Cerul şi mocirlaÎn divorţ cu idealul medieval al datoriei, epoca modernă a făcut din fericirea personală ţinta supremă. Din perspectiva umanistă, cea mai bună societate era cea care asigura „fericirea maximă pentru cel mai mare număr de oameni.” În mod tumultos, secolul XX s-a străduit s-o traducă în fapt prin mari reforme. Conceptul de ajutor social, odată cu marea criză economică din SUA (1929-1934), a devenit „politică de stat”. De atunci încoace, guvernele au ridicat continuu nivelul bunăstării. Acesta este cadru în care, ca din senin, au detonat concluziile şocante ale unor emisiuni BBC de la inceputul lunii mai, a.c.: “Bunăstarea Occidentului n-a reuşit să-i facă pe oameni mai fericiţi.”
“Nu banii aduc fericirea, ci numărul lor.”
Această butadă, un ideal pentru omul cu ambiţii mari, a fost pusă adeseori sub un persistent semne de întrebare. Motivele nu lipsesc: prin noiembrie 1997, revista americană Economic Journal a dat publicităţii concluzia surprinzătoare a unui sondaj realizat de în Statele Unite si în alte 12 ţări din UE: “Banii pot cumpăra fericirea, dar durata acestei fericiri este mică şi (satistic) nesemnificativă.”
Conform aceluiaşi studiu (Economics and Happiness), A. Oswald estimează că doar 1.500 $ pe lună pe lângă cheltuielile utilitare (casă, masă, îmbrăcăminte…) sunt suficienţi ca să asigure satisfacţia vieţii, în condiţiile standardelor occidentale. În paralel, cercetările dr. R.J.Rummel (Democratic, Peace and Happiness, 2005) au condus la o concluzie cvasi-identică. Atunci, de ce totuşi “goana după aur”?
Românii şi bananele
În mod tradiţional, oamenii înţeleg fericirea ca plăcerea ce însoţeşte satisfacerea nevoilor primare. Altfel zis, fericirea n-ar fi decât o “secreţie” a instinctelor. Practica vieţii însă ne contrazice: nu tot ce provoacă plăcerea aduce şi fericire. Şi apoi, dacă plăcerile sunt trecătoare, la fel stau lucrurile şi cu fericirea – concluzie cam greu de digerat. În faţa acestui blocaj, hedoniştii propun următoarea corecţie: fericirea nu este doar o plăcere, ci o succesiune de plăceri pe termen lung.
Când o problemă e pusă greşit, soluţiile, oricare ar fi ele, n-aduc decât necazuri şi mai mari: dacă satisfacţia ar fi continuă (cum sugerează hedoniştii), atunci în mod automat, percepţia plăcerii se atenuează în timp, sfârşind într-o sublimă ne-simţire. Este un truism banal faptul că satisfacţia nu apare decât ca o replică a nevoii care o provoacă (vezi cuplul foame-saţietate). Aşadar, repetarea aceleiaşi plăceri declanşează mecanismele adaptative care devalorizează continuu plăcerea în sine. Este, cu alte cuvinte, cam ceea ce s-a întâmplat cu bananele în România post-decembristă: de la o consumare exacerbată – la lehamite.
Ca să prindem sensul corect al fericirii, trebuie să începem cu identificarea corectă a categoriilor de nevoi. În mare, există nevoi organice (hrană, adăpost, sex), nevoi sociale (apartenenţă, acceptare, apreciere) şi nevoia realizării de sine (controlul asupra vieţii personale şi împlinirea scopului de a fi). Satisfacerea nevoilor organice (numită de obicei „satisfacerea vieţii”) nu împlineşte în vreun fel celelelte nevoi, cum spunea şi Richard Layard în volumul Hapiness – lessons from a new science (2005): „Satisfacţia vieţii nu este fericire. Măsurarea gradului de satisfacţie nu este un mod de determinare a fericirii, pentru că fericirea nu este o funcţie biologică (…).” Dacă nevoile de ordin material depind într-o măsură de buget, pentru nevoile de natură spirituală, bugetul este cu totul neputincios.
„Fericiţi… câştigătorii la Loto” ?
Unul din studiile cele mai provocatoare privind natura fericirii a fost publicat în Journal of Personality and Social Psychology (1978), sub titlul Câştigătorii loteriilor şi victimele accidentelor: Fericirea este relativă. Două grupuri de studiu aflate la antipozi pe scara „noroc-nenorocire” au constituit obiectul cercetării. În primul grup erau 22 de câştigători la Loto. În al doilea grup – 18 victime paralizate pe urma unor accidente grave. Iar în paralel, alte 22 de persoane obişnuite au servit ca grup de control. Concluziile te surprind:
– Câştigătorii, în general, nu erau mai fericiţi decât cei care nu jucau la loterie (grupul de control). Pentru ei, “bucuriile zilnice” se situau la un nivel mult mai coborât fraţă de grupul de control: milioanele reuşiseră să umbrească toate celelalte mici evenimente care fac viaţa frumoasă.
– Gradul de fericire al victimelor accidentelor era mai coborât decât cel al câştigătorilor, cum şi era de aşteptat. Dar, în mod surprinzător, era semnificativ deasupra nivelului mediu.
– În schimb, cei care câştigaseră milioanele la Loto erau consumaţi de dilema utilizării acestora, fapt ce le reducea şi bucuria, şi capacitatea de a le gestiona.
Rezultatul cercetării sună astfel: Fericirea este subiectivă şi independentă de condiţiile obiective.
Paradoxul fericirii
Oricât de ciudată, concluzia de mai sus rezonează cu tot ce a reuşit să adune „mintea din urmă” a sutelor de generaţii. Îmi amintesc de o veche poveste germană, în care fiul unui împărat, în dorul fericirii, a pornit în lume. Conform reţetei secrete a fericirii, trebuia să găsească un om fericit, să-i cumpere cămaşa şi s-o îmbrace. A reuşit în fine să găsească fericitul în persoana unui ţăran voios ce ara în urma unei gloabe. Şi – când să-i ceară cămaşa – ţăranul n-avea nici una…
Editorul revistei sud-coreene JoongAng Daily, Bae Myung-bok, scria (în dec. 2005): ”De fiecare dată când călătoresc în străinătate mă izbeşte simţământul că posesiunile materiale nu sunt proporţionale cu fericirea. Când mă gândesc la PIB (Produsul Intern Brut), americanii ar trebui să fie de zeci de ori mai fericiţi decât vietnamezii, fapt deloc adevărat. Ba dimpotrivă, americanii par să aibă o viaţă mai grea şi să trăiască în mai puţin confort”.
Statisticile la care făcea referinţă arată că „indexul fericirii” din Venezuela (87%) este superior Marii Britanii şi Belgiei (86%); că Filipinele (85%) se situează deasupra SUA (84%), Franţei, Austriei (81%) şi Canadei (75%); că acesta este mai înalt în Bangladeş (70%) decât în Spania (68%), Italia (64%), Portugalia (48%), Ungaria (46%), Slovenia (32%), Croaţia (31%). Cât despre România (23 %), ea se situează în sfertul de jos al scalei, alături de Armenia (14%), Rusia, Ucraina, Moldova şi Bulgaria (între 2% – 0). E limpede. „Banii nu sunt totul”, spunea Tony Blair. „În trecut, guvernanţii au măsurat succesul doar prin creşterea PIB-ului. Dar îmbunătăţirea nivelului de trai se referă la mai mult decât creşterea economică… Ar trebui să ne gândim nu numai la ce să facem ca să punem bani în buzunarele oamenilor, ci la ce să facem ca să punem bucurie în inima lor”.
Mai mult decât „tot aurul din lume”
Încet-încet, lumea îşi vine în fire din himera modernismului. Vechiul adagiu, după care „Fericirea este întotdeauna un produs secundar ce survine în urma cultivării valorilor spirituale” câştigă o nouă preţuire. În studiul The Happiness Formula, Ed Diener, co-editorul lui Journal of Happiness Studies, afirmă că nu există o singură cheie a fericirii, ci un set de trei ingrediente de ordin spiritual:
1. Familia şi prietenia.
Statistica demonstrează că cei căsătoriţi sunt mai fericiţi decât burlacii – indiferent de cultură, vârstă şi venit. Căsătoria are un efect pozitiv mai pregnant în cazul bărbaţilor decât în cel al femeilor: le adaugă un plus de cca. 7 ani de viaţă bărbaţilor, faţă de 4 ani femeilor.
Cu cât relaţiile interumane sunt mai cuprinzătoare şi mai adânci, cu atât mai profundă este fericirea. Prietenia stimulează fericirea mult mai mult decât o pot face veniturile financiare. Diferenţa gradului de fericire dintre cei înconjuraţi de iubire şi cei lipsiţi de ea este mult mai mare decât diferenţa nivelului fericirii dintre bogaţi şi săraci. Şi, pentru că omul este o fiinţă psiho-somatică, înainte de a fi somato-psihică, s-a demonstrat că relaţiile umane fericite întăresc imunitatea şi inhibă acţiunile microbiene.
2. Un sens în viaţă, un crez
Pentru a fi fericit este absolut necesar să fii angajat în ceva mai măreţ decât tine însuţi: religie, spiritualitate… Cu ani în urmă, The Sunday Times a trimis un chestionar la o sută de personalităţi notabile cu întrebarea: „Dacă ai fi condamnat la trei ani închisoare şi ţi s-ar da voie să iei doar trei cărţi cu tine, pe care le-ai lua, în ordinea importanţei.” Ei bine: 98 din 100 au pus pe locul I Biblia. Rezultatul e contrariant, ştiind că majoritatea erau persoane fără apartenenţă confesională.
3. Ţinte orientate spre valori perene
Fericirea autentică este condiţionată de valorile în care credem şi cărora le dedicăm energia noastră. Într-o ediţie din mai 2005, acelaşi The Sunday Times publica un articol în care erau date câteva remedii pentru cei nefericiţi, printre care, implicarea în proiecte de voluntariat. Fericirea este direct proporţională cu binele pe care un om este dispus să-l facă pentru semenii săi.
Ţignalul din Bhutan
În anul 1972, tânărul rege al regatului Bhutan din Himalaya, Jigme Singye Wangchuck, recent întors de la studii, îşi anunţa programul de guvernare printr-o sintagmă originală: “Fericirea Internă Brută” (FIB) – o replică adusă PIB-ul occidental. Plecând de la concepţia că fericirea este scopul ultim al vieţii, şi decis să păstreze natura şi cultura unică din Bhutan, regele a impus limitarea investiţiei de capital străin, a comerţului extern, a mass mediei şi a turismului. FIB-ul se baza pe conceptul că bunăstarea se realizează doar atunci când progresul spiritual însoţeşte dezvoltarea materială. Ca atare, Bhutanul a interzis o mulţime de canale TV, printre care MTV-ul şi cele sporturile extreme. A interzis publicitatea stradală. A interzis până şi pungile de plastic. Migrarea spre oraş a fost descurajată. În schimb, instituţiile sanitare au fost infuzate în toate zone rurale, iar guvernul sprijină iniţiativele săteşti.
Şi, mirare! Prin FIB, minusculul regat (de sub 1 milion locuitori) stârneşte un trend crescător în Occident. Interesul pentru „calitatea vieţii” e stimulat. Economia liberală începe să fie percepută ca un agent destructiv; asaltul consumerismului – ca sursă de înstrăinare, nefericire şi boală. Modelul acestui mic stat devine tot mai cunoscut în lume. Prima conferinţă internaţională despre FIB a avut loc la începutul lui 2004, chiar în Bhutan, cu participarea a 300 de delegaţi din 20 ţări. Un an mai târziu, la a doua conferinţă internaţională despre FIB de la Antigonish, Noua Scoţie (Canada), participă 450 delegaţi din 33 ţări.
Şi noi?
România, în coada oştirii, scapără pe drumul integrării ca să recupereze handicapul. Dar mă întreb: Este necesar şi înţelept să parcurgă tot ocolul, reeditând şirul de dileme şi eşecuri comise de înaintaşii vestului? N-ar fi oare oportun să digere lecţiile istoriei lor şi să-şi traseze propria scurtătură? Eu gândesc că da. Şi, chiar dacă raţionamentul meu nu găseşte audienţă la forul decizional al naţiei, tot este loc de schimbare, la nivel individual. Chiar dacă o floare nu aduce primăvara, ea totuşi o anunţă!
Lucian Cristescu
Sursa: http://literacristiana.azsbellu.ro
