ClasicismulIdealul estetic al preclasicismului se desăvârşeşete în perioada aşa-zisă “clasică” a muzicii. Aceasta se desfăşoară de-a lungul celei de-a doua jumătăţi a secolului XVIII, găsindu-şi cea mai pregnantă întruchipare în muzica lui Gluck (1714-1787), Haydn (1732-1809) şi Mozart (1756-1791). Francezii, acest popor cu simţul înnăscut al armoniei şi echilibrului, au adus, la rândul lor, o contribuţie în cristalizarea idealului clasic al muzicii prin creaţia lui Rameau (1683-1764).
Cât despre italieni, fără a mai străluci ca înainte, ei sunt reprezentaţi în această vreme prin compozitori ca Domenico Cimarosa (1749-1801), Giovanni Paisiello (1740-1816), Luigi Boccherini (1743-1805), Muzio Clementi (1752-1832).
Atmosfera de prospeţime tinerească din muzica preclasicilor a crescut acum într-o viziune caracterizată printr-o luminoasă robusteţe. Haydn îndeamnă la bunătate, blândeţe, duioşie, iar Mozart aduce elogiu seninătăţii sufletului chiar şi atunci când în jurul lui bântuie cumplite furtuni. În linii mari, deci, o atmosferă înrudită cu cea a preclasicilor, dar ridicată pe o treaptă superioară a unei atitudini închegate faţă de viaţă. Se simte că în felul de a gândi al compozitorilor şi-a lăsat pecetea experienţa reflexivă şi intelectuală a creaţiei lui Bach şi Händel.
Nimic din ceea ce exprima muzica clasicilor nu scapă controlului raţiunii. Compozitorul îşi exteriorizează doar acele afecte (sentimente) pe care cugetul le-a limpezit, le-a modelat şi le-a luat în stăpânire. De aici claritatea şi cumpătarea sentimentelor dintr-o simfonie de Haydn sau Mozart. Există un fond permanent uman în această luminoasă robusteţe care alcătuieşte esenţa muzicii clasice.
În simfonia “Jupiter” de Mozart sau în simfonia “Oxford” de Haydn ceea ce răsună cu putere este sentimentul unui echilibru sufletesc spre care omenirea a tins şi va tinde întotdeauna îndiferent de condiţiile istorice. Muzicii clasice îi este caracteristică deasemenea perfecţiunea formei. Muzica unei părţi de sonată sau simfonie se desfăşoară după un plan riguros alcătuit numit formă muzicală.
Clasicii au elaborat câteva tipuri de formă dintre care cea mai importantă este forma de sonată, în accepţia pa care i-au dat-o constând din expunerea a două teme principale (expoziţia), angrenate apoi într-un proces în care acestea sunt supuse unor transformări (tratarea), revenind în cele din urmă la starea iniţială (repriza). În muzica clasicilor se cristalizează ideea de ciclu instrumental, alcătuit din trei părţi în cazul sonatei sau concertului (o parte lentă încadrată de două mişcări repezi) sau de patru părţi în cazul simfoniei sau cvartetului ( partea lentă este precedată de o mişcare vioaie şi urmată de una graţioasă şi alta foarte mişcată).
Clasicismul este un moment hotărâtor în procesul emancipării compozitorului: suntem în ajunul totalei eliberări de servituţile în care secolele de feudalism îl ţinuseră înlănţuit. Haydn este încă legat de tradiţia conformării recunoscătoare la gusturile stăpânului (mai mult sau mai puţin generos). Citim într-o scrisoare a lui către Leonore Zoller: “Am fost numit şef al muzicii pe lângă contele de Morzin şi, în sfârşit , capelmaistru pe lângă Alteţa sa Prinţul, pe lângă care doresc să trăiesc şi să mor…Dorinţa mea este de a nu ofensa nici aproapele şi nici pe amabilul meu prinţ”.
Mozart are însă o altă etică, cea răspicat formulată în scrisoarea din august 1782 către tatăl său: “Nu vreau să cerşesc nici un serviciu. Cred că sunt în măsură să fiu eu cel care face cinste oricărei curţi”. Nu mai rămânea de făcut decât un pas până la mândra independenţă beethovenian.
Găsim în “Estetica” lui Hegel (filozof cu o profundă cunoaştere a muzicii) o foarte fidelă imagine a stării de spirit proprie clasicilor, imagine utilă cititorului care întâmpină greutăţi în încercarea de a retrăi mentalitatea acelor vremi. Ca genial mânuitor al dialecticii, Hegel descoperă existenţa, la baza muzicii, a unor forţe contradictorii, a căror ciocnire şi sinteză reprezintă principalul izvor al creaţiei.
Hegel tinde să rezolve aceste contradicţii într-o împăcare deplină a forţelor divergente, şi o face ferm convins că vorbeşte în numele unui ideal estetic permanent valabil. Un asemenea echilibru al forţelor însă este propriu doar unui anumit stil muzical – cel reprezentat de un Bach, un Haydn, un Mozart – şi nu muzicii în general. Începând cu Beethoven, ciocnirea principiilor contradictorii (sentiment şi intelect,veridic şi frumos,melodie şi armonie) are un caracter din ce în ce mai dramatic şi se rezolvă pe calea luptei care duce la profunda lor modificare, la absorbirea sau dominarea unui principiu de către celălalt. Atunci când în plina dezvoltare tumultoasă a muzicii seculului XX unii compozitori încearcă să revină la echilibrul celor vechi, ei se detaşează dintr-o dată de mediul înconjurător şi îşi atrag denumirea de “neoclasici”.
“Muzica clasică nu exprimă sinuozităţile vieţii, este drept, dar întruchipează acel ideal de ordine şi armonie care călăuzeşte întotdeauna omul pe potecile întortocheate ale dramaticei sale existenţe. În aceasta constă una din sursele eternei încântări pe care muzica lui Haydn şi Mozart o nasc şi o vor naşte întotdeauna în sufletele oamenilor”. ( din “Geschichte der Musik” de Fritz Högler )
Adina Tolan
Sursa: www.crestin.org
