Creatiunea lui Dumnezeu„Niciodată lucrarea creaţiunii nu poate fi explicată prin ştiinţă. Ce ştiinţă poate lămuri taina vieţii?” (Ellen White, Mărturii pentru comunitate, Vol. 8, p. 258.)
INTRODUCERE
A. Trei întrebări clasice ale omenirii – De unde vin? De ce sunt aici? Spre ce mă îndrept? – au primit răspunsuri satisfăcătoare în urma dezbaterilor filosofice.
B. Cu toate acestea, se pare că rasa umană şi-a pierdut identitatea. Sugestiile vrăjmaşului au adus raţiunea umană într-o stare de confuzie (citeşte Romani 1:21, 22).
SĂPTĂMÂNA CREAŢIUNII
A. Dumnezeu a creat mediul înconjurător şi pe om, şi s-a odihnit în ziua a şaptea.
B. Pământul era pustiu şi gol (Geneza 1:9). Dumnezeu, sursa de existenţă a Universului, încă nu crease condiţii propice existenţei vieţii. În Geneza 1, există o propoziţie care se repetă de cinci ori: „… Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun.” Înainte de sfârşitul capitolului, acest lucru este scos în evidenţă: „… şi iată că erau foarte bune.” Aceste expresii reflectă simţămintele pe care Dumnezeu le-a avut pe parcursul săptămânii creaţiunii.
1. În prima zi, El a creat lumina. Fără lumină viaţa nu poate exista. Era crucial ca Dumnezeu să creeze lumina atunci când, plănuind să creeze viaţă, a început să facă ordine în haos (Gen. 1:3-5).
2. În ziua a doua, El a creat atmosfera. Fără aer nici o formă de viaţă nu poate exista; planeta noastră ar fi o planetă moartă la fel ca şi Luna (Gen. 1: 6-8).
3. În ziua a treia, El a creat pământul, marea şi vegetaţia. A despărţit apele uscat, şi curând vegetaţia a fost chemată la existență (Gen. 1: 9-13).
4. În ziua a patra, El a creat sursele luminii. Soarele, luna, şi stelele au slujit ca instrumente permanente pentru distribuirea luminii pe planetă (Gen. 1: 14-19).
5. În ziua a cincea, El a creat vieţuitoarele mărilor şi păsările (Gen. 1: 20-23).
6. În ziua a şasea, El a creat animalele (Gen. 1: 24, 25) şi omul – făcându-l aparte de celelalte fiinţe – deoarece omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu atât în ceea ce priveşte exteriorul cât şi caracterul (Gen. 1: 26, 27.)
7. În ziua a şaptea, Dumnezeu s-a odihnit. Încetarea muncii creative a făcut parte din ceea ce trebuia făcut în acea săptămână. Acea zi urma să fie o binecuvântare deosebită pentru om, de aceea Dumnezeu a sfinţit-o şi a pus-o deoparte, pentru scopuri sfinte.
PLANUL LUI DUMNEZEU
A. Omenirea în relaţie cu Dumnezeu. Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu posibilitatea de a alege liber, cu o conştiinţă şi o natură spirituală. Această natură reflecta sfințenia divină a Creatorului. În ziua a şaptea, omul urma să aibă ocazia de a medita la dragostea şi bunătatea Creatorului şi astfel să devină tot mai asemenea Lui (Marcu 2:27, 28). Înainte ca păcatul să pătrundă în lume, Dumnezeu comunica direct cu omul, fără mijlocire sau interferenţe (Gen 1:28-30).
B. Omul în relaţie cu semenii săi. Nu a fost bine ca omul să fie singur. Singurătatea ar fi fost şi este nocivă stării de bine a omului. Şi astfel Dumnezeu a devenit autorul sfintei instituţii a căsătoriei (Gen. 2: 20-25) şi prin această instituţie a fost iniţiat un lanţ nesfârșit de relaţii interpersonale. Dumnezeu nu doreşte ca aceste relaţii să fie limitate de bariere ca rasismul, discriminarea de orice fel şi altele asemănătoare (Luca 10: 25-37).
C. Omul în relaţie cu mediul înconjurător. Omul a fost desemnat administratorul creaţiunii lui Dumnezeu (Gen. 1: 28). El urma să aibă relaţii armonioase cu lumea animală (Gen 2:18, 19) şi să îngrijească grădina Edenului, care era o expresie a iubirii lui Dumnezeu (Gen. 2: 15).
APARIŢIA PĂCATULUI
A. Îngerii au avut posibilitatea să-şi exprime loialitatea plină de iubire faţă de Dumnezeu. Acum era rândul omenirii să decidă de care parte a conflictului urmau să rămână. Nu trebuia decât să rămână credincioşi poruncii lui Dumnezeu (Gen. 2: 16, 17). Urmările călcării poruncii urmau să fie inevitabile. Perspicacitatea Satanei a fost mai puternică decât voinţa umană, şi primii noştri părinţi au îngenuncheat în faţa ispitei, permițând astfel păcatului să intre în lume (Gen. 3:1-6).
B. Prima consecinţă a păcatului: omul a pierdut relaţia apropiată cu Dumnezeu (Gen. 3: 8). A început să se teamă de prezenţa lui Dumnezeu din momentul în care s-a despărţit de Creator (Isaia 59: 2).
C. A doua consecinţă a păcatului: pierderea vieţii. „Plata păcatului este moartea…” (Gen. 3: 19; Rom. 6: 23). Perpetuarea vieţii ar fi însemnat perpetuarea existenţei păcatului (Gen. 3. 22). Credinţa populară conform căreia există viaţă în moarte se bazează pe argumentul adus de şarpe: „Hotărât că nu veţi muri.”
D. Cea de a treia consecinţă a păcatului: omul şi-a pierdut capacitatea de a trăi în pace cu semenii săi. La foarte puțin timp după cădere Cain l-a ucis pe Abel (Gen. 4: 8).
E. A patra consecinţă a păcatului: omul a pierdut controlul pe care îl deţinea asupra naturii. Durere, suferinţă şi muncă grea împreună cu lupta pentru supraviețuire au devenit parte a experienţei umane (Gen. 3: 17-19).
F. A cincea consecinţă a păcatului: moartea Fiului lui Dumnezeu pentru a-l salva pe om de consecinţele păcatului (Gen. 3. 15). Omul a devenit ostatecul Satanei, dar a doua persoană a Trinităţii urma să plătească răscumpărarea cu propria viaţă. Singura cale prin care omul putea obţine libertatea era ca altcineva să primească pedeapsa pentru neascultarea lui (Is. 53:6).
CONCLUZIE
A. viaţa, moartea şi învierea Fiului lui Dumnezeu ne oferă oportunitatea să redobândim starea pe care omul a avut-o înainte de a păcătui.
B. Dacă ai o relaţie cu Dumnezeu, atunci vei putea reface şi relaţiile cu ceilalţi prin oferirea iertării. Vei putea să te bucuri de natura frumoasă pe care Dumnezeu a creat-o, aici şi de-a lungul întregii veşnicii. Amin!
Sursa: http://resursepredici.blogspot.com
