Din cauza Lui
Când a intrat în sat, era spre seară.
O greblă mare de întuneric se întindea uşor, strângând frunzele de lumină de deasupra caselor şi din ochii oamenilor. Curând, rotocolul soarelui avea să se înece în Dunăre.
Toţi ochii s-au îndreptat spre el. Ciudat om! De cum l-au văzut, unele femei şi-au făcut cruce şi şi-au înnodat mai bine basmalele, trăgându-le pe frunte.
Cu o haină albă dintr-o bucată, până jos, cu un păr lung şi cu o barbă îngrijită, străinul arăta ca un călugăr, dar nu era. Privirea lui vioaie căuta vorbă, iar statura lui bine legată spunea despre un om obişnuit cu munca şi cu greutăţile vieţii.
– La muncă, jupâne, nu la plimbare! spuse un om trecut de şaizeci de ani, stârnind râsetele celor care trudiseră toată ziua la câmp.
– Ai cumva de treabă şi pentru mine, nea Niculae? spuse străinul, deloc supărat.
– Păi, nu e mâine de seceră … spuse omul, înmuind tonul batjocoritor. Da’ de unde-mi ştii numele?
– Trece-mă pe listă, dacă ai nevoie de ajutor, şi o să vezi că n-o să-ţi pară rău!
Nu i-a spus de unde-i ştie numele. Cum era vorba pe la noi, lui nea Niculae i-a căzut laptele în păsat.
– Maică, prinse curaj o bătrână care stătea pe marginea şanţului, îmi cade şopronul şi n-are cine să mă ajute. Fă-ţi pomană şi dă-mi o mână de ajutor să-l ridic, că-mi mor caprele, de-o să cadă peste ele.
– Se vede bine, maică Tudora, că o să mănânc lapte de capră după ce facem treaba cu şopronul. Nu uita că sunt un dulgher bun. Mâine, la nea Niculae, poimâine, la matale! E bine?
– E bine, maică, şi-o să-ţi dea baba şi brânză, că tare bun eşti cu mine …
Ce vremuri, maică! Auzi, să vină un străin să-mi ajute, iar copiii mei nu dau cu anii pe la mine. Dar chiar aşa, de unde-mi ştii numele?
– Cheamă-l şi la noi, se rugă Mitică de maică-sa.
– De ce să-l chem, mă, se stropşi la prichindel cea care îi era mamă.
– Păi, să ne repare şi nouă căruţa, că tata e mereu beat şi nu mai prinde s-o facă.
– Taci, aşchie ce eşti! Crezi tu că omul are timp să-ţi facă ţie pe plac?
– Ştiu eu că are! Hai, mamă, cheamă-l! se rugă el plângând.
Străinul îl auzi şi se îndreptă spre Mitică. Se aşeză lângă el, pe marginea şanţului, şi, dintre mâinile lui, ieşi o frumuseţe de căruţă – jucărie cu roţi care se învârteau, cu obloane şi cu osie.
– Ţi-am spus eu, mamă, că poate!
– Poimâine, după ce ridic şopronul babei Tudora, trec şi pe la tine şi amândoi o vom scoate la capăt, spuse ciudatul om.
Parcă picase cerul pe Mitică de bucurie. Jucăria pe care a primit-o i-a stârnit pe copii. De prin şanţuri şi din faţa caselor, prichindeii au dat buzna peste străinul cel bun, agăţându-se de el şi cerându-i te miri ce. De unde să le scoată?
Ancuţa râzgâiata l-a tras de haină ca să-i dea o păpuşă-doctoriţă. Ce pretenţii la ea! Îmi venea s-o trag de cozi, să se sature odată de păpuşi! Şi culmea, nu ştiu de unde i-a scos o păpuşă-doctoriţă, cu boneţică albă pe cap şi cu o cruciuliţă roşie pe ea. Muream de ciudă.
Părinţii s-au strâns ca ciorile în jurul străinului, făcând mai multă gălăgie decât copiii.
– Lui Ficică să nu-i dai nimic, îi spuse o femeie omului cu copii în braţe. Mi-a lovit găina mea cea moţată cu piatra, de-a ologit-o.
– Hei, omule, Marioarei lu’ Lenuţa să nu-i dai nici o jucărie, că mi-a bătut băiatul cu băţul de la floarea-soarelui, spuse o mamă supărată.
Dar omul parcă nu auzea pe nimeni dintre cei mari.
Unul dintre părinţi se răsti la copii, încercând să-i oprească, să nu ajungă la străin.
– Ce săriţi ca puricii pe el? Vreţi să-l sufocaţi pe bietul om? Hai, la casele voastre imediat! Şi daţi-i pace! N-are timp de voi acum!
Omul cel înalt se ridică dintre copii şi spuse hotărât şi pătrunzător:
– Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi!
Deodată, s-a făcut linişte. Cine putea să spună cuvintele acestea, dacă nu chiar El? Şi L-au recunoscut.
Chiar El să vină în satul acela de la marginea ţării, unde oamenii, deseori, împrumutau de la acea curgere a apei numită Dunăre zbuciumul şi învolburarea?!?
Aş fi vrut să-i sar şi eu în spate Omului căruia îi plăceau copiii, dar mama mă ţinea strâns de mână, să nu fug de lângă ea. Ştia ea de ce. Doar eu rămăsesem fără jucărie din partea Împărţitorului de daruri. Privirea Lui o fixă pe mama, rugând-o fără cuvinte să mă lase. Mama încercă ultima rezistenţă, argumentând:
– Nu merită! Azi a vărsat gazul din lampă pe pisică, de şi-a pierdut mirosul la şoareci. Stă de miaună şi acum de răul lui.
– Asta nu-i nimic, Mitruţo, spuse tuşa Florica, mătuşa mea, turnând şi ea gaz pe foc. Pârlitul ăsta de băiat al tău mi-a prins două raţe în bătătură şi le-a legat ciocurile cu elastic, de să se prăpădească, nu alta! Dacă nu le vedea Niculae, rămâneam fără ele. E rău de tot!
Omul încă îmi zâmbea.
– Şi ce dacă! spuse El. Nu va fi mereu aşa. Vă promit!
Deodată, mâna mamei slăbi în jurul braţului meu.
– Hai, vino! mi-a spus El, deschizându-Şi larg braţele.
Ultimii paşi i-am făcut alergând. M-a prins cu mâinile Lui puternice şi m-a ridicat, de am văzut ultimul sfert de disc al soarelui care mă saluta. Se mira şi el că sunt atât de onorat de Omul acela pe care Îl cunoaşte toată creaţiunea.
– Ce vrei să-ţi dau? mă întrebă El.
Aveam vreo zece, cincisprezece jucării în minte şi nu ştiam la care să mă decid.
– Mă laşi pe Mine să-ţi dau ce cred Eu că e mai bine?
Am dat din cap că sunt de acord. Şi, de undeva de la piept, scoase un caiet cu foi atât de albe, de parcă şi zăpada s-ar fi supărat pe albeaţa lor. Apoi, mai scoase o cutie cu creioane de scris şi o ascuţitoare.
– După ce te joci de nu mai poţi, să iei caietul ăsta şi să scrii tot ce-ai făcut în ziua aceea.
– Şi poznele? am întrebat în şoaptă.
– Mai ales. Dar tu ştii ce aştept de la tine.
Am dat din cap că ştiu.
– Am să iau dintre povestirile tale şi am să le citesc îngerilor Mei. Sunt sigur că vor râde la unele, la altele vor plânge. Le voi da copiilor să Mă recunoască din povestirile tale şi am să-i învăţ să ocolească drumul pe care l-ai făcut, uneori, şi care n-a mers unde doream Eu. Nu te superi dacă le dau şi celor mai mari, ca să nu-şi uite copilăria? Ştii de ce? Pentru a-i înţelege mai bine pe copiii şi pe nepoţii lor. Eu voi avea grijă să nu-ţi lipsească niciodată hârtia şi creioanele. Harul şi prietenia Mea! Dragostea şi iertarea Mea. Te prinzi?
Sursa: http://www.bisericaonline.ro/Din-cauza-Lui—povestire-pentru-copii-107.html
