Din moment ce caracteristica principală a unui spirit de mânie este adoptarea ideii greşite că o cantitate de mânie nerezolvată este nevătămătoare dacă este controlată aşa cum trebuie, pentru a elimina spiritul de mânie, trebuie să respingem această concluzie greşită.
1. Singurul care are dreptul să se înfurie este Dumnezeu. Dacă permitem ca mânia să devină furie, ne punem în locul lui Dumnezeu
Din moment ce Dumnezeu a creat cerurile şi pământul, şi pe noi, cei care îl locuim, El are drept de Proprietar, iar noi trebuie să Îi dăm socoteală pentru faptele noastre. Apoi, pentru că L-a trimis pe Fiul Său ca să plătească vina noastră, El are şi drept de Răscumpărător. Cei care nu recunosc calitatea Sa de proprietar şi resping mântuirea Lui, sunt obiecte ale mâniei şi furiei Sale.
Mânia lui Dumnezeu este reflectată în disfuncţia şi în distrugerea finală a vieţii fizice şi spirituale a omului, deoarece El a plănuit ca noi să creştem trăind în conformitate cu planul Său. Respingând voia Sa, începe distrugerea, care este consumată în moarte fizică şi judecată finală. „Căci ştiţi bine că nici un curvar, nici un stricat, nici un lacom de avere, care este un închinător la idoli, n-are parte de moştenire în împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu. Nimeni să nu vă înşele cu vorbiri deşerte, căci din prician acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste oamenii neascultători.” (Efeseni 5:5-6).
Această idee importantă este clarificată în multe pasaje ale Scripturii, cum ar fi: „Mânia lui Dumnezeu se descopere din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăduşe adevărul în nelegiuirea lor.” (Romani 1:18) „Dumnezeu este un judecător drept, un Dumnezeu care Se mânie în orice vreme.” (Psalmi 7:11) „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.” (Ioan 3:36).
2. Exprimarea mâniei nerezolvate este o formă de răzbunare
Dacă mânia lui Dumenezu este ca norii care se adună şi vestec furtuna, răzbunarea Sa este ca fulgerul şi grindina care vin din aceşti nori. De fapt răzbunarea este pedeapsa pentru relele făcute.
Mulţi oameni se folosesc de furie pentru a-i pedepsi pe cei care i-au rănit. În felul acesta ei îşi asumă o sarcină care Îi aparţine numai lui Dumnezeu. El a declarat: „Răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti.” (Romani 12:19). În loc să ne răbunăm pe ceilalţi cu ajutorul mâniei, ar trebui să-i iertăm şi să-i ajutăm atunci când putem. În felul acesta împlinim porunca: „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine.” (Romani 12.21). Atunci când, răzbunându-ne, uzurpăm autoritatea lui Dumnezeu, nu facem altceva decât să ne facem nouă înşine rău, din cauza consecinţelor acestui fapt.
3. Mânia este pusă în aceeaşi categorie cu clevetirea şi vorbele ruşinoase
Cei care susţin că furia (una dintre manifestările mâniei nerezolvate) este permisă, ar trebui să explice de ce o aşază Dumnezeu în aceeaşi categorie cu clevetirea şi vorbele ruşinoase (Coloseni 3:8, în engleză este folosit cuvântul „furie”) şi de ce o pune în mijlocul listei cu alte păcate grave.
Lista de Tovarăşi ai Furiei
Prezenţa unui spirit de mânie înseamnă că Dumnezeu nu are control deplin asupra vieţii persoanei respective. În schimb, ea este condusă de legile firii. În Galateni 5:19-21 ni se dă următoarea listă: „Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute, şi sunt acestea…”
•Preacurvia •Vrăjbile •Certurile de partide
•Curvia •Certurile •Pizmele
•Necurăţia •Zavistiile •Uciderile
•Desfrânarea •Mîniile •Beţiile
•Închinarea la idoli •Neînţelegerile •Îmbuibările
•Vrăjitoria •Desbinările •Alte lucruri asemănătoare
4. Orice fel de mânie trebuie să piară
Mânia este ca un foc, dacă este lăsată să continue, va produce un infern de amărăciune, furie şi „clevetire.” Toate acestea „şi orice fel de răutate” trebuie „să piară”. (Efeseni 4:31). În versetele care urmează este confirmat faptul că mânia nerezolvată se aprinde repede.
„După cum cărbunele face jăratec şi lemnul foc, tot aşa şi omul gâlcevitor aprinde cearta.” (Proverbe 26:21). „Un om mânios stârneşte certuri, şi un înfuriat face multe păcate.” (Proverbe 29:22).
„Şi anume va da viaţa veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea; şi va da mânie şi urgie celor ce, din duh de slavă şi gâlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire.” (Romani 2:7-8).
5. Furia nu produce niciodată neprihănirea lui Dumnezeu
Scriptura arată clar că furia nu poate să producă neprihănirea lui Dumnezeu: „…căci mânia (în engleză: furia) omului nu lucrează neprihănirea lui Dumnezeu.” (Iacov 1:20). Ţinând cont de acest lucru, este greşit să permitem furia. Pentru a apăra furia, care este rezultatul îngăduirii mâniei, se aduc următoarele justificări:
•Mânia este singura modalitate de a-i îndrepta pe unii oameni. Acest lucru ar putea fi adevărat dacă scopul ar fi a-i îndrepta cu preţul mânierii cuiva, dar nu aceasta este modalitatea în care trebuie aduşi pe calea lui Dumnezeu. Încercând să îndrepte poporul lui Dumneze, Moise s-a înfuriat.
•Izbucnirile de mânie te eliberează de tensiune
Este adevărat că izbucnirile de mânie îl eliberează pe om de tensiune, dar ele creează noi tensiuni ca urmarea a vinovăţiei din cauza mâniei nerezolvate. Astfel rezultatul, final este o tensiune şi mai mare.
Justificări Obişnuite Pentru a fi Mânios
1. Ce este „indignarea îndreptaţită”?
• Expresia „indignare îndreptăţită” nu este folosită în Scriptură şi nici Dumnezeu nu foloseşte niciodată cuvintele „îndreptăţit” sau „indignare” pentru a justifica mânia sau furia nerezolvată a omului. Dacă Dumnnezeu ar încuraja să facem acest lucru ar însemna să acţioneze împotriva propriului Său cuvânt.
•Expresia „marea indignare” este folosită de trei ori în Scriptură. În unul din cazuri este folosită ca să descrie indignarea îndreptăţită a lui Dumnezeu. (Vezi Deuteronom 29:28 KJV).
•În alte două ocazii expresia „marea indignare” este folosită ca să descrie furia omului şi faptele rele legate de aceasta. (Vezi 2 Împăraţi 3:27 şi Neemia 4:1).
Atunci cănd ne mâniem pentru motive pe care le considerăm justificate, de obicei acest lucru este un rezultat al unui amestec de mândrie, răni personale şi tensiunea unui trecut vinovat; iar acestea amplifică şi distorsionează răspunsul iniţial al mâniei, transformăndu-l în indignare neîndreptăţită.
2. Oare Isus nu S-a mâniat?
Atunci când Isus S-a mâniat (vezi Marcu 3:5), acest lucru a fost acceptabil, deoarece El este Dumnezeu şi răzbunarea Îi aparţine. Cu toate acestea, când Hristos renunţat la gloria Sa pentru a se naşte pe acest pământ, El a renuunţat de asemenea la dreptul independent de a folosi răzbunarea şi nu a făcut nimic în afară de ceea ce I-a spus Tatăl Său ceresc să facă.
•Incidentul în care Isus i-a scos afară cu biciul pe schimbătorii de bani a fost în aparenţă o manifestare a mâniei. Cu toate acestea, înainte ca Isus să fi curăţit Templul, El şi-a exprimat mai întâi sentimentul de iubire, nu cel de mânie. „Când S-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Isus a plâns pentru ea … În umă a intrat în Templu, şi a început să scoată afară pe cei ce vindeau şi cumpărau în el.” (Luca 19:41-45).
•Răzbunarea Îi aparţine lui Dumnezeu. Cu toate acestea, El a stabilit reguli de guvermare pentru a-i pedepsi pe cei care fac răul. „El este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar, dacă faci răul, teme-te, căci nu degeaba poartă sabia. El este în slujba Lui Dumnezeu, ca să-L răzbne şi să pedepsească pe cel ce face rău.” (Romani 13:4).
•Chiar dacă Dumnezeu delegă autoritatea în ceea ce priveşte răzbunarea, El nu oferă libertatea exercitării mâniei sau a furiei nerezolvate. Dacă un judecător se implică emoţional într-un caz şi are o izbucnire de mânie, dovedeşte astfel că este incapabil să fie imparţial, iar dreptatea este distorsionată. Dacă au loc astfel de situaţii, există motive ca respectivul caz să fie anulat.
3. Poate fi folosită mânia pentru a-i proteja pe ceilalţi atunci când sunt atacaţi?
Când vieţile altora sunt în pericol, nu avem nevoie de mânie pentru a-i proteja, ci mai degrabă de curaj, înţelepciune şi discernământ. De fapt, spiritul de mânie nu va face altceva decât să agraveze situaţia, deoarece cuvintele folosite la mânie dau naştere la ceartă. „Un răspuns blând potoleşte mânia, dar o vorbă aspră aţâţă mânia.” (Proverbe 15.1). În timp de criză mânia care evoluează dincolo de simţământul iniţial şi devine furie are de obicei ca rezultat mai degrabă acţiuni de furie cumplită decât acţiuni raţionale, iar cel care este plin de furie, încercând să îndeplinească voia lui Dumnezeu, încalcă de obicei Scriptura. Aşa s-a întâmplat atunci când David şi-a manifestat mânia cu privire la bărbatul care a furat oaia.
Este permisă mânia la amvon?
1. Spiritul de mânie este greşit în orice situaţie, chiar şi în predicare
Marii profeţi din vechime au fost trimişi de către Dumnezeu pentru a avertiza poporul în legătură cu iminenta judecată divină. Ei au vorbit despre mânia şi furia lui Dumnezeu, dar ei personal erau mesageri ai chemării la pocăinţă şi ai speranţei. Erau copleşiţi de sfinţenia lui Dumnezeu şi dezgustaţi de păcatul poporului, dar erau reprezentanţi ai harului şi ai iubirii lui Dumnezeu, nu ai mâniei şi furiei Sale. O excepţie poate fi Iona, care a fost mâhnit deoarece Dumnezeu n-a adus judecata asupra cetăţii Ninive. În acest caz Dumnezeu i-a arătat lui Iona cât de mult greşea că era amărât şi l-a chemat să manifeste milă în dreptul cetăţii pocăite.
2. Spiritul de mânie poate fi contagios
Dacă un pastor manifestă un spirit de mânie de la amvon, enoriaşii săi vor tinde să reproducă această atitudine în viaţa lor, pentru că spiritul de mânie poate fi contagios. Acest lucru este arătat în Scriptură: „Nu te împrieteni cu omul mânios şi nu te însoţi cu omul iute la mânie ca nu cumva să te deprinzi cu cărările lui şi să-ţi ajungă o cursă pentru suflet.” (Proverbe 22:24-25).
- 3. Mânia este opusul iubirii şi îi determină pe oameni să respingă adevărul
Dumnezeu îl compară pe pastor cu păstorul unei turme, nu cu un câine care latră împrejurul stânei oilor. Purtarea blândă a unui păstor şi bunăvoinţa sa de a-şi sacrifica viaţa pentru oi ar trebuie să fie comportamentul pastorului la amvon. Însă dacă la amvon el manifestă un spirit mânios, poporul său va avea tendinţa să judece şi îi va determina pe alţii să respingă Cuvântul lui Dumnezeu.
- 4. Ieremia a fost profetul care a plâns; Iona s-a mâniat
Biblia ne învaţă să spunem adevărul cu dragoste. (Vezi Efeseni 4:15). Adevărul fără iubire este cruzime, iar iubirea fără adevăr este compromis. Profetul Ieremia a dat dovadă de echilibru atunci când a transmis cu dragoste avertizările lui Dumnezeu pentru poporul Israel; pe de altă parte, Iona a fost mustrat pentru egoismul său şi pentru lipsa de milă faţă de poporul din Ninive. (Iona 4:9). Mai mult decât atât, spiritul mâniei la amvon va fi interpretat de cei mai mulţi ascultători ca o lipsă de dragoste.
- 5. Mesajul lui Isus nu este răzbunare, ci har
Fiecare pastor este un păstor subordonat Domnului şi de aceea trebuie să reprezinte natura Sa la fel de bine ca şi mesajul Său. Isus Se descrie ca fiind „blând şi smerit cu inima” (Vezi Matei 11:29), nefiind aspru şi mânios în spirit. Cei care L-au văzut vorbind „se mirau de cuvintele pline de har, care ieşeau din gura Lui.” (Luca 4:22).
Scriptura oferă instrucţiuni clare cu privire la atitudinea pe care ar trebuie să o aibă toţi creştinii atunci când prezintă mesajul Evangheliei, fie că o fac sau nu de la amvon. „Sfinţiţi în inimile voastre pe Hristos ca Domn. Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi, dar cu blândeţe şi teamă.” (1 Petru 3:15).
Avertizarea Scripturii cum că „mânia omului nu lucrează neprihănirea lui Dumnezeu” (Iacov 1:20) se aplică şi pastorului în cadrul lucrării de predicare. El are responsabilitatea de a avertiza împotriva păcatului şi a ipocriziei. Lucrul care l-a mâniat pe Isus a fost ipocrizia fariseilor, dar El i-a învăţat pe ucenicii Săi să apere adevărul cu dragoste, nu cu sabia.
Cum înţelegem versetul care spune: „Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi”?
Următorul verset este unul dintre cele mai obişnuite justificări pentru un spirit mânios: „Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi” (Efeseni 4:26). Pentru a înţelege corect acest verset, trebuie să-l analizăm în context şi să definim diferenţa dintre mânie şi un spirit mânios.
Mânia este un semn că ceva s-a întâmplat. Ea tinde să fie o reacţie emoţională imediată la o ofensă reală sau presupusă. Dacă este înţeleasă şi tratată corect, această mânie iniţială poate fi un sistem de alarmă valoros, care ne poate proteja împotriva cruzimii şi a furiei. Aşa cum se arată în verset, ea nu trebuie să se transforme în furie.
Spiritul de mânie este rezultatul tratării greşite a reacţiei iniţiale a mâniei. El se dezvoltă pe măsură ce sentimentul iniţial al mâniei se prelungeşte. În nici un loc din Scriptură Dumnezeu nu ne porunceşte să cultivăm spiritul de mânie. De fapt, acesta este motivul cel mai important pentru care El ne avertizează: „Să nu apună soarele peste mânia voastră.”
•Ce înseamnă de fapt acest verset
Acest verset ne porunceşte să acordăm atenţie semnalului mâniei şi să găsim o modalitate corectă de a trata situaţia care provoacă mânia. El nu este o scuză pentru a justifica furia, cruzimea sau alte răspunsuri greşite la reacţia iniţială a mâniei. Mânia nu trebuie lăsată peste noapte. A permite ca mânia să se transforme în furie este păcat.
Este important de observat pasajul din Efeseni 4:26 în contextul versetului care urmează: „Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi. Să n-apună soarele peste mânia voastră, şi să nu daţi prilej diavolului.” (Efeseni 4:26-27). Simţământul iniţial de mânie nu este păcat, dar dacă mânia este exprimată şi i se îngăduie să continue şi să se transforme în furie, ea devine păcat şi astfel i se oferă teren lui Satana.
•Mânia dezvăluie mândria
„Cel mândru şi trufaş se cheamă batjocoritor: el lucrează cu aprinderea îngâmfării” (Proverbe 21:24). „Lasă mânia, părăseşte iuţimea; nu te supăra, căci supărarea duce numai la rău.” (Psalmi 37:8). „Nu te grăbi să te mânii în sufletul tău, căci mânia locuieşte în sânul nebunilor.” (Eclesiastul 7:9).
„Cel pe care-l apucă mânia trebuie să-şi ia pedeapsa; căci dacă-l scoţi din ea, va trebui să mai faci o dată lucrul acesta.” (Proverbe 19:19).
