Coarnele mici din Ezechiel 34

Coarnele mici din Ezechiel 34

 I. INTRODUCERE
 Pasajul central Ezechiel. 34:17-22
Tabloul biblic de la Geneza până la Apocalipsa vorbește despre judecata dintre capre și oi. Orice creștin care nu a citit niciodată Biblia [sic!] a auzit despre judecata de apoi dintre capre și oi. Este o imagine a ArhiPăstorului Isus care va judeca cu dreptate între buni și răi. Mai degrabă între păcătoșii mântuiți și păcătoșii pierduți. ‘‘Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stînga Lui.’’ (Mat 25:32-33). Acest tablou nou-testamentar are ca fundal teologic Ezechiel 34.
Oile sunt înăuntru, iar caprele afară. Greșesc cu ceva?  Oile sunt în biserică, oile sunt și în afara ei. Sunt capre în biserică, dar și în afara ei. Până aici nu-i nimic nelalocul lui. Biserica lui Dumnezeu nu este mântuitoare în ea însăși așa cum susține Biserica catolică citându-l pe Ciprian, episcopul catolic de Cartagina, extra ecclesiam nulla salus – în afara bisericii nu există salvare. Judecata va separa oile de capre. Grâul de neghină, zâzania de grâu. Ce sentimente v-ar încearca dacă ați afla din Scriptură că Dumnezeu va judeca între oaie și oaie? Poftim?! Da, judecata va fi făcută și între oaie și oaie: “Şi voi, oile Mele, aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: ‘Iată, voi judeca între oaie şi oaie, între berbeci şi ţapi. ’’ (Ezechiel 34: 20)
Cele 5 acțiuni subliniate în Ezechiel demonstrează un atac total al ‘‘creștinului’’ împotriva creștinului, asalt care ne reamintește de cornul cel mic din cartea profetului Daniel. Dacă privim cu atenție localizarea armelor atacului, vom observa un lucru interesant: din cap până în picioare oaia uzează de toate extremitățile pentru a dărâma: picioare, coaste, umeri, cap, coarne. Dacă ar avea și mâini… Interesant este că picioarele, coastele (inima), umărul și coarnele (personalitatea, putere, autoritate în limbaj profetic) pot fi folosite pentru a-i binecuvânta pe semenii noștri. Ele ne pot preface în oaia lui Hristos sau în cornul cel mic al Satanei. În cornul lui Hristos sau cornul fiarei.
 De prezentat OPȚIONAL (Ezechiel 34: 16 este cunoscut în lumea teologiei pastorale ca jurământul păstorului. În traducerea Cornilescu versetul sună în felul următor: ‘‘Voi căuta pe cea perdută, voi aduce înapoi pe cea rătăcită, voi lega pe cea rănită, şi voi întări pe cea slabă. Dar voi păzi pe cele grase şi pline de vlagă: vreau să le pasc cum se cade’’ (Ez. 34:16). Deja la mijlocul versetului întâlnim un dar adeversativ. ‘‘voi păstori pe cea pierdută, voi aduce înapoi pe cea rătăcită…etc, dar’’. Automat urmează o prepoziție adversativă. Problema este că în limba română nu se întâmplă lucrul acesta. În ebraică apare verbul șamad care înseamnă a nimici, a extermina.
Există două verbe cu două sensuri total opuse, care sunt diferențiate de o literă: d și r. Verbul șamar deși doar o literă îl face diferit de șamad, înseamnă ceva total opus nimicirii: a păzi, a avea grijă. În versiunile englezești traducerea este fidelă celei ebraice: voi distruge – ‘‘but I will destroy the fat and the strong; I will feed them with judgment.’’ (Eze 34:16 King James Version). În susținerea acestei traduceri este și contextul textului care vorbește despre o judecată între oaie și oaie. Ultima parte a versetului este tradusă astfel: voi nimici pe cele grase, pentru că vreau să judec cu dreptate. (versiunea NAS și KJV engleză și WTT ebriacă). Traducerea este susținută și de comentariul biblic adventist.)
 II. MOTIVELE JUDECĂȚII/SEPARĂRII
 1. Ezechiel 34: 18-19: ‘‘ați călcat în picioare pășunea și ați tulburat apa’’
În limbajul biblic apa și pășunea reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu. Este posibil ca ‘‘ceice au fost luminați odată, au gustat darul ceresc, s-au făcut părtași Duhului Sfânt și au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu’’ să Îl răstignească din nou pe Hristos (Evrei 6:4-6). Care este problema acestor oi? Să-i spunem plictiseală spirituală, neveghere, frustrare, dorința de a scoate ceva nou pe piață sau câte ceva din toate? Am primit cu mare bucurie Cuvântul lui Dumnezeu odinioară când îi spuneam noi vremea dragostei dintâi. Entuziasmul ne-a mișcat fiecare coardă sensibilă a ființei noastre și ne-a motivat să-l rostim cu putere lumii. Cerul era atât de aproape încât părea că se coboară pe pământ.
Odată cu trecerea timpului, parcă ne-am izbit de ceea ce se numește lehamite spirituală. Oricum Domnul întarzia să vină, așa că unii dintre noi ne-am suflecat mânecile și ne-am apucat de treabă. De o altă treabă. Să mănânci aceeași mâncare, e prea de tot. Ne-am decis să citim Biblia cu un zel mai aprig ca oricând. Poate om trece peste starea asta de monotonie enervantă. De curând cineva ne-a spus că a găsit un izvor cu o apă ‘‘cool’’. Unii nu prea înțelegeau mare lucru, așa că l-au chestionat: ‘‘Despre ce izvor vorbești?’’. Le vorbea în pilde. Citise el prin nu știu ce manuscrise timpurii (nu știe o boabă de engleză dar a citit pe nici el nu știe ce foi arse de timp) că Duhul Sfânt nu este o Persoană. Cică apare cu it undeva în scrierile servei Domnului. Atunci noi i-am citit din Biblie că o putere nu se poate întrista, nu poate mijloci, nu suspină, adică nu are personalitate. I-am citit și din Ellen White care afirmă că Duhul Sfânt este a treia persoană a Dumnezeirii. Nici nu vrea să audă. Mai mult, de la o vreme a redevenit acel misionar zelos, chiar mai aprins ca niciodată. Vrea să convertească multe suflete în hambarul său doctrinar. A găsit câțiva nemulțumiți și îi numește adepții săi.
Altul striga deunăzi într-un hol al bisericii că zecimea trebuie administrată de fiecare dintre noi. E noua lumină. Mai era unul care era așa de luminat că nu puteai sta în fața lui. Citea din Apocalipsa: ‘‘A căzut, a căzut Babilonul cel mare…Ieșiți din mijlocul lor poporul meu!’’ Ce mai trâmbița! Ieșiți! Ieșiți! Ieșiți! ‘‘De ce să ieșim măi frate? S-a anunțat la meteo vreun cutremur mare?’’ Nu știa că lumina nu e nouă. De fapt cam toate s-au întâmplat cu mult timp în urmă. Sunt deja istorie. Trist este că mai niciunul din cei care au băut apa aceasta nu L-au mai iubit pe Domnul. În 1892 A.W. Stanton folosind eronat citate din Ellen White susținea că Biserica Adventistă este Babilon și trebuie părăsită. Răspunsul Ellenei White nu a întârziat să apară:
– Biserica Adventistă nu este Babilon
– Nimeni nu trebuie să caute susținere pentru un asemenea mesaj în Spiritul Profetic
–  Planul de a opri zecimile și darurile pentru a le administra după propriul plac este în contradicție cu Maleahi 3
– Dumnezeu conduce un popor ‘‘nu unul aici, unul acolo’’ (Ellen White, Mărturii pentru pastori, 32-62).       
Ne-am săturat cumva de aceeași pășune și apă? Am început cumva să o calcăm în picioare, derogându-ne autoritatea de a o interpreta după propriul nostru gust? Şi să le dăm otravă în loc de păşune şi apă bietelor oi nevinovate?
2. Ezechiel 34: 21a ‘‘Pentru că ați izbit cu coasta și cu umărul’’
Cuvântul ebraic kateq (coastă) apare în Zaharia 7:11 ‘‘Dar ei n-au vrut să ia aminte, și-au întors spatele (coasta)…’’. Coastele formează cutia toracică în care se găsește inima: sediul sentimentelor și afectelor umane.
Raportul creațiunii ne relatează faptul că Eva a fost modelată dintr-o coastă a lui Adam. Câtă sensibilitate! Tocmai de aceea sunt femeile mai afectuoase, vase mai slabe. Nu a fost făcută nici din scalpul capului dar nici din epiderma de pe degetele de la picioare. Să nu se ridice deasupra bărbatului, nici să fie atât de umilită încât să fie preșul lui. În realitate această polarizare de atitudine și statut reprezintă extremele pe care le vezi la tot pasul, extreme numite pe nedrept normalitate. Societatea e înțesată de femei ‘‘împlinite’’ că au escaladat autoritatea bărbatului mai mult decât alpiniștii vârful Everest și femei a căror demnitatea a fost spulberată în adânc de groapa Marianelor. Inima este cazanul în care se fabrică emoțiile care vor genera gândurile, cuvintele și faptele noastre, care formează caracterul.
Pe umeri purtau preoții în vechime lucrurile sfinte (Numeri 7:9). Tații își poartă fiicele pe umeri (Isaia 49:22), iar Isus oaia pierdută o pune pe umeri.
Putem alina inimile zdrobite doar dacă purtăm în vasele noastre, pe umerii și în inimile noastre obiectele sfinte de la Sanctuar. Dacă Îi vom permite Duhului Sfânt să zidească în noi un duh nou și o inimă de carne (Ez. 36:26), atunci vom avea suficiente resurse să nu îi împugem pe semenii noștri.
APLICAȚIE: gândiți-vă la momentele când casa lui Dumnezeu a devenit o arenă în care unii sunt învinși iar alții triumfători. Unii gladiatori…iar alții sclavi. În loc ca de aici să plecăm mângâiați și încurajați, uneori nu ne mai dorim să-i pășim pragul. (dacă la bis. dvs nu s-au întâmplat niciodată astfel de evenimente, apreciați atmosfera plăcută).
Cuvintele dincolo de cuvinte                                
Printre primii care au studiat limbajul non-verbal au fost A. Mehrabian și M. Weiner (‘‘Decodarea limbajului inconstant’’, 1967). Rezultatele studiului lor au indicat o proporție surprinzătoare a comunicării orale: mesajul lingvistic (cuvintele): 7%; mesajul paralingvistic: 38% (intonația, inflexiunile vocii; ritmul, tonul, accentul, râsul, plânsul, suspinul, separatorii vocali etc) și 55% – limbajul non-verbal (expresiile faciale, gesturile, postura, proximitățile).[1] De cele mai multe ori gesturile noastre exprimă fără cuvinte poziția sau părerea nostră despre cineva sau ceva. Sunt cuvintele din spatele cuvintelor. Noi trebuie să ne controlăm gesturile tot așa cum ne abținem de la rostirea cuvintelor nepotrivite. Modul în care îmbraci un cuvânt atunci când îl rostești, va aduce potop de liniște sau furtună. Gândiți-vă la două cuvinte: Ai greșit! Depinde cum o rostești: ‘‘Aiiii greeeșittt!!!’’ (dur, acuzator, rece, autoritar, neiertător, mândru) sau ‘ ‘‘Ai greșit.’’ (calm, cald, moale, iertător, doar ca o constatare).
‘‘Chiar fiecare expresie facială are o influență fie spre rău fie spre bine. Spiritul, cuvintele, acțiunile și atitudinea noastră față de cei din jur vorbesc despre noi’’[2]
‘‘Dragostea îi oferă celui ce o are onestitate, bunătate, un comportament frumos și priviri calde. Luminează și modelează tonul vocii, expresiile faciale, rafinează și înalță întreaga ființă’’[3]
3. Ezechiel 34: 21b ‘‘ați împuns cu coarnele voastre toate oile slabe’’
Atunci când auzim de cornul cel mic ne gândim deja la Evul Mediu Întunecat, scaunul de tortură, ghilotina franceză, sau VICARIUS FILI DEI. Profetul Daniel descrie această putere care va persecuta rămășița lui Hristos de-a lungul veacurilor ‘‘M-am uitat cu băgare de seamă la coarne, și iată că un alt corn mic a ieșit din mijlocul lor…’’; ‘‘El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt, va asupri pe sfinții Celui Prea Înalt, și se va încumeta să schimbe vremile și legea; si sfinții vor fi dați în mâinile lui timp de o vreme, două vremi și o jumătate de vreme’’ (Daniel 7:8; 8:25).
Biblia folosește imaginea cornului pentru a descrie autoritate, puterea, influența și personalitatea cuiva. Poate vă surprinde să aflați că
Isus – CORNUL
Isus este un corn și are coarne. Lăsați-mă să mă explic înainte să mă așezați pe scaunul de tortură al celuilalt corn. Ezechiel face o profeție mesianică în 29: 21 ‘‘În ziua aceea voi da tărie casei lui Israel și-ți voi deschide gura veselă…’’ (în ebraică și în engleză: voi ridica un corn puternic casei lui Israel, căruia Îi voi deschide gura). Isus este profetizat ca un corn cu o gură care vorbește la fel cum cornul cel mic este zugrăvit cu ochi și gură care rostea hule: ‘‘cornul acesta avea ochi și o gură care vorbea cu trufie’’ (Daniel 7: 20). În Luca 1:69 Isus este descris ca ‘‘un corn de mântuire (o mântuire puternică) în casa robului Său David’’. În Apocalipsa Isus este leul-miel care are șapte coarne și șapte ochi (Apoc. 5: 6). 2 Cronici 25:5 ‘‘Toți fii ai lui Heman, care era văzătorul împăratului, ca să descopere cuvintele lui Dumnezeu și să înalțe puterea Lui (cornul Lui, engl. lift up His horn). Iov 16:15 ‘‘Mi-am cusut un sac pe piele și mi-am vârât capul (literal cornul) în țărână’’. 
L. Schmidt declara: ‘‘În Vechiul Testament cornul nu este doar o expresie profetică pentru puterea fizică, este un termen care exprimă direct puterea’’.[4] Din moment ce sfărâmarea în picioare, dinții, gura sunt imagini ale violenței unei forțe, cornul denotă puterea fizică. Puterea fiarei care are cornul cel mic stă în vărsarea sângelui sfinților de vreme ce puterea cornului Isus stă în sângelui Său vărsat pentru fiarele din noi. Da, fiarele care vor să se pocăiască și să-și predea coarnele.
Puterea altarului de ispășire de la sanctuar era în cele patru coarne care erau unse cu sânge – un altar al jertfelor de bună-voie: ‘‘să pui sângele pe coarnele altarului’’ (Exod 29:12). Coarnele erau așezate deasupra altarului pentru a reliefa în mod simbolic prezența și puterea lui Dumnezeu. În Psalmul 75:4-5 ridicarea capului (cornului) înseamnă trufie. Coarnele reprezintă puterea și autoritatea fiarelor. Tot așa Dumnezeu garantează coarne puternice (ocrotire) poporului ales: ‘‘coarnele lui sunt cum sunt coarnele bivolului; cu ele va împunge pe toate popoarele’’ (Deut. 33:17).
Am numit oile grase din Ezechiel 34 coarnele cele mici. Există mai multe similitudini între cornul cel mic din Daniel și coarnele din Ezechiel 34. Cornul cel mic stă pe o fiară care calcă și sfarmă totul în picioare (literal ghiare). Oile grase calcă în picioare pășunea și tulbură apa (Ez. 34: 18-19). Cornul cel mic are dinți și gură cu care rostește cuvinte de batjocură la adresa lui Dumnezeu la fel cum oile slabe înțeapă cu vorbe tăioase și nesărate oile neputincioase. Cornul descrie personalitatea, influența și puterea unei persoane. Arătați-mi pe cineva care nu are niciun dram de personalitate. Și cel mai slab de îngeri om vrea să să impună câteodată, să iasă în evidență cu ceva, să strige că există. Personalitatea îmbracă de multe ori strigătul existențial: ‘‘Sunt aici, exist, mă obsearvă cineva?’’
Modul în care îi tratăm pe semenii noștri spune mai multe despre noi decât setul doctrine pe care ni l-am însușit. Acestă ofensivă a coarnelor mici din Ezechiel 34 ne aduce aminte de înfiorătorul corn antihristic din Daniel 7. Să nu încercați să vă scuzați cu: noi nu facem parte din profeția lui Daniel. Nu suntem catolici! Nu-i suficient să nu fii catolic. Cornul cel mic care orbecăie în neadevăr îi persecută pe cei care dețin adevărul și credința lui Isus. Coarnele cele mici din biserica rămășiței care sunt depozitare ale adevărului divin dar falimentare în ce privește dragostea lui Hristos, obidesc bietele oi slabe și neputincioase. Nu-i îndeajuns să faci parte din biserica lui Hristos.
Trebuie să trăiești cum a trăit Hristos. Coarnele mici din poporul Israel antic și modern pot fi chiar mai periculoase decât cornul mic profetic. Luați-vă timp și meditați. Cu aceste arme pervertite în unelte de atac putem mângâia, alina, binecuvânta. Isus este și astăzi un corn de mântuire și vindecare. Ca să ajungem la statura comportamentului Domnului trebuie să ne aruncăm mai întâi coarnele noastre în țărână așa cum a făcut Iov, ca să putem fi umpluți cu puterea lui Isus (cornul de mântuire). Dacă simți că ai prea multe coarne, o personalitate puternică, roagă-L pe Isus să ți le defrișeze și să îți modeleze o individualitate pozitivă care să-i influențeze în bine pe semenii tăi. Nu te ridica de pe genunchi până când nu simți că ai primit suficientă putere pentru a fi un corn de vindecare.
III. APEL
Mahatma Ghandi este unul dintre cei mai respectați lideri ai istoriei moderne. Deși era hindus, Mahatma Îl avea pe Isus ca Model, citând adesea din predica de pe Muntele Fericirilor. Odată misionarul Jones E. Stanley l-a întâlnit pe Gandhi și l-a întrebat: ‘‘Domnule Ghandi,  deși dvs vorbiți destul de mult despre Hristos, de ce refuzați cu atâta înverșunare să deveniți creștin?’’ Ghandi a replicat: ‘‘O, eu nu îl resping pe Hristos. Eu Îl iubesc pe Isus. Doar că îmi displac creștinii voștri pentru că se deosebesc atât de mult de Hristos’’.
Se pare că refuzul lui se baza pe un incident petrecut cu mult timp în urmă pe vremea când el slujea ca avocat tânăr în Africa de Sud. Atunci el studia Biblia și învățăturile Domnului Isus, simțindu-se atras de creștinism. Începuse să frecventeze biserica creștină. Într-o zi, pe când urca treptele imense ale unei biserici dintr-un oraș S-african, un prezbiter alb i-a blocat calea spre intrare atenționându-l: ‘‘Unde crezi că mergi, kaffir (minerule)?’’ l-a întrebat prezbiterul cu o voce belicoasă. Ghandi i-a replicat: ‘‘Vreau doar să mă închin în biserica de aici.’’ Imediat prezbiterul a mârâit la el: ‘‘nu este loc pentru mineri în biserică’’. Din acel moment Ghandi a luat hotărârea să preia tot ce e bun în creștinism, dar că niciodată nu va deveni un creștin dacă aceasta înseamnă să devină membru al unei biserici.[5]
‘‘Dacă Spiritul lui Isus locuiește în tine, atunci Îl vei reprezenta în cuvintele tale, în acțiunile tale și în gesturile tale. Conversațiile tale trebuie să fie expresia bunătății, nu a mândriei’’[6]
Îl văd pe Isus Păstorul-Judecător cum stă la ușa bisericii Sale cu toiagul ridicat și separă oaia de oaie.  Oaia grasă va fi pedepsită pentru că, continuă să calce în picioare pășunea Domnului. Mănâncă până ajunge la saturație, după care calcă iarba în picioare. Se satură de apa Cuvânului până se plictisește de simplitatea Lui, și începe să Îl calce în picioare. Poate, poate o ieși ceva nou. Ceva fantastic. Așa cum căutau filozofii atenieni prin agora ce mai e nou în domeniul ideilor. De dragul ideilor. Speculația, filozofarea, elitismul, devin marfa nouă pe care aceste oi o vând. Pe deasupra mai și impug cu umărul și coasta.
Observați că aceste oi se separă singure de turma lui Hristos. În momentul în care oile împungătore împing  pe celelalte oi, se crează deja o segregare. Păstorul nu face altceva decât să confirme acestă distincție între oaia care împunge și cea care nu împunge. Atunci când nu suporți pe cineva îl izgonești. Lăsând deoparte limbajul metaforic, haideți să transpunem această realitate în viața noastră.
Vă aduceți aminte când a fost ultima ocazie când ați împuns pe cineva din biserică? Scuzele pot fi multiple: cântă mai frumos decât mine, e mai apreciat, predicile lui sunt mult mai savurate, e mai delicată, mai spiritual (ă), chiar e deranjant de iertător și jenant de misionar (ă) etc. V-ați identificat vreodată cu oaia care împunge? Scuza: nu-mi place fața lui, nu cred că ar trebui să existe nici în ultimul buzunar de la cea mai nepurtată haină din garderobă. În creștinism nu putem vorbi despre antipatie. Când a fost ultima ocazie când ați încurajat pe cineva fără să-l criticați în paralel? Să-l iubiți, pur și simplu? Punct. Când ești plin de tine însuți, Dumnezeu nu te mai poate umple cu prezența Lui atât de binefăcătoare. Dacă Dumnezeu nu încape într-un astfel de suflet, cu atât mai puțin semenii noștri.
Meditează
‘‘Isus căuta să fie plăcut celor cu care venea în legătură, purtându-Se cât mai blând şi mai supus. Isus căuta să-i ajute pe toţi cei în suferinţă, pe care îi întâlnea. Nu avea mulţi bani de dat. Dar, de multe ori, Se lăsa nemâncat ca să-i ajute pe aceia care erau în mai mare lipsă ca El.  Celor care erau în nevoie, le dădea un pahar cu apă rece sau le dădea în mod discret chiar hrana Lui. Alinându-le suferinţele, adevărurile pe care le învăţa erau unite cu fapte bune şi, în felul acesta, erau fixate în minte. El nu putea să fie de faţă când se săvârşea ceva rău fără să aibă un sentiment de durere, pe care nu-l putea ascunde. Isus vindeca şi corpul, şi sufletul. El Se interesa de orice suferinţă pe care o întâlnea şi aducea vindecare tuturor suferinzilor, deoarece cuvintele Lui blânde erau ca un balsam vindecător. Nimeni nu putea zice că El a făcut o minune; dar puterea vindecătoare a iubirii pornea de la El la cei bolnavi şi apăsaţi. Aşa discret a lucrat pentru oameni din cea mai fragedă copilărie. De aceea, s-a întâmplat că, atunci când Şi-a început lucrarea publică, foarte mulţi L-au ascultat cu bucurie.’’[7]
‘‘În dragostea Lui plină de compasiune şi gingăşie, El înveselea, mângâia şi-i învăţa pe toţi cei care Îl ascultau, buzele Lui fiind udate cu har, pentru a putea transmite oamenilor, în cel mai atractiv mod, comorile adevărului.’’[8]
Rugăciune
Doamne, plecându-mi azi genunchi înaintea tronului Tău de har, te rog să tai și să arunci în țărână coarnele personalității mele, tonului meu glacial, vorbelor ascuțite, privirilor reci, gesturilor de superioritate și atotsuficiență, posturilor necomunicative. Vreau să trăiesc cum ai trăit Tu pe acest pământ. Să trăiesc sentimental biruinței în fiecare zi. Îmi doresc să fiu un corn de vindecare și alinare pentru sufletele descurajate. Schimbă-mi personalitatea. Singur nu pot, dar mă lupt cu Tine în rugăciune, cerându-Ți să mă ierți și să mă schimbi după chipul Tău. Nu vreau să mai semăn deloc cu cornul cel mic, chiar dacă profetic nu sunt predestinat să fiu unul dintre ele. Conferă-mi discernământ spiritual și o inimă atinsă de iubirea Ta ca să-i ridic pe cei cu inima zdrobită. Vreau să mă bucur de adevăr, de dragoste, de bine, de succesele celor din jurul meu. În numele Domnului Isus, Amin! 
Daniel Nitulescu