Articole CreştineResurse Spirituale, Practice şi Gratuite

Categorii

02.CULTUL MORTILOR IN CREDINTELE DE IERI SI DE AZI – autor Lori Balogh

Scris la: 9 februarie 2010

02. CULTUL  MORTILOR  IN  CREDINTELE  DE  IERI  SI DE AZI

Este impresionant sa constatam cata importanta au acordat oamenii din toate epocile si culturile tainicului subiect al mortii. Privind la vestigiile anumitor civilizatii, ni se creaza impresia ca acei oamenii  au trait mai mult pentru ceea ce urma dupa momentul mortii decat pentru viata insasi. Marile piramide egiptene ale faraonilor Keops, Kefren si Mikerinos de la Giseh, necropolele populatiilor precolumbiene din America sau impresionantul mausoleu Taj Mahal din India, ridicat de un sah in memoria sotiei sale decedate,  sunt doar cateva  exemple in acest sens.

A “calatori” printre diferitele credinte ale oamenilor legate de “taramul mortii” este o mare provocare. Este ca si cum ai intra intr-un labirint complicat, in care, la tot pasul, intalnesti cai infundate, rotiri in cerc, drumuri ingustate…

Fiecare civilizatie si-a creat propria viziune asupra a ceea ce urmeaza dincolo de pragul mormantului. Desi exista mari deosebiri intre credintele religioase legate de acest subiect, putem vorbi insa de un numitor comun al acestora: credinta cvasi-universala in nemurirea sufletului.

Din zorii umanitatii si pana in zilele erei spatiale, cultul mortilor poate fi regasit la toate popoarele, chiar daca el imbraca forme diferite.

La mesopotamieni, acest cult lua uneori forme barbare. In mormintele regale din Ur, in cadrul ceremoniei funebre, se sacrificau oameni. Intre 3 si 74 de servitori, soldati, muzicieni, curteni si femei din palatul regal , impodobiti cu bijuterii pretioase, trebuiau sa-l insoteasca pe rege si dincolo de mormant. ( 1 )

Un obicei legat de cultul mortilor si intalnit pretutindeni pe glob este cel al ingroparii alaturi de defunct a multor obiecte personale. Obiceiul era legat de credinta ca spiritul mortului ii va tulbura pe cei ramasi in viata daca ei nu au indeplinit ritualul cuvenit. In cazul in care cei vii au indeplinit corect ritualul, spiritul mortului urma sa coboare in intunecatul regat al mortilor despre care vorbeste Epopeea lui Ghilgames in finalul ei. Defunctul urma sa fie trecut peste un rau de catre un barcagiu in tara de unde nu mai exista intoarcere.

In esenta, sumero-babilonienii aveau o imagine dezolanta despre “viata” de dincolo. In imaginatia lor, aceasta era o lume fara bucurii, fara sanctiuni, fara recompense…

La vechii egipteni, cultul mortilor reprezenta cel mai important si mai spectaculos aspect al religiei lor. In mitologia egipteana, viata dupa moarte era conditionata de reunirea celor trei componente ale fiintei umane: corp, suflet ( Ba ) si vitalitate ( Ka ). Corpul fiind destructibil, reunirea celor trei componente nu era posibila decat prin imbalsamarea acestuia. Iata de ce egiptenii acordau o atat de mare importanta imbalsamarii trupurilor. A lasa un corp sa se descompuna insemna  condamnarea la moarte vesnica a defunctului.

In conceptia egiptenilor, mortul nu ramanea in mormantul sau. Fie zeita Isis, fie zeul Anubis il conducea pe defunct pe taramul mortilor. O barca il purta pana in fata lui Osiris care il judeca. Inima mortului era pusa intr-o balanta pentru a fi cantarita. O inima grea insemna ca era incarcata de multe pacate, fapt ce atragea nimicirea defunctului de catre un monstru. O inima gasita usoara la cantarire il determina pe Osiris sa-i ofere mortului viata vesnica.

Piramidele egiptene erau adevarate “fabrici de nemurire” pentru faraoni. O “carte a mortilor” continand toate indicatiile de care avea nevoie faraonul in primejdioasa calatorie spre nemurire, era redata pe peretii camerei mortuare unde era depus sarcofagul cu mumia faraonului.

“Viata” de dincolo nu era roza nici pentru hititi. Un om care jurase stramb in viata, era destinat ca dincolo sa nu cunoasca niciodata odihna. Iar cel care rostise hule inaintea zeilor era pedepsit ca o vesnicie sa manance noroi si sa bea urina. Regii, dimpotriva , se puteau bucura si dincolo de privilegii, pascandu-si turmele pe campii vesnic verzi si contemplandu-si urmasii care domneau pe pamant. ( 2 )

In majoritatea culturilor orientale, grija deosebita acordata cultului mortilor se datora mai degraba asigurarii linistii celor vii, decat sa ofere bunastare celor morti. Se credea ca mortii care erau lipsiti de ritualul necesar funebru se transformau in demoni care reveneau pe pamant, hartuindu-i neincetat pe cei vii. In Siria, oamenii aveau grija sa puna pe gura defunctului o placuta de aur sau argint, pentru a impiedica iesirea spiritelor rele. ( 3 )

Persii lui Zarathustra puteau privi moartea fara teama. Insa cu o conditie: daca in intreaga lor viata au aparat cauza lui Ahura-Mazda, zeul binelui. Dincolo de mormant, vechii persi credeau in existenta infernului, a paradisului dar si a purgatoriului. Se credea ca mortii trebuie sa treaca peste un pod care ii ducea in paradis. Daca in viata au facut fapte bune, ei ajungeau la capatul podului unde ii astepta o femeie tanara si frumoasa cu care urmau sa traiasca fericiti o vesnicie intreaga. Cei care au facut rau in viata, cadeau de pe pod, in infernul aflat dedesubt, unde sufletele lor aveau sa sufere pana la sfarsitul lumii. Adancimea la care cadeau era proportionala cu multimea faptelor rele facute.

Marii pacatosi care au facut si fapte bune urmau sa sufere 12 000 ani, dupa care aveau si ei dreptul sa urce in cer. Cei care aveau mai multe merite decat greseli sufereau o pedeapsa temporara, intr-un fel de purgatoriu, pedeapsa menita sa le stearga pacatele. In finalul de istorie, trebuia sa aiba loc judecata de pe urma, cand  Ahura-Mazda va domni vesnic, iar Ahriman ( zeul raului ) va fi distrus. Va avea loc o inviere iar sufletele celor drepti vor incepe o viata noua, intr-o lume eliberata de rau, moarte, nestiinta si suferinta… ( 4 )

Pentru budisti, omul este captiv unui ciclu lung de moarte-renastere, in functie de

” karma “acumulata in timpul vietii ( faptele bune sau rele facute in viata anterioara ). Moartea nu este decat o etapa provizorie intre doua vieti traite pe pamant. Credinta in reincarnare ( metempsihoza ) este acceptata de hindusi si budisti ca o axioma. Finalul acestui ciclu nesfarsit de reincarnari este starea de “nirvana” ce este greu de definit. In general, se intelege prin “nirvana” eliberarea individului de obligatia de a renaste si “stingerea” lui ( anihilarea ) in divinitate. ( 5 )

Conform celor spuse de Herodot, geto-dacii nu se temeau de moarte. Crezandu-se nemuritori, ei credeau ca dupa moarte ei ajung la zeul suprem Zamolxes. Asadar, moartea nu era privita ca o tragedie. Dimpotriva, geto-dacii o priveau cu multa bucurie si optimism. La fiecare cinci ani, ei sacrificau un tanar geto-dac pentru a-i cere lui Zamolxes  sfat in diferitele probleme ale celor vii.

Asemenea geto-dacilor, galii nu se temeau nici ei de moarte. Credinta in reinarnare alimenta atitudinea lor senina fata de momentul trecerii in lumea de dincolo.

Celtii, traind cu 2000 de ani in urma in teritoriile Irlandei, Marii Britanii si nordului Frantei, aveau si ei o doctina bine stabilita cu privire la  moarte. Asemenea galilor, celtii credeau si ei in reincarnare, considerand ca aveau de invatat din fiecare viata traita anterior.  In timpul mortii, se credea ca sufletele isi petrec timpul meditand la lectiile vietii anterioare.

Pe 1 noiembrie, prima zi a anului nou celtic, exista o sarbatoare in care celtii isi comemorau mortii.. Ziua ii era dedicata lui Samhain, zeul mortilor. Celtii credeau ca, odata cu venirea serii, sufletele celor decedati in ultimul an erau aduse de Samhain printre oamenii vii. Era un timp plin de primejdii, in care celtii aduceau numeroase ofrande si sacrificii, purtau masti si aprindeau focuri sacre.

Din aceasta sarbatoare celtica s-a nascut, in urma mai multor transformari, ceea ce astazi numim

Halloween.

Cretanii credeau si ei intr-o “lume de dincolo”, si , asemena  grecilor, ei erau foarte optimisti. Moartea ii preocupa pe cretani mai putin decat viata,  imaginandu-si “viata de dincolo” de moarte ca pe o lume plina de frumuseti si bucurii. Pentru a ajunge pe “Insula fericitilor” in care mortii urmau sa-si petreaca vesnicia, familia defunctului ii punea in mormant tot felul de obiecte personale, statuete ale sotiei , precum si o barca . Aceasta ii era necesara mortului deoarece drumul peste mari spre Soare-Apune, pana la Insula fericitilor, era un drum foarte lung. ( 6 )

Nici grecii nu priveau moartea ca pe o fatalitate. Fara sa ii preocupe prea mult, se poate observa la ei aceeasi seninatate vis-a-vis de problema “vietii de dincolo”. Defunctul era imbracat in alb, pe cap i se aseza o cununa de flori, iar in gura i se punea o moneda cu care sufletul lui putea sa-l plateasca pe Charon, luntrasul care il va trece peste raul mortilor, Styx. Alaturi de corpul defunctului se punea o turta cu miere, destinata domolirii lui Cerber, cainele-monstru care pazea palatul zeilor infernului, Hades si Persefona.

Mai mult decat soarta mortilor, pe greci ii preocupa purificarea lor si a caselor lor, dupa ce se incheiau funeraliile. Se aducea apa din anumite izvoare sacre cu care era stropita casa defunctului, in timp ce familia trebuia sa indeplineasca o serie de ceremonii de purificare. ( 7 )

Etruscii, vechii locuitori ai Italiei, aveau la inceput o viziune optimista asupra mortii. Pana in secolul al 4-lea i.Chr., ei credeau ca geniile inaripate blande smulgeau din lumea pamanteasca sufletele si le conduceau in fata stapanei “lumii intunericului”, Turan. Odata cu inceputul decaderii puterii Etruriei, viziunea optimista asupra mortii s-a schimbat radical intr-una obsedata de tristete, chinuri si intunecime, in care geniile feminine stateau nepasatoare langa morti, cu Cartea soartei in mana si agitand amenintatoare torte aprinse. Doi demoni brutali si inspaimantatori pazeau intrarea in imparatia subpamanteana a mortilor. ( 8 )

In islamism, moartea este privita ca o amorteala ( “sakra” ) pe care nu o poti invinge. Odata ce omul este ingropat, perioada pana la inviere i se va parea foarte scurta. In clipele de agonie, muribundul trebuie asistat de o ruda sau un prieten care sa-i repete acestuia : “Nu exista alt dumnezeu decat Allah.” Se crede ca dupa ingropare, defunctul este vizitat de doi mesageri ai lui Allah , avand chipuri inspaimantatoare ( Nakir si Munkar ) , care il intreaba pe acesta cine este dumnezeul lui.Pentru a fi lasat in pace pana la inviere, mortul trebuie sa repete:”Nu exista alt dumnezeu decat Allah.”

Musulmanii cred ca in momentul mortii, cel in cauza il vede pe ingerul mortii, Azrial, cum ii trage sufletul pe gura, fara durere, pentru ca apoi acesta sa fie incredintat altor doi ingeri albi care vor duce sufletul in primul cer. Acest cer este prima si cea mai de jos etapa , inainte ca sufletul sa parcurga succesiv cele sapte ceruri pana sa ajunga in prezenta lui Allah. ( 9 )

La popoarele nordice, “taramul mortilor” era impartit in functie de modul in care un om isi incheia viata. Cei care mureau vitejeste in lupta ajungeau intr-un taram edenic ceresc, escortati pana acolo de walkirii. Cei rapusi de boala sau de batranete ajungeau pe un alt taram numit Helheim, condus de zeita Hel. In sfarsit, mai exista un taram pentru cei inecati, guvernat de zeita Ran si aflat pe fundul oceanului. ( 10 )

La azteci ( vechii mexicani ), ceremoniile de inmormantare erau deosebit de fastuoase. Se tinea cont de conditia sociala si materiala a defunctului. Razboinicii, cei sacrificati in cadrul ceremoniilor religioase, batranii care raspundeau de treburile obstesti si cei morti in razboaie erau privilegiati. Defunctul era imbracat in haine scumpe, era asezat in pozitie ghemuita iar alaturi i se puneau tot felul de obiecte de uz personal. Pe cap i se aseza o masca cu rolul de a impiedica sufletul sa iasa pe gura.

Venind mai aproape de noi, iata un rezumat al conceptiilor crestine cu privire la “viata de dincolo” asa cum e redat de enciclopedia libera Wikipedia:

„In traditia biblica, primul om, Adam era la inceput nemuritor, dar a primit moartea drept pedeapsa de la Dumnezeu pentru ca a cazut in ispita. Adam a trebuit sa se intoarca in pamant, adica in materia din care a fost creat (“Pamant esti si in pamant te vei intoarce” – Facerea 3:19). Moartea nu este considerata in Vechiul Testament un sfarsit, ci exista posibilitatea invierii, si este asociata cu “somnul” (Iov – 3:13), ceea ce implica o trezire la Judecata de Apoi. In Noul Testament nu apare o noua filosofie despre moarte. Aici se mentioneaza clar ca sufletul  (omul) poate fi nemuritor, mesajul Noului Testament fiind ca Iisus Hristos a invins moartea. Prin stapanirea mortii, diavolul avea toti oamenii in puterea sa, dar Iisus, jertfindu-se pentru muritori, i-a eliberat. In Biblie se spune ca “cei care cred in Fiul lui Dumnezeu nu vor muri, ci vor avea viata vesnica” (Ioan 3:16). In religia crestină exista două finalitati unde merg oamenii: Raiul ( Paradisul sau Edenul ), unde merg doar cei drepti la inviere, rascumparati prin sangele lui Iisus Hristos şi moartea definitiva fara speranta invierii. Unele culte cred in existenta Iadului ( Infernului ) unde merg pacatosii pentru chinuri vesnice. Soarta omului este stabilita dupa judecata facuta de Fiul, dupa faptele de fidelitate crestina pe care le-a facut cand era in viata. La catolici există Purgatoriul, un loc diferit de Rai şi Iad unde oamenii isi pot ispasi micile pacate după moarte. Nu exista o unanimitate universala a ceea ce presupune credinta crestina datorita influentelor credintelor locale cu radacini precrestine.” ( 11 )

Acestea sunt , pe scurt, doar cateva exemple de conceptii si credinte asupra „taramului de dincolo” ale oamenilor care au trait in cele mai diferite epoci si culturi. Dupa cum se poate usor observa, in ciuda diferentelor notabile, exista totusi un numitor comun: credinta in nemurirea naturala a sufletului, cu consecintele care decurg din ea: cultul mortilor, atitudinea fata de viata si moarte, etc.

Sa fie acesta un argument in favoarea ideii ca sufletul este intr-adevar nemuritor ? Faptul ca o idee este regasita la mai multe popoare si civilizatii nu este insa o dovada ca acea idee este si adevarata. Mai degraba este o dovada ca ideea respectiva are o origine comuna. Care este punctul de plecare comun al credintei in nemurirea sufletului ? Vom incerca sa-l identificam intr-o ocazie viitoare…

Lori Balogh

www.loribalogh.ro

Referinte:

( 1 ) Ovidiu Dramba, “Istoria culturii si civilizatiei”, vol. 1, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1985, pag. 88-89

( 2 ) Jean Deshayes, “Civilizatiile vechiului Orient”, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1976, vol. 2, pag.

62-62

( 3 ) Idem, pag. 63

( 4 ) Will Durant, “Civilizatii istorisite”, Ed. Prietenii Cartii, Bucuresti 2002, vol. 2, pag. 90-91

( 5 ) Idem , pag. 167

( 6 ) Ovidiu Dramba, “Istoria culturii si civilizatiei”, vol. 1, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1985, pag. 503

( 7 ) Idem, pag. 592-593

( 8 ) Idem, pag. 683

( 9 ) http://ro.wikipedia.org/wiki/Moarte_(mitologie)

( 10 ) Idem

( 11 ) Idem