Dincolo de orizont se afla mereu albastrul nemarginirii

Dincolo de orizont se afla mereu albastrul nemarginirii

Trecerea timpului nu poate fi oprită de nimic şi de nimeni, oricât de mult s-ar încerca acest lucru. În lupta împotriva trecerii clipelor vieţii, perseverenţa nu ajută la nimic, iar încăpăţânarea generează numai probleme. Cu toate acestea, refuzul interior persistă în a ignora schimbarea ce se produce continuu în jurul tău, precum şi în tine. De fapt, nu există cale de a evada de sub tutela trecerii şi devenirii. Eşti conştient de acest lucru?
Câtă vreme eşti copil, şcoala îţi menţine un tonus viu la nivelul minţii prin programe ambiţioase de învăţământ care te ţin mereu în alertă pentru a trece diferitele examene şi a promova diferitele trepte de educaţie. Dar într-o zi, în mod abrupt, acest proces încetează şi eşti literalmente aruncat în vâltoarea unei vieţi ce nu cunoaşte o regulă precisă, în care criteriul valorii este înlocuit de cel al şansei sau relaţiei, iar oportunitatea valorează mai mult decât tot ce ai acumulat prin studiu şi perseverenţă.
Chiar dacă ai şansa de a avea un serviciu bun, tot rămâne nerezolvată împlinirea în viaţa de familie, fiindcă oricât de mult ai căuta, este greu să găseşti un partener de viaţă pe care să îl iubeşti şi care să te înţeleagă. Iar dacă ai întâlnit o astfel de persoană, nu ai cum să ştii dacă relaţia va fi sau nu de durată, fiindcă realitatea crudă se manifestă printr-o schimbare continuă care poate transforma peste ani un aparent paradis într-un iad nimicitor.
Dar care este sensul? De ce se întâmplă aceste lucruri? Mintea asaltată de atât de multe întrebări nu se odihneşte vreodată în căutarea unui răspuns satisfăcător. Dar poate fi cunoscut un astfel de răspuns? Şi îndoiala pune încet dar sigur stăpânire pe sufletul tău, pe mintea ta, transformându-te în cele din urmă într-un sceptic convins, tot acest proces fiind doar o chestiune de timp, de durată a răbdării pe care o ai, care oricum nu are cum să fie decât finită, aşa cum eşti şi tu.
Iar atunci când îndoiala se pune în mişcare, ea se rostogoleşte asemenea unui bulgăre de zăpadă pe deasupra unui strat gros de zăpadă adunând tot mai multă putere şi volum pe măsură ce se deplasează către partea de jos a unei văi adânci dintr-un masiv montan. În final, forţa teribilă a unui astfel de fenomen ajunge să distrugă tot ce îi stă în cale. Tot astfel, nemulţumirea şi îndoiala pe care le ai în suflet, pe care inerent le acumulezi în trecerea vremii, riscă oricând să distrugă structura sensibilă a afecţiunii şi minţii împietrind inima, distrugând orice ideal nobil şi orice speranţă.
Alteori, valurile schimbării din jurul tău ajung să depăşească pragul a ceea ce poţi suporta, iar interiorul tău se revoltă într-o sforţare supremă de a opri potopul nimicitor sau de a pieri o dată cu el, luptând din răsputeri să te salvezi sau să scapi ceea ce ai mai drag. Talazuri înalte de griji şi de durere vin peste tine şi nimic din ce ai învăţat nu te mai ajută, ci doar îţi dai seama că eşti teribil de singur şi fără putere.
Realitatea este că dincolo de orice înălţime se află o vale, iar după un urcuş luminos există o coborâre pe care nu o doreşti. Fluctuaţia evenimentelor vieţii uneori te poate surprinde, iar alteori vine în împlinirea celor mai sumbre aşteptări. Lumina nu de puţine ori este înghiţită de întuneric, iar ploaia urmează repede unui cer senin, care ai crezut că va dura o veşnicie. Cine a trăit la munte ştie mai bine acest lucru, dar chiar şi aşa, nu poţi să fii mulţumit cu explicaţii ce nu ţin loc de rezolvarea situaţiei defavorabile în care te găseşti sau care va veni.
Dar ce este timpul? Cum poţi transcende deşertăciunea lui? De ce natura are această atitudine schimbătoare? Cum se poate trece dincolo de clipa prezentă ce nu îţi aduce decât amărăciune?

„Doamne, Tu ai fost locul nostru de adăpost, din neam în neam. Înainte ca să se fi născut munţii şi înainte ca să se fi făcut pământul şi lumea, din veşnicie în veşnicie, Tu eşti Dumnezeu! Înaintea Ta, o mie de ani sunt ca ziua de ieri, care a trecut, şi ca o strajă din noapte.”

Însă dincolo de suportul mişcător al realităţii în mijlocul căreia trăim se află eternitatea Creatorului întregului univers. Din această perspectivă a adâncului abisal al veşniciei toate schimbările pe care le trăieşti nu înseamnă mare lucru. Dacă ai putea vedea aceasta, atunci bucuria ar lua locul întristării, fiindcă până şi suferinţa nu reprezintă decât ceva trecător. Iar dacă timpul rezolvă prin trecerea sa totul, atunci de ce să îţi mai faci griji?
Dacă nu poţi clădi decât pe nisip, atunci de ce să te mai temi atunci când lucrurile se desfac din nou în elementaritatea lor redevenind ceea ce au fost dintotdeauna şi anume nişte particule adunate temporar laolaltă. Tristeţea şi bucuria, faima şi ignorarea, toate acestea, precum şi multe altele, sunt aspecte de o clipă ale unei realităţi aflate mereu în schimbare. Nu poţi opri acest proces al facerii şi desfacerii. Nu ai cum să i te opui, însă poţi să priveşti dincolo de ele, fiindcă deasupra lor se află mereu Marele Autor, Maestrul care nu a greşit niciodată indiferent de opera pe care a realizat-o.
„Domnul împărăţeşte îmbrăcat cu măreţie; Domnul este îmbrăcat şi încins cu putere: de aceea lumea este tare şi nu se clatină. Scaunul Tău de domnie este aşezat din vremuri străvechi; Tu eşti din veşnicie! Râurile vuiesc, Doamne, râurile vuiesc tare, râurile se umflă cu putere. Dar mai puternic decât vuietul apelor mari şi mai puternic decât vuietul valurilor năprasnice ale mării este Domnul în locurile cereşti.”
Astfel, reuşeşti să înveţi lecţia trecerii şi transformării lucrurilor cu scopul unic şi precis de a-ţi dezvolta intuiţia eternului, neschimbătorului, a ceea ce nu poate fi vreodată mistuit de vreme. Şi cu cât deprinzi acest lucru mai repede, cu atât este mai bine, fiindcă în felul acesta cunoştinţa veşniciei va începe să se formeze tot mai puternic în interiorul tău înlocuind treptat mintea cea plină de griji. Acesta este un proces de durată, uneori plăcut şi extatic, dar cel mai adesea dureros şi descurajator, până când ajungi să te întâlneşti cu Marele Autor pe cărarea vieţii tale.

„Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.”

Iar dacă vei avea răbdare şi nu vei ceda revoltei ce îţi apare în suflet, atunci vei ajunge să Îl cunoşti pe Marele Autor şi să primeşti de la el darul veşniciei în inima ta care va face ca toată curgerea vieţii tale să aibă sens prin revărsarea ei în oceanul eternităţii, fiindcă în final, dincolo de orice înălţime sau vale se află mereu şi dincolo de orizont albastrul neasemuit al nemărginirii. Iar atunci gândurile pline de griji şi supărări nespuse se vor topi în conştiinţa nemuririi ce nu poate fi distrusă vreodată, asupra căreia timpul nu mai are nici un fel de putere.
„În ziua de pe urmă a sărbătorii, Isus a stat în picioare şi a strigat: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.”
Octavian Lupu