Devotionale despre suferinte si incercari

Dumnezeu m-a ajutat sa inving depresia
„Eu am cautat pe Domnul si mi-a raspuns; m-a izbavit din toate temerile mele. […] Gustati si vedeti ce bun este Domnul! Ferice de omul care se increde in El!” (Ps. 34,4.8)
Privind inapoi, cred ca depresia mea a inceput cam pe cand aveam 16 ani. Eram mereu foarte tacuta si nu stiam cum sa intretin o discutie cu prietenii, nu stiam ce sa le spun oamenilor. Peste aceasta problema s-a suprapus stresul grozav pe care il traiam la locul de munca. Depresia mea a inceput sa capete proportii cu sapte ani inainte de a fi concediata. In anul de dinaintea concedierii, am devenit extrem de deprimata. Faceam fata cu greu. Nu puteam sa iau decizii – cand trebuia sa rezolv o problema de serviciu, stateam cateva minute ca sa ma hotarasc daca sa fac dreapta sau stanga cand ieseam din parcare. Ma simteam singura; inima mea era pustie, chiar si cand ma jucam cu nepotul meu. Nu voiam sa stau cu familia sau cu prietenii; plangeam mult; simteam ca nu am niciun rost in viata.
Cand am fost concediata, am fost de fapt usurata ca puteam sa scap de locul acela stresant de munca. Am considerat ca aceasta era voia Domnului, fiindca un doctor imi spusese cu putin timp inainte: „Sa nu-ti fie teama sa-ti pierzi locul de munca.” Am decis sa ascult acest sfat si sa am incredere in Dumnezeu. Astfel, am vazut minuni in viata mea.
In procesul de vindecare m-a ajutat mult faptul ca am inceput sa ies cu prietenii si sa-i ajut pe altii. Uneori, uitam sa am incredere in ajutorul Domnului si alunecam in depresie, daca eram dezamagita. Simteam ca viata nu avea sens si ca eram singura. Dar, dupa o zi sau doua, ma asezam si citeam Biblia si ma rugam Domnului sa imi ia povara. Cand incerc sa uit problema mea, se pare ca El ma conduce exact la versetul biblic care imi ofera o mangaiere sau o solutie.
Acum Il laud pentru toate lucrurile, chiar si pentru depresia prin care am trecut. Sunt o persoana foarte fericita si prietenoasa. Dumnezeu m-a schimbat. Sunt un exemplu viu al implinirii fagaduintei din Isaia 40,31: „Dar cei ce se incred in Domnul isi innoiesc puterea, ei zboara ca vulturii; alearga si nu obosesc, umbla si nu ostenesc.” Asadar, „Domnul Insusi va merge inaintea ta, El Insusi va fi cu tine, nu te va parasi si nu te va lasa; nu te teme si nu te inspaimanta” (Deut. 31,8).
Dumnezeu este Cel ce ne poate schimba chiar si pe mine si pe tine!
Diane Burris
 
Ochi pentru ochi?
De reţinut
Dumnezeu nu îndepărtează pedeapsa pentru călcarea legii (deşi rolul preventiv al legii este de dorit!).
Levitic 24: 19-20: “Dacă cineva răneşte pe aproapele lui, să i se facă aşa cum a făcut şi el: frântură pentru frântură, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte; să i se facă aceeaşi rană pe care a făcut-o el aproapelui său.”
Îţi place ce scrie aici? Este ceva nepotrivit? A greşit Dumnezeu? Cum este un astfel de Dumnezeu? Ce relevanţă mai au pentru mine aceste versete?
În 2004 un bărbat din Iran, a găsit o metodă neobişnuită de a o împiedica pe femeia iubită să se căsătorească cu alt bărbat: a orbit-o cu acid! Nu ştiu ce efect ar fi avut o pedeapsă indulgentă, dar ceea ce a hotărât sistemul juridic Islamic e cât se poate de potrivit – tânărul să fie la rândul său orbit cu acid!
În urmă cu ceva ani, pe plaiurile noastre, s-au dat tot felul de legi prin care unor firme le-au fost şterse datoriile către stat, altele au fost scutite de penalităţi pentru astfel de datorii. Niciodată făcând astfel nu se va crea un cadru potrivit pentru dezvoltarea afacerilor. Cine e corect e prost, în concepţia unora. Pentru un mediu potrivit în vederea formării unui popor pentru Canaan, Dumnezeu a lăsat lăsat reguli cu privire la respectarea vieţii aproapelui.
Sunt unii care încearcă să-L interpreteze pe Dumnezeu! Nu este nevoie!
Ceea ce a spus în Levitic 24 nu a schimbat în Matei 5: 38-42! A dorit doar să ridice ceaţa aşezată datorită tradiţiilor iudaice şi a interpretărilor binevoitoare care au adaptat cuvântul lui Dumnezeu dorinţelor lor de răzbunare… Nu folosi astăzi acest cuvânt pentru a alimenta dorinţele tale păcătoase.
Ochi, dinte, pedeapsă proporţională cu fapta! Şi poate, după ce înţeleg Levitic 24, iertarea va fi altfel înţeleasă. Dumnezeu nu îndepărtează pedeapsa pentru călcarea legii (deşi rolul preventiv al legii este de dorit!). Viaţa lui David stă mărturie pentru aceasta.
Doamne, ajută-mă să ascult de tine atunci când îmi vorbeşti printr-un “susur bland” iar dacă se întâmplă să-mi vorbeşti printr-un cutremur – fă-mă în stare să înţeleg!
Şi poate de astăzi mă voi feri să rănesc, chiar cu a zgârietură pe obraz, pe “aproapele” meu, pentrucă… mă doare…
Sursa: http://www.adventisttm.org/articole/ochi-pentru-ochi.html
 
Vindecare datorita bolii?
„Dumnezeul cel vesnic este un loc de adapost si sub bratele Lui cele vesnice este un loc de scapare.”  (Deut. 33,27)
Am descoperit ca o boala care iti pune viata in pericol poate deveni o experienta vindecatoare daca te face sa te bizui mai mult pe Isus. Eu eram o persoana de tip A, care trebuie sa fie permanent ocupata cu ceva. Dar numai pana in mai 1993, cand am fost diagnosticata cu cancer de san. A urmat operatia, apoi chimioterapie si radioterapie, lasandu-ma epuizata.
Ma intrebam: De ce eu? Intotdeauna incercasem sa traiesc sanatos. Doctorul mi-a reamintit ca probabil era ceva ereditar, pentru ca mama mea murise de aceeasi boala. Dar aceasta nu mi-a alungat durerea si nici teama de ce ma putea astepta. Acelea au fost momentele cand „Sigur la Domnu’n brate” a devenit imnul meu preferat. Il cantam foarte des.
Acum, cand privesc in urma, cred ca stiu raspunsul la intrebarea „De ce eu?” Cancerul a fost o etapa in vindecarea mea – vindecare care consta in dependenta totala de Isus. Cancerul m-a invatat ca, prin mine insami, nu puteam sfarsi ziua cu bine. Fara Isus, nu puteam face nimic (Ioan 15,5).
Dumnezeu m-a tinut in viata ca sa-I slujesc cu toata inima, prin taria Lui, si, in prezent, numai aceasta conteaza. Scopul vietii mele este sa-i ajut pe altii sa Il gaseasca pe Isus, Vindecatorul meu. Fiecare zi constituie pentru mine un dar, pe care sa il folosesc pentru a le transmite altora bucuria vindecarii Sale. Ii multumesc zilnic pentru ca, deocamdata, cancerul nu a recidivat. Sunt de doua ori mai convinsa ca trebuie sa ma incred in Dumnezeu pe deplin ca sa raman sanatoasa, fiindca increderea aduce sanatate (Prov. 3,8).
Pe langa un mod de viata sanatos, trebuie zilnic sa aleg sa ma gandesc la lucruri pozitive. „Curajul, speranta, credinta, simpatia, iubirea dau sanatate si prelungesc viata. O minte impacata, un spirit voios inseamna sanatate pentru corp si tarie pentru suflet. ’O inima vesela este un bun leac’ (Prov. 17,22)” (Divina vindecare, p. 225). Pe de alta parte, „durerea, nelinistea, nemultumirea, remuscarea, vinovatia si neincrederea au tendinta sa zdrobeasca fortele vitale si sa produca degenerare si moarte” (Ibid.).
Iti multumesc, Doamne, pentru a doua sansa de a trai si pentru ca ma tii in siguranta in bratele Tale, in timp ce ma inveti lectiile de care am nevoie despre puterea vindecatoare a increderii depline!
May-Ellen Colon

 
„Deci ce vom zice? Nu cumva este nedreptate in Dumnezeu? Nicidecum! Caci El a zis lui Moise: Voi avea mila de oricine-Mi va placea sa am mila; si Ma voi indura de oricine-Mi va placea sa Ma indur.” (Rom. 9,14.15)
In august 1998, am fost diagnosticat cu scleroza laterala amiotrofica (SLA). Mai aveam de trait doi sau, cel mult, cinci ani. SLA este o boala neuromusculara fatala care ataca celulele nervoase ce transmit comenzile de la creier la muschi. Cand aceste celule mor, muschii nu mai primesc semnale de la creier si incep sa se atrofieze si sa moara. De la tulburarile de mers, la imposibilitatea de a tine ceva in mana fara a-l scapa, la imposibilitatea de a articula cuvintele, SLA produce in cele din urma o paralizie completa, apoi moartea. Nu se cunoaste niciun tratament.
Cand am auzit verdictul, o lacrima mi s-a prelins pe obraz, dar mai mult la gandul ca voi fi despartit de familie si la ce se va intampla cu ai mei. Intrebarea cea mare era: Ce scop are Domnul cu viata mea acum? Oare ma transforma El intr-un Iov si nu-mi dadea foarte multe detalii?
De ce li se intampla lucruri rele oamenilor buni? Este o intrebare frecventa, gresita! Biblia spune: „Nimeni nu este bun decat Unul singur: Dumnezeu” (Marcu 10,18). Deci mai corect ar fi: De ce li se intampla lucruri rele doar unora, iar altora nu? Aceasta intrebare ne lasa doar doua solutii care se exclud reciproc: intamplarea (fara Dumnezeu) sau asa vrea Dumnezeu. Nu poti sa privesti la un lucru din lumea aceasta si sa nu-L vezi pe Dumnezeu (Rom. 1,20). Daca Dumnezeu este atotcunoscator si atotputernic, atunci El conduce totul, iar eu nu am niciun motiv de ingrijorare.
Nu, eu inca nu cred ca moartea este o entitate; si da, eu stiu ca Satana a adus pacatul in Univers, cu toata suferinta care l-a urmat. Dar Dumnezeu il va eradica in totalitate. El stie ce face. Felul in care alege sa Se foloseasca de acest instrument este treaba Lui, nu a mea. Ellen White spune: „Atata timp cat traiesc, doresc sa nu Il pierd din vedere pe Domnul Hristos. Acesta este scopul vietii mele. Pentru aceasta traiesc – ca sa-L proslavesc pe El si sa ma asigur ca am viata vesnica. Acesta este marele scop care trebuie sa ii inspire pe toti” (Sermons and Talks, vol. 2, p. 214).
Doamne, sunt gata sa merg in calatoria in care Tu vrei sa merg, avand o incredere neclintita in Tine.
Thomas Brooks

Maini ranite
„Deodata cade Babilonul si este zdrobit! Vaitati-l, aduceti leac alinator pentru rana lui; poate ca se va vindeca… Domnul scoate la lumina dreptatea pricinii noastre; veniti sa istorisim in Sion lucrarea Domnului, Dumnezeului nostru.” (Ieremia 51,8.10)
Aveam 7 ani si stateam impreuna cu fratele meu in gradina din spatele casei si ne uitam cum tata ardea buruieni, iarba si crengi. Spre final, unul dintre noi a gasit o teava lunga si a bagat in foc unul dintre capetele ei, ca sa vedem daca iese fum prin capatul celalalt. Evident, dupa un timp, fumul a inceput sa iasa In rotocoale.
Deoarece nu cunosteam legile fizicii – ca daca un capat al tevii era fierbinte la fel era si celalalt –, am ridicat capatul din iarba. L-am apucat in graba cu ambele maini. Teava frigea asa de tare, incat mi-a ars palmele si degetele in profunzime. Am trait atunci cea mai chinuitoare senzatie de durere din viata mea si am scos un tipat care trebuie sa se fi auzit de departe!
Mama si tata au venit in fuga si au incercat sa-mi aline durerea. Tata mi-a uns mainile cu o alifie si m-a asigurat ca totul va fi bine. Desigur, durerea traita atunci nu este decat o amintire indepartata. Ceea ce a contat pentru mine in acea suferinta a fost faptul ca tata era cu mine ca sa ma incurajeze si sa-mi aline cu alifie durerea.
Durerea este o realitate permanenta pe aceasta planeta. La fel ca umbra, ne insoteste oriunde mergem, uneori fiind mai intensa decat in alte ocazii. Pe masura ce inaintam in varsta, descoperim noi tipuri de durere, care patrund dincolo de piele, pana la suflet, si care ne frang inima! Divortul, moartea, rasismul, abuzul, pierderea locului de munca si boala – toate lovesc chiar in inima optimismului si ne provoaca sa gasim un motiv de bucurie chiar daca ne doare.
Atunci cand suferim, este reconfortant sa stim ca Mantuitorul nostru ne poarta pe palmele Sale ranite. El ne incurajeaza cu multa iubire si ne spune ca, indiferent de durerea pe care o simtim, intr-o zi aceasta va fi doar o amintire indepartata. El nu ne spune sa nu mai plangem, ci ne ofera un umar pe care sa plangem si ne unge ranile cu leacul Sau alinator.
Este ceva in viata ta care te face sa suferi? Lasa-l pe Tatal ceresc sa-ti aline durerea cu balsamul Sau!
Rich Dubose
 

 
„Si sa nu dati uitarii binefacerea si darnicia; caci lui Dumnezeu jertfe ca acestea ii plac.” (Evrei 13,16)
Dominique Bauby, in varsta de 43 ani, era redactor-sef la revista Elle, cand a suferit un grav accident vascular cerebral. Dupa 20 de zile a „revenit din ceturile comei”, cum spune el, pentru a se trezi in starea exasperanta numita sindromul de dezaferentare (locked-in), in care bolnavul este paralizat de sus pana jos, dar cu mintea intreaga, intemnitat in propriul corp.
In cazul lui Bauby, clipirea din ochiul stang era singurul mijloc de comunicare. Nu auzea deloc cu urechea dreapta, iar urechea stanga amplifica si distorsiona orice sunet de la o distantade 3 metri. Iata cum isi descrie el starea: „Capul imi cantareste o tona si ceva asemanator ca un clopot scufundator imi cuprinde trupul si ma tine prizonier.” Cu toate acestea, mintea „isi ia zborul asemenea unui fluture”, de unde si titlul cartii sale Clopotul scufundator si fluturele, pentru scrierea careia a clipit pentru fiecare litera. Cel care i-a redactat-o ii citea alfabetul, iar cand ajungea la litera dorita, Bauby clipea.
El povesteste despre faptul ca se bucura de placeri simple si de cereri modeste. „As fi cel mai fericit om din lume”, afirma el, „daca as putea sa inghit saliva ce imi inunda gura tot timpul”. Fiind mereu preocupat de moda, el a refuzat „treningul oribil” oferit de spital si s-a imbracat cu ce era obisnuit: „Daca tot nu pot sa-mi inghit saliva, atunci pot sa salivez si pe casmir.”
„Chiar cu o zi inainte de accident”, isi aminteste el, „imi indeplineam ca un robot toate acele activitati simple care azi imi par o minune: barbieritul, imbracatul, sorbitul unei ciocolate fierbinti.” „Cum as putea descrie”, se lamenta el, „momentul trezirii pentru ultima data, fara grija, poate putin morocanos, alaturi de trupul suplu si cald al unei femei inalte si brunete?”
O parte a personalului spitalului l-a infuriat, mai ales „cei care imi rasuceau mana in timp ce ma mutau in scaunul cu rotile, cei care lasau televizorul aprins toata noaptea sau cei care ma lasau sa zac intr-o pozitie incomoda in ciuda protestelor mele.” El insa i-a iertat.
Dominique Bauby a murit la doua zile dupa publicarea cartii lui. Cand citesc acum cuvintele lui, trebuie sa imi pun o intrebare: „Ce fac eu cu aceasta viata extraordinara?”
Gandeste-te: Ce iti cere Dumnezeu sa faci cu viata ta?
Chris Blake
 
Iti multumesc, Doamne, pentru durere!
„Dimpotriva, bucurati-va, intrucat aveti parte de patimile lui Hristos, ca sa va bucurati si sa va veseliti si la aratarea slavei Lui.” (1 Petru 4,13)
Era dimineata. Ma plimbam de colo-colo prin bazinul de la centrul de tratament. Mersesem acolo pentru a scapa de durerea artritica paralizanta, de care sufeream. Din cauza compresiei asupra nervului si a durerii intense care apareau cand greutatea partii superioare a corpului meu apasa pe coloana, in apa era singurul loc unde puteam sa fac miscare.
Tanjeam dupa clipe de liniste in care sa fiu singur cu Dumnezeu, dar linistea diminetii a fost intrerupta de o pacienta pe nume Linda, care certa aspru personalul centrului pentru ca, in timpul noptii, se trantisera usile, tinand-o treaza. Prima mea reactie a fost o iritare intoleranta. Cum putea sa fie atat de insensibila? E aproape imposibil sa nu se tranteasca usile cand vantul sufla cu putere, mai ales ca pacienti ca mine merg in carje. Apoi mi-am dat seama ca si usa mea se trantise. Desi nu o facusem intentionat, m-am simtit indemnat sa-mi cer scuze.
Astfel am iesit din bazin si am mers in carje pana la salonul Lindei. „Linda”, i-am spus, „si usa mea s-a trantit noaptea trecuta. Imi pare rau.” Privind in ochii ei, am vazut cum se ivesc lacrimi si am stiut ca era o femeie care se simtea neiubita. „stii, Linda”, am spus, „Dumnezeu te iubeste.”
Linda a plecat de la centru in aceeasi zi, dar, inainte de a pleca, a acceptat sa primeasca un ghid de studii biblice despre iubirea lui Dumnezeu, din Evanghelia dupa Ioan. Ajunsesem sa ma inteleg cu Linda, pentru ca si eu stiam ce inseamna durerea. Ulterior, mi-am adus aminte de perioada in care boala mi-a amenintat pentru prima data modul de viata activ, in aer liber; uneori facea din orele mele de curs un cosmar de durere. Una dintre studente m-a intrebat odata daca Ii multumisem lui Dumnezeu pentru ca aveam spondilita anchilozanta. M-am intrebat daca acea studenta era normala sau daca va promova vreodata la cursul meu!
Am zambit. Facusem un progres considerabil. In prezent, datorita unor experiente ca aceea cu Linda – experiente pe care nu le-as fi avut daca nu as fi avut dureri –, pot sa-I multumesc lui Dumnezeu in mod sincer.
Poti spune sincer: „Iti multumesc, Doamne, pentru durerea mea”?
David Abbey

Cu orice pret
„Le voi da o inima ca sa inteleaga ca Eu sunt Domnul. Ei vor fi poporul Meu, iar Eu voi fi Dumnezeul lor, daca se vor intoarce la Mine cu toata inima lor.” (Ier. 24,7)
„Fa tot ce e necesar, Doamne, ca sa ma pot impaca din nou cu Tine. Iti multumesc, Isuse, ca bati din nou la usa inimii mele si mi-ai dat timp sa-mi refac viata. Chiar daca voi trai 10 ani sau 10 luni, Iti predau inima mea inca o data. Ajuta-ma sa fiu un martor credincios, Doamne, aici in valea umbrei mortii, iar amintirea vietii mele, atat cat va mai fi, sa ii conduca pe altii la Tine.”
Aceasta a fost rugaciunea sincera a prietenei si vecinei mele, Socorro, cand, diagnosticata fiind cu cancer de san, trebuia sa intre la operatie. Cincisprezece ani am iubit-o ca pe o sora. Am fost langa ea si pe culmi, si in vaile adanci ale vietii.
Cand se ruga, inima mea ii raspundea: „Da, Doamne, fa tot ce trebuie pentru ca orice urma din firea noastra pamanteasca sa dispara, ca sa reflectam iubirea ta pentru ceilalti. Ajuta-ne Tu!”
Isus doreste sa vina in curand; Intr-adevar, toate semnele se intetesc in jurul nostru si ne spun ca El este la usi! Isus nu asteapta ca cei rai sa devina si mai rai. El asteapta ca poporul Sau sa primeasca puterea Duhului Sfant pentru a dobandi un caracter asemenea caracterului Sau si pentru a reflecta iubirea Sa celor din jur.
El vrea sa ne umple cu Apa Vietii, care ne stinge setea, ca astfel si altii sa inseteze dupa El, Fantana Vie.
Este nevoie sa mijlocim pentru cei dragi! Poate ca ai copii care s-au departat de Isus si de principiile invatate in copilarie. Continua sa te rogi pentru ei! Dumnezeu va trimite ingerii Lui ca raspuns la rugaciunile sincere. El a promis ca le va da copiilor nostri inimi noi, doritoare sa-L cunoasca. Ei se vor intoarce la Isus si Il vor sluji cu toata inima! Roaga-te ca Dumnezeu sa sfinteasca viata lor, cu orice pret.
Cand Isus va veni in slava Sa si cand vom fi cu El pentru vesnicii, necazurile de pe acest pamant vor parea nesemnificative. Orice s-ar intampla, merita sa fii cu Domnul o vesnicie!
In clipele grele, te-ai rugat ca Socorro? Preda-i Lui azi viata ta si roaga-te acum!
Kay Collins
 
Lumina de la capatul tunelului
„In ziua necazului meu, caut pe Domnul; noaptea, mainile imi stau intinse fara curmare; sufletul meu nu vrea nicio mangaiere. Mi-aduc aminte de Dumnezeu si gem; ma gandesc adanc in mine si mi se mahneste duhul. Tu imi tii pleoapele deschise; si, de mult ce ma framant, nu pot vorbi.” (Ps. 77,2-4)
Carolyn deschise ochii si ofta. Trebuia sa se scoale, dar nu-si putea comanda corpul sa se miste. Ce se intampla? Afara era soare, dar ea nu era in stare sa-si indeparteze ceata din minte. Existau motive sa traiasca, daca si-ar fi privit viata din perspectiva altora; dar, din perspectiva ei, niciunul!
Sentimentele de deznadejde si insomnia, vinovatia si departarea de Dumnezeu, exprimate de David, sunt toate simptome ale ceea ce numim acum depresie. Aceasta este o boala determinata genetic, cauzata de o scadere a anumitor substante chimice in creier. Sentimentele de descurajare pot fi atat de intense, incat sa duca la (ganduri de) sinucidere! In formele usoare, exercitiul fizic poate sa ajute, dar adesea, cel care sufera este prea bolnav pentru o astfel de initiativa. Chiar si crestini consacrati pot sa simta ca Dumnezeu i-a parasit si sa spuna ca David: „Mi-aduc aminte de Dumnezeu si gem”.
Pentru acesti oameni, medicamentele pot sa fie necesare si sa le salveze intr-adevar viata. Cine are o depresie clinica autentica nu se poate „inviora si inveseli” mai mult decat poate un diabetic sa isi reduca glicemia doar crezand ca este mai mica. Amandoi sufera de tulburari de natura chimica, pentru care este necesar un tratament chimic.
Crestinii au adesea simtaminte de vinovatie, daca se simt deprimati. Vestea buna e ca depresia nu este greseala sau vina lor. Ei au o boala si ea este tratabila. In pofida posibilelor efecte secundare, daca sunt folosite in mod judicios, antidepresivele pot sa transforme si sa salveze viata.
Toti cei care sufera de depresie trebuie sa fie tratati cu compasiune si incurajare. Ei au nevoie de o normalizare a chimiei organismului lor si trebuie sa-si aduca aminte ca acela care a scris Psalmul 77 a scris si Psalmul 81,1: „Cantati cu veselie lui Dumnezeu, care este taria noastra!”
O, Doamne, da-mi compasiune pentru altii, care sufera din cauza unor stari pe care eu nu le inteleg. Iar atunci cand viata mea ajunge trista, deprimanta, da-mi intelepciunea de a cauta ajutorul de care am nevoie.
Ruth Lennox

Accident mortal pe autostrada 285
„Dumnezeu este adapostul si sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseste niciodata in nevoi.” (Ps. 46,1)
Eram impreuna cu Terry in Michigan si, dupa ce ne-am luat ramas-bun de la familie, am pornit spre colegiul din Gunnison, Colorado. Eram casatoriti doar de o saptamana si eram incantati la gandul ca vom vedea lumea impreuna, alaturi de pisoiul nostru Small Fry. Cand am ajuns la Denver, ni s-a desprins teava de esapament. Terry a pus-o la loc, dar, dupa cateva mile, s-a desprins iar. Deja se intunecase, asa ca ne-am oprit la un motel.
Dimineata, cu teava pusa, am trecut de Denver si am ajuns pe Autostrada 285. Incepuse sa ploua si a trebuit sa inchidem ferestrele. Nici nu ne imaginam ca acest fapt nesemnificativ putea sa ne cauzeze moartea.
Dupa un timp, Terry s-a plans ca il doare capul si stomacul. M-a rugat pe mine sa conduc. Incepuse sa ma doara si pe mine capul. Terry se simtea din ce in ce mai rau, vomita, lesina, apoi isi revenea iar. La un moment dat, s-a albastrit si nu mai putea respira. Puternicul meu sot parea mort!
Chiar si pisica se purta ciudat, sarind pe bancheta din spate si in bratele mele. „Doamne, nu stiu ce se intampla. Salveaza-l pe sotul meu. Ajuta-ma sa gasesc pe cineva care sa ne poata ajuta!” Dupa o ora am ajuns la o statie de benzina. Am sarit din masina si am strigat la vanzator: „Sotul meu cred ca este mort pe scaunul din fata. Nu stiu ce ni se intampla!” Un doctor si sotia acestuia, care tocmai plateau benzina, au recunoscut imediat simptomele intoxicarii cu monoxid de carbon. L-au dus pe Terry inauntru si i-au dat oxigen. Abia dupa 30 de minute Terry a reactionat. Ne-au dat oxigen si mie, si lui Small Fry.
Minunea a fost ca, trecand pe langa cinci benzinarii, m-am oprit la singura in care putea sa ne fie administrat oxigenul necesar – si unde se aflau un medic si o asistenta exact in momentul in care am sosit.
Diavolul este exact ca acel gaz otravitor, fara miros si fara gust, care ataca globulele albe, impiedicandu-le sa transporte oxigenul in organism, facandu-i pe oameni sa adoarma si sa moara fara macar sa inteleaga ce se petrece. Incearca sa ne ucida fara sa ne dam seama!
Nu uita niciodata! Indiferent ce incearca Satana sa-ti faca, Dumnezeu este la carma!
Nancy Nelson
 
Prezenta lui Dumnezeu in momente dificile
„In toate necazurile lor n-au fost fara ajutor, si Ingerul care este inaintea Fetei Lui i-a mantuit; El Insusi i-a rascumparat, in dragostea si indurarea Lui, si necurmat i-a sprijinit si i-a purtat in zilele din vechime.”  (Is. 63,9)
Era in februarie 1999. Abia daca atingeam pamantul cu picioarele. Soarele de dupa-amiaza si adierea rece care imi sufla in fata au facut sa-mi creasca nivelul de endorfine intr-atata, incat voiam sa ma invart, sa sar si sa strig: „Traiesc!” Pentru prima data in ani de zile ma simteam destul de inzestrata cu energie ca sa ma inscriu la un curs de educatie continua.
Cu patru ani mai inainte, dupa cinci luni de dureri de cap neobisnuite, mi-am dat seama ca doar hotararea mintii nu va face sa dispara acea durere mistuitoare. Nici drumurile nesfarsite la multi doctori si nenumaratele teste medicale nu mi-au adus vreo usurare. Ma luptam cu o boala cauzata de o infectie necunoscuta, care ajunsese atat de acuta, incat colonul imi era ciuruit ca o sita, cu mici abcese si ulcere. Intr-una dintre cele mai intunecate zile ale mele, mi-am dat seama ca nu mai aveam nici vointa de a trai.
Lacrimi de disperare imi udau perna, cand mi-a venit in minte un verset din Isaia: „In toate necazurile lor n-au fost fara ajutor”. Mi l-am imaginat pe ingerul meu pazitor stand pe pat, langa mine, si ma intrebam daca plange si el cu mine. Era un gand care imi aducea mangaiere.
In timpul acelor luni de durere, am simtit bratele lui Dumnezeu prin sprijinul iubitor din partea multor membri ai familiei si prieteni din lumea intreaga, care m-au incurajat si s-au rugat pentru mine. Medicul, impreuna cu cei de la laborator, a clarificat complexitatea bolii si a elaborat un plan de tratament pe termen lung. Acum, ma bucur de vindecare si de posibilitatea de a ma concentra si de a gandi limpede.
Dumnezeu ingaduie sa trecem prin momente dificile, pentru a ne pune la proba credinta. Modul in care reactionam intr-o criza arata cat de mult credem ca Dumnezeu stie tot si face tot ce este necesar pentru a cladi in noi un caracter puternic. Tocmai durerea care ne mutileaza poate sa constituie inspiratia pentru „cantecul” pe care, intr-o zi, il vom canta in fata lumii!
Iti multumesc, Doamne, pentru ca Tu ne conduci si ne cladesti caracterul prin momentele dificile.
Charlotte Bowman
 
Incercarile, semn al increderii lui Dumnezeu
„Domnul a zis Satanei: ’Ai vazut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pamant. Este un om fara prihana si curat la suflet, care se teme de Dumnezeu si se abate de la rau’.” (Iov 1,8)
Noi credem ca avem incercari! Cum ar fi sa pierzi mii de oi, camile si vite si pe toti slujitorii tai intr-o singura zi? Apoi, inainte de a avea timp sa-ti revii din soc, esti anuntat ca ti-ai pierdut si copiii! Daca nu este destul, esti lovit cu bube care supureaza, din crestet pana in talpi! si, ca sa inrautateasca si mai mult lucrurile, sotia iti spune: „Blestema-L pe Dumnezeu, si mori!”
Multumim lui Dumnezeu pentru relatarea despre Iov, care striga in durerea lui: „Chiar daca ma va ucide, totusi ma voi increde in El” (Iov 13,15 NKJV). Aceasta istorisire ne ofera o intelegere speciala a luptei dintre Domnul Hristos si Satana, care se da pentru fiecare suflet.
Dumnezeu a dovedit ca Iov este demn de incredere. Cum stau lucrurile cu tine? Murmuri si te plangi daca esti pus la proba prin incercari ca de foc?
Data viitoare, adu-ti aminte ca Dumnezeu Se straduieste sa arate ca esti demn de increderea Sa. Daca te supui focului curatitor, toata zgura va fi indepartata si caracterul tau va straluci ca aurul cel mai curat. Vei ajunge asemenea Domnului Isus, care face asa incat sa se poata avea incredere in tine, in Universul Sau fara pacat.
Iata un gand plin de asigurare: „Prezenta Tatalui L-a cuprins pe Hristos si nu I s-a intamplat nimic altceva decat ce a ingaduit iubirea nemarginita, pentru binecuvantarea omenirii. Acesta era izvorul Sau de mangaiere si este si pentru noi. Acela care este patruns de Spiritul Domnului Hristos ramane in Hristos. Lovitura tintita spre el cade asupra Mantuitorului, care il inconjoara cu prezenta Sa. si orice vine asupra lui, vine de la Hristos. El nu are nevoie sa se impotriveasca raului, deoarece Domnul este apararea sa. Nimic nu-l poate atinge, decat daca ingaduie El.” (Ellen White, Cugetari de pe Muntele Fericirilor, ed. 1996, p. 59)
Indiferent ce se intampla in viata ta astazi, poti sa spui asa cum a spus Iov: „Chiar daca ma va ucide, totusi ma voi increde in El”?
Kay Collins
 
Sa invatam sa depindem de altii
„De la capatul pamantului strig catre Tine si zic: ’Du-ma pe stanca pe care n-o pot ajunge, caci este prea inalta pentru mine!’”  (Ps. 61,2)
Nu este uimitor cat de repede se poate schimba viata? Lucruri a caror valoare o subestimam dispar brusc ori sunt compromise. Exact lucrul acesta mi s-a intamplat mie, nu demult. Jucam softball [baseball feminin] si echipa noastra pierdea. Ca sa salvez situatia, am plonjat catre baza si mi-am fracturat piciorul, mi-am rupt un ligament de la genunchi si un cartilaj, cazand direct pe burta. Am fi putut pierde intr-un mod jalnic, dar singurul lucru de care oamenii isi aduc aminte este ca m-au vazut pusa intr-un carucior si urcata in ambulanta.
Si a trebuit sa ma intreb: De ce? De ce eu? De ce acum? Eu nu am timp sa merg incet, cu carjele, dintr-un loc in altul. Cu piciorul in ghips, nu pot sa conduc masina. Trebuie sa depind de bunatatea altora, sa faca pentru mine diferite lucruri, sa gateasca si sa aiba grija de copiii mei, in timp ce eu sufar proceduri clinice si indur programari la doctor.
E greu sa depinzi de altii cand, de fapt, esti o persoana atat de independenta si de autonoma ca mine. Dar probabil tocmai de aceea s-a intamplat lucrul acesta. Am invatat ca nu e nimic rau sa te bazezi pe altii, sa ai nevoie de ajutor. si e ceva normal sa te dezamageasca sau sa te uite atunci cand boala ta nu se vindeca. Acum stiu cum te simti cand esti la bunul plac al altora pentru un interval lung de timp. Oamenii sunt ocupati cu propria viata. Nu e totdeauna usor sa ma includa si pe mine in programul lor. Prietenii mei sunt extraordinari, dar stiu ca, dupa aproape trei saptamani de cand sunt invalida, viata lor a mers inainte. A mea sta pe loc.
Am inteles, de asemenea, cum se simt copiii mei cand cer ceva, iar eu nu le ofer imediat acel lucru. E greu sa fii dependent si rabdator in acelasi timp. Iar atunci cand esti dependent, ai tendinta sa pretinzi foarte mult. Am invatat cum este ca ceri o punga cu gheata sau un pahar cu apa si sa trebuiasca sa astepti ca sa le primesti. Deocamdata, Dumnezeu va trebui nu doar sa ma conduca la Stanca aceea pe care n-o pot ajunge, caci este prea inalta pentru mine, ci va trebui sa ma si impinga pentru a ajunge pana la ea. Dar e bine, pentru ca eu invat sa depind.
Doamne, condu-ma pe calea pe care Tu vrei sa merg si, daca este necesar, impinge-ma de la spate!
Celeste Perrino Walker

Copilul lui Dumnezeu
„Preaiubitilor, nu va mirati de incercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca sa va incerce, ca de ceva ciudat care a dat peste voi: dimpotriva bucurati-va, intrucat aveti parte de patimile lui Hristos, ca sa va bucurati si sa va veseliti si la aratarea slavei Lui.” (1 Petru 4,12.13)
Travis era pe moarte. I se facuse ungerea, dar leucemia se agravase. La inceput, se plangea: „De ce eu?” Intr-o noapte, Duhul Sfant i-a inspirat gandul ca, dintre toate darurile cerului, suferinta impreuna cu Hristos este cea mai mare onoare. Isi spuse: Daca Dumnezeu are nevoie de cineva care sa sufere pentru a-si demonstra credinta, de ce sa nu fiu eu acela? Dar, desi se impacase cu Dumnezeu, Travis o trezea uneori pe mama lui in timpul noptii si ii spunea: „Mama, mi-e frica. Nu vreau sa mor la 18 ani.” Iar ea ii raspundea: „Baiatul meu, va fi ca intr-un somn. Cand te vei trezi, Il vei vedea pe Isus. Incearca sa-ti imaginezi scena aceasta.”
Intr-o zi, Travis zise: „Nu ma simt bine.” Au plecat imediat spre spital. Pe drum, le-a spus parintilor ca are nevoie la toaleta, asa ca au oprit la un restaurant. Acolo erau doar doua toalete si ambele aveau usile deschise; nu era nimeni inauntru. Tatal Incerca sa-l ajute, dar Travis spuse: „Nu mai pot respira. Cheama ambulanta.” In acel moment se auzi o voce din cealalta toaleta: „Travis, stai linistit; totul va fi bine.” Apoi, tatal a vazut pe sub usa o persoana ce purta pantofi si pantaloni bleumarin de matase.
Tatal a plecat sa dea telefon si a venit mama. Aceeasi voce a continuat: „Travis, stai linistit, sunt cu tine.” Travis a fost asezat pe targa. Atunci un necunoscut a iesit din toaleta, s-a indreptat spre targa si l-a privit pe Travis in ochi. Travis, care se uita la mama lui, si-a ridicat privirea spre strain. Paramedicii l-au intrebat: „Sunteti tatal baiatului?”
„Nu, sunt prietenul lui.” A stat aplecat peste baiat pana cand a fost urcat in ambulanta. Pana la spital, Travis si-a pierdut cunostinta, iar necunoscutul a disparut. Nimeni nu-i vazuse fata, In afara de Travis. Parintii au intrebat-o pe receptionera de la restaurant daca vazuse vreo persoana intr-un costum bleumarin de matase. Ea a raspuns: „Oamenii cu costume de matase nu vin aici.” Sa fi fost Ingerul lui Travis?
Doamne, ajuta-ne sa credem in Tine, chiar daca lucrurile nu sunt asa cum ne asteptam!
Morris Venden
 
Se duc oamenii de bine
„Si El mi-a zis: ’Harul Meu iti este de ajuns.”  (2 Cor. 12,9)
Ma aflam impreuna cu Tim ca studenti misionari in Mayaquez, Puerto Rico. La ora 11:30 noaptea, a sunat telefonul. Nu am raspuns. Nu ne suna nimeni asa de tarziu! A raspuns dr. Luthas si mi-a spus: „Dick, este pentru tine.”
Am recunoscut vocea lui Walt Blehm, un bun prieten de familie: „Am vesti proaste. Mama ta a murit intr-un accident de masina, iar tatal tau este internat intr-o stare grava la un spital din California. Vino acasa repede.” Eram socat! Nu am putut dormi in noaptea aceea. M-am gandit la parintii mei. Cu cat ma gandeam mai mult, cu atat eram mai furios. De ce mi-i lua Dumnezeu pe cei pe care ii iubeam cel mai mult?
A doua zi de dimineata, eram confuz si incordat. Dr. Luthas si sotia lui mi-au imprumutat bani ca sa-mi cumpar un bilet de avion pentru San Juan, iar pentru avionul spre San Francisco i-am dat unui agent un cec. Mi-a spus ca il pastreaza trei zile, pana cand aveam sa ii dau banii necesari. Priveam pierdut prin hubloul avionului, fara sa vad America. Am scos din geanta o mica Biblie parafrazata de Kenneth Taylor, The Living Prophecies.
Citeam la intamplare. Apoi am dat peste doua versete care mi-au ajuns la inima: „Pier cei neprihaniti; mor cei evlaviosi inainte de vreme. si parca nimanui nu-i pasa si nu se intreaba de ce. Parca nimeni nu intelege ca Dumnezeu ii protejeaza de vremurile rele ce vor veni. Pentru ca cei neprihaniti care mor se odihnesc in pace” (Isaia 57,1.2). Le-am subliniat.
„Te simti bine?” ma intreba o stewardesa aplecandu-se spre mine. Am bolborosit ceva nedeslusit, iar ea s-a asezat pe scaunul de alaturi. I-am spus plangand ce mi se intamplase. „Ce citesti?” ma intreba luand Biblia in mana. Apoi citi versetele pe care le subliniasem si arata spre propozitia „Dumnezeu ii protejeaza de vremurile rele ce vor veni.”
„Nu o cunosc pe mama ta”, spuse ea, „dar Il cunosc pe Dumnezeu si stiu ca e vrednic de incredere. Mama ta se odihneste in pace – acolo unde Dumnezeu o adaposteste de incercarile grele din viitor. Ar trebui sa te bucuri.” M-a strans de mana si a plecat sa-si faca datoria. Tata a fost operat si s-a recuperat bine. Inca mai predica si ii incurajeaza pe altii.
Iti multumim, Doamne, ca ne protejezi cu harul Tau si cand suntem in viata, si cand murim!
Dick Duerksen
 
O lamaie si o limonada
„Adevarat va spun ca, daca ati avea credinta cat un graunte de mustar, ati zice muntelui acestuia: ’Muta-te de aici colo’, si s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinta.” (Matei 17,20)
A doua zi dupa inmormantarea tatalui meu, am fost surprinsa pentru ca, in loc de flori, mamei mele indoliate i-a fost predat un colet. Ea l-a deschis si a gasit un cos acoperit cu muschi uscat. O nota explicativa spunea ca acolo este o gradina de primavara, dar nu parea. Indrumarile spuneau sa il puna intr-un loc unde sa primeasca lumina de la soare, sa il ude si, in scurt timp va avea un cos plin cu lalele, zambile si narcise.
Cand a inflorit, cosul era atat de frumos incat mama s-a hotarat sa-l duca la biserica. Pastorul a solicitat-o pe mama sa spuna povestirea pentru copii si ea a fost de acord. Cand a pornit spre amvon, inca mai incerca sa se hotarasca ce va spune. Apoi privirea i-a cazut pe cosul cu flori de primavara si s-a gandit: Le voi spune copiilor cum Unchiul Roy este in „Locul de asteptare”, asteptand ca Domnul Isus sa vina, asa cum au asteptat acei bulbi sa infloreasca. Copiii au stat nemiscati cat le-a vorbit, apoi i-a intrebat: „si cum va fi Unchiul cand va veni Domnul Isus?”
O fetita a ridicat mana si, cu un zambet larg, a spus: „Tanar si sanatos”.
Dupa serviciul divin, pastorul i-a spus mamei ca nu auzise niciodata o explicatie mai frumoasa a mortii si i-a sugerat sa scrie o carte de povestiri pentru copii. Acesta a fost inceputul noii ei vieti. Cu incurajarea surorii mele, Margie, si a prietenilor, mama a scris cartea The Waiting Place [Locul de asteptare] si o carte despre Univers. A scris si cantece si a inventat jocuri.
Stiti zicala: „Daca viata iti da o lamaie, fa o limonada”? Mama n-a facut doar limonada, ci si bezele cu crema de lamaie! In prezent, la saptezeci si sapte de ani, mama continua sa Il laude pe Domnul si sa se astepte la minuni. Ea traieste cuvintele unuia dintre cele mai recente cantece ale sale:
„Porneste spre cer, pentru ca de tine depinde
Sa alegi drumul cel bun pe care vrei sa-l urmezi. 
Viata ta poate fi de folos. Nu ramane in urma, nu ezita.
La capat de drum, rostul ei il vei vedea”.
Astazi este o zi noua, in care poti sa incepi sa-ti urmaresti visul si sa infloresti pentru Dumnezeu.
Rita Stevens

Suferinta ta ii ajuta pe altii
„Imparte-ti painea cu cel flamand si adu in casa ta pe nenorocitii fara adapost; daca vezi pe un om gol, acopera-l, si nu intoarce spatele semenului tau.” (Is. 58,7)
Unul dintre principalele obstacole de care se lovesc cei bolnavi pe drumul spre vindecare este indreptarea atentiei asupra propriei persoane. Multi cred ca ceilalti ar trebui sa le acorde sprijin, cand, de fapt, lucrul de care au nevoie este sa nu mai priveasca la ei insisi, ci sa se intereseze de altii si sa le poarte de grija… Cand ne rugam pentru aceste persoane, trebuie sa le incurajam sa le ofere ajutor celor care sunt intr-o situatie mai grava…
Capitolul 58 din Isaia constituie o reteta pentru bolile trupesti si sufletesti. Daca ne dorim sa fim sanatosi si sa fim fericiti cu adevarat, trebuie sa respectam principiile date aici. Faptele bune reprezinta o dubla binecuvantare – atat pentru cel care le face, cat si pentru cel care beneficiaza de ele. Convingerea ca ai facut un bine este unul dintre cele mai eficiente medicamente pentru trup si minte. Cand mintea este eliberata si umpluta cu bucuria unei datorii bine implinite si cu satisfactia ajutorului oferit, intreaga fiinta este inundata cu o noua viata inaltatoare.
Sfatuiti-i pe cei infirmi sa nu mai caute necontenit compasiunea altora, ci sa o manifeste ei fata de altii. Asaza povara slabiciunii tale, tristetea si durerea ta la picioarele Mantuitorului nostru milos. Primeste dragostea Sa in inima ta si ofera-le si altora din ea. Nu uita ca toti trec prin incercari grele, prin ispite greu de rezistat si ca poti sa faci ceva pentru a usura aceste poveri. Exprima-ti recunostinta pentru binecuvantarile primite; manifesta aprecierea fata de darurile primite. Umple-ti inima cu fagaduintele pretioase ale lui Dumnezeu, ca sa rostesti cuvinte de mangaiere si intarire pentru altii. Acestea te vor inconjura cu o atmosfera ce te va sustine si incuraja. Fie ca tinta ta sa fie binecuvantarea celor din jur si vei gasi intotdeauna moduri in care sa te faci util, atat pentru cei din familia ta, cat si pentru ceilalti!
„Daca se vor uita pe ei insisi, cautand sa se intereseze de altii; daca vor implini porunca Domnului de a sluji celor ce se afla in mai mare nevoie decat ei, cei bolnavi isi vor da seama de adevarul fagaduintei: „Atunci lumina ta va rasari ca zorile si vindecarea ta va incolti repede; neprihanirea ta iti va merge inainte si slava Domnului te va insoti.” (Isaia 58,8)
Sursa: Ellen G. White, Divina vindecare, p. 256-258
 
Bisnu Rai
„Cel ce sedea pe scaunul de domnie a zis: ’Iata, Eu fac toate lucrurile noi.” (Apoc. 21,5 p.p.)
Dintr-un motiv necunoscut, in Nepal se nasc multi copii cu malformatii congenitale cunoscute popular ca „buza de iepure” si „bot de lup”. Aproximativ un copil din 500 are acest defect, adica peste 40.000 de persoane.
Bisnu s-a nascut intr-un sat izolat din apropierea muntelui Everest. Pana la varsta de 16 ani, i-a fost rusine cu fata ei neatragatoare, avand la buza superioara doua crestaturi care lasau sa i se vada dintii spatiati. Fisura mare din cerul gurii ii pusese viata in pericol imediat dupa nastere, iar cand a inceput sa vorbeasca, nu se facea intotdeauna inteleasa din cauza acestui defect.
La 5 ani, Bisnu mergea pe jos cate 30 de minute dus-intors pana la cea mai apropiata scoala, unde mai era o eleva cu acelasi defect ca al ei. Unii colegi isi bateau joc de ele pentru ca aveau „buza de iepure”. Era dureros cand trasaturile faciale si vorbirea lor greoaie deveneau motive de batjocura.
Dupa 5 ani, Bisnu a renuntat la scoala, ca sa poata lucra. Trebuia sa ajute la castigarea banilor si la procurarea hranei pentru familie. La inceput, a lucrat pentru vecini, in gradina sau avand grija de animale. Şi in ziua de azi ii lacrimeaza permanent ochiul stang, in urma unei lovituri primite de la un bivol indian. In mai 1999, ea a intrat ca ucenica la o sectie de imbracaminte din Kathmandu. Dupa ce isi va termina perioada de pregatire, ea va castiga bani, dintre care cei mai multi vor fi trimisi inapoi la familia ei.
La Kathmandu, Bisnu a auzit despre programul pentru cei cu malformatii ca ale ei, desfasurat de ADRA Nepal. Ea a luat legatura cu aceasta organizatie, care efectueaza interventii chirurgicale reparatorii complet gratuite pentru persoanele fara mijloace financiare. In septembrie 1999, Bisnu a fost operata, creandu-i-se acel chip nou, la care visase. In cultura nepale-za, intre 12 si 15 ani este varsta potrivita pentru casatorie. Cu noua infatisa-re, Bisnu are acum speranta unei vieti familiale normale, cu un sot si copii.
Domnul Isus a spus ca El va face toate lucrurile noi. Pentru Bisnu, fagaduinta aceasta a fost implinita deja.
Ce ai putea face astazi ca sa ajuti pe cineva sa se bucure de implinirea fagaduintei lui Dumnezeu de refacere si speranta?
Glenn si Jerre St. Clair
Nevoia de a fi bolnava
„Va indemn dar, fratilor, pentru indurarea lui Dumnezeu, sa aduceti trupurile voastre ca o jertfa vie, sfanta, placuta lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastra o slujba duhovniceasca.” (Rom. 12,1)
„Inca o raceala! Trebuia sa-mi dau seama – e prima saptamana din ianuarie!” murmuram eu si as fi continuat asa tot restul vietii, daca un prieten nu m-ar fi intrebat: „Cecil, ce-i cu tine de ai nevoie sa fii bolnava?” Nedumerita, i-am raspuns: „E simplu, am luat un virus si…”
„Esti sigura ca asta e motivul? Daca nu te poate face creierul sa mai stai linistita, atunci va incerca trupul.” Nu-mi placea ca ma imbolnavisem din cauza mea! Mi-au venit in minte zilele agitate din decembrie. Pastoream o biserica activa si aveam activitati aproape in fiecare seara. Imi placeau intalnirile, colindele, vizitele la bolnavi si serviciile divine speciale. In ciuda eforturilor de a ma odihni, se ivea ceva care imi solicita atentia. „Cred ca ar fi mai bine sa ma odihnesc”, am spus odata, incercand sa ma apar.
Ca si in cazul altora, viata mea semana cu o cursa de masini. Deoarece organismul meu rezista mult la oboseala, m-am amagit cu gandul ca nu am nevoie de odihna. Dar contractarea unei boli parea un mod onorabil de a ma opri temporar din activitate. Cine s-ar mai fi asteptat sa particip la diferite activitati daca zaceam in pat cu febra mare?
Am invatat in cele din urma cum sa evit racelile si bolile. Nu numai ca am inceput sa tin Sabatul, dar in fiecare zi am deprins metode de relaxare, momente in care priveam lumea in graba ei, fara sa ma mai alatur ei. Acum, cand simt ca ma apropii de o cadere fizica, ma intreb: „Ce se intampla de am nevoie sa ma imbolnavesc?” Acesta este unul dintre indiciile care imi spun ca am nevoie de odihna. Dar uneori este mai complicat, de exemplu atunci cand trebuie sa indeplinesc o cerinta sau cand trebuie sa ofer iertare celui ce mi-a gresit. Nu stiu mereu raspunsul, insa ies din trafic si parchez. Momentul acela de meditatie imi este de obicei suficient pentru a preveni o raceala iminenta sau o afectiune usoara. Vreau sa am un stil de viata in care sa nu mai simt nevoia de a fi bolnava.
Bunule Dumnezeu, ajuta-ma sa traiesc o viata care sa iti aduca slava – o viata in care sa nu mai am nevoie sa fiu bolnava, pentru ca ascult de Tine si stiu cand trebuie sa ma odihnesc! Amin!
Cecil Murphey
 
Mana mea si mana lui Dumnezeu
„Am necurmat pe Domnul inaintea ochilor mei: cand este El la dreapta mea, nu ma clatin.”  (Ps. 16,8)
Cand a compus acest psalm minunat, imparatului David nici nu i-a trecut prin minte ca l-a scris chiar pentru mine! Dar, intr-o zi, ii voi spune.
„Asculta, Cheryl”, probabil ca va intreba imparatul cu bucurie si curiozitate, „de ce ai spus ca versetul 8 din Psalmul 16, scris de mine, a fost atat de important pentru tine?” Eu ma voi intoarce si ii voi explica: „Ei bine, Satana era mai pornit decat oricand sa aduca suparari si handicapuri asupra neamului omenesc. Cand m-am nascut eu, se cunosteau prea putine lucruri despre prognosticul bebelusilor cu asfixie la nastere. Doctorul i-a informat pe parintii mei ca, in timpul nasterii, suferisem o leziune care a afectat partea motorie a creierului meu, deci aveam paralizie cerebrala. A mai adaugat ca probabil nu voi supravietui pana la varsta de un an. Dar a subestimat hotararea unei mame, care s-a rugat pentru viata fetitei nou-nascute!
Cu timpul, era tot mai evident ca partea dreapta a corpului meu era afectata. Majoritatea activitatilor mele fizice erau limitate si trebuiau adaptate la viata in scaunul cu rotile.
Insa iata care a fost binecuvantarea! Din cauza multelor limitari fizice, am invatat sa cer ajutor de la altii. Din copilarie si pana la maturitate, am descoperit ca ajutorul meu cel mai de nadejde si cel care imi aducea mangaierea cea mai mare venea de la Domnul. El era acel cineva de la dreapta mea. Pentru ca am ales sa fac din El o prioritate, Domnul S-a aflat, la propriu, de partea mea cea mai slaba – mana dreapta, pe care nu o pot folosi. Uneori, El a fost acolo prin mainile binevoitoare ale unei colege. Alteori, prin mainile pline de ajutor ale unuia dintre elevii sau studentii mei. si intotdeauna prin bratele sustinatoare ale membrilor familiei si ale prietenilor.
M-am bucurat sa vad ca in toate – la scoala, in calatorii, la catedra sau in activitatile de zi cu zi – Domnul a fost la dreapta mea, pentru a ma ajuta cu mana Sa cea dreapta. De fapt, imparate David, psalmul tau se incheie cu vestea cea mai buna: In prezenta Domnului nostru sunt bucurii depline, desavarsite. La dreapta Lui sunt desfatari vesnice.” (parafrazare)
Domnul este si la dreapta ta. Esti constient(a) de prezenta Sa? Traiesti bucuria pe care o aduce prezenta Lui? Sper ca da!
 
Eliberare de durere
„Te voi lauda din toata inima mea, Doamne, Dumnezeul meu, si voi preamari Numele Tau in veci! Caci mare este bunatatea Ta fata de mine si Tu imi izbavesti sufletul din adanca locuinta a mortilor.” (Ps. 86,12.13)
Timp de doi ani, am suferit cea mai chinuitoare durere, cauzata de o boala numita fibromialgie. Citisem sfatul lui Iacov: „Este vreunul printre voi bolnav? Sa cheme pe prezbiterii Bisericii si sa se roage pentru el, dupa ce il vor unge cu untdelemn in Numele Domnului…” (Iacov 5,14.15). Dar nu considerasem ca mi s-ar putea aplica mie. Nu eram in pragul mortii.
Ma rugam adesea pentru vindecare, dar ma impacasem cu ideea unei vieti de agonie fizica, si am acceptat situatia ca pe un „tepus in carne” cu care trebuie sa continuu sa traiesc si sa ma lupt. Eram chiar mandru ca ma pot descurca si ca pot sluji eficient intr-un post de conducere in biserica.
Intr-o zi cu dureri foarte mari, le-am spus catorva prieteni, intruniti pentru un comitet. Ei au prezentat imediat situatia mea Domnului si L-au rugat sa ma ajute sa iau in considerare un serviciu de ungere. Cand m-am rugat pentru toate aspectele acestei probleme, am simtit ca am nevoie de vindecare atat spirituala, cat si fizica – vindecare de bizuirea pe mine insumi, ca sa ma bazez mai serios pe Mantuitorul meu. Am ajuns la convingerea ca voi avea parte de vindecare ca raspuns la ungere. Timpul potrivit si metoda aveau sa fie sub controlul lui Dumnezeu, dar stiam ca El va auzi si va raspunde rugaciunilor pline de credinta.
In timpul serviciului de ungere, am simtit pacea prezentei lui Dumnezeu. Eram convins ca El Isi va face lucrarea. Aveam incredere in vointa Sa si in metoda pe care El voia sa o foloseasca pentru a-si realiza scopul.
A doua zi a fost prima mea zi fara durere dupa mai bine de doi ani. Dar mai importanta decat aceasta a fost constienta unei nevoi constante de a ma bizui pe Domnul meu pentru fiecare aspect al vietii, mai ales din punct de vedere spiritual. Nevoia este constanta, dar tot astfel este si constienta mea de prezenta si de taria Lui. In fiecare zi, cand Il laud pentru eliberarea de durere, Il laud si mai mult pentru eliberarea oferita de harul Sau iertator.
Suferi de vreun fel de durere – fizica, emotionala sau spirituala? Cere-I Domnului vindecare si lauda-L pentru iubirea Lui si pentru eliberarea pe care ti-o ofera.
Ben Maxson
 
Eram pierdut, dar acum sunt gasit
„Mi-a fost pus un tepus in carne… si El mi-a zis: Harul Meu iti este de ajuns; caci puterea Mea in slabiciune este facuta desavarsita.” (2 Cor. 12,7-9)
Pasiunea mea era sa merg cu motocicleta. La noua ani, participam la Motocros. Participarea la curse era viata mea, dar totul s-a ispravit pe 7 iunie 1980. Aveam o presimtire rea, dar am alungat-o, am uitat si sa ma rog… Aveam cincisprezece ani cand am ramas paralizat de la mijloc in jos.
Şase luni mai tarziu, tintuit in scaunul cu rotile, am fost implicat in doua accidente de masina in numai cinci zile. Mergeam cu o viteza de aproape 160 km pe ora. In 1996, in timp ce faceam scufundari subacvatice, aproape ca m-am inecat. Iarasi Dumnezeu mi-a crutat viata. Il laud ca a fost atat de rabdator cu un om incapatanat ca mine si nu m-a lasat sa mor nemantuit.
In octombrie 1997, am atins limita cea mai de jos posibila. Am plans si m-am rugat ca niciodata mai inainte: „Dumnezeule, ia-mi viata in stapanirea Ta; da-mi tarie, cunostinta, curaj, intelepciune, tot ce am nevoie. Modeleaza-ma, formeaza-ma. Sa faci orice pentru a le arata oamenilor ca Tu esti adevaratul si viul Dumnezeu”. Abia atunci am inteles ca era necesar sa mor fata de mine insumi si sa renunt la caile lumii, ca sa traiesc pentru Domnul Hristos.
Dupa doar patru luni, Domnul m-a binecuvantat cu o sotie iubitoare si cu o fiica vitrega. Impreuna am descoperit adevarul Bibliei. Am avut privilegiul sa o ingrijesc pe sotia mea de-a lungul unei indelungate suferinte, dar am pierdut-o in iunie 2002. Fara Domnul Hristos, nu as fi fost in stare sa va spun toate acestea. Noi slujim unui Dumnezeu iubitor. El nu va aseza asupra noastra mai mult decat putem duce. Cred cu toata inima acest lucru.
Daca vrea sa ma primeasca pe mine, Dumnezeu vrea sa primeasca pe oricine. El a trebuit sa sape foarte adanc si sa ma zdruncine bine ca sa ma faca sa ma trezesc. Eu stiu ca Dumnezeu exista, pentru ca vad schimbarile pe care le-a facut in viata mea. Eram plin de resentimente, dar acum imi privesc invaliditatea ca pe un dar. Inteleg ca „nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine”. Cu cat eu sunt mai slab, cu atat El este mai puternic. Viata mea este atat de bogata in fericire, bucurie si pace, incat nu se poate exprima in cuvinte. Ca sa rezum totul, este har uimitor.
Iti multumim, Doamne, pentru tepusele, pentru ghimpii din carne care ne tin smeriti si morti fata de eu!
Buddy Ivey
 
Curatit ca si metalele
Aluminiul, supranumit metalul alb, este situat pe locul trei ca raspandire in scoarta Pamantului. Nu este gasit niciodata in stare pura, ci combinat sub forma de bauxita, criolit, feldspati sau argile. Dar, de cand este cunoscut aluminiul?
O legenda spune ca un mester roman i-a prezentat imparatului Tiberiu (14-17 d.Hr.) o ceasca lucrata din „argint usor de argila”, adica din aluminiu. Obiectul putea fi usor deformat si era foarte usor. Temandu-se ca noul metal ar putea sa duca la deprecierea argintului din propriul tezaur, imparatul a dat ordin ca mesterul sa fie ucis, iar atelierul lui distrus. Specialistii spun ca daca legenda ar fi adevarata, mesterul obtinuse un aliaj de cupru si argint, din nisip aluvionar.
Insa, primele grame de aluminiu au fost obtinute abia in 1824, dupa multi ani de incercari de separare a acestuia. Desi a rezultat foarte putin metal, procedeul a fost un succes extraordinar.
Cativa ani mai tarziu, in 1855, la Expozitia Universala de la Paris au fost expuse intr-o vitrina, pazite cu strasnicie zi si noapte, cateva bare mici de „argint din lut” – cum ii spuneau francezii acestui metal. Pe vremea aceea, aluminiul era la fel de scump ca si aurul. Tocmai de aceea, imparatul Napoleon al II-lea a introdus la curtea imperiala tacamuri din aluminiu.
Dupa ce a aparut ca o curiozitate, aluminiul a devenit in zilele noastre nu doar „bun la toate”, ci si indispensabil in energetica, industria automobilelor, a cailor ferate, a constructiei navelor maritime si mai ales in aeronautica. De asemenea, din el se fac vase de bucatarie, tacamuri, costume de protectie antitermice sau este folosit sub forma de pulbere in fabricarea unor vopsele rezistente la temperatura si coroziune.
Metalele, in general, au devenit aproape indispensabile vietii.
Dar ca sa fie utilizat, orice metal, mai putin aluminiul, trebuie sa fie trecut prin cuptor. Focul este cel care curata de impuritati si ofera o compozitie omogena cand e vorba de amestecuri. Procedeul acesta este vechi de aproape sase mii de ani.
„Apoi pune cazanul gol pe jaratic, ca sa se incalzeasca, sa i se infierbante arama, sa i se topeasca murdaria dinauntru, si sa i se stearga rugina. Truda degeaba! Caci rugina de care este plin nu se dezlipeste de el; rugina nu se va lua de pe el decat prin foc”. (Ezechiel 24:11-12)
Si Dumnezeu foloseste „cuptorul” necazurilor pentru a curata pe toti cei credinciosi. Altfel ramane multa zgura.
Viorel Dascalu
 
Unde a disparut tot timpul acela?
„Apoi a venit la ucenici, i-a gasit dormind, si a zis lui Petru: ’Ce, un ceas n-ati putut sa vegheati impreuna cu Mine! Vegheati si rugati-va, ca sa nu cadeti in ispita; duhul, in adevar, este plin de ravna, dar carnea este neputincioasa.”  (Matei 26,40.41)
Am inteles cu adevarat valoarea timpului abia atunci cand am primit de la mama apelul telefonic prin care imi spunea ca sora mea murise intr-un accident, lovita de un sofer beat. Rebeca murise. Tovarasa mea de suflet, confidenta si adversara mea in discutii! Traise 22 de ani, 17 zile, 2 ore si 56 de minute. Nici un minut mai mult si nici un minut mai putin.
Pe prima pagina a Bibliei pe care ea mi-o daruise cu trei luni inainte, erau scrise cuvintele: „Pentru Tabitha, cu ocazia celei de-a 20-a aniversari a zilei tale de nastere. Cu dragoste, Rebeca”. Acestea erau urmate de pasajul din Matei 11,28-30: „Veniti la Mine, toti cei truditi si impovarati…”
In doar 22 de ani, Rebeca invatase un secret pe care multi dintre noi incercam inca sa-l invatam: acela de a accepta invitatia Domnului Isus de a veni la El, de a invata de la El si de a gasi usurare si odihna in El.
Cat de adesea ignoram invitatia Sa si facem ce vrem noi, pentru ca suntem prea ocupati! Programam prea multe intalniri si trecem grabiti prin viata. Ne luptam cu slujbele si cu relatiile, avem nopti de nesomn pentru copiii nostri, alergam la intalniri, facem cumparaturi, iar apoi ne oprim la biserica pentru o „odihna” rapida in Sabat dimineata, inainte de a incepe urmatoarea saptamana de alergare si stres. Dumnezeu desigur Se mira de inteligenta noastra. Instructiunile Lui sunt simple si directe: „Veniti la Mine”, dar se pare ca noi le uitam in graba noastra. O rugaciune in fata oglinzii de la baie, in timp ce tinem in gura o periuta de dinti, poate fi singurul nostru timp pentru Dumnezeu – pana cand ne loveste o tragedie.
Dumnezeu ne adreseaza invitatia de a reduce nivelul de stres, de a ne debarasa de problemele noastre si de a primi pacea Sa. Dar pentru aceasta trebuie sa inchidem televizorul, sa iesim de pe Internet si sa anulam activitati care nu zidesc decat eul, in loc sa ne stranga comori in cer.
Preda fiecare moment al vietii tale Domnului Hristos! Ia-ti timp sa-I incredintezi Lui poverile tale si ai incredere ca El te va sprijini in clipele grele.
Ai acceptat invitatia Domnului Hristos de a veni la El si de a-I da Lui poverile tale?
Tabitha Abel-Cooper
 
Incercarile si increderea
„Dimpotriva, bucurati-va, intrucat aveti parte de patimile lui Hristos, ca sa va bucurati si sa va veseliti si la aratarea slavei Lui.” (1 Petru 4,13)
Cuvantul suferinta cheama in minte tot felul de imagini infricosatoare sau o experienta personala – o pierdere, o tradare, o respingere ori o suferinta fizica. Indiferent care a fost experienta, durerea este mistuitoare. Incercarea de a-ti schimba modul de gandire, de a-ti indrepta gandul pe un alt fagas sau lupta de a o ignora este inutila.
Nu demult, convalescenta mea dupa o operatie la coloana, care trebuia sa fie simpla, a fost complicata de o durere intensa, necrutatoare. Zilele si noptile s-au intunecat; singura alinare o aducea tratamentul medicamentos intensiv, care facea insa aproape imposibila gandirea agera si rationala. Planurile de a ma conforma termenelor finale pentru ceea ce trebuia sa scriu in timpul convalescentei erau sabotate de durerea violenta din picior.
Intr-o noapte de insomnie, stateam in capul oaselor, infasurata intr-o patura, sorbind ceai fierbinte si plangand. Eram deprimata din cauza acelei dureri persistente si Il imploram pe Dumnezeu sa-mi aduca usurare si sa-mi indeparteze durerea. Intr-un fel, simteam incordarea care facuse ca mainile sa mi se contracte cu pumnii stransi si fiecare muschi al corpului sa fie in pozitie de lupta. Mi-a venit gandul sa incetez lupta si sa ma las luata de val – sa incetez lupta cu durerea si sa ma relaxez in acea experienta.
Cuvantul bucurie mi-a venit soptit in minte. Asa ca am incetat sa ma mai concentrez asupra durerii si am inceput sa-L laud pe Dumnezeu pentru durere, pentru suferinta, pentru acel privilegiu. si in curand am adormit!
Astazi, suferinta este diferita – dar tot intensa. Iar remediul este acelasi. Il voi lauda pe Domnul pentru durere si voi fi incantata ca mi s-a acordat o incredere asa de mare si o onoare atat de inalta.
Iata un citat la care merita sa meditam: „Dintre toate darurile pe care Cerul le poate revarsa asupra oamenilor, impartasirea cu suferintele lui Hristos este increderea cea mai mare si onoarea cea mai inalta” (Ellen White, Hristos, Lumina lumii, p. 176).
Atunci cand te cuprinde durerea, lauda-L pe Dumnezeu pentru darul de a fi partas cu Domnul Hristos in suferinta Sa.
Nancy Rockey
 
Povestea alveolei dentare uscate
„Si El mi-a zis: ’Harul Meu iti este de ajuns, caci puterea Mea in slabiciune este facuta desavarsita’. Deci ma voi lauda mult mai bucuros cu slabiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos sa ramana in mine.”   (2 Cor. 12,9)
Am invatat o lectie spirituala de la o alveola dentara uscata – o cavitate goala, locul unde ar fi trebuit sa fie un dinte. La cateva zile dupa o extractie, pacientul a intrat in cabinet, plangandu-se de o durere extrema. Dentistul a descoperit ca cheagul de sange nu mai acoperea cavitatea ramasa in urma extractiei. Fara cheag, osul era expus la aer si aceasta producea durere.
Cand este extras un dinte, locul gol trebuie sa sangereze, ca sa curete rana si ca sa se formeze un cheag. De obicei, doar o scurta perioada de timp – probabil cincisprezece minute – zona aceea poate sangera. Daca nu se formeaza un cheag sau daca se formeaza si cade imediat, zona respectiva nu va mai sangera de la sine. Pentru ranile normale acest lucru este minunat; dar, in cazul unei extractii, terminatiile nervoase din osul descoperit striga de durere.
Care este tratamentul? Dentistul trebuie sa umple regiunea deschisa cu un medicament si un material dentar special pentru a forma un cheag „inlocuitor”. Daca zona continua sa doara, dentistul trebuie sa zgarie osul, pentru ca rana sa sangereze iarasi si sa se formeze un alt cheag de sange.
De multe ori, in viata noastra trecem prin experiente dureroase, care produc suferinta, ca si cand ni s-ar scoate un „dinte”. Ce trebuie sa se intample daca ai „tesutul osos” descoperit si durerea nu vrea sa treaca?
Trebuie sa-L lasi pe Medicul ceresc, pe Domnul Isus, sa Se ingrijeasca de aceasta problema. Probabil va trebui ca El sa „zgarie” iarasi locul, sa ingaduie sa treci printr-o alta experienta dureroasa. Dar, cand sangerezi, gandeste-te ca harul si indurarea lui Dumnezeu vor astepta sa acopere golul acela din inima ta. Sentimentul de „loc gol” va disparea, daca Il lasi pe Domnul sa Isi faca lucrarea Sa de vindecare. Nimeni nici nu va sti vreodata ca a fost scos un „dinte”, pentru ca harul lui Dumnezeu va acoperi totul. Harul Sau este indestulator pentru fiecare slabiciune si fiecare durere.
Ma rog sa putem sa spunem ca Pavel: „Ma voi lauda mult mai bucuros cu slabiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos sa ramana in mine”.
Silvia Jacobsen

Iov 5:18:  “El face rana, si tot El o leaga; El raneste si mana Lui tamaduieste.”
Multe dealuri din tara noastra sunt pline cu vita-de-vie. Inca din primele zile ale primaverii, cei care ingrijesc aceasta planta deosebita, merg pentru a-si incepe treaba. Primul lucru era taierea lastarilor. Cu o foarfeca speciala, ei taie necrutator cea mai frumoasa parte a crengilor.
In zilele urmatoare, vita-de-vie va plange in sensul cel mai adevarat al cuvantului. De la capatul fiecarei crengute „mutilate” va picura cate o „lacrima”. Este vorba de seva abundenta care incepe sa circule prin vasele conducatoare ale vitei si ajunge la portiunea taiata brusc de foarfeca necrutatoare. Dupa acest incident ii trebuiesc doua-trei zile sa se cicatrizeze.
Pentru cei care se pricep, acest lucru nu este ceva iesit din comun. Ei stiu ca fara aceasta mica istorie a „durerii” nu poate fi vorba despre o perioada a „culesului”. Aceasta durere de moment nu face altceva decat sa garanteze rodul de la sfarsitul verii. Gradinarul stie ca a-si scuti via de aceasta „operatie” inseamna a fi dusmanul ei. Fara asta, via nu va avea un rod bogat in anul respectiv si este foarte sigur ca intr-un timp foarte scurt va deveni un simplu lemn de foc.
Daca un gradinar ar fi impresionat de „lacrimile” viei pe care o ingrijeste, el i-ar face mai mult rau decat daca i-ar taia lastarii asa cum trebuie. De fapt, adevarata lui iubire se manifesta atunci cand priveste dincolo de durerea de moment si vede in lastarul gol, fara frunze, creanga incarcata cu fructe dulci. Iubeste cu adevarat atunci cand taie si scapa de la moarte sigura.
Noi suntem via lui Dumnezeu, iar El ne iubeste mai mult decat ar putea intelege cineva vreodata. E nevoie insa de privirea credintei pentru ca ochii nostri sa poata privi dincolo de incercarile care vin si scot din noi, intr-o forma superba, dorinta de a depinde de Dumnezeu. Lacrimile care curg acum sunt focul in care aurul credintei noastre incepe sa fie curatat.
Este adevarat ca de multe ori, in necaz, ridicam mari semne de intrebare spre Dumnezeu si strigam: „De ce, Doamne? De ce tocmai mie mi se intampla?”
Se poate intampla ca, din cauza ochilor nostri tulburati de atatea lacrimi, sa nu vedem ceea ce urmareste Dumnezeu: binele nostru vesnic.
Increde-te in El orice-ar fi! Sa nu uiti niciodata ca El raneste, dar leaga ranile si este acolo cu tine, in suferintele tale. Si toate aceste lucruri lucreaza spre binele tau.
Viorel Dascalu
Sursa: www.vioreldascalu.ro
 
Gradina cu flori
Un om avea multe pamanturi si multi servitori. Baietelul lui, de numai cativa anisori, iubea foarte mult florile. El ii ceru tatalui sau sa-i dea si lui o bucata mica de pamant, in care sa-si semene el niste flori si sa le ingrijeasca singur. Tatal lui se gandi ca acesta este un lucru foarte bun, din care baiatul are numai de invatat. Caci, gandea el, cine se invata de mic cu munca, va fi un om muncitor si cand va fi mare. Asa ca-i dadu o mica bucata de pamant, cam cat un strat de-al nostru, asezata intr-un colt mai retras al gradinii.
Bucuria baietelului fu mare. Semana cu multa bagare de seama o multime de flori, uda pamantul, dar iata ca florile nu voiau sa rasara. Atunci, copilul alerga la gradinarul tatalui sau si-i spuse necazul. Acesta veni in graba sa vada despre ce este vorba, apoi ii promise ca-l va ajuta sa aiba o gradina frumoasa, in care sa creasca tot ce-si doreste.
Gradinarul lua in mana o sapa foarte ascutita, dar baiatului, vazand uratul instrument, i se stranse inima de frica pentru gradina lui draga. Nici nu incepu bine gradinarul sa rascoleasca pamantul, ca sapa lovi o piatra. Incercand sa o scoata, omul isi dadu seama ca este foarte mare si acoperea aproape toata gradinita baiatului. Opintindu-se din greu, reusi sa o dea la o parte, apoi continua sa rascoleasca pamantul. Copilul incepu sa planga vazand ce ravasita arata acum mica lui gradina.
Dar, gradinarul il linisti pe copil, apoi il ruga sa-l ajute. Impreuna au adus pamant bun, pe care l-au asezat deasupra. Dupa o vreme, lucrata cu grija, mica gradina prinse viata.
Inima noastra este ca o gradina. Noi am vrea ca in ea sa creasca totdeauna flori multe si frumoase, dar uneori, din cauza unor pietre mai mari sau mai mici, aceasta nu se intampla.
Chiar daca plangem cand Dumnezeu ne rascoleste si indeparteaza piatra, trebuie sa stim ca numai asa cresterea noastra spirituala nu este impiedicata.
„Le voi da o alta inima, si voi pune un duh nou in voi. Voi lua din trupul lor inima din piatra, si le voi da o inima de carne”. (Ezechiel 11:19)
Mirela Dascalu

Zbor de vultur- zborul vesniciei
V-aţi întrebat vreodată cum îşi învaţă vulturul puii să zboare? Ce tehnică specială foloseşte? Pe înălţimile golaşe ale stâncilor pustiului îşi construieşte vulturul cuibul unde vor locui doar pentru un timp puii lui. De pe aceste înălţimi se poate observa poate doar imensitatea cerului de deasupra, soarele arzător, pământul ca de zgură, într-un cuvânt o imagine sumbră.
O imagine sumbră dacă nu eşti vultur. Cuiburile de vulturi se află la o înălţimea de aproximativ 10.000 de m. Când încep lecţiile de zbor? Vulturul-mamă ştie cel mai bine când este momentul prielnic pentru a-şi scutura cuibul şi a da drumul puilor să zboare. Cred că cea mai potrivită carte care descrie chiar în detaliu tehnica zborului de vultur este Biblia.
În cartea Pentateuhului lui Moise, Deuteronom 32: 11 citim: ,,Ca vulturul care îşi scutură cuibul, zboară deasupra puilor, îşi întinde aripile, îi ia, Şi-i poartă pe penele lui: aşa a călăuzit Domnul singur pe poporul Său, Şi nu era nici un dumnezeu străin cu ei”.
Dacă ar fi să personalizăm puţin puii de vultur oferindu-le glasuri şi voci desluşite limbajului nostru, cred că am auzi cuvinte de genul: ,,Mamă, tată, vreţi să ne omorâţi?! Ce s-a întâmplat cu voi în dimineaţa acesta?! Ne azvârliţi din cuib?! Ne simţim foarte bine în cuibul nostru, şi mai ales atunci când primim mâncare în cioc. Până acum ne-aţi dovedit că ne iubiţi ca pe copiii voştri. Eu nu ştiu să zbor, o să mă lovesc de stânci şi o să mor”. Acesta ar fi doar zborul încercării cumplite, al îndoielii desăvârşite şi al morţii, dacă vulturul mamă nu ar fi în permanenţă în jurul puilor iar atunci când fiindu-le mai greu, pentru că nu ştiu încă să zboare, nu i-ar lua pe aripi.
În limbajul biblic, Dumnezeu este comparat, este personalizat de vultur. El este vulturul care Îşi învaţă copiii pe care-I iubeşte zborul care decolează pe pământurile arse de soare ale acestei planete sinistre şi afectate de flagelul păcatului şi aterizează pe ţărmurile de dincolo ale Împărăţiei lui Dumnezeu. El îngăduie încercările în viaţa fiecăruia dintre noi. Şi se aude atât de adesea: Doamne, de ce?
Trăim cu toţii experienţe ale încercărilor crunte, ale deznădejdii, ale depărtării lui Dumnezeu. Isus Însuşi a trăit un astfel de moment atunci când era în suferinţă pe cruce: ,,Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mt. 27:46). Să nu pierdem din vedere niciodată perspectiva credinţei în El care îi scapă din orice încercare pe aceia care se vor teme de numele Lui, pentru că ,,tămăduirea va fi sub aripile Lui” (Mal. 4:2).
Ce s-ar întâmplat dacă puii de vultur ar fi hotărât fără echivoc să rămână în cuibul în care se simt atât de bine?…Să stea la adăpost, să primească mâncare, să fie iubiţi. Ar rămâne nişte piperniciţi, nişte pui nedezvoltaţi, pui “handicapaţi”. Nu ar zbura niciodată.
În timp ce mă privesc acest tablou dezolant: imensa pustie, cerul liber, soarele dogorâtor, stâncile colţuroase, acest tablou al poligonului unde puii de vultur învaţă zborul existenţei, al devenirii unor fiinţe mature, îmi vine în minte pustia Sin, corturile lui Israel, prezenţa stâlpului de foc şi nor, încercările, eşecurile şi victoriile poporului Israel. De ce foloseşte Dumnezeu toate aceste elemente pe care de cele mai multe ori noi le dispreţuim? Nu pot să vă răspund decât trimiţându-vă la imaginea temporar de coşmar al tehnicii învăţării zborului puilor de vultur. Pentru binele şi mântuirea noastră veşnică. De ce a suferit Isus, mielul fără păcat al lui Dumnezeu atât de mult? Pentru salvarea păcătoşilor.
În cartea Psalmilor lui David întâlnim foarte frecvent sintagma – ,,aripile Tale”. ,,La umbra aripilor Tale găsesc fii oamenilor adăpost”, ,,La umbra aripilor Tale caut un loc de scăpare, până vor trece nenorocirile”, ,,Alerg la adăpostul aripilor Tale” (Ps. 36:7; 57:1; 61:4). Aceasta este perspectiva credinţei, că odată ce am început zborul veşniciei, avem asigurarea că aripile Lui ne sunt adăpost şi ocrotire chiar atunci când ne va fi mai greu în această Vale a Plângerii spre ţărmul Canaanului ceresc. Atât de încercatul apostol Pavel scria din experienţa lui pentru cei care aveau de înfruntat aceleaşi încercări ale mântuirii: ,,Dumnezeu care este credincios nu va îngădui să fiţi ispitiţi/încercaţi peste puterile voastre…” (1 Cor. 10: 13).
Aceste încercări ale vieţii sunt unelte prin care Dumnezeu îndepărtează necurăţirile, părţile slabe şi pe cele aspre din caracterul nostru şi ne face să corespundem pentru societatea îngerească a slavei. Când trecem prin aceste necazuri ale Văii Plângerii, când focul încercărilor izbucneşte deasupra noastră, noi nu trebui să privim la focul care se vede, ci  trebuie să facem ca ochiul credinţei să se fixeze la lucrurile care nu se văd, la moştenirea veşnică. În timp ce facem aceste lucruri, focul nu se va consuma, ci doar va îndepărta zgura şi vom ieşi afară de 7 ori mai curaţi, purtând pecetea divinului.
Nufărul cel frumos creşte în cele mai mizerabile mocirle. Provocator, nu? ,,Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa vecinică, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi” (1 Petru 5:10). Aripa lui Dumnezeu este tămăduitoare  chiar şi atunci când ne scutură cuibul. Învăţând uneori cu lacrimi, alteori cu bucurie în suflet zborul veşniciei, El va schimba această Vale a Plângerii într-un loc plin de izvoare şi de viaţă – Împărăţia lui Dumnezeu. Iar când îţi va fi cel mai greu, El te va lua pe aripi până la grădina cea frumoasă – Noul Eden: ,,El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tînguire, nici ţipăt, nici durere, pentrucă lucrurile dintîi au trecut” (Apoc. 21:4).
Niţulescu Daniel
 
O lectie cat o balena
„Iona s-a rugat Domnului, Dumnezeului sau, din pantecele pestelui, si a zis: ’…Cand imi tanjea sufletul in mine, mi-am adus aminte de Domnul… Eu insa Iti voi aduce jertfe cu un strigat de multumire, voi implini juruintele pe care le-am facut.”  (Iona 2,1-9)
Marilyn m-a invitat sa ne plimbam pe plaja. Era pentru prima data in trei ani, de cand locuiam langa ocean, cand vedeam ceva de felul acesta. Chiar dupa locul unde se sparg valurile, cam la treizeci de metri distanta, un grup de balene improscau jeturi de apa, se leganau, sareau, faceau tumbe si apoi se prabuseau zgomotos in apa.
„Uita-te acolo. Ooo! Este incredibil!” strigam mereu, privind spectacolul. Apoi, m-am gandit la Iona. Imi inchipuiam ca sunt in pantecele unui peste. Atunci cand pestele plonja pana la fundul oceanului, iar apoi se inalta pentru a face salturi deasupra apei si se scufunda iarasi, probabil ca m-as fi simtit ca intr-o cursa cu trenul groazei, dintr-un parc de distractii. Eu as fi tipat la Dumnezeu: „Scoate-ma de aici!” Dar nu aceasta a fost rugaciunea lui Iona. El a recunoscut ca aceasta era metoda lui Dumnezeu de a-l salva de la moarte. si chiar acolo, printre alimentele semidigerate, Iona I-a multumit lui Dumnezeu. Apoi a fagaduit ca va face ceea ce voia Dumnezeu.
Toti avem zile cand simtim ca ne aflam in pantecele unei balene. In loc sa ne plangem de mila, sa dam vina pe Dumnezeu sau sa tipam: „Scoate-ma de aici”, poate ca ar trebui sa acceptam experienta ca pe chemarea lui Dumnezeu de a ne trezi – metoda Sa de a ne mantui – si apoi sa alegem sa facem ce stim ca trebuie.
Esti in spital dupa operatia de bypass: „Trezeste-te si schimba-ti stilul de viata”. Hainele iti sunt prea stramte: „Trezeste-te, ai grija ce mananci si fa miscare!” Ai o tuse persistenta: „Trezeste-te si inceteaza sa mai fumezi!” Te doare in piept: „Trezeste-te si fa-ti programarea aceea la doctor!” Te doare capul: „Trezeste-te, bea mai multa apa si redu stresul!”
Sper ca nu este nevoie de ceva atat de drastic ca experienta lui Iona ca sa invat ca intotdeauna este mai bine sa fac asa cum vrea Dumnezeu.
Doamne, Te rog, inmoaie vointa mea incapatanata, asa incat sa nu fie nevoie sa ma plimb cu o balena, in pantecele ei, ca sa invat lectiile pe care doresti sa le invat.
Laura Le Salisbury


Valoarea incercarilor
„Fratii mei, sa priviti ca o mare bucurie cand treceti prin felurite incercari.”  (Iacov 1,2)
Unul din lucrurile care uimesc atunci cand contemplam corpul omenesc este taria oaselor. De fapt, ceea ce reprezinta structura de rezistenta pentru o constructie – structura facuta din beton si otel – aceea reprezinta sistemul osos pentru corpul nostru.
Dar care este secretul acestei rezistente? Oasele noastre sunt intretesute de niste lamele osoase care sporesc foarte mult rezistenta acestor elemente de structura.
Un lucru foarte important, care merita retinut, este ca aceste lamele osoase se dezvolta si se orienteaza in directia solicitarilor mecanice la care sunt supuse oasele noastre. Cu alte cuvinte, un os care intampina la un moment dat un soc mecanic mai serios va rezista in functie de pregatirea facuta pana atunci prin solicitarile la care a fost supus. Acest lucru scoate in evidenta, desigur, valoarea unei activitati fizice sustinute.
Si cu rezistenta noastra spirituala lucrurile stau la fel. Cu cat trecem mai des prin incercari, cu atat suntem mai pregatiti pentru alte incercari mai mari sau pentru poverile si responsabilitatile la care Dumnezeu ne cheama.
Sa mai fie de mirare ca apostolul Iacov ne someaza: „Sa priviti ca o mare bucurie cand treceti prin felurite incercari”? Iar apostolul Petru apreciaza incercarea ca fiind „mai de pret decat aurul”.
Va fi un semn de maturitate, de incredere in El, daca, dand piept cu incercarea, vei avea puterea sa-I multumesti lui Dumnezeu si sa astepti binecuvantarea speciala pe care El ti-a pregatit-o.
Esti pregatit pentru incercarile de azi? Multumeste-I lui Dumnezeu chiar acum pentru puterea pe care ti-o va da si fii plin de incredere.
Constantin Iosub
 
Cazut la pamant
De multe ori, lectii foarte interesante invatam din natura, atat de la animale, cat si de la plante.
Pe la inceputul lunii iunie, lanul de grau, pe care nenea Sandu l-a semanat in toamna, arata deja foarte frumos, promitand o recolta bogata. Graul incepuse sa dea in spic, iar frunzele verzi se bucurau de razele calde ale soarelui.
Dar, ca din senin, pe cer a aparut un nor mic, aproape nebagat in seama. Dupa cateva minute, s-a pornit si un vant teribil, care a culcat la pamant majoritatea firelor de grau din lanul lui nenea Sandu. Din fericire, furtuna n-a durat prea mult, dar a lasat in urma un dezastru.
Nenea Sandu se uita cu nostalgie la lanul ce cu putin timp mai inainte fusese atat de frumos, cu plantele lui drepte. De ce s-a intamplat asta, dupa ce a trudit atata pentru a-l munci?
Dupa trei saptamani, nenea Sandu a iesit din nou la camp, sa vada ce mai face lanul de grau. Spre surprinderea lui, cand s-a apropiat de lan a vazut ca toate spicele revenisera in pozitie verticala. Ce mare bucurie! De necrezut, graul isi recapatase frumusetea pierduta si, mai mult, dadea deja in parg.
Cum de se intamplase asa ceva? Dupa furtuna aparuse din nou soarele, iar graul, avand si el proprietatea fototropica, de a se indrepta spre lumina, a inceput sa se ridice. Aceasta ridicare a fost ajutata de o substanta numita „auxina”, care s-a concentrat in tesuturile din zona afectata, stimuland refacerea tesuturilor si cresterea plantelor.
Asadar, graul cazut si-a revenit datorita celor doua puteri: a soarelui si auxinei.
La fel se intampla si cu noi. De multe ori cadem in timpul unei „furtuni”, mai mici sau mai mari, ce vine peste noi din senin. Dar, chiar asa cazuti, o forta de sus, izvorata din dragostea lui Dumnezeu pentru noi, ne vine in ajutor. De asemenea, vointa pe care o avem in noi, primita in dar tot de la Dumnezeu, lucreaza impreuna cu puterea de sus si ne ajuta sa ne ridicam.
Dar tu? Treci chiar acum printr-o incercare? Nu dispera, pentru ca nu esti singur. Cineva vrea sa-ti vina in ajutor chiar acum. Rugaciunea ta sa fie cea a psalmistului:
„Dumnezeule, nu Te departa de mine! Dumnezeule, vino degraba in ajutorul meu!” (Psalmi 71:12)
Viorel Dascalu
 
Copii care se lupta cu moartea
„El va sterge orice lacrima din ochii lor. si moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tanguire, nici tipat, nici durere, pentru ca lucrurile dintai au trecut.”  (Apoc. 21,4)
In ultima zi din vacanta de vara s-a petrecut o tragedie pe care urma sa o neg in urmatorii doi ani. Bunicul ne-a anuntat ca matusa si unchiul meu au avut un accident de masina si sunt in spital. Stevie, in varsta de zece ani, era mort. (Nu!) Gary, de treisprezece ani, era in stare critica si medicii nu sperau ca va reusi sa ramana in viata. (Nu putea fi adevarat!)
Urmatoarele treizeci si sase de ore au fost ceva neclar. Parintii mei au aranjat ca altcineva sa aiba grija de cei trei frati ai mei si de mine, si au plecat cu masina din Portland pana in California (strabatand Statele Unite de la nord-est pana in sud-vest – n. red.) impreuna cu celalalt unchi al meu. Am vrut sa merg si eu, dar au spus ca un copil de zece ani este „prea mic”.
Gary a murit inainte ca parintii mei si unchiul sa ajunga acolo. Nu puteam sa cred. Mintea mea prezenta motive pentru care nu se putea intampla asa ceva. Nu am plans. De ce sa plangi pentru o inchipuire?
Cand s-au intors, mama si tata aveau fotografii ale masinii. Se rostogolise de sapte ori inainte de a face tandari un stalp. (Eu vazusem ceva si mai rau.) Aveau fotografii cu doua sicrie impodobite cu flori. (Puteau fi ale oricui.) Pe felicitarea pe care am primit-o de Craciun de la matusa si unchiul meu erau trecute doar patru nume. (Facusera o greseala.)
Dupa doi ani, mergand la ei acasa, am facut un tur atent prin fiecare camera si, in final, a trebuit sa accept ideea ca Stevie si Gary au murit.
Multi oameni nu cred ca si copiii se lupta cu ideea de moarte. Copiii trebuie sa planga. Eu simteam nevoia unei incheieri si a unei sanse de a-mi lua ramas bun. Incercand sa ma protejeze, parintii mei au fost bine intentionati. Dar, pentru ca am fost exclusa de la intalnirea cu adevarul, fanteziile mele n-au mai putut fi tinute in frau.
Pentru mine, acum, moartea face parte din viata. Sunt bucuroasa ca este doar temporara si ca intr-o zi ii voi vedea iarasi pe Stevie si pe Gary, si alte persoane dragi care m-au parasit prea curand.
Tata, mangaie-i pe cei care plang astazi. si Te rog sa vina in curand ziua cand nu va mai fi moarte. Amin.
Therese Allen
 
Sens in suferinta
„Pentru ca incercarea credintei voastre, cu mult mai scumpa decat aurul care piere si care totusi este cercat prin foc, sa aiba ca urmare lauda, slava si cinstea, la aratarea lui Isus Hristos.” (1 Petru 1,7)
Atunci cand suferi, este usor sa iti pierzi speranta. Iata cateva dintre ideile prin care dr. Victor Frankl, omul care a supravietuit ororilor lagarelor de concentrare, a cautat sa-i incurajeze pe tovarasii lui si care sunt consemnate in cartea Man’s Search for Meaning – Omul in cautarea unui sens.
1. Foarte putine pierderi erau de neinlocuit. Cele mai multe – familia, sanatatea, fericirea, abilitatile profesionale, averea, pozitia in societate, puteau fi recuperate sau realizate iarasi.
2. Desi sansa lor de supravietuire parea mica (probabil 1 din 20), exista intotdeauna posibilitatea sa se iveasca o extraordinara ocazie favorabila.
3. Experienta avuta nu le putea fi luata de nicio putere de pe pamant.
4. Viata are intotdeauna un sens, iar aici se includ suferinta, privatiunea si moartea. Indiferent de imprejurari, viata trebuie traita cu demnitate. Chiar sacrificiul pe care erau fortati sa-l faca avea sens daca, prin suferinta lor, altcineva suferea mai putin sau, prin curajul lor, altii erau binecuvantati.
5. Viata inca astepta ceva de la ei. Sa renunte insemna ca, in viitor, cineva sa sufere, pentru ca ei nu vor mai fi; cuvantul de bunatate nu va fi rostit, un prieten nu va fi ajutat, cartea nu va fi scrisa. Nu puteau fi niciodata prea bolnavi, prea invalizi sau prea batrani, pentru ca Dumnezeu sa nu mai aiba nevoie de ei si de ceea ce au ei de oferit.
Multi se manie pe Dumnezeu, crezand ca El a ingaduit sa se intample lucruri rele, ca sa-si aduca la indeplinire planul Sau, de a ne desavarsi caracterul, de a ne da invataturi importante sau de a ne pedepsi pentru greselile noastre. Dar nu Dumnezeu face ca avioanele sa se prabuseasca sau barcile sa se scufunde; nu El face sa se nasca copii cu SIDA, nici nu condamna mii de oameni sa moara de foame. Adevarul este ca lucrurile rele ni se intampla pentru ca traim in teritoriul lui Satana. Iar consecinta pacatului este moartea.
Daca suferi in momentul de fata, roaga-L pe Dumnezeu sa te ajute sa gasesti sens in aceasta.
Kay Kuzma
 
Cum sa supravietuim crizelor
„Iata ce mai gandesc in inima mea si iata ce ma face sa mai trag nadejde: Bunatatile Domnului nu s-au sfarsit, indurarile Lui nu sunt la capat.”  (Plang. lui Ier. 3,21.22)
Pe 8 februarie 1996, sotul meu a suferit un masiv atac vascular cerebral. Neurologul a spus ca sotul meu nu va mai lucra niciodata. „Doamne”, m-am rugat, „nu as fi putut invata ce ai vrut Tu sa invat, dar intr-un mod mai putin stresant, mai putin devastator? Nu exista o carte buna, pe care as fi putut sa o citesc, sau o predica pe care as fi putut sa o ascult?” si din partea lui Dumnezeu mi-a venit raspunsul: „Harul Meu iti este de ajuns”.
Sper ca urmatoarele lectii despre viata, iubire si relatie pe care le-am invatat eu, sa va ofere perspectiva si curaj. Iata-le pe cele mai importante:
1. Nimic nu este pentru totdeauna. Lauda-L pe Dumnezeu, El a promis ca va face toate lucrurile noi (Apoc. 21,5).
2. Relatiile sunt mai importante decat orice. Ar fi bine daca Jan ar putea sa repare instalatiile, sa mearga pe bicicleta si sa inoate ca inainte, dar nu e necesar. Importanta este iubirea noastra – si ea a devenit mai puternica.
3. Poti supravietui crizelor; poti sa te adaptezi la schimbari majore. Cre-deam ca nu voi fi in stare sa ma descurc, daca lui Jan i s-ar intampla ceva. Acum stiu ca voi supravietui. Pot sa ma adaptez la schimbari.
4. Nu amana sa traiesti viata, economisind pentru viitor. Ziua de astazi este tot ce ni s-a dat. Continua sa traiesti fiecare zi pe deplin, fara regrete.
5. Traieste fiecare zi. Nu te ingrijora de viitor, dar continua sa visezi. Visu-rile tin vie speranta, care este un tovaras bine venit in momente dificile.
6. Exista o putere incredibila in rugaciune. Intr-un interval de minute dupa atacul vascular al lui Jan, au fost formate lanturi de rugaciune pentru el de la un capat la altul al lumii. Insanatosirea lui Jan a fost miraculoasa.
7. Dumnezeu este bun. Desi crizele si durerea pot sa ne intunece vederea, Dumnezeu este cu noi si Cuvantul Sau ne ofera mangaiere si incurajare. Bunatatea si indurarea Lui nu se sfarsesc niciodata!
Cand te asteapta momente dificile, cauta lectiile pe care le poti invata si multumeste-I lui Dumnezeu ca bunatatea Lui nu se sfarseste niciodata.
Kay Kuzma
 
Reconstruita de Domnul si de CMULL
„El va sterge orice lacrima din ochii lor. si moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tanguire, nici tipat, nici durere, pentru ca lucrurile dintai au trecut. Cel ce sedea pe scaunul de domnie a zis: ’Iata, Eu fac toate lucrurile noi’. si a adaugat: ’Scrie, fiindca aceste cuvinte sunt vrednice de crezut si adevarate’.”  (Apoc. 21,4.5)
Mary Van Dyke s-a nascut cu 23 de anomalii fizice si neurologice. Nimeni nu credea ca fetita va supravietui primului an de viata. Se considera ca nu va fi niciodata in stare de mai mult decat sa-si ridice capul. Se nascuse cu sindromul Mary Van Dyke, o boala atat de rara, incat doctorii ei din cadrul Centrului Medical de la Universitatea Loma Linda (CMULL) au dat numele ei acestei boli. Dar Mary se nascuse ca sa lupte. Incurajata de sora ei mai mare si de parinti, Mary a invatat sa mearga de-a busilea, sa urce pe scari si, in cele din urma, sa mearga cu ajutorul unui mic cadru din aluminiu.
Cand Mary avea doar trei ani, mama i-a facut un tricou deosebit pe care era scris ca pe un blazon: RECONSTRUITÃ DE DOMNUL ŞI DE CMULL. Cand avea opt ani, actele ei medicale cantareau mai mult decat ea. Mary a fost supusa unei interventii chirurgicale pe cord, apoi a suferit o reconstructie de sold, operatii la mana, la ureche si la nivelul fetei.
Chiar inaintea celei de-a 31-a operatii, in fata unei multimi care ovationa, la scoala Crestina Riverside, Mary Van Dyke, in varsta de 17 ani, a fost numita „Regina care se intoarce acasa” (titlu onorific traditional acordat unor absolventi veniti in vizita). Aceasta adolescenta hotarata obtinuse o medie maxima si admiratia unei scoli intregi. Multi se luptau sa-si retina lacrimile in timp ce Mary era incoronata si primea un buchet de trandafiri rosii.
Intr-un articol publicat a doua zi intr-un ziar local, directorul scolii declara: „scoala noastra este un loc mai bun datorita ei. Credinta mea este mai puternica datorita ei”.
Mary va avea de infruntat toata viata operatii periodice pentru diferite probleme, dar ea va continua sa se bizuie pe credinta ei in Dumnezeu.
Multumim, Doamne, pentru ziua in care toti vom putea sa purtam scris pe vesmintele noastre ceresti mesajul: „Reconstruit de Domnul!”
Richard Schaefer