Cresterea copiilor – seminar de familie
Scrisoarea unui băiat către tatăl său:
M-am uitat la tine şi am zâmbit, am crezut că mă vezi, dar n-a fost aşa.
Am spus „te iubesc” şi am aşteptat să văd ce vei răspunde. Am crezut că m-ai auzit, dar n-a fost aşa.
Te-am chemat să te joci cu mingea împreună cu mine. Am crezut că mă vei urma, dar n-a fost aşa.
Am desenat ceva pentru tine, credeam că-mi vei păstra desenul, dar n-a fost aşa.
Am făcut un turn în pădure, credeam că o să vii cu mine, dar n-a fost aşa.
Vroiam să vorbesc cu tine, să-ţi spun gândurile mele, credeam că vrei şi tu, dar n-a fost aşa.
Ţi-am spus despre meciul în care voi juca, credeam că vei veni, dar n-a fost aşa.
Te-am rugat să petreci cu mine tinereţea mea. Credeam că vrei şi tu, dar n-a fost aşa.
Ţara m-a chemat la război, iar tu mi-ai cerut să mă întorc teafăr, dar n-a fost aşa.
– Stan Gebhardt –
I. PERIOADA PRENATALĂ ( E.White, Căminul Adventist, p. 234-238 )
Mama: – răbdare, cumpătare, blândeţe;
– hrană simplă, dar sănătoasă şi nutritivă;
– îmbrăcăminte bună şi caldă;
– bună dispoziţie, mulţumire, optimism, încredere;
Tata: – să uşureze povara soţiei;
– să aibă grijă ca mediul în care trăieşte mama să fie plăcut şi fericit;
– să fie binevoitor, curtenitor, amabil, blând şi mai ales atent faţă de toate dorinţele ei.
II. PERIOADA 0-3 ANI
1.Caracteristici.
– învaţă prin imitarea adulţilor şi a celorlalţi copii;
– învaţă prin intermediul simţurilor;
– învaţă prin „fă aşa” şi „nu face aşa” şi cu ajutorul principiilor generale;
– crede orice i se spune;
– îşi dezvoltă personalitatea prin contactul cu alţi oameni;
– vrea să fie înconjurat de atenţia adulţilor şi e dornic să-i mulţumească pe alţii;
– câteodată are parteneri de joacă imaginari;
– învaţă ce fel de persoană este el însuşi după modul în care îl tratează alţii;
– învaţă să iubească după cât este iubit;
– învaţă încrederea de la adulţii care îi poartă de grijă;
– „prinde din zbor” atitudinile altora;
– are nevoie de mama şi tata de care se simte foarte ataşat;
– are nevoie de o disciplină consecventă, plină de iubire, dar fermă;
– învaţă despre dragostea lui Dumnezeu din dragostea părinţilor;
– învaţă să se încreadă în Dumnezeu învăţând să se încreadă în părinţi;
– învaţă practicile religioase: rugăciunea înainte de mese, la culcare, serviciul divin…;
– îşi dezvoltă conştiinţa prin „aşa da”, „aşa nu”;
2. Sfaturi practice.
a) Au nevoie de multă dragoste, de îngrijire şi de îmbrăţişări.
„…dragostea condiţionată distruge în copil simţământul valorii personale. Dacă nu eşti iubit pentru ceea ce eşti, înseamnă că nu ai o valoare prea mare. Dacă vrei să fii iubit (şi cine nu vrea?), atunci trebuie să te schimbi întotdeauna, astfel încât să corespunzi aşteptărilor şi pretenţiilor celorlalţi; trebuie să spui întotdeauna ceea ce vor ceilalţi să spui. Începe să-ţi fie teamă să iei decizii. Dacă faci o greşeală? Te vor respinge? Este cu mult mai sigur să laşi pe altcineva să ia decizii în locul tău. Şi atunci, devii dependent, nesigur de tine şi temător.
Aşadar, dacă vreţi să-i ajutaţi pe copii voştri să accepte autoritatea, să fie în stare să ia decizii şi să se simtă bine în pielea lor, asiguraţi-vă că le transmiteţi mesajul unei iubiri necondiţionate. Comunicaţi acest mesaj tare şi clar, atât prin cuvinte, cât şi prin acţiuni.’Te iubesc tot timpul, pentru că eşti al meu.’ Aşa trebuie să iubească părinţii!” (Kay Kuzma, Copiii – darul lui Dumnezeu, p.95,96).
b) Au nevoie de disciplină. Ea trebuie aplicată în situaţia în care copilul înţelege rostul pedepsei. Cea mai mare parte a corectării copilului se poate face între doi şi şase ani. Dar atenţie:
„Chiar şi un copil mic ştie dacă poate să îşi manipuleze părinţii iar, dacă poate, o va face. Dacă copilul nu este învăţat să se conformeze programului pe care îl are familia până la vârsta de şase luni atunci el îi va învăţa pe părinţi să se conformeze programului lui!” (Nancy Van Pelt, Secretele părintelui deplin, p.80).
c) Activităţi comune părinţi-copii care să scoată în evidenţă grija pentru copil.
d) Vorbiţi-i, povestiţi-i, cântaţi-i. Lipsa de contact cu copilul poate să-i creeze leziuni emoţionale, mentale sau chiar fizice.
e) Încurajaţi activităţile care necesită abilităţi simple: cântece cu mişcare, jocuri cu cuburi, jocuri distractive.
f) Citiţi-le din cărţi cu imagini, care să-i ajute să-şi dezvolte capacitatea de percepere şi atenţia.
III. PERIOADA 4-6 ANI
1. Caracteristici.
– e foarte dornic să înveţe – memorează repede, dar şi uită repede;
– este uşor influenţabil;
– este curios şi nerăbdător să afle totul despre lume;
– este foarte dornic de poveşti;
– are sentimente intense de teamă, se emoţionează uşor, e impulsiv şi exploziv, dar învaţă să îşi controleze emoţiile;
– doreşte să fie în centrul atenţiei;
– are nevoie de dragoste permanentă, de grijă şi disciplină, de o atmosferă calmă;
– poate fi timid – are nevoie de ocrotire şi siguranţă;
– doreşte să placă altora;
– crede că grija lui Dumnezeu faţă de el şi prezenţa îngerilor sunt reale;
– poate înţelege ce e bine şi ce e rău, dar judecă gravitatea răului după mărimea pedepsei;
– poate înţelege ce înseamnă mărturisirea şi îndreptarea;
– îşi dezvoltă obiceiuri de viaţă, care vor fi foarte importante pentru viitoarea experienţă
religioasă;
2. Sfaturi practice.
a) Au încă nevoie de multă afecţiune şi încurajare.
„…Dacă şi-ar apropia copiii şi le-ar arăta că îi iubesc, dacă ar manifesta interes pentru ceea ce le place lor chiar şi pentru jocurile lor, uneori fiind necesar să se poarte precum nişte copii între copii, i-ar face pe copii foarte fericiţi şi le-ar câştiga dragostea şi încrederea. Iar copiii vor fi mult mai binevoitori să-i respecte şi să-i iubească.” (E. White, Căminul Adventist, p.175).
b) Este momentul ca părinţii să pretindă ascultare imediată şi plină de respect. Atenţie la violenţă (fizică, verbală, emoţională)!
„Scopul disciplinării este acela de a-l creşte pe copil astfel încât să se poată conduce singur…Ţinând cont că părerea mea despre sine va influenţa foarte mult gradul în care copilul se va descurca singur, disciplina nu trebuie să atace în mod nechibzuit imaginea de sine. Există o mare diferenţă între a spune unui copil că este rău pentru că te-a lovit şi a-i spune:’E rău să loveşti, iar eu nu o să tolerez asta’. Este relativ inofensiv să ataci faptele altcuiva atunci când el poate învăţa să se schimbe, dar este distrugător să ataci respectul de sine, pentru că el nu poate deveni o persoană nouă.”(Nancy Van Pelt, Secretele părintelui deplin, p.79).
„Dacă eşti de acord cu ideea că trebuie să faci în aşa fel încât ‚pedepsele’ copiilor tăi să fie pe măsura ‚infracţiunilor’, atunci este bine să urmezi aceste principii:
1) Nu-i proteja pe copii de consecinţele care, pe termen lung, le vor prinde bine.
2) Nu le permite copiilor tăi să-i învinovăţească pe ceilalţi pentru necazurile în care s-au băgat singuri. Şi nici să nu-i copleşiţi cu acuzaţii peste acuzaţii. Este destul că suferă consecinţele propriilor lor fapte.
3) Dacă urmarea naturală este prea dureroasă sau dacă nu există o consecinţă naturală imediată, atunci aplică o pedeapsă logică, legată de comportamentul lor inacceptabil.
4) Susţine-ţi copiii să accepte consecinţele sau pedeapsa ca fiind o experienţă folositoare.
5) Nu-i lăsa pe copii să înfrunte o consecinţă majoră sau care să le producă traume fără a-i sprijini.”(Kay Kuzma, Ascultarea de bună voie, p.128).
„Vă rog fierbinte, nu vă corectaţi copiii la mânie. Acela este un timp când ar trebui să acţionaţi cu umilinţă, răbdare şi rugăciune. Apoi este timpul să îngenunchiaţi cu copilul şi să cereţi iertare de la Domnul…Când eşti obligat să corectezi un copil nu-ţi ridica vocea. Nu-ţi pierde stăpânirea de sine. Părintele care dă loc la mânie când corectează un copil, este mai greşit decât copilul… (E.White, Îndrumarea copilului, p.246-252).
c) Au nevoie de învăţătură consistentă cu privire la realităţile spirituale. Închinarea în familie, rugăciunile, povestirile din Biblie (la nivelul de înţelegere al copilului), Şcoala de Sabat, formează temelia spirituală pentru restul vieţii.
„Educaţia copiilor noştri ţine mai întâi de experienţa de rugăciune, apoi de manifestarea credincioşiei practice, care înseamnă exemplul părinţilor şi, în al treilea rând, de învăţătura sau recomandările pe care le dau părinţii. (Ion Socoteanu, Căminul credinţei sau Familia, p.148).
„În orice cămin creştin, Dumnezeu trebuie onorat prin jertfele de dimineaţă şi de seară ale rugăciunii şi slavei. Copiii trebuie învăţaţi să respecte şi să preţuiască acest timp al rugăciunii. Este datoria părinţilor creştini ca, dimineaţa şi seara, prin rugăciune sinceră şi credinţă perseverentă, să facă un cerc în jurul copiilor lor.”(E.White, Sfaturi pentru părinţi, educatori şi elevi, p.90).
„Sădiţi în mintea copiilor sentimente simple de evlavie, adaptate vârstei şi capacităţii lor. Prezentaţi-i pe copiii voştri în rugăciune lui Isus, căci El a făcut posibil ca ei să înveţe religia tot aşa cum pot învăţa să vorbească.” (E. White, Căminul Adventist, p.297).
d) Copiii pot şi trebuie să fie puşi să lucreze în funcţie de vârsta şi abilităţile lor.
e) Tot acum este potrivit să fie învăţaţi să fie politicoşi – maniere la masă, curtoazie în
timpul jocului, cât şi regulile de politeţe convenţională:”te rog”,”mulţumesc”,”scuză-mă”, etc.
f) Sunt recomandate activităţile care stimulează capacitatea de gândire.
g) Trebuie încurajaţi să desfăşoare activităţi care să le dezvolte simţul de orientare şi să le dea ocazia de a se mişca mult – ascunsa, coloratul, plimbări cu familia, plimbatul cu bicicleta, jocuri cu mingea, etc.
h) Atenţie la jocuri şi jucării.(Cele care antrenează la violenţă dezvoltă o imagine nesănătoasă în mintea copiilor).
IV. PERIOADA 7-10 ANI
1. Caracteristici
– este curios, căutător;
– are imaginaţie bogată;
– este un înfăptuitor;
– este foarte cinstit – aşteaptă ca toată lumea să se conformeze regulilor;
– vrea să participe la fiecare activitate;
– respectă autoritatea;
– este motivat mai mult de ţinte individuale şi recunoaştere (din partea altora);
– se emoţionează uşor;
– este perfecţionist;
– îşi dă seama că este deosebit, unic;
– doreşte aprobarea şi afecţiunea celorlalţi;
– este sensibil şi se simte ofensat uşor;
– este capabil să înveţe mult despre Biblie;
– trebuie încurajat să facă din rugăciune o parte a vieţii sale zilnice;
2. Sfaturi practice.
a) Părinţii trebuie să facă eforturi pentru a se putea apropia cu sensibilitate şi afecţiune de copil. Deşi trupul copilului creşte, sufletul de copil din interior are nevoie de dovezi clare ale iubirii şi acceptării. Petreceţi cât mai mult timp cu copilul.
„Dedicaţi-le copiilor câteva din orele voastre libere; prindeţi-vă cu ei la lucru şi în jocurile lor şi câştigaţi-le încrederea. Împrieteniţi-vă cu ei.”(E.White, Căminul Adventist, p.175).
b) Acordaţi-le încredere. Nu trebuie să-i copleşiţi cu sarcini pentru adulţi, ci trebuie să-i lăsaţi să facă ceea ce sunt în stare. Feriţi-vă să-i pedepsiţi dacă greşesc sau nu reuşesc să facă ceea ce le-aţi permis.
„Ce se întâmplă cu un copil ai cărui părinţi sunt peste măsură de protectori şi nu izbutesc să stabilească responsabilităţi potrivite pentru copilul lor?
Este posibil să se dezvolte o relaţie de dependenţă cu implicaţii nebănuite în timp. Un astfel de copil va rămâne în urmă faţă de cursul normal, în pregătirea sa pentru momentul când va deveni un adult tânăr. Când va avea vârsta de zece ani nu-şi va putea impune să facă ceva ce nu-i este pe plac întrucât, până atunci nu s-a confruntat niciodată cu dificultăţi. El nu ştie cum ‚să ofere altuia’, pentru că nu s-a gândit decât la sine. Găseşte că este greu să ia decizii sau să exercite vreun fel de autodisciplină. Peste câţiva ani el va păşi în adolescenţă complet nepregătit pentru libertatea şi responsabilitatea pe care le va găsi aici. Şi, în final, viitoarea lui soţie va avea parte de câteva surprize neplăcute, la care îmi este teamă să mă gândesc…Cea mai bună pregătire pentru a deveni un adult responsabil este educaţia în spiritul responsabilităţii din timpul copilăriei. Aceasta nu înseamnă că un copil va fi forţat să acţioneze ca un adult, ci înseamnă că el va fi încurajat să progreseze într-o succesiune normală de evenimente, însuşindu-şi nivelul de responsabilitate care este cel mai apropiat de vârsta sa.”(James Dobson, Armonia în familie, p.59-61).
c) Discutaţi cu copilul, ascultaţi-l, daţi-i libertatea să exprime ceea ce simte.
„Da, părinţii trebuie să înveţe, să convingă, să folosească logica, să împărtăşească reacţii, şi chiar să îi reasigure pe copii lor, dar secretul constă în alegerea momentului potrivit. Lasă sentimentele să apară mai întâi. ’Ascultă azi, transmite mâine’. Nu este întotdeauna necesar să aştepţi o zi întreagă, dar aşteaptă măcar o jumătate de oră.
Un alt grup de expresii ineficiente sunt umilirile care acuză, reproşează şi învinuiesc prin evaluări negative:’Eşti cel mai mototol copil pe care-l cunosc!’; ‚Eşti un prostuţ!’. Ridiculizarea şi desconsiderarea fac, de asemenea, parte din umilire:’Cum poţi să fii atât de prost?’ sau ‚N-ai cap?’. Alte umiliri ar trebui interzise din vocabularul părinţilor:’Nu vezi că sunt ocupat?’; ‚Ţi-am spus de o sută de ori…’’; ‚Eşti surd?’; ‚Unde-ai mai văzut?’.
Drept consecinţă, copilul care este în mod repetat umilit, fiind numit prost, leneş, rău sau ignorant, ajunge să creadă despre el că nu este bun de nimic…Când apar devreme, în copilărie, sentimentele lipsei de valoare tind să-l urmărească pe copil până când ajunge să devină adult, adeseori reprezentând un handicap în fiecare aspect al vieţii.”(Nancy Van Pelt, Secretele părintelui deplin, p.69,70).
d) Nu-i lăsaţi să desfăşoare activităţi care îi determină să privească cu superficialitate la ceea ce este sfânt. Muzica, lectura, distracţiile să fie ziditoare şi sănătoase.
e) Activităţile distractive trebuie să stimuleze mintea în mod creativ şi nu să o subjuge. Jocurile de îndemânare sunt mult mai potrivite decât jocurile de noroc.
V. PERIOADA 11-14 ANI
1. Caracteristici.
– învaţă prin punere în practică;
– doreşte fapte;
– acţionează pornind de la cauză la efect, descoperă inter-relaţii;
– acceptă idei diferite de la persoane diferite, ia aminte la argumente;
– are nevoie să aparţină unui grup;
– doreşte independenţă;
– se identifică cu un adult admirat (îşi caută „eroi”);
– are nevoie de responsabilităţi;
– are nevoie să se simtă acceptat şi iubit;
– are un profund sentiment al corectitudinii şi respinge orice părtinire;
– este sensibil la critică;
– are nevoie de o relaţie strânsă cu un adult care-i va arăta încredere şi-i va înţelege nevoile;
– este împotriva manifestărilor vizibile de afecţiune;
– are nevoie de o religie practică şi realistă, cu motivaţii biblice pentru bine sau rău;
– poate să accepte voinţa lui Dumnezeu chiar dacă se află în opoziţie cu propriile lui dorinţe;
2. Sfaturi practice.
a) Atenţie la comunicare şi la timpul acordat copilului. Cantitatea şi calitatea timpului petrecut în această perioadă sunt decisive pentru relaţia viitoare părinte-adolescent.
b) Atenţie la disciplină.
c) Drumeţiile, taberele, grădinăritul, gătitul, jocuri de îndemânare – toate sunt modalităţi de a petrece timpul cu folos.
d) Prin citirea unor materiale, copiii pot face cunoştinţă cu personaje exemplare. Atenţie mare! Piaţa este suprasaturată. Există însă şi biografii mişcătoare, adecvate pentru această vârstă, care oferă exemple demne de urmat
VI. PERIOADA 15-18 ANI
1. Caracteristici.
– perioada schimbărilor de comportament, fizice, emoţionale, spirituale;
– perioadă de tensiuni interne şi externe care pot fi asumate în mod calm, dar uneori pot
culmina cu conflicte deschise faţă de propria persoană sau faţă de mediul în care trăieşte;
– perioada căutării unei experienţe în doi (băiat – fată) ca un refugiu.
– sunt atraşi de sexul opus;
– sunt preocupaţi de imaginea corporală;
– caută să fie cunoscuţi de alţii;
– sunt preocupaţi de alegerea profesiei;
– au un mod idealist de a vedea lumea şi reacţionează în faţa inconsecvenţei, ipocriziei şi
formalismului;
– au nevoie să fie iubiţi şi înţeleşi;
– sunt adesea nesiguri, au suişuri şi coborâşuri;
– au nevoie de adulţi cu care să discute şi care să-i ajute să găsească răspunsuri în Biblie;
– au nevoie de o religie echilibrată, care să-i ajute în situaţii fizice, intelectuale, emoţionale sociale;
– au nevoie de responsabilităţi;
– au nevoie să simtă că Dumnezeu îi acceptă aşa cum sunt, ca să facă faţă îndoielilor;
2. Sfaturi practice.
a) Trebuie călăuziţi, fără să aibă simţământul că sunt forţaţi; trebuie să fie înţeleşi, fără să fie ameninţaţi; trebuie instruiţi, fără a se simţi copleşiţi; trebuie să fie iubiţi, fără dădăcire; să li se pună întrebări, fără a fi umiliţi; să li se acorde încredere, fără a fi abandonaţi.
b) Părinţii să demonstreze cu claritate dragostea şi integritatea.
c) Comunicarea este importantă în continuare, chiar foarte importantă.
d) Privilegiile trebuie însoţite de responsabilităţi. Deşi adolescenţii nu sunt de acord cu restricţiile, ei se simt mai fericiţi şi mai în siguranţă atunci când îşi cunosc limitele.
e) Trebuie să cunoască principiile răspunderii pe care o au în administrarea finanţelor. Trebuie să cunoască legătura directă dintre muncă şi bani, şi deosebirea dintre necesitate şi dorinţă. Învăţaţi-i să evite obiceiurile extravagante şi să se deprindă cu economia.
f) Trebuie instruiţi cum să răspundă avansurilor sexului opus, inclusiv la cererile de întâlnire. Părinţii sunt datori să ofere călăuzire şi sfat în acest domeniu şi trebuie să-şi exprime cu claritate principiile.
„Părinţii pot simţi împreună cu copiii lor şi se pot ruga pentru ei şi cu ei ca Dumnezeu să-i apere şi să-i călăuzească. Taţii şi mamele trebuie să simtă că le revine datoria de a călăuzi sentimentele copiilor lor, astfel ca acestea să fie îndreptate asupra acelora care le-ar putea fi tovarăşi potriviţi. Aceasta trebuie simţită ca o datorie, îndeplinită prin învăţăturile pe care le dau, prin propriul lor exemplu, prin harul lui Dumnezeu, pentru a modela caracterul copiilor încă din cei mai fragezi ani ai lor, astfel ca ei să fie curaţi şi nobili şi să fie atraşi spre bine şi spre adevăr. Părinţii nu ar trebui să piardă niciodată din vedere responsabilitatea pentru fericirea viitoare a copiilor lor.”(E. White, Căminul Adventist, p.67).
g) Pe măsură ce se dezvoltă personalitatea, părinţii trebuie să fie atenţi la calităţile şi interesele fiecărui copil şi trebuie să discute deschis posibilităţile pentru viitor (orientarea profesională), încurajându-i şi călăuzindu-i.
DUPĂ 18 ANI ( ÎNCHEIERE )
„Copiii noştri nu sunt ai noştri – ei sunt un dar din partea lui Dumnezeu…În acest caz, noi suntem responsabili înaintea lui Dumnezeu de felul cum îi tratăm pe copiii Lui.
Desigur, facem şi greşeli, dar El făgăduieşte că va completa acolo unde greşim noi. Este extraordinar! Dumnezeu ne dă copiii Lui, deşi ştie că nu suntem desăvârşiţi. Dar El se aşteaptă din partea noastră să facem tot ce putem şi să continuăm să învăţăm cum să ne îmbunătăţim capacitatea de a fi părinţi, ca să putem ieşi pe mai departe în întâmpinarea copiilor Lui la fiecare etapă din dezvoltarea lor.
Dacă vă vedeţi copiii ca pe un dar din partea lui Dumnezeu, atunci nu veţi mai simţi amarul gust al pierderii atunci când ei vor deveni independenţi. Veţi simţi onoarea de a fi aleşi pentru a îndeplini această lucrare importantă. (Kay Kuyma, Ascultarea de bună voie, p.258,259).
BIBLIOGRAFIE
WHITE, ELLEN, „Căminul Adventist”, Ed. Viaţă şi Sănătate, Bucureşti, 1996.
_____________ „Sfaturi pentru părinţi, educatori şi elevi”, Ed. Viaţă şi Sănătate,
București, 1997.
_____________ „Îndrumarea copilului”, Ed. Viaţă şi Sănătate, Bucureşti, 1995.
KUZMA, KAY, „Ascultarea de bună voie” , Ed. Viaţă şi Sănătate, Bucureşti, 2000.
____________ „Copiii – darul lui Dumnezeu”, Ed. Viaţă şi Sănătate, Bucureşti, 2001.
VAN PELT, NANCY, „Secretele părintelui deplin”, Ed. Viaţă şi Sănăate, Bucureşti, 2002.
BELL, ANEE & „Educaţia religioasă pentru copiii noştri”, Ed. Cuvântul Evangheliei,
HABENICHT, DONNA, Bucureşti, 1993.
SOCOTEANU,ION, „Căminul credinţei sau Familia”, Ed.Gute Botchaft Verlag (G.B.V),
Dillenburg, Germany.
DOBSON, JAMES, „Armonia în familie”, Ed. Noua Speranţă, Timişoara, 1994.
COBLENTZ, JOHN, „Viaţa familiei creştine”, Ed. T.G.S
Sursa: http://adventistalexandria.ro/2011/12/cresterea-copiilor-seminar-de-familie/
