Diabolus in musica (I)
E luna mai, cu flori și cer senin… O fetiță de 12 ani, Andrada Mocănescu, se aruncă de la etajul 10. De câteva luni, Andrada se îmbrăca în negru, afișa o mină tristă și asculta goth-rock. Era ”emo”…
La câteva ore diferență, într-un alt spațiu cultural (Anglia), Hanah, o fetiță de 13 ani, cu scrijelituri la încheieturi – semn că aparținea la mișcarea ”emo” – s-a spânzurat de bara patului, după ce și-a sărutat, nostalgic, părinții. Asculta rock și visa la ”Parada neagră” – locul de întâlnire a sinucigașilor ”emo”.
Emo
”Emo” nu este un accident. E un fenomen conturat. Numai în Anglia, între 15% și 20% dintre adolescenți și tineri sunt ”emo”! Ziarul Daily Mail (16 mai 2008) notează o escaladare a modei depresiei auto-induse. În 2007, în Anglia, numărul cazurilor ”emo” cu auto-mutilări și tentative de sinucidere, urmate de internare în spital, a ajuns la 16.000, indicând o creștere cu 25% față de 2003. În SUA, dintre liceenii clasei a 12-a, 12% au avut o tentativă de sinucidere, iar alți 16% se gândeau serios s-o facă…
Dintre acești emo-kids, unii sunt copii de bani gata dornici de epatare. Alții sunt copii frustrați de viața lor de familie. Iar alții sunt victime ale infidelității în dragoste. Numitorul comun al tuturor acestor adolescenți este muzica pe care o ascultă obstinat. Asociația Națională de Educație din America (New York Times, 18 iulie 2001) deduce că cele 5.000 de sinucideri de adolescenți sunt, într-o măsură, consecința muzicii deprimante și fataliste pe care o ascultă.
Hit-uri în vogă
Elton John: ”Îmi voi cumpăra un (calibru) 44, Voi face tuturor o surpriză, Mă voi sinucide, Voi produce o mică sinucidere”
Nihilistics: ”Metoda asta e singura soluție ce ți-a mai rămas: Sinucide-te, sinucide-te, e timpul să mori !”
Metallica: ”Mi-am pierdut voința de-a trăi, Nu mai am nimic să dau, nimic pentru mine, Am nevoie de sfârșit care să mă elibereze.
Possessed, în albumul Tendințe suicidale: ” Nu mai vreau să trăiesc”…
————————————————
Rock-ul, bat-o vina!
Să fie chiar rock-ul cauza? Sau cel puțin un factor favorizant? Așa sugerează un studiu făcut în Australia pe un eșantion de 200 liceeni. Testele au scos la iveală că cei care preferă Heavy metal sau Hard rock sunt mai înclinați spre depresie, gânduri de suicid și auto-flagelare. Raportat la sex, proporția este de 20% – băieți și 60% – fete. La începutul anilor 1990, fenomenul a primit și un nume: Heavy Metal Syndrom. După cinci ani, în 1998, un alt raport oficial întărea aceeași concluzie: cu cât mai mare era atașamentul adolescentului față de cultura Heavy metal, cu atât mai mare era rata sinuciderii.
Desigur, există și opinii contrare. Cei ce contestă aceste corelații ignoră, probabil, faptul că cea mai mare parte din repertoriul muzicii rock inspiră nihilism, revoltă oarbă și pasiune pentru morbid; și că peste 90 dintre starurile rock au încheiat viața prematur, fie prin suicid declarat, fie printr-o supradozare cu droguri…
Să fie oare ideea aceasta (că rock-ul stimulează gânduri negre) un mit, sau adevăr? Iar dacă e adevăr, ce anume din muzica rock induce ”liliecii” în minte și suflet: textul, sau muzica însăși? Nimeni nu se îndoiește de puterea cuvintelor. Mesajele pe care le lansează formația ”My Chemical Romance” (formație considerată port-drapelul curentului ”emo”), ca de ex: ”Ți-am adus gloanțele mele”; ”Bun venit la parada neagră”; ”Cele din urmă cuvinte mari”, sau ”Nu te iubesc!”… nu pot să te lase indiferent. Dar efectul cuvintelor, oricât de șocant, este totuși secundar față de impactul muzicii în sine.
Misterul sunetelor
Era în 1973, când lumea academică lua notă de un volum intitulat Sunetul muzicii și plantele, semnat de dr. Dorothy Retallack de la Woman’s College din Denver, Colorado. Cercetătoarea descria o serie de experiențe privind efectul diferitelor muzici (fără text) asupra plantelor. Izolând un număr de plante în trei camere separate, Retallack le-a administrat, în mod diferențiat, câte trei ore de muzică pe zi, în felul următor: în prima cameră, le-a pus muzică clasică; în a doua cameră le-a servit Hard rock, iar în a treia cameră a păstrat liniștea. După două săptămâni, contrastul era dramatic: plantele întreținute cu muzică clasică erau înclinate spre difuzor, nu spre sursa de lumină, și crescuseră mai bogat decât plantele din grupul de control. În schimb, plantele din grupul rock își pierduseră o parte din frunze și se îndepărtaseră de difuzor până la 70 grade. În cursul celei de-a treia săptămâni, toate plantele din camera a doua muriseră. La fel de dramatic au reacționat plantele și la muzica atonală și disonantă a lui Arnold Schoenberg: doar că agonia a durat puțin mai mult: patru săptămâni.
O suită de alte experiențe au condus la concluzii similare. De exemplu, semințele de bame și zucchini, supuse unui tratament muzical, au germinat mai repede și mai generos.
Postul BBC (26 iunie 2001), într-o emisiune dedicată impactului muzicii asupra lumii vii a relatat experiențele unui grup de psihologi de la univ. Leicester, Anglia. După ce-au expus un număr de vaci la 9 săptămâni de audiție muzicală intensivă (Pastorala de Beethoven, timp de12 ore pe zi) producția de lapte a crescut cu 3%. În același timp, administrarea de muzică rock a dus la diminuarea lactației vacilor. În alte experimente, s-a constatat că, pe un fundal de muzică clasică liniștită, înaripatele din ogradă ouă mai mult.
Este meritul cercetătorilor de la Queen’s University, Belfast, de a fi testat efectul muzicii pe câini. Revista New Scientist (23 oct. 2002) relata că, la ascultarea muzicii clasice, câinii devenau relaxați și calmi. Când li s-a pus Metallica, patrupedele s-au dezlănțuit în lătraturi și acte violente. Dintre toate stilurile, muzica lui Bach s-a dovedit cea mai sedativă.
Cele mai convingătoare experiențe sunt cele efectuate pe șoareci. Cercetătorii au creat două camere izolate fonic, dar comunicante printr-un tunel. În fiecare cameră au pus aceeași cantitate de hrană, pentru ca șoarecii să se simtă liberi să habiteze oricare din camere. La un moment dat, în camera întâi s-a difuzat muzică de Bach, în timp ce în camera a doua răsuna muzică rock. În scurt timp, toți șoarecii s-au îngrămădit în camera cu Bach. Și ori de câte ori cercetătorii inversau muzica, șoarecii migrau în mod regulat în cealaltă cameră, fugind de groaza rock-ului .
Șoarecii-canibali
Un experiment foarte interesant privind influența muzicii asupra inteligenței și comportamentului cobailor a apărut în Washington Times (2 iulie 1997). Trei grupe a câte 24 șoricei au fost testate privind capacitatea lor de a învăța un labirint. Variabila dependentă o constituia diferitele stiluri de muzică. Până să înceapă administrarea muzicii, toți șoriceii reușiseră să parcurgă labirintul în cca. 10 minute. După trei săptămâni de teste și după un tratament de 12 ore de muzică pe zi, rezultatele au fost uluitoare. Cei din grupul de control (fără muzică) au reușit să-l parcurgă în 5 minute – jumătate din timpul inițial. Celor din grupul ”exclusiv Mozart” le-a trebuit doar un minut și jumătate, o performanță de zile mari. Dar șoriceilor din grupul ”Metallica și Anthrax” le trebuit nu mai puțin de… 30 minute! Se învârteau în loc, se izbeau în pereți și păreau neputincioși să adulmece măcar urmele celorlalți cobai. Dar partea cea mai surprinzătoare a experimentului a fost aceea că, în primă instanță, experimentul a trebuit să fie întrerupt: șoriceii din grupa Hard rock s-au devorat unii pe alții. La reluarea experimentului cu un nou lot de cobai, a trebuit să-i izoleze în borcane individuale.
Dacă ar fi oameni cu suflet și conștiință, lucrurile ar fi mai ușor de explicat. Dar fiind vorba de plante și necuvântătoare, ce explicație poate oferi știința?
Universul e ”muzică”
Fără a fi savant, tot omul știe că universul, cu tot ce cuprinde el, este în fond materie. Einstein însă ne-a învățat că materia, de fapt, este energie. Și ”energia” – ce e? E ”câmp eletro-magnetic”, sau – altfel spus – este un câmp de unde cu anumite frecvențe.
La urma urmei, tot ce există în univers poate fi redus la vibrație. Pe baza acestui raționament, dr. Donald Hatch Andrews, în The Symphony of Life (1967) spunea: ”Descoperim că universul nu este compus din materie, ci …din muzică.”
Structural vorbind, sunetul muzical este o undă cu frecvență regulată. Fiind undă, muzica nu poate să nu interacționeze cu universul ondulatoriu. Am fost în mod repetat martor să văd cum un pahar de cristal s-a putut sparge prin simpla emitere, preț de câteva secunde, a unui sunet puternic, corespunzător cu frecvența de rezonanță a obiectului respectiv.
Ne referim acum la corpul nostru: și el este o sumă de unități materiale, deci și ele vibratoare, desigur că la frecvențe diferite. De curând (2001), biochimistul Jim Gimzewski, profesor emerit la Universitatea din California, Los Angeles, a fondat o nouă disciplină, ”sono-citologia”. Obiectul acestei științe era să identifice sunetele distincte pe care le produc celulele vii din corpul uman, sunete detectabile printr-un senzor extrem de fin. Cercetările sale au arătat că aceste micro-sunete variază în funcție de starea de bine a celulei . Schimbările patologice din celule modificau sunetul. Când Gimzewski a stropit celulele cu alcool, frecvența undelor a devenit mai înaltă. În schimb, celulele muribunde emiteau unde joase. Pe această premiză, echipa lui lucrează acum la un instrument nou de depistare a bolilor. Și nu numai: luând în considerație reversul ecuației, există certitudinea că anumite muzici pot antrena vindecarea bolnavului.
Este exact ceea ce practica ”muzico-terapia” încă din antichitate! Principiul de bază este acela că trupul nostru, pe lângă faptul că emite un cor de sunete, el și rezonează la vibrații. Desigur, diferitele părți ale corpului rezonează la diferite frecvențe. Atunci când asculți muzică, țesuturile tale, celulele, moleculele și atomii corpului tău intră într-un fel de ”dans”, în ritmul frecvențelor respective. Când acest dans este armonios, efectul este cât se poate benefic. Când însă muzica e disonantă, se produc deranjamente interne. Gimzewski a mai observat că celulele canceroase și microbii se dezvoltă cel mai bine la muzica haotică de tip ”rock”, și își diminuează activitatea la muzica preponderent melodioasă. Cine citește să înțeleagă!
Creierul muzical
Din vremuri imemorabile, omul a încercat să dezlege misterul prin care muzica înrâurește comportamentul uman. În lipsa cunoștințelor, înțelepții s-au limitat la explicația ”influențelor” oculte și spirituale.
Cu cca. 20 ani în urmă, un experiment avea să redirecționeze interesul pentru descifrarea acestei enigme. Doi savanți de la Princeton, neurobiologul G. M. Schreckenberg și fizicianul H. H. Bird , au condus un experiment cu 36 șoricei. Timp de patru luni, aceștia au fost expuși la o cură muzicală diferențiată. Grupului A i s-a administrat muzică armonică; grupului B – muzică rock, cu tobe voodoo. Grupul C – de control – a rămăs în liniște. La sfârșitul perioadei, cercetătorii au sacrificat toți cobaii și le-au examinat creierul. În contrast șocant cu cobaii din celelalte două grupe, creierul șoriceilor expuși la muzică rock dovedea o structură bizară la nivelul celulelor. Neuronii lor (dendritele) erau crescuți și ramificați sălbatic, dar… n-aveau conexiuni cu ceilalți neuroni! În plus, în creierul acestora s-au găsit cantități anormal de mari de ARN transmițător. De-a lungul celor patru luni, savanții au urmărit cum comportamentul șoriceilor-rockeri se deteriorează, până la pierderea capacității de învățare și de orientare. În schimb, aceștia deveniseră hiperactivi și agresivi până la canibalism.
Concluzia tulburătoare era că ceea ce produce muzica nu sunt doar indispoziții pasagere. Dr. Kenneth A. Klivington, în cartea The Science of Mind (1992, MIT Press) scria: ”Experiențele și circumstanțele trăite ne modelează efectiv creierul. Structura creierului rămâne inseparabilă de funcția sa.” Asta înseamnă că stimulii muzicali la care ne expunem croiesc pur și simplu rețeaua neuronală și că schimbările funcționale atrag după sine schimbări structurale! Cu alte cuvinte, particularitățile armonice sau dizarmonice ne ”re-bobinează” creierul, generând modele noi de activitate neuronală . Prof. Peter Janata, Cercetător al Centrului Dartmouth pentru neurologie cognitivă declara: ”Mintea noastră încorporează muzica pe care o ascultăm. Structurile muzicii devin literal structuri ale creierului!”
Minusculii magicieni
Dar aventura descifrării sistemului de pârghii prin care muzica ne condiționează nu se oprește aici. În 1991, la inițiativa savantului suedez Nils L. Wallin, biologia a mai deschis un fișier nou: bio-muzicologia. Spiritul veșnic iscoditor al omului voia să afle exact care sunt vectorii prin care muzica produce schimbări în ființa umană. Și cum inter-relaționează muzica – cu funcțiile creierului și cu biologia.
Din 1991 s-au mai făcut câțiva pași importanți. Pornind de la punctul de prim impact al sunetului asupra sistemului nervos, anume de la vibrația timpanului și a fibrelor lui Corti din ”melc” (urechea internă), s-a reușit o definiție biologică, cât de cât obiectivă, a noțiunile de ”consonanță” și ”disonanță”. Consonanța este acea structură sonoră care produce unde (valuri) regulate și liniștite în lichidul din urechea internă, în timp ce disonanța produce unde neregulate. Mai departe, din urechea internă, nervul acustic preia impulsul regulat sau turbulent și-l transmite creierului ca pe un semnal ordonat (în cazul consonanțelor), sau haotic (în cazul disonanțelor) .
Nervul acustic pleacă din ”melc” și ajunge până în creierul mijlociu (sistemul limbic), în imediata vecinătate a centrului care controlează secreția hormonală, cât și a centrului care reglementează foamea, metabolismul și nivelul stării de conștiință. Sistemul limbic (numit și paleo-cortexul) reprezintă ”creierul nostru emoțional”. El este cel care reglează și mediază, în primă instanță, efectul muzicii asupra dispozițiilor noastre sufletești.
Când sosesc semnale sonore, ”creierul emoțional” (mai exact glanda pituitară și hipotalamusul) declanșează secreția celor mai puternici reglatori emoționali, anume hormonii, magicienii minusculi ai vieții psihice. Când sosesc semnalele armonice și consonante, creierul emoțional secretă hormoni ca melatonina, numit și ”hormonul somnului”. Dimpotrivă, când creierul este inundat de semnale disonante și dizarmonice, creierul activează secreția altor hormoni, cum e cortisolul – numit și ”hormonul stresului”.
Descoperirea aceasta marchează un punct de cotitură. Înseamnă că, nici mai mult, nici mai puțin, muzica are puterea să schimbe compoziția chimică a creierului – fie în bine, fie în rău! Impactul sonor este atât de mare, încât o anumită muzică poate induce chiar crize de ”epilepsie muzicogenă” – fenomen studiat încă din 1957. Dimpotrivă, alte tipuri de muzică pot depăși incidența unor asemenea crize .
Scandal la Paris
La 29 mai, 1913, la teatrul ”Champs-Elysees” din Paris, cu ocazia premierei baletului lui Igor Stravinski, ”Sărbătoarea primăverii” – o evocare a ritualurilor păgâne ancestrale – lumea muzicală a trăit primul (dar nu și utlimul) coșmar muzical.
Pe când cortina încă nu era ridicată, urechile tuturor au fost străpunse de țipătul unui fagot isteric. Iar când scena s-a arătat, sala a fost șocată să vadă, în loc de o coregrafie rafinată, niște salturi nenaturale și bufnite. Muzica – total lipsită de melodie – nu era decât o succesiune sonoră disonantă, pulsatorie, o îngrămădire de accente neregulate.
După șocul inițial, au urmat proteste sotto-voce, apoi apeluri, strigăte, răcnete și fluierături, atât de tari încât interpreții abia își mai auzeau producția sonoră. Curând, pe culoarele sălii de teatru între spectatori s-a încins o bătaie cu palme și pumni.
Regizorul striga la dansatori să-i potolească. Iar maestrul de balet, celebrul Diaghilev, încerca să stăvilească o revoltă spontană, tot stingând și reaprinzând luminile sălii. Din spatele scenei, Stravinski își agita indignat pumnul către spectatori… Așa s-a inaugurat epoca muzicii atonale, bastardul artei contemporane.
Macazul gândirii
Odată cu creșterea sau scăderea nivelului de melatonină, în creier se mai produce un fenomen. Este vorba de schimbarea activității electrice a creierului. În cazul unei audiții armonice și liniștitoare, undele Beta – undele proprii stresului și ale neliniștii mentale – sunt substituite cu undele Alfa – unde ale calmului și relaxării. În cazul revers, când are loc audierea unei muzici dizarmonice, hormonii trag macazul, substituind undele Alfa cu undele Beta. Și, dacă fluxul negativ nu încetează, ca o reacție de apărare, undele Beta fac loc undelor Delta sau chiar Theta (undele stării de inconștiență). În aceste cazuri din urmă, ascultătorul intră într-o ”stare de conştienţă alterată” , fenomen obișnuit și savurat cu prilejul concertelor de rock.
Din fericire, audiția muzicală este un act de alegere. Când omul își exercită voința de partea binelui, impactul muzicii îi fortifică judecata dreaptă. Cercetătorii ruși au evidențiat faptul că muzica poate îmbunătății activitatea undelor electrice din creier . Într-un experiment efectuat într-o grădiniță cu copii de patru ani, T. N. Malyarenko a difuzat muzică, câte o oră pe zi, timp de 6 luni. Rezultatele au fost concludente: în comparație cu grupul de control, copiii cărora li s-a administrat muzica aveau o bandă de frecvență pentru undele alfa mai mare, cât și o coerență superioară între diferitele regiuni ale cortexului, cele mai pronunțate fiind în lobul frontal. Această coerență sporită indică o cooperare mai bună între regiunile creierului. Este semnificativ faptul că acești copii ascultau muzica pasiv, fără să-i acorde atenție, în timp ce se preocupau de alte lucruri.
Va continua
Lucian Cristescu
