 2,13). Una din aceste constructii este Altarul lui Zeus, amintit deja, care a fost construit de Eumenes II in secolul al II-lea i.d.Hr., iar cealalta este Asclepieionul, unul din cele mai vestite spitale din antichitate.
Altarul lui Zeus era nu numai o constructie uriasa, cu o lungime de 127 picioare, o latime de 120 picioare si o inaltime de 40 picioare, ci si o capodopera de arta si arhitectura. El era alcatuit dintr-o sala cu doua etaje, construita in forma de potcoava, avand partea inferioara acoperita cu frumoase sculpturi in relief care descriau razboiul dintre Pergam si gali. Partea superioara era formata din colonade. Fireste ca acest ilustru altar constituia o mare atractie a orasului, iar unii comentatori considera ca el este „scaunul de domnie al Satanei”, despre care vorbeste scriitorul Apocalipsei. K. Humann, primul care a sapat in Pergam, a descoperit acest altar si a extras placile lui de piatra sculptate din zidurile cetatii bizantine, unde fusesera ele asezate in anii de mai tarziu. Tot materialul acesta a fost transportat la Berlin, unde intregul altar a fost reconstruit in „Muzeul Pergam”, si din fericire a scapat teafar in urma atacurilor celui de al doilea razboi mondial. Totusi, dupa razboi el a fost demontat de rusi si transportat in Rasarit. Vezi ilustratia din fata p. 737.
Cealalta constructie uriasa si vestita din Pergam, despre care unii comentatori cred ca este „scaunul de domnie al Satanei” mentionat in Apocalipsa, a fost Asclepieionul, un mare complex dedicat lui Asclepius, zeul vindecarii, unul din cei patru zei principali ai Pergamului. Incepand cu anul 1928 a fost dezgropat acest mare complex la care veneau bolnavi, de la mari departari, pentru a afla alinare pentru bolile lor. In el s-au gasit ruinele diferitelor cladiri, ca de pilda salile in care stateau bolnavii si unde primeau tratamente cu apa, un amfiteatru unde se distrau si odai subterane unde erau asezati sa doarma, pentru a primi in visurile lor mesaje divine cu privire la tratamentele pe care trebuiau sa le primeasca.
In sfarsit, aceasta constructie continea si un templu rotund, unde pacientii isi depuneau darurile inainte de a parasi complexul, la fel cum pacientii moderni platesc la administratia unui spital inainte de a fi externati. In curtea acestui Asclepieion se afla un monument, cu cei doi serpi ai lui Asclepius in relief, simbolul folosit din antichitate pana astazi pentru profesia de medic.
Cel mai vestit medic al antichitatii, Galen (aprox. 130-aprox. 200 d.Hr.), s-a nascut la Pergam si s-a pregatit pentru a fi medic in Asclepieionul din acest oras. El a studiat mai departe la Smirna, Corint si Alexandria. Influenta sa in domeniul stiintei medicale a fost puternic simtita de-a lungul intregului Ev Mediu, iar scrierile lui dovedesc ca medicii din vremea sa aveau unele cunostinte stiintifice cu privire la functiile corpului uman, cat si cu privire la puterea de vindecare a anumitor medicamente si metode de tratament terapeutice.
Tiatira
Tiatira era un vechi oras lidian, situat pe raul Lycus, un afluent al lui Hermus, in nordul Lidiei, dar atat de aproape de hotarul Misiei incat pana si cei din antichitate greseau adesea, numindu-l un oras misian. Istoria timpurie a sa nu este bine cunoscuta, cu exceptia faptului ca este un oras sfant al zeului-soare lidian, Tirimnos, descris de obicei ca un zeu calaret. Se pare ca in secolul al III-lea i.d.Hr. orasul intrase in decadenta si a fost fondat din nou de catre Seleucus Nicator (301-281 i.d.Hr.), care l-a colonizat cu greci. De atunci Tiatira a ramas unul din cele mai mici orase grecesti din vestul Asiei Mici. Desi a devenit centrul comercial al vaii lui Lycus, el nu a fost niciodata o metropola, ca Efes, Smirna sau Pergam.
Intrucat se pare ca orasul s-a bucurat de o viata destul de linistita si pasnica in cea mai mare parte a existentei sale, istoria lui este destul de neinsemnata in comparatie cu cea a altor orase, cum ar fi Smirna sau Efes. In anul 190 i.d.Hr. Tiatira a fost cel mai aproape de a fi implicata in razboi, deoarece Antiohus cel Mare si-a asezat fortele militare in aceasta cetate, in asteptarea intalnirii cu ostirile romane. Totusi, lupta dintre Antiohus si Scipio a avut loc la Magnesia, la aproximativ 40 mile (60 km.) la sud de Tiatira, iar prin aceasta intamplare fericita, cetatea a scapat.
Vechiul oras este ingropat sub Akhisar, un oras cu o populatie de aproape 20.000 de locuitori, a carui industrie produce acum in principal covoare. Numele turcesc Akhisar, „Castelul Alb”, vine de la ruinele albe ale unui castel medieval care se afla in apropierea orasului modern. Niciodata nu s-au facut sapaturi stiintifice in acest oras, dar sapand pentru a-si aseza temeliile caselor, locuitorii orasului deseori au descoperit vechi opere de arta. Astfel, au iesit la iveala numeroase inscriptii, care sunt pastrate in diferite muzee.
Vechea Tiatira era un oras de bresle. In nici un alt oras din vestul Asiei nu mai era meseriasii la fel de bine organizati in bresle ca in acest oras. Printre ele, breasla boiangiilor ocupa un loc de frunte. Boiangii din Tiatira invatasera sa fabrice vopseaua pentru purpura din radacina de garanta, in loc de scoici, asa cum era ea obtinuta in alte centre antice in care se producea purpura. Aceasta vopsea de purpura, acum numita rosu turcesc, le permitea boiangiilor din Tiatira sa concureze cu succes cu alte centre de vopsitorie. Despre Lidia, una din primele persoane convertite de Pavel la Filipi, se spune ca era „vanzatoare de purpura, din cetatea Tiatira” (Faptele Apostolilor 16,14). Se pare ca aceasta cetate anatoliana avea agenti comerciali in tari straine, ca de pilda in Macedonia, unde era situat orasul Filipi.
In vechiul oras Tiatira se gasea un templu dedicat unei zeitati numita Sambathe, iar in acest templu o preoteasa slujitoare facea preziceri. Unii comentatori biblici cred prin cuvintele „lasi ca Izabela, femeia aceea, care se zice proorocita, sa invete si sa amageasca pe robii Mei” (Apocalipsa 2,20), Ioan se refera la aceasta preoteasa din templul lui Sambathe. Totusi, nu este sigur daca aceasta interpretare este corecta, si este la fel de nesigur daca W. M. Ramsay are dreptate atunci cand crede ca in aceasta a patra epistola din Apocalipsa (cap. 2,18-29) Ioan face referire la crestinii breslasi, inclinati spre compromis. El considera ca multi membri ai comunitatii crestine traiau inca sub disciplina organizatiilor carora le apartinusera inainte de a deveni crestini si continuau sa participe la unele practici imorale si dubioase, care aveau loc in cursul sarbatorilor si a altor adunari.
Ca biserica din Tiatira si-a pierdut curatia si a trecut prin necazuri in perioada timpurie a erei crestine reiese din remarca facuta de parintele bisericesc Epifaniu, care pretinde ca la inceputul secolului al III-lea intreaga cetate si vecinatatile ei imbratisasera erezia montanista. De altfel, nu se stiu multe lucruri cu privire la istoria bisericii crestine din acest oras, a carui stare spirituala a devenit reprezentativa pentru biserica decazuta din intreg Evul Mediu.
Sardes
La aproximativ 50 de mile (75 km) nord-est de Smirna si la 3 mile la sud de raul Hermus se afla Sardes, capitala regatului Lydiei. Acropola orasului a fost construita pe un pinten al povarnisurilor nordice ale muntelui Timolus, iar raul Pactolus, un afluent al lui Hermus, forma, pe doua laturi ale acestui munte, un sant de aparare. La inceput orasul se situase in interiorul puternicilor ziduri protectoare de pe dealul acropolei, dar mai tarziu s-a intins catre campia de la poalele lui.
Orasul acesta apare, pentru prima data in istorie, in secolul al VII-lea i.d.Hr., drept capitala a regatului Lydiei. Cam pe vremea aceea, aici au fost, pentru prima data in istorie, inventate monezile si folosite ca bani. Astfel, lidienii si-au castigat cinstea de a fi adus o inventie mondiala si de durata.
In ce priveste istoria regatului lidian si cucerirea Sardesului de catre Cirus cel Mare, vezi Vol. III, pp. 50.54. Dupa cucerirea orasului de catre Cyrus, Sardesul, mandra si bogata capitala a regatului, a devenit resedinta unui satrap persan, iar in palatul in care pe vremuri locuisera regii fabulos de bogati ai Lydiei, si-au asezat domiciliul satrapii persani. In jurul anului 500 i.d.Hr., Sardesul a avut de suferit prima sa tragedie majora, cand ionienii s-au revoltat impotriva conducerii persane si au dat foc partii de jos a orasului.
Darius cel Mare s-a infuriat si a vrut sa razbune acest delict. El le-a poruncit slujitorilor sai sa-i aminteasca in fiecare dimineata de incendiul din Sardes. Razboaiele persane impotriva Greciei au fost rezultatul maniei regelui, iar Sardesul a fost locul de unde a pornit Artafernes, fratele lui Darius, in prima campanie persana impotriva Greciei, in anul 490 i.d.Hr. Sardes a mai fost si resedinta lui Cirus cel Tanar, care, ca satrap, a dus, in anul 401 i.d.Hr., vestita lupta de la Cunaxa, impotriva fratelui sau, Artaxerxes al II-lea, pe urma careia Xenophon si cei 10.000 de greci au castigat o faima nepieritoare.
Dupa perioada persana cetatea a trecut deseori de la o putere la alta. Alexandru cel Mare a cucerit-o in anul 334 i.d.Hr., iar Antigonus, unul din generalii sai, a cucerit-o si el dupa 12 ani. Incepand cu anul 301 i.d.Hr., Sardesul s-a aflat, timp de peste o suta de ani, sub stapanirea seleucizilor. In timpul acestei perioade a fost acropola cucerita in acelasi fel cum fusese cucerita pe vremea lui Cirus. In anul 218 i.d.Hr., intr-un asediu condus de Antiohus cel Mare, un soldat cretan a escaladat zidul si a deschis cetatea pentru fortele care o asediau.
In 190 i.d.Hr. cetatea a apartinut, timp de 60 de ani, regatului Pergam. Cand acest regat a fost luat in primire de catre romani, in anul 133 i.d.Hr., orasul Sardes i-a impartasit soarta, dupa ce deja pierduse mult din importanta in fata altor cetati, ca de pilda Efes si Smirna. In anul 17 d.Hr. Sardesul a fost foarte distrus de un cutremur, dar Tiberiu a ajutat la reconstruirea lui, scutindu-l de impozite timp de cinci ani si alocandu-i fonduri. Sardesul a trecut inca o data printr-o perioada de prosperitate, iar dupa dezlipirea provinciei romane Asia, in anul 295 d.Hr., el a devenit din nou capitala Lydiei. Insa in 1402, salbaticul mongol Timur (Tameraln), l-a nimicit atat de tare incat nu a ramas decat o gramada de ruine, iar de atunci aceasta cetate, care fusese candva una din cele trei metropole ale lumii, a ajuns un loc parasit.
Cei care viziteaza astazi movila vechiului Sardes gasesc acolo vestigiile multor constructii antice. Fortele corozive ale naturii au taiat adanc in dealul acropolei si au dezvaluit diferite ruine antice. In multe locuri pot fi vazute ziduri sfaramate si alte constructii neidentificate. Singura constructie dezgropata prin sapaturi este marele templu al Cybelei, vechea zeita mama a Asiei Mici, care a fost identificata ca Artemis (Diana) si al carei cult era asemanator cu cel al Artemisei din Efes.
Ca toate celelalte constructii antice, si acest templu a ajuns in ruine, fiind adanc acoperit de moloz in 1910, cand expeditia americana sub conducerea lui H. C. Butler a inceput dezgroparea lui. Numai varfurile a doua din multele sale coloane ieseau din pamant, tradand astfel exploratorilor locul unde s-a aflat vechiul templu. Dupa ce a fost indepartat un strat gros de 50 de picioare de moloz si pamant, intregul templu a fost dezvelit, si s-a vazut ca partile inferioare ale constructiei sunt bine pastrate.
Multe din coloanele lui au ramas cam pana la jumatate din inaltimea originala. De aceea, putem sa ne formam o imagine corecta a planului orizontal si a detaliilor structurale ale acestui mare templu, care masura in lungime si in latime 330, respectiv 165 de picioare. Coloanele erau cam de aceeasi marime ca cele ale Artemisionului din Efes, iar doua dintre ele inca mai stau in picioare la inaltimea lor originala, de 66 picioare, avand capitelurile la locurile lor. Mare parte din celelalte sunt pastrate pana la o inaltime de aproximativ 30 de picioare. Construite din blocuri rotunde, cu diametrul de aproximativ 7 picioare, coloanele sunt asezate pe temelii care contin desene de valoare, sculptate de frunze, fiecare diferit de celalalt.
Alaturi de acest templu sunt ruinele unei mici biserici din caramida, de asemenea dezgropata in timpul expeditiei americana. Aceasta mica biserica este unicul monument supravietuitor care marturiseste despre istoria crestina a Sardesului, care de-a lungul perioadei timpurii a erei crestine a fost resedinta unui episcop. Alte descoperiri interesante au fost facute in timpul celor cinci ani (1910-1914) cat s-au continuat sapaturile in vechea necropola. Au fost gasite multe obiecte de arta din perioada lidiana imperiala si din alte epoci, precum si inscriptii in greaca, latina si aramaica.
Din fosta glorie a orasului nu a ramas nimic in afara de cateva ruine si cateva case mizerabile care alcatuiesc un mic sat turcesc ce poarta faimosul nume Sart – o trista amintire a cetatii in antichitate. Gloria cetatii deja trecuse atunci cand Ioan amintea bisericii crestine de acolo ca despre cetatea se spune ca traieste, cand de fapt este moarta (Apocalipsa 3,1).
Cu cat mai adevarat este lucrul acesta astazi! Vestita cetate e acoperita acum de ogoare, din loc in loc aparand ruine. Acolo unde inainte cei mai bogati monarhi ai Asiei Mici petreceau si stapaneau, acum tarani turci saraci trag plugul, iar prin singurul edificiu monumental antic dezgropat, templul Cybelei, o capodopera a artei si a arhitecturii antice, caprele se plimba in voie. Locul inca mai poata vestitul nume, dar e mort, ca un oras din antichitate.
Filadelfia
Filadelfia era situata pe raul Cogamus, un afluent sudic al lui Hermus. Fiind in interiorul Anatoliei, el se afla la 75 mile la est de Smirna si era zidit pe o terasa la 650 de picioare deasupra nivelului marii, pe povarnisurile cele mai rasaritene ale Muntilor Tmolus. In spatele orasului se afla stanci vulcanice, care s-au format in trecut, desi nu exista rapoarte scrise despre activitatea lor vulcanica. Ca si alte regiuni vulcanice, solul din jurul Filadelfiei este cat se poate de rodnic, prin urmare, in imprejurimi se gasesc unele din cele mai alese podgorii ale Asiei Mici.
Filadelfia era cetatea cea mai tanara din cele sapte catre care erau adresate epistolele din Apocalipsa. A fost intemeiata in jurul anului 150 i.d.Hr., in timpul domniei regelui Atalus al II-lea al Pergamului, si a primit numele de Filadelfia, „iubire frateasca”, in onoarea loialitatii regelui Atalus fata de fratele sau mai mare, Eumenes II, care il precedase la tronul Pergamului. Filadelfia a primit diferite nume, in diferite momente.
La inceputul secolului I d.Hr. orasul era cunoscut sub numele de Decapolis, deoarece era unul din cele zece orase ale campiei in care el era situat. Putin mai tarziu el apare sub numele de Neo-Cezarea (Neo-Caesarea, Neo-Kaisaria), in onoarea imparatului Tiberiu, care a ajutat la refacerea orasului dupa cutremurul distrugator din anul 17 d.Hr. In timpul lui Vespasian a purtat numele Flavia, dupa familia imparatului.
Totusi, mai tarziu orasul s-a intors la numele de mai inainte, Filadelfia, fiind cunoscut sub acest nume atunci cand Ioan a scris epistola din Apocalipsa (cap. 3,7-13) catre biserica din acea localitate. Numele modern al succesorului Filadelfiei este Alashehir. Unii vizitatori, din cauza unei cunoasteri insuficiente a limbii turce, au explicat numele acesta ca o prescurtare a lui Alas – Hehir, „orasul lui Dumnezeu”. De fapt numele inseamna „orasul rosu”, din cauza culorii rosii a solului vulcanic pe care este zidit.
Intrucat Filadelfia se afla pe drumul principal dintre Frigia de sus si Smirna, a devenit un important oras din interiorul continentului si a adunat destula bogatiei pentru a construi temple somptuoase si alte cladiri publice marete. Din acest motiv, scriitorii antici numeau orasul Mica Atena. Totusi, el nu a atins importanta politica, economica sau religioasa pe care au avut-o celelalte orase descrise mai inainte.
Crestinismul pare sa fi patruns in Filadelfia in perioada apostolica, lucru dedus din faptul ca Apocalipsa cuprinde un mesaj catre biserica din acest oras. Altminteri, nu se stie nimic despre istoria timpurie a acestei biserici. Mai tarziu Filadelfia a devenit resedinta unui episcop, iar in secolul al XIII-lea a fost centrul crestin al intregii tari Lidia, fiind resedinta unui arhiepiscop.
De-a lungul secolelor urmatoare Filadelfia apare ca o citadela a crestinatatii, caracterizata de multa tarie morala, rezistand in fata atacurilor popoarelor barbare care treceau deseori prin Asia Mica. In aceasta privinta cetatenii Filadelfiei aveau toate motivele sa fie mandri de istoria lor. In anul 1306 d.Hr ei au rezistat cu succes unui asediu al seleucizilor si l-au constrans pe inamic sa se retraga, iar in anul 1324 d.Hr., cand selgiucizii au incercat din nou sa cucereasca cetatea, cetatenii orasului nu au fost nici de data aceasta biruiti. Nici o alta cetate din Asia Mica nu se putea fali cu atata vitejie.
Dar dupa o lunga rezistenta, in anul 1390 d.Hr. cetatea a cazut in mana turcilor, iar in 1402 a fost cucerita de Timur (Tamerlan). Cetatenii Filadelfiei nu au reprezentat o piedica pentru hoardele mongole salbatice, desi au depus o rezistenta eroica. Cetatea a fost cucerita prin asalt, iar Timur a construit un zid din cadavrele victimelor curajoase ale orasului, dupa cum construise un turn din capetele cetatenilor din Smirna, capturati in cursul asedierii nefericitei cetati. Locul unde s-a petrecut acest eveniment salbatic inca mai este cunoscut de locuitorii din Alashehir.
Aceasta catastrofa nici nu a distrus vointa crestinilor din Filadelfia, nici nu a stins hotararea lor de ramane statornici in credinta. Se pare ca ei tineau cont de indemnul de a pastra ceea ce aveau, astfel incat nimeni sa nu le ia coroana (Apocalipsa 3,11). Chiar si atunci cand crestinismul a murit de o moarte inceata, dar sigura, Filadelfia a ramas, ca si Smirna, o cetate crestina. Este o coincidenta remarcabila ca cele doua cetati, Smirna si Filadelfia, care si-au pastrat caracterul si populatia crestina mai multa vreme decat oricare alta cetate din Asia Mica, sunt exact acele biserici care, pe vremea lui Ioan, erau atat de curate si fara pata incat mesajele adresate lor sunt singurele care nu cuprind nici un cuvant de mustrare.
La sfarsitul primului razboi mondial majoritatea populatiei din Alashehir inca era crestina. Insa orasul a avut aceeasi soarta ca cea a Smirnei, crestinii fiind alungati de turcii kemaliti, in 1923. Din acest motiv, vizitatorul modern mai gaseste in aceasta cetate doar contraforturile si peretii ruinati ai unei mari catedrale, in centrul orasului aflandu-se o moschee musulmana bine intretinuta, si aude, in locul clopotelor unei biserici crestine, chemarea la rugaciune rostita de imam de sus, din minaret.
Vizitarea vechii Filadelfii nu este doar o trista experienta pentru vizitatorul crestin, ci este si o dezamagire pentru arheologul care cauta vestigii ale trecutului glorios al cetatii. El gaseste ramasitele mizerabile ale anticului zid al orasului, care au devenit o locuinta pentru berze si au fost acoperite de buruieni si iarba. Se gasesc doar cateva ruine, care nu pot fi identificate, dar nimic din glorioasele temple, din falnicele gimnazii si din maretele teatre ale antichitatii, prin care Filadelfia isi castigase candva numele de Mica Atena. Veacurile trecute au fost atat de distrugatoare incat cu greu se poate gasi vreo urma din fosta glorie a orasului.
Laodicea
Cam la 100 de mile la rasarit de Efes se afla Laodicea, ultima din cele sapte cetati catre ale caror biserici Ioan adresase epistolele din Apocalipsa. Ea era situata in valea paraului Lycus, care curge printre muntii care au inaltimi de 8000 pana la 9000 de picioare. Raul Lycus din Frigia, un afluent al lui Maeander, nu trebuie confundat cu Lycus, pe care se afla Tiatira, un afluent al lui Hermus.
Laodicea se afla la doua mile in sudul raului frigian Lycus, pe o inaltime de aproximativ 850 de picioare deasupra nivelului marii, pe drumul principal care pornea de la Efes inspre Eufrat. Probabil ca orasul a fost intemeiat de Antiohus II (261-246 i.d.Hr.), unul din conducatorii selgiucizi ai perioadei elenistice, care a dat orasului numele Laodiceei, sora si sotia lui, si l-a populat cu sirieni si iudei adusi din Babilonia. In primul secol al existentei sale orasul Laodicea a fost un targ lipsit neinsemnat, dar importanta sa a crescut repede dupa formarea provinciei romane Asia, in secolul al II-lea i.d.Hr.
Fiind situat intr-un tinut unde se cresteau mari turme de oi negre, Laodicea a devenit un centru comercial pentru lana neagra lucioasa si pentru hainele negre fabricate acolo. Atat lana cat si hainele erau exportate in multe tari. Cetatea mai era cunoscuta si ca centru de export pentru renumitul praf frigian pentru ochi, ca un puternic centru financiar, avand mari case bancare, care atrageau multa bogatie. In plus, orasul a obtinut faima pentru faptul ca era situat aproape de templul Men Karou, unde functiona o bine cunoscuta scoala medicala.
Astfel, in timpul perioadei romane Laodicea era cunoscuta ca unul din cele mai bogate orase din Rasarit. Oferindu-i Laodiceei ajutor financiar pentru a fi reconstruita dupa un sever cutremur care o distrusese in anul 60 d.Hr., imparatul Nero a numit-o „una din cele mai ilustre cetati ale Asiei”. Totusi, cetatenii mandri si bogati au refuzat acest ajutor si i-au spus celui care se vroia binefacatorul lor ca ei aveau destule mijloace financiare pentru a-si reconstrui orasul, neavand nevoie de sprijin din afara.
Cunoasterea istoriei Laodiceei, a bogatiei si a principalelor ei produse face mai clar sensul anumitor declaratii din epistola pe care o adresase Ioan bisericii ei crestine (Apocalipsa 3,14-22). Membrii ei considerau ca sunt bogati, ca s-au imbogatit si ca nu duc „lipsa de nimic”, in timp ce, in realitate, din punct de vedere spiritual erau ticalosi, nenorociti, saraci, orbi si goi (v 17). Dar Domnul i-a avertizat sa nu se increada in aurul din bancile lor, ci sa cumpere de la El „aur curatat prin foc”, ca sa se imbogateasca (v. 18).
Domnul le-a mai dat sfatul de a cumpara de la El „haine albe”, ca sa se imbrace cu ele si sa nu li „se vada rusinea goliciunii” (v 18). Unii comentatori considera ca Ioan face referire la faptul ca laodiceenii erau mandri de lucioasele haine negre produse in orasul lor si exportate in multe tari. Atunci de ce sa spuna cineva ca ei erau goi (v 17)? Comentatorii de asemenea cred ca mandria pentru vestitul praf frigian de ochi a fost cauza sfatului de a cumpara de la El „doftorie pentru ochi”, ca sa-si ungi ochii si sa vada (v 18).
Ca biserica crestina din Laodicea a fost intemeiata in perioada apostolica timpurie este atestat de apostolul Pavel, care i-a scris o epistola, care pare ca s-a pierdut (vezi comentariul de la Coloseni 4,16). Se pare ca biserica a crescut repede, asa ca in secolul al II-lea Laodicea a devenit resedinta unui episcop. Unul din episcopii ei, Sagaris, a murit acolo ca martir, in anul 166 d.Hr. In diferite rapoarte sunt mentionati si alti martiri crestini laodiceeni care si-au dat viata in timpul persecutiilor din primele secole ale erei crestine. In secolul al IV-lea cetatea a fost locul unde s-a tinut un important sinod bisericesc.
In secolul al XI-lea cetatea a fost cucerita de selgiucizi, dar in anul 1119 d.Hr. cruciatii crestini au recuperat-o. Insa dupa doua secole ea a fost distrusa de turci, nemaifiind apoi reconstruita. In locul ei a fost intemeiat un oras nou, care poarta numele Denizlii, situat langa un izvor de apa in apropiere de Laodicea. Materialul de constructie pentru acest nou oras a fost luat din ruinele vechii cetati Laodicea, care au fost folosite ca o cariera de piatra. Astazi numele turcesc al acelui loc ruinat este Eski Hisar, insemnand „Vechiul Castel”.
In acel loc nu s-au facut sapaturi stiintifice, desi o mare suprafata acoperita de ruine pare sa promita o rasplata bogata oricarei expeditii arheologice care si-ar infige cazmaua in ea. Doua teatre romane sunt destul de bine pastrate si de asemenea poate fi recunoscut un mare stadion. De asemenea, sunt vizibile colonade, apeducte care aduceau apa in oras si ramasitele unor biserici timpurii, desi unele ruine vor fi identificate abia dupa ce vor fi realizate sapaturi.
Sursa:Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
