Articole CreştineResurse Spirituale, Practice şi Gratuite

Categorii

FIŢI! O IDENTITATE DESCOPERITĂ

Scris la: 29 noiembrie 2010

A fi sfânt nu este ceva static sau stagnant. Este un lucru dinamic. Astfel, Biblia foloseşte imaginea unei “umblări” pentru a scoate în evidente mişcarea spirituală. (1) Viaţa creştinului este o mişcare înspre o anumită ţintă. Este o călătorie cu o anumită destinaţie. Destinaţia sau scopul sunt asemănarea cu Hristos, reflectarea vieţii Sale caracterizate de dragoste şi umilinţă, de curaj şi control de sine, umilinţă şi curăţie.
Cu alte cuvinte, umblarea creştină, sau viaţa de creştin, este un proces de creştere spirituală. Cel care este născut din nou, ca un copil al lui Dumnezeu, nu rămâne un prunc. Hrănindu-se cu Cuvântul lui Dumnezeu copilul în credinţă creşte zi de zi până când ajunge la statura Domnului nostru Isus Hristos.
Experienţa creştină nu este stagnantă. Fie urci, fie cobori. Dacă nu creşti, atunci dai înapoi. Alte imagini şi expresii folosite în Noul Testament pentru umblarea creştină sunt: “caută neprihănirea” (1 Timotei 6:11), “să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii” (Romani 12:2), “să ne ducem sfinţirea până la capăt” (2 Corinteni 7:1), “să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos” (Efeseni 4:15), “alerg spre ţintă” (Filipeni 3: 12-15), “zidiţi în El” (Coloseni 2:7), “desăvârşiţi şi deplin încredinţaţi” (Coloseni 4:12), “lupta cea bună a credinţei” (1 Timotei 6:12), “părtaşi firii dumnezeieşti” (2 Petru 1:4), “creşteţi în har” (2 Petru 3:18).
Pe scurt, umblarea creştină se referă la o viaţă sfântă şi sfinţită. Această umblare este singura care ne pregăteşte pentru Cer. Astfel, găsim în Vechiul Testament că “Enoh a umblat cu Dumnezeu; apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu.” (Geneza 5:24)

Ce înseamnă sfinţirea
Cuvântul sfinţenie, înpreună cu adjectivul sfânt şi verbul a sfinţi aparţin unui singur grup de cuvinte din ebraică şi greacă. În ambele limbi biblice aceste cuvinte au înţelesul de a pune ceva deoparte, fie pentru că are o valoare nemaipomenită, fie pentru că Dumnezeu are un plan foarte special pentru acest lucru. Astfel, deşi adesea teologii fac o diferenţă între sfinţire (procesul prin care devii sfânt) şi sfinţenie (starea de sfânt), cei doi termeni pot fi consideraţi ca echivalente din punct de vedere funcţional. (2)
Când Scriptura accentuează în mod repetat faptul că sfinţenia este un atribut al lui Dumnezeu (Levitivul 19:2; Isaia 6:3; Apocalipsa 4:8), înseamnă că “Dumnezeu este curat şi perfect din punct de vedere moral, având o curăţie dincolo de închipuirea noastră. El este în sensul că nu are nici urmă de păcat sau rău, El este impecabil din punct de vedere moral. De aceea, El este standardul suprem în ce priveşte binele şi răul.” (3)
Lucrurile şi oamenii nu sunt sfinţi în sine, ci numai când sunt consacrate în slujba Dumnezeului Celui Sfânt. De exemplu Sabatul zilei a şaptea este o zi sfântă pentru că este pusă deoparte de Dumnezeu (Geneza 2: 1-3), un loc este considerat sfânt pentru că acolo este prezenţa divină (Exodul 3:5), zecimea este sfântă pentru că Îi aparţine lui Dumnezeu (Levitic 27: 30-33, Maleahi 3: 8-10), sanctuarul, sau Templul, era sfânt pentru că acolo se descoperea gloria divină (Exodul 28:29; 2 Cronici 35:5), iar preoţii (Exodul 29, Leviticul 8, Evrei 5:1, 4), jertfele (Exodul 29:33), materialele folosite pentru ceremonie (Exod 30:25, Numeri 5:17) şi instrumentele (1 Regi 8:4) erau sfinte pentru că erau consacrate în serviciul lui Dumnezeu.
În ce priveşte fiinţele umane, poporul lui Dumnezeu este numit “sfânt” pentru că a fost despărţit de lume şi de felul ei de vieţuire pentru o viaţă de slujire şi ascultare de Dumnezeu (Exodul 19:6; Levitic 20:24; 1 Petru 2:9; Coloseni 3:12).

Îndreptăţirea şi sfinţirea
Cum poate un beţiv, un mincinos, o prostituată, un om curvar, mândru sau mânios să devină sfânt? Cum poate un păcătos să devină sfânt? Şi cum rămâne sfânt? Îndreptăţirea şi sfinţirea oferă răspunsul.
Îndreptăţirea. Devii sfânt în momentul în care Duhul Sfânt te convinge să te pocăieşti de păcate şi să îţi predai viaţa lui Isus Hristos. Chiar în acel moment păcatele îţi sunt iertate şi eşti salvat de vină. Eşti declarat “nevinovat”, nu pentru că nu ai avea păcate, ci pentru că ai fost iertat. Viaţa perfectă şi ireproşabilă a lui Hristos îţi este atribuită ţie. Nu mai eşti condamnat la moarte, ci eşti “îndreptăţit” prin harul lui Dumnezeu şi împăcat cu El. Îndreptăţirea nu poate fi câştigată – este un dar (Romani 5:16), care poate fi primit doar prin credinţă.
Îndreptăţindu-l pe păcătos Dumnezeu îl absolvă, îl declară şi îl consideră neprihănit, tratându-l ca atare. Îndreptăţirea este absolvirea de vină şi declaraţia de neprihănire. Acuzaţia de fapte rele este anulată, iar păcătosul, acum îndreptăţit, este adus într-o relaţie bună cu Dumnezeu, pe care Pavel o numeşte “pace cu Dumnezeu” (Romani 5:1). (4)
Sfinţirea. Dar Duhul Sfânt face mai mult decât doar să te salveze din viaţa ta păcătoasă. El, de asemenea, te salvează de puterea păcatului. Începe lucrarea deosebită de a te feri zilnic de păcătuire. Procesul acesta se numeşte sfinţire, iar scopul este a ne face “părtaşi sfinţeniei” (Evrei 12:10, Efeseni 1:4, 1 Petru 1:2).
Îndreptăţirea şi sfinţirea – două procese ale mântuirii – sunt modalitatea prin care omul devine şi rămâne sfânt. O persoană devine sfântă prin îndreptăţire şi rămâne în această stare prin sfinţire. Ambele procese sunt lucrarea Duhului Sfânt. Îndreptăţirea descrie lucrarea Duhului pentru noi, iar sfinţirea este lucrarea Sa în noi.
Observaţi că în timp ce îndreptăţirea şi sfinţirea descriu două procese diferite, ele vin întotdeauna împreună. Răspunzându-le celor care aveau obiceiul de a ridica în slăvi îndreptăţirea în defavoarea sfinţirii, un teolog creştin scria, în 1879:
Mă tem că uneori se uită faptul că Dumnezeu a unit îndreptăţirea cu sfinţirea. Fără îndoială că sunt două lucruri diferite, însă nu există una fără cealaltă. Toţi cei care sunt îndreptăţiţi sunt şi sfinţiţi, iar toţi cei sfinţiţi sunt îndreptăţiţi. Ce a unit Dumnezeu omul să nu despartă. Nu îmi spune că ai fost îndreptăţit dacă nu ai vreo dovadă a sfinţirii în viaţa ta. Nu te lăuda cu ce a făcut Hristos pentru tine dacă nu poţi arăta ce a făcut Duhul Sfânt în tine. Nu îţi imagina că Hristos şi Duhul Sfânt pot fi separaţi. (5)
Nimeni nu poate pretinde vreodată că a ajuns la capăt. În timp ce mântuirea este asigurată (prin harul lui Hristos, care aduce îndreptăţire) şi sprijinită (prin harul lui Hristos, care aduce sfinţirea), ea are şi un aspect viitor – când Domnul şi Mântuitorul nostru va veni să ne salveze din această lume (harul lui Hristos, care aduce glorificare.)
Iată cum descrie apostolul Pavel aceste trepte ale mântuirii prin Hristos: “El ne-a izbăvit şi ne izbăveşte dintr-o astfel de moarte, şi avem nădejde că ne va mai izbăvi încă.” (2 Corinteni 1:10). Mântuirea are trei faze: trecutul, prezentul şi viitorul.
Pe scurt, “sfinţirea este scopul mântuirii noastre. Aşa cum Hristos a murit pentru ca noi să fim îndreptăţiţi, noi suntem justificaţi pentru a fi sfinţiţi.” (6)

Sfinţirea este ca o şcoală
O altă ilustraţie pentru sfinţire este o şcoală pe care nu o absolvim niciodată. Sfinţirea este un proces educaţional desemnat de Dumnezeu pentru a ne rezidi, remodela şi perfecţiona treptat, în conformitate cu propriul Său caracter.
Ca în orice şcoală bună, în şcoala sfinţeniei avem nevoie de profesori buni, manuale, modele, scopuri, colegi, ajutoare şi modele bune.
• Profesorii din şcoala sfinţeniei sunt Sfânta Treime, pentru că Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt sfinţi. Ei pot să ne sfinţească dacă suntem într-o relaţie bună cu Ei.
• Manualul nostru este Sfânta Scriptură (2 Timotei 3:15), nu cărţi, opinii, reviste ale oamenilor (trebuie să studiem şi să predicăm Cuvântul, nu predici de pe internet, glume etc.)
• Standardul este legea cea sfântă (Romani 7:12), nu comparaţiile pe care le facem între noi.
• Scopul este slujirea sfântă (Romani 12:1, 2; Luca 1:74, 75); talantele, resursele noastre sunt pentru această slujire.
• Ajutoarele şi colegii noştrii sunt îngerii cei sfinţi (Apocalipsa 14:10)
• Modelul nostru este Isus Hristos, “Cel Sfânt” (Fapte 3:14, Fapte 4:30, Marcu 1:24, 1 Petru 2:21-23).
În şcoala divină a sfinţeniei, toate lucrurile pe care le experimentăm în viaţă – bucuriile şi tristeţile, împlinirile şi dezamăgirile, speranţele şi deznădejdea – sunt parte a programei divine menite să ne modeleze caracterul după viaţa sfântă a Domnului Isus Hristos (Evrei 12: 5-11, Romani 8: 28-39).
De aceea, când un creştin este numit sfânt, înseamnă că s-a înscris la această şcoală care îl transformă zi de zi după chipul lui Hristos. În loc să fie abosorbit de propria-i persoană, un om sfânt caută să Îl imite pe Isus.

Umblarea sfinţirii
Putem să descriem sfinţirea ca pe o umblare spirituală pe două picioare: spiritualitatea şi etica. Fără unul din aceste picioare, credinciosul fie şchiopătează, fie este schilod.
Pe de altă parte, spiritualitatea (sau evlavia creştină) are de-a face cu lucruri care încurajează şi ajută la dezvoltarea unei relaţii cu Hristos. Ea include aspecte interioare cum ar fi rugăciunea, meditaţia, postul, muzica, închinarea, studiul Scripturii, simplitatea vieţii etc.
Etica (sau stilul de viaţă creştin), pe de altă parte, are de-a face cu aspectele exterioare ale vieţii de creştin, care arată o consacrare faţă de Hristos. Ea conturează standardele morale ale lui Dumnezeu, determinând care este voia Sa, dezvoltând şi expunând calităţi divine ca sinceritatea, onestitatea, integritatea, stăpânirea de sine, mila, curăţia şi altele.
În timp ce etica are de-a face cu ce este sfinţenia, spiritualitatea tratează cum trebuie să fie aceasta. Etica este prescriptivă, ocupându-se de fundamentele după care sunt judecte deciziile şi faptele omului ca fiind corecte sau greşite din punct de vedere moral. Spiritualitatea este descriptivă, examinând cum se poate trăi o viaţă morală într-o lume păcătoasă.
Un alt fel de a spune este că etica înseamnă să faci voia lui Dumnezeu din dragoste. Spiritualitatea înseamnă a te folosi de metodele oferite de Dumnezeu pentru a ne readuce în armonie cu El; înseamnă să înveţi cum să asculţi. Folosind imaginea unui copac, spiritualitatea înseamnă să îţi înfigi rădăcinile în pământ şi să te adânceşti, iar etica înseamnă să creşti în înălţime.
Fără etică, spiritualitatea devine un fel de antinomianism (credinţa că Evanghelia îi scuteşte pe creştini de ascultarea de orice fel de lege), insensibilitate sau o religie care este interesată mai mult de experimentarea prezenţei divine decât de păstrarea legii lui Dumnezeu. Iar fără spiritualitate etica devine formalism, legalism şi mândrie fariseică.

Cele două partide
În timpul Războiului Civl din America, fiecare din cele două grupări din cadrul Bisericii Adventiste – gruparea “liberală de stânga” şi cea “independentă de dreapta” (7) – tindea să pună accentul pe unul din cele două aspecte ale sfinţeniei, în defavoarea celuilalt.
“Liberalii de stânga” tind să pună accentul pe “spiritualitate” (cuvântul cheie este “relaţie”). Dacă Îl iubeşti pe Isus poţi să bei alcool, să mănânci carne de porc, crevete, gândaci de bucătărie şi alte lucrui necurate. Ei susţin că dacă ai o “relaţie” cu Hristos, poţi purta bijuterii şi haine indecente, să frecventezi cluburile de noapte să cânţi muzică rock – chiar şi la biserică. Asta este spiritualitatea fără principii.
De fapt o asemenea “relaţie” cu Isus nu este altceva decât de suprafaţă, o concepţie New Age, mistică sau psihică despre spiritualitate. Chiar şi Madonna pretinde că este spirituală (se roagă înainte de a urca pe scenă.) Nu uitaţi că şi Satana are o relaţie cu Hristos – Îl urăşte! “Relaţia” sa cu Hristos este de duşmănie. El nu Îi slujeşte lui Dumnezeu. Este o credinţă moartă (Ioan 2: 19, 20).
Deci nu este suficient a avea “credinţă în Dumnezeu” sau a spune doar “sunt spiritual” sau “am o relaţie cu Hristos”. Întrebarea este: ce fel de relaţie este aceasta? Dovada unei adevărate relaţii cu Hristos este consacrarea sau credincioşia faţa de El.
Pe de altă parte, cei “independenţi de dreapta” tind să se concentreze asupra “eticii” (cuvântul cheie este “principii”). Aceştia judecă spiritualitatea celorlalţi în funcţie de hainele pe care le poartă aceştia, ce mănâncă sau ce fac. De exemplu, unii cred că oricine nu merge la biserică în Sabat sau nu este vegetarian va arde în iad. Ei cred aşa de mult în principii încăt dau impresia că suntem mântuiţi de hrana pe care o consumăm, de ziua de închinare şi alte lucruri asemănătoare.
O asemenea concepţie neechilibrată îi face pe unii să creadă că a fi sfânt înseamnă a fi răutăcios sau indispus. “Etica” sau “principiile” unor asemenea oameni nu sunt altceva decât îndreptăţire de sine, legalism şi pură ţinere a legii. Ei uită că nu sunt mântuiţi prin dietă şi că deşi israeliţii au consumat hrană vegetariană, din cer (mană), nu au intrat toţi în Canaan. Ei au principii fără spiritualitate.

Adevărata sfinţire
Adventiştii adevăraţi, care cred în Biblie, au ambele aspecte ale sfinţirii. Ei resping concepţiile neechilibrate ale liberalilor de stânga şi ale independenţilor de dreapta. În schimb, fiind teologi conservatori, ei insistă asupra faptului că trebuie să existe o armonie între adevărata spiritualitate şi etică. (Spun “conservatori” pentru că Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea este o biserică protestantă conservatoare din punct de vedere teologic. Aşadar, noi credem că Scriptura este inspirată şi demnă de încredere, ca şi naşterea din fericioară, minunile, ispăşirea înlocuitoare a lui Isus, învierea Sa în trup, înălţarea la cer, mijlocirea Sa pentru păcătoşi şi a Doua Venire literală – doctrine creştine pe care teologii liberali le neagă.)
Adventiştii înţeleg că adevărata sfinţenie biblică conţine atât spiritualitatea cât şi etica şi că nu este posibilă doar una din ele. Ei se închină în Sabat, evită alimentele necurate şi dăunătoare, sunt vegetarieni, se imbracă modest etc. Ei fac lucrurile astea nu pentru a fi mântuiţi prin faptele lor; ci adoptă aceste principiii biblice ca dovadă a faptului că Îi sunt credincioşi lui Hristos. Ei au şi spiritualitatea, şi etica.

Desăvârşirea
Am explicat aşadar însemnătatea umblării creştine folosind doi termeni: sfinţenie şi sfinţire. În continuare vom discuta o poruncă dată de Dumnezeu. Este vorba de desăvârşire.
În Predica de pe Munte Isus a spus: “Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.” (Matei 5: 48). Dar ce înseamnă să fii desăvârşit?
Desăvârşirea înseamnă să umbli în frică de Dumnezeu, trăind o viaţă neprihănită şi evitând răul. În vremurile biblice Dumnezeu Se aştepta de la cei care I se închinau să trăiască o viaţă sfântă. Dacă cineva umbla cu Domnul, Biblia îl numea desăvârşit.
De exemplu, în Geneza 6:8, 9 citim: “Dar Noe a căpătat milă înaintea Domnului. Noe era un om neprihănit şi fără pată între cei din vremea lui: Noe umbla cu Dumnezeu.”
Observaţi că motivele pentru care Noe era considerat un om neprihănită era pentru că “umbla cu Dumnezeu”.
Un alt exemplu este Avraam. În Geneza 17:1 scrie: “Când a fost Avram în vârstă de nouăzeci şi nouă ani, Domnul i S-a arătat şi i-a zis:
Desăvârşirea creştină este aşadar legată de umblarea cu Dumnezeu. A fi desăvârşit nu înseamnă neapărat să ajungi la maturitate deplină, ci mai degrabă că, prin harul lui Dumnezeu, ai făcut un legământ cu El şi trăieşti zi de zi în conformitate cu lumina care ţi se descoperă.
Un exemplu de om desăvârşit este Iov. Biblia explică de ce Dumnezeu îl considera pe Iov sfânt: el umbla cu Domnul şi se temea de El, ducând o viaţă neprihănită şi evitând răul. El era dispus să Îl urmeze pe Dumnezeu indiferent ce s-ar fi întâmplat (Iov 1:1, 8; 2:3).

Creşterea
Înrădăcinaţi în Hristos, trebuie să creştem ca nişte mici seminţe care germinează în pământ. Când încep să crească, apare întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic. Atâta timp cât planta foloseşte toate resursele disponibile pentru dezvoltarea ei, se consideră că este perfectă la fiecare stadiu al creşterii. Aşa este şi cu creşterea creştină. Ellen White explică:
Nu putem să ne aşteptăm la sfinţire instantanee, dar trebuie să creştem ca un bob – întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic – şi astfel să ne desăvârşim caracterul creştin. Trebuie să devenim înţelepţi şi tot mai doritori să ne cunoaştem datoria şi să umblăm în ascultare de voinţa sfântă a lui Dumnezeu. (8)
Creşterea în credinţă este treptată – aşa cum şi plantele trec prin mai multe stadii de dezvoltare. Cu toate acestea, progresul este continuu. În har este ca şi în natură: planta trebuie fie să crească, fie să moară. Zi de zi influenţa sfinţitoare a Duhului lui Dumnezeu trebuie să îi conducă spre desăvârşirea neprihănirii pe cei care iubesc adevărul, până când sufletul este pregătit pentru recoltă, lucrarea de o viaţă se încheie, iar Dumnezeu Îşi adună roadele. Nu există nicio perioadă în viaţa creştinului când acesta să nu mai aibă lucruri de învăţat sau ţinte de atins. Sfinţirea este lucrarea unei vieţi. Mai întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic, apoi coacerea şi secerişul; căci când este matură, roada este gata pentru seceră. (9)
Iar când Biblia numeşte pe cineva desăvârşit, nu înseamnă că persoana aceea a ajuns la un stadiu în care nu mai poate să crească. Ci înseamnă mai degrabă că umblă cu Domnul, conform luminii pe care o cunoaşte. Dragostea sa pentru Dumnezeu îl face să iubească neprihănirea şi să se ferească de rău. O astfel de persoană Îi va sluji lui Dumnezeu în ciuda necazurilor pe care le va avea în viaţă – fie ele pierderi, boli, moartea.

Să fim sfinţi
Biblia ne invită să fim “desăvârşiţi” astăzi, pentru că aceasta este pregătirea de care avem nevoie pentru a-L întâmpina pe Domnul. “Urmăriţi …sfinţirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul.” (Evrei 12:14)
Fără sfinţire pe acest pământ, nu vom fi niciodată pregătiţi să ne bucurăm de Cer. Cerul este un loc sfânt. Domnul Cerului este o Fiinţă sfântă. Îngerii sunt fiinţe sfinte. În cer toate sunt sfinte. … Cum vom putea să fim fericiţi în cer dacă vom muri [şi permiteţi-mi să adaug “vom trăi”] nesfinţi? (10)
Pentru căminul sfânt pe care ni-l pregăteşte Dumnezeu, suntem invitaţi să fim sfinţi. “De aceea, preaiubiţilor, fiindcă aşteptaţi aceste lucruri, siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină, şi în pace.” (2 Petru 3:14; compară cu Tit 2:11)
Prin harul lui Dumnezeu, care ne îndreptăţeşte şi ne sfinţeşte, putem experimenta slava Sa. Ni se dă făgăduinţa: “Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El.” (1 Ioan 3:2). Aşadar să ne străduim cu toţii să fim! Pentru că a fi sfânt înseamnă a fi ca Hristos. Aceasta este identitatea noastră. Să ne autodescriem prin acest cuvânt.

De Samuel Koranteng – Pipim

NOTE
1. Biblia foloseşte mai multe expresii pentru a descrie umblarea creştină. De exemplu: “umblăm într-o viaţă nouă” (Romani 6:4 – traducrea KJV), “umblăm prin credinţă” (2 Corinteni 5:7), “să umblaţi în El” (Coloseni 2:6), “umblaţi cârmuiţi de Duhul” (Galateni 5:16), “umblăm în lumină” (1 Ioan 1:7), “umblând în adevăr” (2 Ioan 4), “umblaţi deci ca nişte copii ai luminii” (Efeseni 5:8).
2. În Versiunea King James, în limba engleză se folosesc două rânduri de cuvinte pentru a traduce un singur termen ebraic din Vechiul Testament (qadash) şi un termen grecesc, din Noul Testament (hagiazo). Primul rând de cuvinte are etimologie germană şi cuprinde verbul “hallow, make holy” (a sfinţi, a face sfânt), substantivul “holiness” (sfinţenie) şi adjectivul “holy” (sfânt). Celălalt rând de cuvinte are etimologie latină şi include verbul “sanctify” (a sfinţi, sanctifica) şi substantivul “sanctification” (sfinţire). Din moment ce ambele rânduri de cuvinte sunt traduse din acelaşi termen ebraic sau grecesc, cuvintele “holiness” (sfinţenie) şi “sanctification” (sfinţire) pot fi considerate sinonime.
3. Doug Sherman şi William Hendricks, Keeping Your Ethical Edge Sharp (Cum să fii treaz din punct de vedere etic) (Colorado Springs: Naypress, 1990), p. 38.
4. Dicţionarul Biblic Adventist de Ziua a Şaptea, ediţia revizuită. “Îndreptăţirea”, p. 635.
5 Ryle, Holiness (Sfinţirea), p. 47.
6 Packer, Rediscovering Holiness (Redescoperă sfinţirea), p. 35
7 Samuel Koranteng-Pipim, “Crisis Over the Word” (Criza Cuvântului), Spring 1996, pp. 14, 15; idem, Receiving the Word (Primeşte cuvântul) (Berrien Springs, Mich.: Berean Books, 1996), pp. 25, 26.
8 Manuscript Releases (Manuscrise), vol. 3, p. 68.
9 The Spirit of Prophecy (Spiritul profeţiei), vol. 2, p. 244.
10 Ryle, Holiness (Sfinţirea), p. 42.