Articole CreştineResurse Spirituale, Practice şi Gratuite

Categorii

14.PORUNCA A DOUA – RESPECTUL FATA DE….

Scris la: 15 aprilie 2009
 
 
14. PORUNCA A DOUA – RESPECT FATA DE OBIECTUL INCHINARII
 
 
“Sa nu-ti faci chip cioplit, nici vreo infatisare a lucrurilor care sunt sus in ceruri, sau jos pe pamant, sau in apele mai de jos decat pamantul.
Sa nu te inchini inaintea lor si sa nu le slujesti, caci Eu, Domnul Dumnezeul tau, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea parintilor in copii pana la al treilea si al patrulea neam al celor ce Ma urasc, si ma indur pana la al miilea neam de cei ce Ma iubesc si pazesc poruncile Mele.”
 
                                                                                                                                                  Exod 20, 4-6
 
 
              Pro si contra
 
             Probabil ca niciuna din poruncile Decalogului nu a starnit de-a lungul timpului atatea patimi si controverse ca porunca a doua. De la aparitia crestinismului si pana astazi, biserica s-a raportat diferit fata de cerintele acestei porunci controversate.
              In primele doua secole crestine, tinand seama de interdictia poruncii a doua, crestinii nu si-au facut imagini, inaintea carora sa se inchine. ( 1 ) In timpul ultimului val de persecutii romane impotriva crestinilor, dictat de imparatul Diocletian ( 284-305 d.Chr.), au fost distruse numeroase biserici crestine. Intre obiectele distruse cu acea ocazie, amintite de unii scriitori ai timpului, nu figureaza nicio icoana, statuie sau vreo urma de pictura bisericeasca. ( 2 )
              Origen afirma ca, in primele secole, crestinii nu realizau imagini ale Sfintei Treimi deoarece ei pastrau o adanca si sfanta admiratie fata de puterea infinita a Dumnezeirii. Motivul pentru care ei nu faceau asa ceva era faptul ca –spune Origen – “pe Dumnezeul cel neincorporat si invizibil , nu-L putem margini in spatiu.” ( 3 )
              Incepand cu secolul al treilea, aceasta interdictie a poruncii a doua a inceput sa fie ignorata , mai ales in Imperiul de Rasarit. In cimitire, in locasele de cult si in catacombe, incep sa apara scene inspirate din Scripturi, precum si simboluri ca: ancora ( simbolul sperantei ), pestele ( simbolul crestinismului ) si mielul ( simbolul lui Christos ).
              In secolele al patrulea si al cincilea, imaginile au inceput sa se inmulteasca, iar cinstirea lor sa se accentueze, aducandu-se ca principal argument in favoarea cultului icoanelor scopul lor didactic
( educativ ), mai ales pentru nestiutorii de carte, destul de numerosi la data aceea. Cei care au facut pasi decisivi in privinta realizarii si cinstirii icoanelor au fost calugarii din Egipt, Siria si Peninsula Sinai, care au inceput sa picteze pe lemn imagini sacre, considerandu-le ca un intermediar intre om si Dumnezeu.
              Cu toate acestea, in secolul al patrulea iconografia inca era oprita in multe locuri. Un sinod al bisericii din anul 305, tinut la Elvira , in Spania, a oprit pictura bisericeasca prin canonul 36, care specifica: “ Sinodul a gasit de cuviinta ca picturile in biserica nu sunt de trebuinta, ca nu cumva ceea ce se cinsteste sau se adoreaza , sa se zugraveasca pe pereti.” ( 4 )
              E necesar sa se sublinieze faptul ca multi parinti ai bisericii din acea perioada au aratat rezerve serioase fata de cinstirea icoanelor. Eusebiu de Cezareea, istoric bisericesc din secolul al patrulea, considera icoanele drept “datina pagana” ( 5 ). Iustin Martirul, Irineu, Augustin, Athenagoras, Tertulian si altii mai tarziu ii mustra pe cei care se inchinau icoanelor , considerandu-i “eretici”.
              Spre sfarsitul secolului al saselea si in cursul secolului al saptelea, imaginile au devinit obiecte de devotiune si cult in biserici si locuinte. Tot in aceasta perioada s-a inmultit si numarul “icoanelor facatoare de minuni”, care se credea ca ocroteau cetati, palate, armate etc. Icoanele au devinit un fel de extensie , un “organ” al Divinitatii Insasi, iar locurile si obiectele care au avut legatura cu viata Mantuitorului, au devenit “recipiente ale energiei divine”.
              Sustinatorii cultului icoanelor au mers uneori prea departe, provocand indignare chiar in randurile credinciosilor. Uneori icoanele erau luate ca nasi si nase la botez. La Alexandria, membrii bogati ai aristocratiei purtau haine ornate cu imagini sacre, iar in unele biserici, preotii razuiau culorile icoanelor si le amestecau cu Darurile Sfinte, pentru ca apoi sa le ofere credinciosilor, ca si cand sangele lui Christos ar fi avut nevoie de completare ( 6 ).
              Un alt abuz al acelei perioade consta in bautul uleiului ramas in candelele ce fusesera aprinse in fata unor icoane sau moaste. Multe “icoane facatoare de minuni” s-au dovedit insa niste falsuri grosolane.
             “Astfel erau unele asa-zise minuni facute de icoana Maicii Domnului, din al carei sân curgea din când în când lapte, care, dupa examinare, se dovedea a fi fost introdus în icoana prin spate, printr-un tub subtire.” ( 7 )
              Toate aceste abuzuri si falsuri descoperite au contribuit major la declansarea, in secolul al optulea, a iconoclasmului – miscare de desfiintare a cultului icoanelor. Etimologic, iconoclasmul inseamna distrugerea icoanelor ( eikon-icoana, chip si klasma- a distruge, a sfarama ). Miscarea iconoclasta si-a gasit puterea in faptul ca multi crestini au fost intrigati vazand ca se cinsteau mai mult imaginile decat persoanele reprezentate de ele, apropiind gestul lor mai mult de magie si paganism decat de crestinismul autentic.
              Epoca iconoclasta a fost cuprinsa intre anii 717- 843, debutand cu urcarea pe tronul Bizantului a lui Leon al 3-lea Isaurianul ( 8 ). Odata cu edictul impotriva cultului icoanelor, dat de Leon in anul 726, incepe un adevarat razboi al excomunicarilor si anatemelor din partea papilor de la Roma, dar si a sustinatorilor acestui cult. In 731 papa Grigore al 3-lea ii decalara eretici pe adverasrii icoanelor. In 754, Constantin al 5-lea, prezideaza Conciliul de la Hiereia, la care participa 332 de episcopi. Considerat un conciliu ecumenic, acesta condamna fabricarea, posesia si venerarea icoanelor. Incepe o campanie de desfiintare a manastirilor, care sunt transformate in scoli, azile si alte institutii publice. Calugarii sunt obligati sa reintre in viata sociala si sa se casatoreasca, sub amenintarea pedepsei cu moartea. Zeci si sute de demnitari , partizani ai cultului icoanelor, sunt destituiti din functii, arestati, exilati si executati.
             Sub domnia lui Constantin al 6-lea ( minor , in varsta de doar zece ani ! ) si a regentei Irina
( mama lui Constantin 6 ), se convoaca un nou conciliu –cel de la Niceea ( 787 ) , la care participa 350 de episcopi, in marea lor majoritate sustinatori ai cultului icoanelor. Conciliul restabileste cultul icoanelor.
              In anii urmatori, sub domnia diferitilor imparati, iconoclasmul se reaprinde. Dar in anul 843, sub regenta Theodorei si a imparatului minor Mihail al 3-lea, in cadrul unei procesiuni desfasurate in biserica Sfanta Sofia din Constantinopol, cultul icoanelor este definitiv restabilit.
              O figura care s-a impus cu autoritate in acea perioada ca un apologet al cultului icoanelor a fost Ioan Damaschinul ( secolul al 8-lea ), supranumit si „teologul icoanelor” , autor a trei tratate impotriva „ereziei iconoclaste”. Printre argumentele lui in favoarea inchinarii la icoane se afla si acela ca Insusi Iisus Christos a fost o icoana a Tatalui, iar la creatiune, omul insusi a fost creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, ca o icoana a Dumnezeirii. 
              O lovitura puternica a primit cultul icoanelor si statuilor in timpul Reformei. In 1517, Luther publica cele 95 de teze pe usa bisericii din Wittenberg , declansand un adevarat cutremur de magnitudine maxima in sanul bisericii crestine. Biserica Luterana, ca si celelalte biserici protestante, au respins complet si definitiv cultul icoanelor in biserica si in locuintele oamenilor.
              Aparitia cultelor neoprotestante in secolele al 18-lea si al 19-lea, a intarit si mai mult opozitia fata de acest cult al imaginilor, aratand ca el contravine literei si spiritului poruncii a doua a Decalogului.
              Asadar, lumea crestina e impartita in doua : partizani ai cultului imaginilor si adversari ai acestuia. Macazul care a dus la aceasta ruptura profunda in sanul bisericii crestine se afla in intelegerea cerintelor lui Dumnezeu regasite in porunca a doua- una dintre cele mai controversate porunci din Decalog.   
 
              Naluca materialismului
 
            Daca prima porunca a Decalogului este un protest fata de politeism si evolutionism, cea de-a doua porunca este un protest fata de materialism – o naluca ce bantuie lumea de la inceputurile ei si pana astazi.
              Datorita naturii lui pacatoase, omul a fost intotdeauna sclavul spiritului materialist. In epistolele sale, apostolul Pavel face o distinctie clara intre omul cel vechi, pamantesc, materialist, care e preocupat doar de satisfacerea poftelor firii sale decazute, si omul cel nou, spiritual , care umbla , nu dupa indemnurile firii pamantesti, ci dupa cele ale Duhului Sfant ( vezi Romani 8, 5. 8-9 etc. ).
              Incepand cu Adam si Eva, pe linia descendentilor lui Cain, omenirea a devenit din ce in ce mai materialista in toate aspectele vietii. Materialismul nu s-a rezumat doar la viata fizica, in care omul alearga dupa bunuri de consum, dupa posesiuni materiale si avantaje pamantesti aici si acum. Acest spirit a patruns si in viata lui religioasa. Omul firesc, care se inchina dumnezeului sau, doreste sa-l vada, sa-l simta, sa-l atinga…De aici si pana la crearea de imagini ale Divinitatii nu a fost decat un pas.
              Pana si evreii, de abia eliberati din robie, desi au fost martorii oculari ai unor minuni fara egal facute de Dumnezeul cel Atotputernic si Nevazut in favoarea lor, au cazut in plasa materialismului. Stiau ca Iahweh ii eliberase, vedeau stalpul de nor si de foc care ii calauzea, beau din apa pe care El o facea sa tasneasca din pustie, mancau mana cerului… Pretutindeni erau inconjurati de dovezile grijii Sale parintesti fata de ei. Si totusi, intr-o zi ei ii cer lui Aron: “Fa-ne un dumnezeu care sa mearga inaintea noastra”
( Exod 32, 1 pp. ).
              Si asa a iesit vitelul de aur – boul Apis egiptean- despre care Aron, in nebunia lui, afirma: “Israele! Iata dumnezeul tau care te-a scos din tara Egiptului” ( Exod 32, 4 ).
              Sa nu credem ca evreii, prin confectionarea vitelului de aur au dorit sa renunte la Iahweh ! Cu siguranta ca nu aceasta le era intentia. Doreau doar sa-L vada in fata ochilor lor, sa-L atinga, sa-L simta material langa ei pe Dumnezeul care i-a eliberat.
              Aici se afla greseala din totdeauna a oamenilor firesti, materialisti ! Apostolul Pavel spune despre astfel de oameni ca ei “ au schimbat slava Dumnezeului nemuritor intr-o icoana care seamana cu omul muritor, pasari, dobitoace cu patru picioare si taratoare. De aceea, Dumnezeu i-a lasat prada necuratiei, sa urmeze poftele inimilor lor, asa ca isi necinstesc singuri trupurile. Caci au schimbat in minciuna adevarul lui Dumnezeu si si au slujit si s-au inchinat fapturii , in locul Facatorului, care este binecuvantat in veci.” ( Romani 1, 23-25 )
              Pe Cel care este “Imparatul vesniciilor, Nemuritorul, Nevazutul” ( 1 Timotei 1,17 ), “singurul care are nemurirea, care locuieste intr-o lumina de care nu poti sa te apropii, pe care niciun om nu L-a vazut si nici nu-L poate vedea, si care are cinstea si puterea vesnica ( 1 Timotei 6, 16 ), pe Cel “pe care cerurile cerurilor nu-L pot cuprinde” ( 2 Cronici 6, 18 ), iata ca omul pacatos are indrazneala sa-L zugraveasca pe o panza, pe o bucata de sticla, pe un perete, sau sa-L ciopleasca dintr-o bucata de lemn, dintr-o piatra sau o bucata de metal.
              Ce va spune oare Michelangelo – autorul frescelor de la Capela Sixtina – cand se va intalni cu Dumnezeul cel Viu pe care L-a materializat in desenele si culorile de pe peretii capelei ? Ce va simti cand va constata ca batranul pe care l-a pictat, si care-L reprezinta pe Creator, nu seamana nici pe departe cu maretia, sfintenia si slava Dumnezeului cel Viu ? Un batran cu figura aspra si parul ravasit, invelit cu un voal transparent, prin care se pot zari formele carnale, poate oare ajuta cuiva sa –L cunoasca pe Dumnezeul adevarat ?
              Oare ce vor simti fauritorii a tot felul de imagini, pictate, sculptate sau desenate, care niciodata nu l-au vazut pe Dumnezeu, dar care totusi au indraznit sa-L reprezinte ? Poate ca in ziua cea mare cand omul se va intalni cu Dumnezeul sau fata in fata, autorii unor astfel de lucrari vor constata ca ceea ce au facut ei nu sunt in realitate decat niste caricaturi de prost gust, prin care, de fapt, ei L-au dezonorat pe Dumnezeu.
              La finalul tuturor lucrurilor, multi crestini vor fi crunt dezamagiti cand vor constata ca ceea ce au crezut o viata intreaga se va dovedi a fi o mare ratacire, un fals grosolan. Sa crezi intreaga viata ca un anumit lucru e bun, cand in realitate el e rau si te desparte pentru vesnicie de Dumnezeu si mantuire- iata cea mai crunta amagire ! In problema mantuirii, o astfel de eroare este de gravitate maxima, caci ea duce nu la niste pierderi temporare, ci la pierderea a ceea ce ne este mai scump: viata vesnica.
              Oprind confectionarea, posesia, comercializarea, inchinarea si slujirea in fata unor imagini care Il reprezinta pe Dumnezeu, pe ingeri, sfinti, Maria, etc., porunca a doua loveste fara crutare la radacinile materialismului.
              In discutia dintre Mantuitorul si femeia din Samaria, aceasta, atinsa in mentalitatea ei de acelasi spirit materialist, L-a intreabat pe Iisus: “ Parintii nostri s-au inchinat pe muntele acesta, si voi ziceti ca in Ierusalim este locul unde trebuie sa se inchine oamenii.” ( Ioan 4, 20 )
              Femeia lega inchinarea de un loc material, de niste ziduri si obiecte… Domnul insa corecteaza aceasta mentalitate materialista cu privire la inchinare: “Dar vine ceasul, si acum a si venit, cand inchinatorii adevarati se vor inchina Tatalui in duh si in adevar; fiindca astfel de inchinatori doreste si Tatal. Dumnezeu este Duh, si cine se inchina Lui trebuie sa se inchine in duh si in adevar”  ( Ioan 4, 23-24 ).
              Doua sunt conditiile amintite de Mantuitorul pentru ca inchinarea pe care o aducem lui Dumnezeu sa fie primita: 1) sa fie facuta in spirit, in profunzimea fiintei noastre, nu superficial, material.
                                          2) sa fie facuta in adevar, potrivit Scripturii, nu traditiilor omenesti.
              Dumnezeu, ca Fiinta spirituala, nu poate fi cuprinsa in limitele materiei. Nici cea mai reusita schita, nici cele mai armonioase forme, nici cele mai alese culori, nici cele mai scumpe si rafinate materiale folosite de cel mai talentat artist, nu pot reda slava, maretia si sfintenia Persoanei Sale.
              Avertismentul dat de Moise poporului Israel cu putin timp inainte de intrarea in Canaan este valabil si in zilele noastre: Fiindca n-ati vazut niciun chip in ziua cand v-a vorbit Domnul din mijlocul focului, la Horeb, vegheati cu luare aminte asupra sufletelor voastre, ca nu cumva sa va stricati si sa va faceti un chip cioplit, sau o infatisare a vreunui idol, sau chipul vreunui om sau chipul vreunei femei…”   ( Deuteronom 4, 15-16 ) 
              Sau, altfel spus: : “Fiindca n-ati vazut niciun chip…sa nu cadeti in plasa materialismului care bantuie ca o naluca lumea in care traim”
              Ce parere ne-am face despre doi tineri care tocmai s-au casatorit si care, in loc sa comunice intre ei direct, de la inima la inima, ar lua fiecare fotografia celuilalt si ar incerca sa comunice cu ea? 
              Ar fi absurd !
              De ce atunci o multime de crestini apeleaza la “fotografii”, vorbesc cu ele, se inchina in fata lor, atunci cand ei doresc sa vorbeasca si sa se inchine lui Dumnezeu ?
              Iata motivul pentru care psalmistul face o constatare dureroasa in dreptul unor credinciosi care se inchina lui Dumnezeu altfel decat ne-a invatat Mantuitorul:
             “Sunt rusinati ( “confuzi”-trad. Crampon, Louis Seconde, etc. ) toti cei ce slujesc icoanelor si care se falesc cu idolii.” ( Psalmul 97, 7 )
 
 
              “Meseriasii”
          
              In spatele materialismului, care a invadat domeniul atat de profund al vietii religioase, se afla o intreaga industrie – o industrie cu bunuri de consum, cu desfacere si profit, din care au de castigat in primul rand “meseriasii”.
              Dorind sa scoata in evidenta cat de absurd si ridicol este omul care isi confectioneaza singur dumnezeii, profetul Isaia surprinde in cuvinte simple, dar ironice, “procesul tehnologic” al acestei industrii:
             “Mesterul toarna idolul si argintarul il imbraca cu aur si-I toarna lantisoare de argint. Iar cine este sarac, alege ca dar un lemn care nu putrezeste; isi cauta un mester iscusit care sa faca un idol care sa nu se clatine” ( Isaia 40, 19-20 ).
              Ridicolul in care poate cadea omul, in dorinta lui de a-si vedea dumnezeul, de a-l simti material langa sine si de a-l atinge, reiese si dintr-un alt pasaj al cartii lui Isaia: Isaia 44, 13-20. Din acelasi lemn pe care-l pune pe foc pentru a se incalzi sau a-si pregati hrana, mesterul isi face un dumnezeu caruia i se inchina, fara sa fie constient de absurditatea gestului sau.
             “Am ars o parte din el in foc, am copt paine pe carbuni, am fript carne si am mancat-o, si sa fac din cealalta parte o scarba ? Sa ma inchin inaintea unei bucati de lemn ?…N-am oare o minciuna in mana ?” ( Isaia 44, 19-20up )
              Intr-una din calatoriile sale misionare, apostolul Pavel a fost confruntat in mod violent cu breasla producatorilor de imagini sacre. In Efes, sediul unui mare si vestit templu al zeitei Diana ( Artemis , la greci ), si considerat una din cele sapte minuni ale lumii, Pavel, prin invataturile sale, a starnit opozitia violenta a“meseriasilor” care aveau ca principal “bussines” pe acela de a confectiona idoli. Asa a izbucnit rascoala argintarului Dimitrie ( Faptele Apostolilor 19, 21-41 ).
              Este interesanta argumentatia acestui sef de breasla ( vers. 24-28 ), din care se observa folosirea repetata a termenului de “meserie”- o meserie care aduce lucratorilor “nu putin castig”. Argintarul si confectionerul de idoli Dimitrie recunoste ca “bogatia noastra atarna de meseria aceasta “( vers. 15 ).
              Oare astazi lucrurile sunt mult diferite ?
              Poate ca intrebarea pe care o pune acelasi profet Isaia ne va pune putin pe ganduri: “Cine este acela care sa fi facut un dumnezeu, sau sa fi turnat un idol, si sa nu fi tras niciun folos din el ?”
( Isaia 44, 10 )
 
              Porunca a doua si artele plastice
 
              O dilema pe care o poate ridica porunca a doua in mintea unor crestini – de altfel de buna credinta – este urmatoarea: artele plastice sunt cumva vizate de porunca a doua ? Interzice aceasta porunca gravurile, desenele, picturile, sculpturile, basoreliefurile si ornamentele arhitecturale, chiar daca ele au subiecte ce nu sunt asociate religiei si inchinarii ?
              Are dreptul un crestin sa admire opere de arta, sa viziteze muzee de arta si sa-si impodobeasca locuinta cu picturi ? Vestitele statui ale lui Moise si David de exemplu, realizate de vestitul Michelangelo, pot fi incadrate in interdictia poruncii a doua de a nu realiza “ infatisari” ale unor lucruri si fiinte din cer si de pe pamant ?
              Dar ce sa mai spunem de universul digital, care ne pune la dispozitie o gama variata de mijloace prin care putem sa ne construim tot felul de “infatisari” ale lucrurilor care ne inconjoara sau pe care ni le imaginam ? De exemplu, un fisier power-point cu subiect religios si plin de imagini inspirate din Scripturi poate fi considerat un “chip cioplit” vizat de porunca a doua ?
              Daca orice talent artistic, materializat prin crearea unor lucrari de arta, ar fi catalogat drept calcare a poruncii a doua, atunci Biblia ar intra in contradictie cu sine insasi. O citire atenta a Scripturii, in mod deosebit a Vechiului Testament, in legatura cu constructia tabernacolului ( mai tarziu a Templului ), dar si a diferitelor palate imparatesti de-a lungul timpului, ne dovedeste ca talentul artistic a fost mereu prezent in poporul lui Dumnezeu. Acest talent era considerat ca fiind o inzestrare a Duhului Sfant ( vezi Exod 31, 1- 7 ). Mai mult decat atat, manifestarea talentului artistic prin crearea unor lucrari de arta nu este amendata niciodata ca fiind o incalcare a poruncii a doua.
              Sanctuarul insusi, ca si obiectele de cult din interiorul sau, erau adevarate opera de arta. Covoarele din care era alcatuit cortul aveau pe ele “heruvimi lucrati cu maiestrie” ( Exod 26, 1 up. ). Perdeaua care separa Locul Sfant de Locul Prea Sfant era “lucrata cu maiestrie “si avea si ea pe ea heruvimi ( Exod 26, 31 ). Sfesnicul cu cele sapte brate era o adevarata opera de arta, iar chivotul care continea Legea morala avea pe el un capac al ispasirii cu doi heruvimi de aur.
              Daca ne gandim la Templul lui Solomon, a carui maretie si slava au ajuns pana la marginile lumii cunoscute atunci, gasim in el un numar si mai mare de opere de arta impresionante. Foarte important de retinut este faptul ca intregul plan de constructie al Templului i-a fost dat in scris lui David de Dumnezeu Insusi ( 2 Cronici 4, 2-4 ).
              Cei doi stalpi de arama, cu retelele lor de cate o suta de rodii, cei doi heruvimi auriti din Locul Prea Sfant, intre care era asezat chivotul ( 2 Cronici 3, 10-13 ), perdeaua ce separa cele doua incaperi si lucrata cu heruvimi, marea de arama asezata pe 12 boi turnati , etc, toate reprezentau adevarate opera de arta.
              Ce sa mai spunem despre palatul imparatesc al lui Solomon, al carui scaun de domnie din aur masiv era strajuit de doi lei din aur, si cele sase trepte din fata lui pe care se aflau cate sase lei din aur, de o parte si de alta ?
              Toate acestea erau cumva calcari ale poruncii a doua ?
              Dumnezeu nu se poate contrazice pe Sine. Raportul biblic nu ne relateaza nici macar o ocazie in care sa fie condamnate astfel de manifestari ale talentului artistic al unor oameni, talent pus in slujba artei, frumosului si, mai ales, toate facute spre slava Celui care este Izvorul tuturor talentelor.
              Daca porunca a doua interzice ceva, atunci aceasta interdictie se refera la confectionarea unor “chipuri cioplite”, “infatisari” ( opera de arta, daca vreti ! ), cu un scop precis: inchinarea in fata lor si slujirea acestora. Doar in acest caz arta este condamnata de porunca a doua. Daca o lucrare de arta nu are acest scop ( inchinare si slujire ), ea se poate incadra in ceea ce definim prin notiunea de “frumos”.
              Biblia afirma ca “Dumnezeu face orice lucru frumos la vremea lui” ( Eclesiastul 3, 11 pp.). Creatiunea insasi este o capodopera a Creatorului nostru. De ce omul, creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, nu ar face si el , in limita posibilitatilor si inzestrarilor lui, la fel ?
 
              Gelozie si pedeapsa
 
             A doua parte a poruncii a doua contine doua afirmatii care pot parea scandaloase pentru omul neavizat: 1) “Eu sunt un Dumnezeu gelos” si 2) “Care pedepsesc nelegiuirea parintilor in copii…”
               Inainte de orice alta argumentatie pro sau contra, trebuie sa intelegem un lucru esential in legatura cu limbajul Bibliei: Scriptura este Cuvantul lui Dumnezeu si , prin urmare, ea exprima gandurile Lui, insa limbajul ei este omenesc. Pentru a fi inteles de catre om, Dumnezeu e nevoit sa apeleze la vocabularul nostru. Acest vocabular insa reflecta relatiile interumane, manjite si afectate profund de pacat.
              Cum ar fi putut Dumnezeu sa se faca inteles de catre oameni daca nu le-ar fi vorbit in termeni cunoscuti, prin notiuni cu care ei sunt familiarizati ? Cu siguranta ca, daca El nu ar fi procedat asa, nimeni nu L-ar fi inteles. Intr-adevar, notiunea de gelozie ni se pare dezumanizanta, caci zilnic suntem bombardati cu stiri care ne vorbesc despre crime, abuzuri psihice si violente fizice sau verbale, toate avand ca substrat gelozia. Ceea ce incurca si mai mult lucrurile este faptul ca gelozia este privita ca o manifestare a iubirii.
              Si, intr-adevar, gelozia este o manifestare a iubirii. Oamenii ucid “din iubire”, sunt violenti “din iubire”, abuzeaza de semenii lor “din iubire”…
              Dar ce fel de iubire ?
              Sfantul Augustin, in lucrarea sa “Cetatea lui Dumnezeu si cetatea oamenilor”, vorbeste despre doua feluri de iubire:
             1) Iubirea oblativa – cea care se daruieste celorlalti, iubirea altruista. Il iubesti pe celalalt, dorind intotdeauna sa-i oferi ceva, sa-l faci pe el fericit.
              2) Iubirea captativa – cea egocentrista. Il iubesti pe celalalt ca sa-l ai, sa te faca pe tine fericit.
              Daca gelozia este o manifestare a iubirii si daca iubirea e de doua feluri, atunci consecinta logica este ca si gelozia este de doua feluri, in functie de dragostea care o motiveaza. In general, gelozia umana are la baza iubirea captativa, egocentrica. Omul e gelos pentru ca nu doreste sa-si piarda propria fericire. Il intereseaza mai putin sau deloc fericirea celui de langa el. Asa se explica faptele abominabile care se fac in numele geloziei.
              In contrast cu aceasta, gelozia lui Dumnezeu are la baza ei iubirea oblativa, altruista. El ne vrea pentru Sine in primul rand ca sa fim noi fericiti. Daca Dumnezeu e gelos pentru noi, aceasta se intampla deoarece in calitatea Sa de Tata El nu poate suporta gandul sa ne vada nefericiti si in suferinta, mergand pe cai ratacite, departe de adevar. El nu poate suporta gandul sa ne vada nemantuiti.
              Pentru ca dragostea Lui e totala ( vezi Ioan 3, 16 ), daruind tot ce a avut mai scump pentru noi, si gelozia Lui e totala. “Legea totului sau a nimicului” este principiul cerului. Dumnezeu cere exclusivitate si El nu poate admite partajul inimii noastre. In fata Lui nu exista procente in afara de cel 100%, iar amestecul celui de-al treilea in relatia dintre El si om nu este admisa.
             De altfel, si intre doi oameni care se iubesc cu adevarat, actioneaza acelasi principiu. Si daca astazi exista inca familii solid inchegate si prietenii durabile, aceasta se datoreaza si existentei unei gelozii, inteleasa in sensul bun al termenului.
              Pentru ca ne iubeste atat de mult, Dumnezeu nu poate accepta ideea ca cineva sa ne faca vreun rau, despartindu-ne de El si de mantuire.
              Exista, deci, o gelozie sfanta, curata, lipsita de pacat. Este acea gelozie care ocroteste persoana iubita de orice rau posibil si care daruieste totul. Acest gen de gelozie l-au simtit si-l vor simti toti adevaratii copii ai lui Dumnezeu. Apostolul Pavel era si el cuprins de aceasta gelozie sfanta, nepacatoasa, atunci cand se gandea, se ruga si lucra pentru “copiii sai in credinta”. El insusi recunostea ca era stapanit de acest sentiment, cand le scria corintenilor: “Sunt gelos de voi cu o gelozie dupa voia lui Dumnezeu.”
( 2 Corinteni 11, 2 )
              Asadar, gelozia lui Dumnezeu este o adevarata veste buna pentru noi. Ea este garantia ca nu-I suntem indiferenti si ca ocupam un loc important in inima Sa de Tata ceresc. Ea este garantia ca El va face totul pentru binele, fericirea si, mai ales, mantuirea noastra.
              Dar cum sa intelegem afirmatia ca El “pedepseste nelegiuirea parintilor in copii, pana la al treilea si al patrulea neam” ?
              Atunci cand intalnim subiecte delicate, asemenea celui cu care ne ocupam in aceasta ocazie, este foarte important sa tinem cont de unul din principiile hermeneuticii Bibliei ( interpretarea Bibliei ), intitulat “analogia credintei” ( analogie = a pune alaturi lucruri aparent diferite, pentru a le gasi un sens ).
Analogia credintei este un principiu protestant, contrar pretentiei invataturilor unor biserici crestine care sustin ca Biblia poate fi interpretata doar de catre biserica, prin preotii ei unsi. Acest principiu sustine ca exista o armonie intrinseca a Bibliei, iar un pasaj biblic poate explica un alt pasaj biblic. De asemenea, el sustine ca niciun punct de credinta nu trebuie sa fie stabilit pe baza unui singur text biblic, mai ales pe unul cu o vorbire figurata. Fiecare adevar strabate Biblia de la un capat la celalalt al ei, pentru aflarea adevarului fiind necesara compararea tuturor textelor relative la el, fara nicio prejudecata.
              Dupa cum o poteca de munte, pentru a ne conduce la tinta, trebuie sa treaca prin toate marcajele, la fel un adevar biblic trebuie sa treaca prin toate textele referitoare la el.
              Aplicand acest principiu hermeneutic la delicatul subiect ridicat de continutul poruncii a doua, o cercetare atenta a tuturor textelor referitoare la acest subiect ne va conduce la concluzia ca Dumnezeu nu poate pedepsi pe un om pentru vina altui om. Intentia lui Dumnezeu nu este sa sufere copiii pentru pacatele parintilor lor, si nici invers. Nu ar fi drept ca, daca parintii au mancat agurida, copiilor sa li se sterpezeasca dintii. De aceea, Dumnezeu Insusi jura pe propria Sa viata ca asa ceva nu se va intampla
( Ezechiel 18, 1-3 ).
              Un Dumnezeu, despre care Biblia afirma ca “este dragoste” ( 1 Ioan 4, 8 ) si care este “drept in toate lucrurile pe care le-a facut” ( Daniel 9, 14 ) nu poate ingadui asa ceva. Cum am putea sa ne imaginam ca Dumnezeu care porunceste : “ Sa nu omori pe parinti pentru copii si sa nu omori pe copii pentru parinti; fiecare sa fie omorat pentru pacatul lui” ( Deuteronom 24, 16 ), ar putea sa calce El Insusi principiul: “Sufletul care pacatuieste, acela va muri “ ( Ezechiel 18, 4 ) ?
              Una din cheile intelegerii poruncii a doua se afla in expresia “al celor ce Ma urasc” ( Exod 20, 5 up ). Aici vedem intrand in actiune legea ereditatii: inclinatiile spre pacat pot fi transmise din tata in fiu si, prin consecinta, si urmarile vor fi suportate din tata in fiu. Daca fiul sau fiica vor continua atitudinea de razvratire a parintilor fata de Dumnezeu, este numai firesc ca si ei sa sufere consecintele. Daca insa lantul razvratirii se intrerupe, iar copiii se intorc cu fata spre Dumnezeu, pacatele parintilor lor nu vor fi pedepsite in ei.
             “Dar daca un om are un fiu, care vede toate pacatele tatalui sau, le vede , dar nu face la fel…acela nu va muri pentru nelegiuirea tatalui sau , ci va trai negresit.” ( Ezechiel 18, 14 – 17 ).
              Biblia ne invata ca neprihanirea si faradelegea nu se mostenesc (Ezechiel cap. 18 ). Copiii pot mosteni de la parintii lor doar inclinatii spre pacat, nu si vinovatia pacatelor parintilor lor.
              Porunca a doua ne mai vorbeste si despre legea consecintelor: o fapta rea a unui parinte poate atrage suferinte si in dreptul copiilor sai. Intr-o lume a pacatului, in care traim cu totii, acest lucru este inevitabil. Cu totii suportam consecinte ale pacatelor celor din jur, fara ca noi sa fim vinovati in mod direct de un pacat anume. Un om suporta consecintele poluarii produsa de traficul tot mai intens, chiar daca el nu poseda masina.
              In mod particular, copiii pot suporta consecinte ale pacatelor parintilor, fara ca ei sa fie direct vinovati. Daca, de exemplu, parintii au fost condamnati la inchisoare pentru anumite delicte, copiii vor suporta si ei urmarile pacatelor parintilor, in sensul ca vor fi lipsiti in perioada detentiei de grija parintilor, de sfatul lor, de ocrotirea lor. Un parinte alcoolic isi va produce nu numai lui suferinte, ci intregii familii, in mod deosebit copiilor. Lumea noastra nu este ermetica, dupa cum nici pacatul nu este ermetic, iar dintre toti, copiii sunt materialul cel mai absorbant al nelegiuirilor celor mari.
              Vestea cea buna pe care o contine porunca a doua este aceea ca lantul pacatului si a consecintelor lui poate fi intrerupt. Atunci cand copiii nu urmeaza exemplul negativ al parintilor lor nelegiuiti, ei pot intra in cele mai bune relatii cu Dumnezeu, primind binecuvantarile Sale bogate.
              Si, poate o veste mai buna decat acesta este aceea ca, atunci cand e vorba de indurare, de mila, de intelegere si compasiune, Dumnezeu se indura nu pana la al patrulea neam, ci pana la al miilea neam
( generatie ) al celor Il iubesc si pazesc poruncile Lui.
              Comparati diferenta intre “al patrulea neam al celor ce Ma urasc” cu “al miilea neam al celor ce Ma iubesc si pazesc poruncile Mele”si veti constata ca intr-adevar Dumnezeu este DRAGOSTE.
 
              Concluzii                
              Dumnezeu ne-a dat cea de-a doua porunca pentru a ne preveni cu privire la una din strategiile Diavolului: aceea de a ne face sa nu mai deosebim autenticul de contrafacere. Respectul ce I se cuvine Creatorului nostru cere ca sa renuntam la orice reprezentare antropomorfa a Divinitatii, aceasta fiind un atentat la adresa sfinteniei, maretiei si slavei lui Dumnezeu.
              Marea greseala a oamenilor din toate generatiile si de pe toate continentele este cea subliniata de psalmist: “Iata ce ai facut, si Eu am tacut. Ti-ai inchipuit ca Eu sunt ca tine.” ( Psalmul 50, 21 pp ). Dumnezeu nostru nu e limitat nici in timp, nici in spatiu, de aceea porunca a doua ne descopera natura nemateriala a Sa. “Dumnezeu este Duh si cine se inchina Lui trebuie sa I se inchine in duh si in adevar” ( Ioan 4, 24 ). Inchinarea adevarata nu se aduce Cratorului in lumea materiala a templelor construite de om, oricat ar fi acestea de impresionante, ci in intimitatea templului sufletului omenesc ( 1 Corinteni 3, 16; 6, 19-20 ). “Fiindca astfel de inchinatori doreste Tatal ( Ioan 4, 23 up )
 
 
               Lori Balogh

Referinte:
( 1 ) Vezi antologia lui P.Blaj, “Crestinismul parintilor nostri”, Ed. “Viata si Sanatate”, Bucuresti , 1995, care citeaza din diferiti autori de istorie bisericeasca ( Dl.Dr. C. Chiricescu, Badea Cireseanu, Mircea Eliade etc. ).
( 2 ) Badea Cireseanu, “Tezaurul liturgic”, cu aprobarea Sf. Sinod al BOR, tom 2, Bucuresti, 1911, pag. 94          
( 3 ) Idem, pag. 196
( 4 ) Badea Cireseanu, “Tezaurul liturgic”, cu aprobarea Sf. Sinod al BOR, tom 2, Bucuresti 1911,
pag. 195
( 5 ) Eusebiu Popovici, “Istoria bisericeasca universala si statistica bisericeasca”, , vol. 2, Manastirea Cernica ,1926, pag. 222
( 6 ) http://www.ortho-logia.com/Romanian/Iconoclasm.html
( 7 ) Idem
( 8 ) Stelian Brezeanu, “O istorie a Imperiului Bizantin”, Ed. Albatros, Bucuresti, 1981, pag. 58-76

______________________________

Copyright © 2007 – Articole Crestine. Toate drepturile rezervate. Folosirea acestui material se poate face urmand instructiunile din Ghidul de folosire.