Diabolus in musica (III)
La 20 aprilie 1999, Harris (de 17 ani) și Klebold (de 18 ani), înarmați cu pistoale automate, au pătruns la ora prânzului în cantina liceului Columbine din Littleton, Colorado. Pe neașteptate, au tras în mulțime. După ce culcaseră la pământ 34 victime – dintre care13 morți – băieții s-au sinucis.
Evenimentul a detunat la numai câteva luni după ce alte trei cazuri individuale (Woodham – 16 ani; Wurst – 14 ani; și Kinkel -16 ani) șocaseră publicul american prin atacuri armate în școli, lăsând în urmă, morți și răniți, 41 colegi și profesori.
Deși cele patru cazuri diferă, investigatorii au identificat cu îngrijorare un element comun: toți patru erau fani ai Heavy Metal și Goth ! În ajunul carnagiului, Harris scrisese în jurnalul său refrenul: ”Viața n-are farmec fără puțină moarte”. Când știrea asasinatului a ajuns la rock-starul Marilyn Manson, auto-proclamatul Antichrist și preot în biserica satanistă, acesta le-a dedicat cântarea The Nobodies. Manson nu s-a sfiit să declare că, dacă ar fi avut ocazia să le vorbească înainte de crimă, nu i-ar fi oprit …
”Muzica diavolului”
Sub acest titlu publica BBC News Magazine (25 April 2006) un articol despre rock și impactul lui asupra adolescenților – segmentul de vârstă cel mai vulnerabil. Statisticile spun că mai ales pentru ei, muzica este hobby-ul preferat, cu 21 ore audiție săptămânală de toate genurile: “metalhead,” “goth,” “alternative,” “hip-hop,” “punker,” “rastas”, etc. Epitetul ”al diavolului”, autorul îl justifică prin aceea că rock-ul promovează fața urâtă a societății: violența, misoginia, rasismul, sinuciderea, satanismul și drogurile .
În ciuda naturii infecte a tematicilor sale, rock-ul se bucură de un succes nebun. Cum e posibil? Robert Pittman, fondatorul MTV, declara într-un interviu: ”Rock-ul este o atitudine: aceea că nu există nimic sacru… Ne aflăm pe teritoriul nostru unde nu lăsăm pe nimeni să intre. Suntem cu totul aparte, pentru că-i ținem pe toți ceilalți afară!”
Aici se găsește cheia înțelegerii fenomenului în speță: Rock-ul se vrea război total. E Kulturkampf !
Citat: „Rock-ul a acţionat ca un catalizator, ca o putere unificatoare şi amplificatoare de idei şi simţăminte. Cu el se asociază: cultul iraţionalului, cultul instinctelor şi neîncrederea în raţiune. Corelat cu anti-inteletualismul este interesul pentru ocult, magie, superstiţie, gândire orientală și pentru tot ce nu este de tradiție europeană.” (William Schafer, „Rock Music”, 1972, pag. 13. 99).
”…după deget”
Pentru cel nedumerit de pasivitatea liderilor și a guvernanților în fața mareei de obscenitate și violență, e pregătită o explicație clasică, pe nume teoria catarsisului. Proponentul ei a fost ilustrul Aristotel, iar promotorul ei modern n-a fost altul decât Sigmund Freud. Teoria pleacă de la ideea că natura umană este programată pentru imitație; că imitația e metoda prin care copilul devine om. Imitația este însă și o sursă de plăcere, chiar și atunci când imită lucruri dureroase: Când cel trist ascultă o muzică tristă, se simte ușurat… Catarsisul (”curățire” în greacă) susține că participarea – prin văz sau auz – la trăirea unor emoții negative produce purgarea acelor emoții rele din om. Pe acest principiu funcționau spectacolele cu gladiatori (iar azi meciurile de fotbal): când gloata prelua emoțiile marțiale ale protagoniștilor, ea – chipurile – se elibera de spiritul războinic, se ”răcorea”, iar edilii asigurau astfel liniștea cetății.
Pe cât este de atrăgătoare, teoria catarsisului este tot atât de relativă. Dacă ”răul se vindecă prin rău” (vezi: principiul vaccinului), este la fel de adevărat și reversul: că răul contaminează, corupe și ucide (vezi: ciumile vechi și noi).
Cercetătorii de la Iowa State University și Texas Department of Human Services, din Austin, au condus un experiment pe 500 adolescenți și tineri în cinci ocazii diferite. Le-au oferit, pe rând, cântece rap și heavy metal, urmărind efectele muzicii asupra comportamentului. Concluzia cercetătorilor este că: ”Ascultarea muzicii violente și agresive n-aduce deloc ușurarea catartică pe care o spera publicul și psihologii” (New Scientist , 3 Mai 2004), punct de vedere întărit și de Journal of Personality and Social Psychology: ”Experiența dezastruoasă a festivalului Woodstock-1999 ridică îndoieli cu privire la mult-crezuta ipoteză a catharsisului” .
Woodstock 1999
Între 23-25 iulie 1999, pe terenul unei baze militare dezafectate din Statul New York, 200.000 tineri s-au strâns la al cincilea festival de rock pentru a sărbători 40 ani de la manifestația ”contra-culturii” (Woodstock 1969). Pentru a evita debandada de la festivalurile precedente, cca. 500 polițiști au împânzit locul împrejmuit cu sârmă.
Arșița, prețurile exorbitante ale vânzătorilor ambulanți și condițiile sanitare precare au creat frustrare. Începând însă cu a doua seară, la semnalul dat de formația Limp Bizkit prin cântecul ”Break Stuff” (Rupe lucrurile!) violența și jaful și-au făcut apariția, generând haos. Noaptea următoare, violența a escaladat în timpul concertului lui Red Hot Chili Peppers. Focul a izbucnit în mai multe locuri, alimentate de butelii de plastic. Sub o inspirație malefică, Chili Peppers au început să cânte piesa lui Jimi Hendrix Foc! În timp ce unii dansau frenetic în jurul focului, alții au început să dezmembreze gardul și scena, iar cei mai fierbinți s-au aruncat asupra fetelor. Ieșiți din minți, fanii au atacat trailerele încărcate cu alimente, au răsturnat buticurile, jefuind și dându-le foc. Cameramanii de la MTV, speriați de vulgul scăpat de sub control, au dispărut din cadru: ”Era periculos să fii pe-acolo. Întreaga scenă te îngrozea. Vedeai doar valuri de mânie mișcându-se încoace și încolo… Trebuia să plecăm.” (USA Today, 27 iulie 1999).
La fața locului au sosit întărituri de polițiști și gărzi anti-tero. În câteva ore, mulțimea a fost dată înapoi în spațiul îngrădit. Festivalul s-a sfârșit abrut, lăsând în urmă scrumul a 12 trailere, un autobus, câteva toalete protabile și un număr de standuri arse, ca să nu mai amintim de victime…
Nici vorbă de catarsis. Un studiu adițional a identificat atitudini accentuat ostile la fanii de muzica rap și heavy metal, pe lângă rezultate școlare slabe, implicarea în droguri, sex și delicvență.
Citat: Mick Jagger, Rolling Stones: ”Ceea ce noi producem este zgomot. Asta-i tot. Puteți fi amabili și s-o numiți muzică.” (Roy Carr, The Rolling Stones – An Illustrated Record, p. 37)
Exclusiv Acid
Întrucât muzica comunică în mod primar emoții, moralitatea ei va fi determinată de natura bună sau rea a acestora. Diversele școli de psihologie (R. Plutchik, W. Parrot) au întocmit diferite taxonomii ale afectelor, din care nu lipsește evaluarea morală. Criteriul e următorul: când transmite sentimente pozitive (ca: bucurie, admirație, curaj, demnitate, dragoste, fidelitate, încredere, respect, modestie…) muzica este morală. Iar când transmite sentimente negative (ca: nemulțumire, rebeliune, haos, mânie, violență, ură, invidie, infatuare, batjocură, dispreț…), muzica e imorală.
Înarmat cu acest instrument simplu de evaluare, te convingi ușor de calitatea morală a oricărei muzici, inclusiv a rock-ului. Un număr al revistei Psychology Today identifică în muzica rock simţăminte agitate de mânie, ură, violență, hiper-excitare, ca și un apel barbar pentru apetit sexual nestăpânit.
Odată, celebra prezentatoare Ophrah Winfrey l-a întrebat pe Michael Jackson într-una din emisiunile sale cum justifică gesturile sale obscene din timpul concertului. ”E ceva subliminal”, a răspuns starul. ”Muzica mă silește să fac așa. Nu mă gândesc la asta, ci pur și simplu se întâmplă. Sunt sclavul ritmului.” Jackson avea perfectă dreptate. Puțini știu că beat-ul percuției comandă direct răspunsul fizic; că vibrația chitarei bas de foarte joasă frecvență și puternic amplificată, acționează ca un stimul sălbatic și conectează invariabil libidoul cu agresiunea. Managerul lui The Rolling Stones, Richard Oldham, afirmă nonșalant: ”Muzica rock este sex, pe care trebuie să-l zvârli în față adolescenților” .
”Bomba de 100 megatone”
Și fiindcă am amintit de ritm, prin metafora de mai sus a caracterizat Gene Simmons (din formația ”Kiss”) beat -ul rock-ului: o adevărată superbombă. În muzică, elementul principal este melodia. În rock, dimpotrivă, ritmul prevalează orice. Allan Bloom, filosof și profesor univ. de reputație internațională, spune: ”Beat-ul este chintesenţa răului muzical. Când asculţi această muzică, este sigur că devii deodată împresurat de puterea ei brutală şi lividă” . Prin ce magie?
Soții Daniel și Bernadette Skubik, în Neurofiziologia rock-ului (1991), explică tot procesul. Mai întâi, beat-ul determină sincronizarea tonusului muscular cu ritmul bateriei. Apoi, frecvența EEG se aliniază și ea ritmului dat. Ca o consecință, o serie de hormoni sexuali și opioizi (substanțe asemănătoare cu morfina) sunt secretați. Când frecvenţa ritmului şi volumul muzicii ating pragul maxim, stresul prelungit cauzează producerea unei cantități excesive de adrenalină, pe care organismul n-o mai poate gestiona. Atunci o parte din ea se transformă în adrenochroma (C9 H9 O3N), un drog psihedelic similar cu LSD-ul, Mescalina, STP, generatoare de un sevraj similar celorlalte droguri.
În 1978, un număr de 240 elevi (între 10 – 18 ani) din California au fost supuși unui test de stabilitate psihică pe un fond muzical de heavy metal. Rezultatele testului au fost date spre evaluare unei comisii de psihologi care nu cunoștea proveniența răspunsurilor. Concluzia comisiei: ”Testul a fost realizat la un ospiciu de nebuni”.
Origini tulburi
Deși rock-ul și-a făcut apariția abia în deceniul 6 al sec. XX, el are o tradiție ancestrală. Celebrul Mickey Hart, bateristul lui ”Greateful Dead” și unul din cei mai mari experți în domeniu, a colindat lumea ca cercetător și etnograf al tam-tam-urilor. În cărțile sale , Hart povestește că a găsit pe toate meridianele oameni care foloseau toba ca să altereze starea de conștiință. ”Am descoperit extraordinara putere a beat-ului în influențarea minții și a corpului uman. Am trăit multe momente când am simțit că tobele mi-au deschis o ușă spre o altă lume…”
Care ”lume”?
O întâmplare relatată de bateristul ghanez Rocki (Kwasi Dzidzornu) aduce lumină. În 1967, pe când se afla la Londra, Rocki l-a ascultat pe Jimi Hendrix cântând și a rămas uimit să regăsească ritmurile voodoo, aceleași pe care tatăl său, preot voodoo, le folosea ori de câte ori voia să comunice cu spiritele. Erau vechile ritmuri mediumice.
Acesta este substratul Rock-ului, moștenitorul de sânge al străvechiului voodoo. Odată cu sclavii aduși din Africa de vest, în Lumea Nouă au pătruns și incantațiile voodoo, acompaniate de tobele bata. Când primii negri s-au convertit la creștinism, aceștia s-au lepădat de ”tobele diavolului”. Curând, coloniile puritane au proscris tobele magice și poliritmiile voodoo pe întregul continent. A rămas însă o singură excepție: New Orleans-ul, portul de sosire a corăbiilor cu sclavi. Aici, în New Orleans, port care avea să devină ”capitala jazz-ului”, au evoluat – unul dintr-altul – stilurile Blues (destinat bordelurilor Gayoso din Memphis, Tennessee); apoi Jazz-ul ; și, mai târziu, Rhythm and blues.
Și procesul continuă. În 1952, un disk-jockey alb pe nume Alan Freed prezenta muzica ”Rhythm and blues” la Radio Cleveland. Negăsindu-i un nume comercial, Freed a împrumutat un termen de ghetto, „Rock and Roll”, ce nu era altceva decât sinonimul de jargon pentru eroticul ilicit. Abia după alți 10 ani, ”contracultura” avea să ridice rock-ul la gradul de simbol al unei noi para-civilizații.
Rock-ul, prin poliritmiile dominante și sălbatice, nu este altceva decât avataarul lui voodoo, cu aceeași putere de a subjuga mintea omului. Jimi Hendrix spunea că prin ritmurile bateriei, ”îi hipnotizezi pe oameni şi-i aduci în starea lor primară. Apoi, când le-ai prins punctul slab, poţi să le torni orice în subconştient…”16 Iar Mick Jagger, solistul lui Rolling Stones recunoștea că: ”Rockul este cheia care ne deschide accesul la mintea omului… Noi umblăm după minţile ascultătorilor noştri, ca de altfel toate formațiile Rock” .
Îngeri negri…
Indiferent dacă se ia sau nu în serios fenomenul ocult cu tot tacâmul său (meditația transcendentală, yoga, călătorii extra-corporale, paranormalul, hipnoza, telepatia, spiritismul, magia neagră, magia albă, wicka…), familiarizarea cu aceste ”căi spirituale” oferă cheia unei corecte înțelegeri nu doar a vieții starurilor rock, de la Jimi Hendrix la Eminem, ci și a semnificației dinapoia muzicii lor.
Nu de mult (2006), Geoffrey D. Falk a publicat un volum bine documentat, Rock & Holy Rollers: The Spiritual Beliefs of Chart-Topping Rock Stars in Their Lives and Lirics, în care expune istoria privată a 33 de formații și rockeri celebri . Cititorul află cu uimire că toate celebritățile, mai mult sau mai puțin discret, au avut aventuri cu lumea ocultă.
Beatles-ii, după ce au renunțat la LSD, s-au adâncit în meditația transcendentală cu Mahareși Maheș Yogi, la poalele Himalayei. În același timp, sorbeau Confesiunile și cărțile de magie scrise de marele maestru satanist al sec. XX, Aleister Crowley. De la el, Beatles-ii au preluat filosofia: ”Fă ce-ți place; fă ce vrei. Aceasta-i toată legea!” Ca semn al prețuirii, băieții i-au închinat albumul ”The Seargeant Pepper…”, pe coperta căruia apare chipul guru-ului.
Jimmy Page din ”Led Zeppelin” s-a declarat pe față urmaș devotat al lui Crowley. El performa ritualuri magice chiar în timpul concertelor. Pe coperta albumului Led Zeppelin, Page a înscris dictonul lui Crowley: ”Fă ce-ți place”. Jimmy Page și Robert Plant afirmă că unele din cântări (”Stairway to Heaven”) le-au fost revelate direct, prin scrierea automată, în ședințele de spiritism.
”Black Sabbath”, inventatorii heavy-metal-ului, îl socoteau pe Aleister Crowley ”fenomenul timpului” . Lui i-au dedicat cânetcul “Mr. Crowley.” Ozzy obișnuia să decapiteze cu dinții păsări vii în timpul concertului, ca jertfă pentru demonul său. Colegul său, Terence Butler, avea des contacte cu ființe străvezii apărute misterios. Bateristul lor, Bill Ward, spunea: ”Totdeauna am crezut că suntem cablați la o energie venită de la o putere mai înaltă care, de fapt, ne făcea toată treaba. Știam că nu suntem decât unelte omenești care cântă o muzică cu totul supranaturală. Eram luați în stăpânire…”
Repetițiile pentru al cincilea lor album, Sabbath, Bloody Sabbath, formația le-a făcut într-un castel bântuit de stafii, în care au avut întâlniri cu entități misterioase. ”Când am început treaba”, povestea Ozzy, ”eram cu totul înspăimântat. Dar am învățat să cred în diavolul. Uneori simt că sunt posedat de un spirit din afară….” În 1995, ”Black Sabbath” a concertat în San Francisco, ocazie cu care marele preot al bisericii lui Satana, Anton LaVey, a organizat o paradă în cinstea băieților. Apropo, cântecul lui Rolling Stones, Simpatie pentru diavolul (din albumul ”Beggars Banquet”, 1968), este imnul oficial al bisericii lui Satana.
Formația ”Doors”, pe coperta celui de-al 13 album, a imprimat bustul lui Aleister Crowley. Cântecul lui Marilyn Manson, “Misery Machine”, amintește explicit de templul satanist al lui Crowley, pe nume ”Abbey of Telema”, unde rockerii participau la liturghii sataniste. Lista ucenicilor lui Crowley e lungă, incluzând printre alții membri ai formațiilor: Holy Magick, David Bowie, Iron Maiden, Hall & Oates, Police, The Dead Boys… .
Experiența spirituală a rocker-ilor nu este nici pe departe de domeniul ideilor. Dave Davis se afla adesea în comunicare paranormală cu ”Căpitanul… o ființă deasupra capului meu…” Albumul Telepathy redă trăirile sale în transă. În timpul unui concert (ianuarie 1982) ”am văzut în eterul din jur creaturi cu chip de demoni penetrând aura corporală a spectatorilor neavizați și impresionându-i cu simțăminte negative…”
Peter Gabriel, din formația ”Genesis”, era prins de telepatie, OZN-ism, Tarot, astrologie, experiențe extra-corporale… Într-una din mărturisirile autobiografice, el povestește experiența sa paranormală trăită împreună cu soția sa, Jill, într-o noapte: ”Am văzut deodată chipul ei transformându-se în chipul diavolului. Ferestrele s-au deschis brusc și ceva oribil a invadat camera. M-au trecut fiorii. Jill bolborosea cuvinte fără sens și acționa ca o fiară… Eh, asemenea lucruri se întâmplau și în timpul concertelor, de-mi treceau fiori pe șira spinării.”
În 1995, când formația ”Crash Test Dummies” fusese nominalizată pentru premiul Grammy, Brad Roberts a exclamat: ”În sfârșit, se pare că pactul nostru cu Satana dă roade!” Similar, când ”Red Hot Chili Peppers” au fost distinși cu premiul MTV în 1992, și-au început eulogiul astfel: ”Înainte de toate, vrem să-i mulțumim lui Satana…”
Una din figurile legendare ale Rock-ului este Little Richard. Când el s-a retras de pe scenă, a mărturisit: ”Credința mea sinceră este că rock-ul e o muzică demonică. Mulțimea de beat-uri în muzica de azi vin din voodoo.” Fără să se consulte cu el, David Bowie spunea același lucru: ”Rock-ul a fost întotdeauna muzica diavolului. Cred că Rock-ul este periculos… Simt că transmitem ceva chiar mai întunecat decât noi înșine.”
Carlos Santana: ”Meditezi, aprinzi lumânările, arzi tămâie, invoci demonii și… deodată auzi vocea asta: Așează-te și scrie! Știi, aureola sau coarnele sunt același lucru…” (Rolling Stone, 16 martie 2000, p. 41, 87).
Acheron: ”Glorie lui Satan, cel atotputernic! Te lăudăm, te binecuvântăm, te adorăm pe tine – singurul Domn”. (Inscripție pe coperta albumului ”The Rites of the Black Mass”, 1991)
Megadeth: ”Sunt avocatul diavolului… Vino cu mine în adâncimile infernului, ți-am luat sufletul”. (The Conjuring, din albumul ”Peace Sells”, 1986).
Morbid Angel: ”Cântă blasfemia, batjocura lui Mesia, Hulim pe Duhul Sfânt!”
(în ”Blasfemie”, albumul ”Altar al nebuniei”, 1989).
John Lennon: „Creştinismul se va duce, va dispărea şi se va prăbuşi. Am dreptate şi voi fi dovedit ca atare. La ora aceasta, suntem mai populari decât Isus!” (San Francisco Chronicle, 13 aprilie 1966, p.26 )
Marilyn Manson: ”Sper să rămân în amintire ca omul care am adus sfârșitul creștinismului. Sper ca prin acest nou album Dumnezeu să fie distrus în mintea oamenilor.” (Spin, august 1996, p. 34).
…și Demoni albi
Era vara lui 1967, în plină efervescență a ”contra-culturii” (vezi numărul viitor, ”Contra-cultura”). Printre tinerii prinși de ”Vara de dragoste” din San Francisco, se aflau și câțiva hippy mistici. Unul dintre ei, Lonnie Friesbee, l-a descoperit pe dumnezeu pe când era sub puterea LSD-ului. În transă a devenit el ”creștin”. Hristosul lui avea înfățișarea unui revoluționar cu plete, predicator al dragostei, un adevărat Superstar, iar urmașii lui erau cuprinși de puterea convulsivă a ”duhului sfânt”. Predicând cu entuziasm hazliu, botezând și făcând minuni de vindecare, Lonnie își împlinea chemarea de apostol (dar și viața de homosexual – a murit în 1993 de SIDA). Aderenții mișcării credeau în profeți și în miracole și duceau o viață comunitară.
”Isus-hipiotul” a zguduit mentalitatea americană a anilor ‘70: era comunitar, pământesc, glumeț, spontan, anti-instituțional, inspirând un tip mai informal și mai ”contemporan” de închinare. Cum muzica nu putea lipsi din liturghie, și cum stilul ”rock” devenise marca autenticității, Jesus Freaks (”nebunii lui Isus”) au înjghebat formații de ”rock creștin”. Grupul ”Agape” (1968), apoi ”Mind Garage” și ”Electric Liturgy” a scos albume de blues-rock agresiv, în stilul lui Jimmi Hendrix. Lozinca lor era: ”Nu există religie! Sunteți liberați prin dragoste de Fiul Yahve”. Pentru Jesus Freaks conta doar experiența emoțională a contactului cu supranaturalul…
Imaginea noului Isus a continuat să transforme închinarea americană mult timp după ce mișcarea s-a stins (1972). De la ei ne-a rămas ca moștenire ”Jesus music” – rock-ul neaoș dar corcit cu text creștin. Și, pentru că cuvântul ”rock” era compromis, amfitrionii i-au găsit un alt nume: ”Christian Contemporary Music” (CCM).
La ora aceasta, CCM a penetrat aproape toate denominațiunile creștine, reșapând fața creștinismului, provocând diviziuni în biserici, polarizând puștanii contra ”babacilor”. Un neavizat ar putea ridica din umeri: ”Ei și? La vremuri noi, stiluri noi!”
Dar pentru cel care a ”citit” radiografia rock-ului, intruzia lui în spațiul evlaviei și al adorării unui Dumnezeu sfânt, ”blând și smerit cu inima” , este un oximoron, o contradicție de termeni. Dr. Robert Pattison, în Triumful Vulgarității: Muzica Rock in Oglinda Romatismului (Oxford Univ. Press,1987) comentează: ”Unii visători au sperat să facă rock-ul respectabil. Dar lucrul acesta e cu neputință. Prin natura lui, rock-ul este incapabil să învețe vreo valoare transcendentă. Agitația lui obstrucționează orice iluminare… Rock-ul este în esență vulgar și provocator, brutal și narcisist, bazat pe negarea oricărei valori în afara sinelui.” Dacă s-ar atașa versuri nobile, beat-ul ar dinamita sensul cuvintelor. Rock-ul va gravita întotdeauna în direcția violenței și a instinctului nestăpânit.
Compozitorul și solistul de muzică pop, Rick Shorter, a fost pentru 15 ani directorul muzical al show-ului „Hair” de pe Broadway, New York. Când s-a convertit la creștinism, a fost confruntat cu o grea dilemă: ce să facă cu muzica cu care-și câștiga pâinea și faima? El povestește: „La început credeam că pot să dezinfectez nişte muzică rock mai veche şi cântări de suflet, transformându-le într-un gospel acceptabil. Acum însă realizez că nu poate fi nici un compromis cu rock-ul și cu filosofia lui” .
Chiar unul dintre pionierii CCM, Stan Moser, fost șef al Word Records și CEO la Star Song records, după 26 de ani de activitate, a părăsit CCM, în noiembrie 1995. Într-un articol din Christianity Today intitulat ”Am creat un monstru”, el admite: ”Ascult majoritatea muzicii de azi și cred că este lipsită de sens… Există o prăpastie tot mai crescândă între CCM și biserică…” . Iar un alt vetaran CCM, Steve Camp, declara la 31 octombrie 1997: „Sunt împovărat şi zdrobit de starea actuală a C.C.M., o industrie care n-a făcut decât să-L abandoneze pe Hristos…” .
Lume, lume…
În primăvara lui 2008, bisericile creștine din Germania pregăteau tumultuos cel de-al 5-lea festival de tineret în orașul Bremen: ”Christival 2008 ! Vino și tu la o partida de dans și hip-hop cu Isus… Un festival cu rock, pop, hip-hop, techno și alte stiluri…”.
La câteva sute de km, Paul McCartney, unul din Beatles-i încărcat cu gloria trecutului, se întoarce încet spre muzica clasică. Pentru jubileul a 150 ani a Orchestrei filarmonice din Liverpool, McCartney compune ”Oratoriul Liverpool” în tradiția clasicilor, nu a rock-ului. Din 1991 și până azi, McCartney a mai compus încă trei lucrări mari, în stil clasic. Ce lume pe dos!
Lucian Cristescu
