Articole CreştineResurse Spirituale, Practice şi Gratuite

Categorii

ALEGERE SI DESTIN – autor Ion Buciuman

Scris la: 29 octombrie 2010

ALEGERE ŞI DESTIN
Pastor Ion Buciuman

Alegere si destin


Între libertatea de a dispune de sine şi neputinţa de a te împotrivi implacabilului pe care nu-l poţi controla, adevărul este undeva pe la mijloc. Tema este veche de când lumea iar confuzia va dura până la sfârşitul lumii. Aşa că merită să dăm o tură prin istorie şi dicţionare pentru a lămuri lucrurile înainte ca ele să devină ireparabile. Biblia va avea ultimul cuvânt pentru că slova ei continuă să ne lumineze într-o dilemă ca aceasta, şi merită să fie ascultată cu încredere şi dispoziţie de acţiune în favoarea propriului bine imediat şi veşnic.
Ca întotdeauna, oamenii s-au aliniat când de o parte, când de cealaltă, îngroşând fără deosebire rândurile celor disperaţi şi falimentari, pentru că aici ca oriunde, extremele conduc la neînţelegere, confuzie şi eşec. Ori, nu există durere mai mare decât să-ţi ratezi propriul destin din lipsă de cunoştinţă, pricepere, înţelepciune şi bunăvoinţă.
Dar înainte de a porni în sejur prin această istorie, să lămurim mai întâi cele două noţiuni. În contextul acestui capitol, destinul este cuvântul care exprimă convingerea că parcursul unei vieţi este dinainte stabilit iar finalitatea ei nu poate fi modificată sub nici o forma. Alegerea este expresia libertăţii cuiva de a-şi stabili singur şi suveran pe sine, drumul pe care vrea să meargă, cu asumarea tuturor responsabilităţilor care decurg din această decizie personală. Definite astfel, cele două noţiuni se exclud reciproc. Acest capitol încearcă totuşi să negocieze o poziţie intermediară unde este loc şi pentru datus-ul implacabil şi pentru alegerea personală. Ori, aşa stând lucrurile, în final, cele două vor fuziona dând o nouă semnificaţie noţiunii de destin.

Babilonieni, greci şi romani
După cum spune poemul epic al creaţiunii: Enuma elish, babilonienii credeau că Marduc este zeul luminii şi al vieţii, el a făcut lumea şi oamenii şi el stabileşte cursul fiecărei vieţi cu tot ceea ce cuprinde ea, fie bun sau rău. Nimeni nu se poate abate de la ceea ce îi este scris. Faima acestui zeu a ajuns aşa de mare încît pentru a-l venera, închinătorii săi i-au atribuit nu mai puţin de 50 de nume diferite, după care s-au oprit la unul singur: Bel, adică: Domnul.
La vechii greci, forţa destinului era reprezentată de o zeitate tainică binară care stabilea încărcătura de bine sau rău a vieţii fiecărei fiinţe inclusiv acea a zeilor în frunte cu Zeus însuşi. Se pare că deşi Zeus conducea toate afacerile lumii oamenilor şi a zeilor, Moisa şi Moira erau mai puternice decât el, stabilindu-i destinul.
În reprezentările picturale ale vremii, ursitoarele erau reprezentate prin două urzitoare, Clotho care deapănă firul vieţii de pe fusul magic, şi Lachesis cea care deţine şi distribuie sorţii fiecărei vieţi. Ele sunt ajutate de Atropos, Cel Neînduplecat şi inexorabil care mânuieşte foarfeca cea aprigă gata să taie firul existenţei exact în momentul hotărât.
Când romanii au cucerit Grecia iar cultura greacă i-a cucerit pe romani, Zeus a fost rebotezat ca Jupiter iar Moira, ursitoarea cea rea, a fost adoptată ca Fatum.
Se pare că cei din vechime considerau demersul lucrurilor ca fiind prescris iar prezentul nu era altceva decât momentul de timp în care destinul se relizează fără putinţă de împotrivire, intervenţii sau modificări.
De-a lungul istoriei gândirii umane, noţiunea de destin a avut de-a face mai întâi cu religia, apoi cu filosofia iar în cele din urmă cu gândirea ştiinţifică pozitivă.

Apoi, vremea filozofilor
Aristotel consideră destinul ca o forţă oarbă care mişcă lumea într-o direcţie prestabilită şi iniţiată de impulsul primar. Seneca merge mai departe şi afirmă că în spatele fiecărei cauze este o altă cauză care o precede şi că o ordine universală determină mersul tuturor lucrurilor, atât publice cât şi private.
Stoicii sunt primii care îndrăznesc să afirme că în această determinare implacabilă există totuşi unele detalii care depind de voinţa omului, dar aceasta nu are valoare efectivă decât numai la nivelul trăirilor subiective, şi nici acolo, nici chiar propriile mădulare nu ascultă de această voinţă personală care ar îndrăzni să se opună mişcării destinului.
Pe această bază aşează Descartes noţiunea de Fatum atunci când afirmă că mersul lucrurilor este determinat de legi matematice. Cu această ocazie termenul de destin capătă un sens ştiinţific pozitiv. Aceasta este gândirea carteziană care stă la baza ideilor filozofice şi ştiinţifice moderne. Potrivit acestui model, acţiunile prezente sunt rezultatul unor cauze şi condiţii furnizate de trecut. Astfel s-a născut şi dictonul că „nimic nu se câştigă, nimic nu se pierde, totul se transformă”. Altfel spus, determinismul modern nu este altceva decât destinul antic rebotezat, adică altă Mărie cu aceiaşi pălărie.
Dar lucrurile încă nu s-au oprit aici. Claude Bernard, face un pas şi mai departe şi dezvoltă conceptul de determinism mecanicist propunând termenul de determinism finalist pentru a explica de ce sensul lucrurilor şi a întregii noastre existenţe tinde spre o anumită finalitate. Cu alte cuvinte, este lesne de înţeles că viaţa trebuie să aibă un scop şi un rost fără de care nu ai nici un motiv să trăieşti, singura alternativă rămâne suicidul. Mulţi au şi făcut-o iar alţii se pregătesc să le urmeze exemplul.

Cum este cu Predestinaţia?
Care Predestinaţie? (răspundem noi) Simplă sau Dublă? În teologia creştină se vorbeşte despre predestinaţie ca despre hotărârea predeterminată a lui Dumnezeu prin care destinul vieţii oamenilor este stabilit în mod implacabil şi fără putinţă de revizuire. Cei mai mulţi susţinători ai acestei învăţături nu resping ideea liberului arbitru. Ei afirmă că numai destinul veşnic al oamenilor este deja stabilit, acţiunile personale ale individului sunt liber alese, dar ele nu modifică absolut cu nimic hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu. În mod obişnuit, teologii predestinaţiei adoptă una din cele două variante ale doctrinei ei: Predestinaţia Simplă sau Predestinaţia Dublă.
Invăţătura Predestinaţiei Simple afirmă că toţi oamenii sunt aleşi pentru mântuire fara ca ceva anume din viaţa oamenilor să-L influenţeze pe Dumnezeu când face o asemenea alegere. In acest sens este citat textul din Romani 8,29-30 şi cel din Efeseni 1,4 unde se afirmă că Dumnezeu ne-a ales la mântuire, înainte de întemeierea lumii.
Jean Calvin a fost cel care face observaţia că în ciuda acestei alegeri, unii se vor pierde şi pentru a face lumină (credea el) în aceasta chestiune el afirmă că şi cei pierduţi se vor afla de fapt în iad tot datorita predestinării divine. El credea că atât mântuirea cât şi pierderea veşnică se realizează numai şi numai datorită hotărârii divine luate înainte de întemeierea lumii. Preluând ideia lui Augustin din secolul V, el stipulează în Institutiones, 3.21.5 după cum urmează: „Noi numim predestinaţie hotărârea veşnică a lui Dumnezeu prin care El determină în Sine Insuşi, ceea ce vrea El să devină fiecare fiinţă umană. Pentru că oamenii nu sunt creaţi să fie la fel: unii sunt daţi nimicirii veşnice fără drept de apel iar alţii sunt aleşi implacabil pentru viaţă veşnică.”
Prin secolul XVII, teologul protestant olandez, Arminius îl critică vehement pe Calvin pentru varianta predestinaţiei la nimicire, aducând in mod serios în discuţie rolul liberului arbitru, sau a alegerii personale. In general, teologii protestanţi care au urmat, nu au dat prea mare importanţă teologiei dublei predestinaţii a lui Calvin. Este meritul lui Karl Barth, teolog elveţian ca şi Jean Calvin, să facă ordine în această privinţă, în plin secol XX. El afirmă că Dumnezeu a ales prin Isus Hristos întreaga omenire să fie mântuită. Astfel toţi oamenii sunt predestinaţi pentru mântuire.

Dilema continuă
Dacă este să dăm crezare spuselor lui Karl Barth, şi nu avem motive să punem la îndoială învăţăturile lui, atunci de ce vorbeşte Scriptura despre aşa de mulţi oameni care merg pe calea cea largă şi vor fi în mod iremediabil şi inevitabil pierduţi? Ce sens mai are învăţătura despre judecată potrivit căreia destinul veşnic este stabilit în funcţie de faptele şi sau cuvintele noastre, dacă Dumnezeu a stabilit deja de mult pe cine să mântuiască? De ce să mai lupte cineva lupta cea bună dacă izbânda a fost deja stabilită? Pentru ce să mai jertfeşti şi să mai renunţi pentru credinţă când ceea ce faci nu mai poate influenţa sfârşitul lucrurilor?
Pentru a aduce lumină în aceasta permanentă dilemă trebuie să ne întoarcem şi să acordăm spaţiu corespunzător şi conceptului de voinţă liberă sau liber arbitru.

Hai să auzim şi despre liberul arbitru!
Mai întâi, să ne aducem aminte că ideea de voinţă liberă presupune capacitatea cuiva de a lua decizii fără să fie constrâns ori restricţionat nici de condiţii preexistente şi nici de decizii divine prealabile. In consecinţă, actul voinţei libere devine el însuşi o cauză şi nu un efect a unei alte cauze. Ea eludează legea cauzei şi efectului. Această poziţie extremă mai este cunoscută şi ca doctrina libertăţii absolute. Ea este la modă în filozofie, etică şi teologie. De cealaltă parte stă determinismul care presupune că deciziile noastre nu sunt chiar aşa de libere precum am dori sau am crede. Ele sunt influenţate serios de pasiuni, dorinţe, condiţia fizică sau starea sufletească de moment, precum şi de cauze externe pe care nu le putem controla şi ele nu se subordonează nici chiar previziunii noastre, darămite voinţei noastre.

Filosofii spun
Reprezentanţii metafizicii au simţit nevoia să clarifice natura cauzei ultime şi relaţia omului cu natura şi întreg universul. Unii s-au şi grăbit deja să afirme că din moment ce lumea este guvernată de realităţi supuse legilor şi raţiunii matematice, ar trebui să admitem că la capătul seriei de cauze şi efecte trebuie să fie o Cauză Primară pe care unii o numesc Dumnezeu, iar alţii Ii spun Sublimul, pur şi simplu.
In acest context, ideea extremă de liber arbitru a făcut să apară o dilemă foarte serioasă. Dacă voinţa liberă nu se supune legii cauzei şi efectului, atunci ea distruge ordinea matematică a universului. Nici până acum această neconcordanţă nu a fost rezolvată în mod satisfăcător. Intre teologi şi filozofii creştini a început să circule faimoasa poveste a „măgarului lui Buridan”. Se spune că un măgar a murit de foame între două căpiţe de fân pentru că nu a reuşit să se hotărască pentru niciuna dintre ele întrucât ambele erau absolut egale din toate punctele de vedere. Morala acestei pilde vrea să spună că încercarea de a sta la echidistanţă faţă de două teorii care se exclud reciproc este mortală.
Pe de altă parte, gânditorii filozofiei etice au avut probleme serioase cu exerciţiul voinţei libere şi astfel s-au împotmolit în stabilirea noţiunii de bine şi rău precum şi a judecăţii morale. Din punctul lor de vedere, dacă cineva nu este liber să aleagă, atunci care mai este valoarea morală a alegerii sale? Ori o alegere fără valoare morală îl face pe subiect iresponsabil. Incercând să iasă la lumină aceşti filozofi au adoptat o multitudine de poziţii intre cele două extreme: libertate absolută şi determinism total.

Teologii cred
Pentru teologi apare o sursă suplimentară de stres prin acceptarea omniscienţei şi omnipotenţei divine. Acest aspect pare să-i împingă chiar mai mult ca pe filozofi, în braţele doctrinei predestinaţiei. Dar lucrurile se complică şi mai mult atunci când teologii introduc în discuţie datoria şi responsabilitatea personală a credinciosului de a se păzi neîntinat de păcat şi a se lupta pentru dreptate şi adevăr şi de a face fapte bune.
Augustin şi predecesorii săi spirituali cred în predestinaţie chiar în predestinaţia dublă. Dar vine Pelagius, un călugăr englez din secolele IV-V care incearcă să rezolve dilema mântuirii aducând în discuţie libertatea fiecărui individ de a primi sau respinge calea rânduită de Dumnezeu pentru salvarea sa din păcat. Augustin crezuse că libertatea este un dar al harului divin. Teologii catolici care au urmat, au încercat să explice lucrurile vorbind despre harul anticipat sau preventiv pentru a lămuri dilema voinţei libere. Potrivit acestui mod de gândire, Dumnezeu acordă tuturor oamenilor harul prealabil care îi face să aleagă să rămână în harul Său mântuitor.
Reformaţiunea timpurie redeschide dosarul predestinaţiei situându-se clar în favoarea ei şi împotriva voinţei libere. Catolicii consideră această vedere ca fiind culmea ereziei, astfel că la Conciliul din Trent din secolul VI, sunt condamnaţi toţi cei care neagă învăţătura voinţei libere. Dar mai târziu, înşişi catolicii francezi încearcă o nouă soluţie prin Bossuet care spune că precunoaşterea divină şi voinţa liberă sunt două adevăruri divine care trebuie acceptate împreună, chiar dacă ele nu se pot lega prea bine din punct de vedere logic.

Cum se gândeşte astăzi?
Filozofilor raţionalişti din secolele XVII-XVIII, care erau un fel de psihologi încă nedeclaraţi, le venea greu să recunoască stiinţific existenţa şi exerciţiul voinţei libere. Măsurătorile şi evaluările lor îi conduceau mai degrabă la determinism. Cu timpul însă, lucrurile s-au schimbat când cercetători existenţialişti în frunte cu Abraham Maslow au pus în evidenţă faptul că mintea omului este în măsură să nască idei absolut impredictibile pe baza legilor stiinţifice generale. Foarte bine, au spus ei. Aceasta este voinţa liberă despre care se tot vorbeşte atât. Această spontaneitate recunoscută a creierului uman a condus pe cercetători să inventeze o nouă teorie şi anume aceea a autodeterminării. Pe acestă bază se acceptă faptul că fiinţa umană este conştientă de faptul că ea are capacitatea de a hotărî responsabil şi de a face judecăţi morale pertinente.

Dar Fatalismul ce mai este?
Ideea de bază a fatalistilor vine de la începuturile omenirii şi se concentrează în jurul ideii de Fatum, adică finalitate fatală. Fatalismul este altceva decât determinismul, şi este mai mult decât atât (?) predestinaţia. Fatalismul consideră cursul actual al lucrurilor ca fiind prestabilit de o instanţă tainică care nu se supune nici măcar legii cauzei şi efectului, aşa cum cred determiniştii. Orientul în general, şi lumea musulmană în special este marcată de un fatalism avansat şi paralizant. În ciuda oricăror aşteptări, acest spirit cuprinde din ce în ce mai mult lumea aşa-zis modernă şi post modernă. Interesul pentru mersul astrelor şi toate formele de prezicere încearcă să pătrundă în lumea fatidică şi ascunsă aflată în spatele realităţii. Teama de necunoscut, nesiguranţa şi imprevizibilul asaltează sufletul omenesc producând disperare şi eşec.

Ce zice Dumnezeu la toate acestea?
Este foarte interesant că toate aceste teorii despre care am vorbit nu sunt altceva decât încercări de a lămuri lucrurile lăsând pe Dumnezeu deoparte. Dumnezeu continuă să le poarte de grijă tuturor indiferent de modul lor de gândire, nădăjduind că vestea cea bună a Evangheliei va fi acceptată într-o zi.
Dacă deschidem Scriptura în Apocalipsa capitolul 5 începând cu primul verset vedem pe Dumnezeu care şade pe scaunul de domnie şi are în mână o carte purtând şapte sigilii. Un neavizat ar spune: Aceasta este cartea destinelor oamenilor şi a destinului omenirii. Şi ar avea dreptate. Aceasta este cartea destinului tragic al neamului omenesc. Dar lucrurile nu se opresc aici, chiar dacă Ioan este disperat de moarte văzând toate acestea. Vine un bâtrân din cei 24 care sunt de faţă şi-i spune marea veste: „Nu plânge: Iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei”. (Apoc. 5,5)
Acum scena se umple de bucurie şi neţărmurită laudă. Motivul este că Mielul lui Dumnezeu care a fost junghiat a reuşit să rupă chiotorile marasmului fatidic în care neamul omenesc era cufundat şi să dea un viitor şi o speranţă neamului omenesc.
La întemeierea lumii, Dumnezeu ştia deja cum o să decurgă istoria umană. El ştia deja cine vor fi cei scrişi pentru mântuire. Ceea ce este absolut original în teologia mântuirii este că numele din Cartea Vieţii nu sunt scrise fără acordul celor în cauză. Numai pe baza propriei lor decizii, deci a voinţei lor libere, se săvârşeşte acest lucru.
Vom introduce în acest moment al demersului nostru, termenul de providenţă. Providenţa este întreaga purtare de grijă care crează o infinitate de ocazii şi situaţii pe care voinţa noastră liberă să o poată fructifica. Faptul că Dumnezeu ştie mai dinainte deciziile noastre nu ne împiedică şi nici nu ne influenţează în acest proces care este destul de complicat, în ultima instanţă.

Şi atunci ce mai este destinul?
În acest context nou, destinul este rezultatul prevederii divine potrivit căruia, toţi oamenii au fost rânduiţi pentru mântuire combinat cu voinţa noastră liberă prin care acceptăm această prevedere plină de har şi hotărâm şi reafirmăm hotărârea noastră de a fi de partea lui Dumnezeu şi a cauzei Sale. Pentru cei ce se învrednicesc la un asemenea act de responsabilitate, Dumnezeu face posibilă parcurgerea întregii căi până la finalul glorios în împărăţia slavei. Meritele nu vor fi niciodată ale omului mântuit ci ale lui Dumnezeu care lucrează această mântuire. Dar ale noastre vor fi luptele, disperările şi binecuvântările care decurg din exercitarea voinţei noastre libere.
Tot destin este şi rezultatul alegerilor noastre greşite în ciuda luminii primite, atât cât a fost ea. Destin este şi revolta noastră pe faţă sau subtilă faţă de voinţa lui Dumnezeu făcută nouă cunoscută în felurite chipuri şi în nenumărate ocazii.
Cu alte cuvinte, destinul este ceea ce hotărâm noi. Dumnezeu va respecta şi va asigura tot ceea ce trebuie  pentru ca decizia noastră să se realizeze. Sacrificiul suprem al Mielului lui Dumnezeu este preţul nespus de mare pe care Tatăl l-a achitat deja în vederea iertării, refacerii şi transformării noastre din nişte condamnaţi la ruină la fiinţe libere şi desăvârşite în împărăţia iubirii Fiului Său.
În caz de pierdere, şi aceasta nu poate fi decât tot aşa de veşnică precum veşnică este mântuirea, Dumnezeu va fi îndreptăţit în întreaga Sa procedură cu fiecare pentru că El a sigurat condiţii dar care au fost refuzate şi nesocotite. În acest context ne întrebăm împreună cu apostolul: „cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare”. (Evrei 2,3)
În ultimă instanţă, întreaga suflare se va prosterne în faţa scaunului de domnie al lui Dumnezeu excamând: „Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule, Atotputernice! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al Neamurilor! Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti Sfânt, şi toate Neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate!” (Apocalipsa 15,3.4)

În loc de concluzie
„Dumnezeu a oferit un loc în marele Său plan fiecărei naţiuni şi fiecărui om. Corectitudinea oamenilor şi a naţiunilor este măsurată după firul cu plumb aflat în mâna Celui care nu grşeşte niciodată.Toţi îşi hotărăsc destinul prin propria alegere, iar Dumnezeu domneşte peste toţi pentru împlinirea scopurilor Sale.”  – Educaţie, p.141,142, ed 2001.
Bibliografie:
La Grande Encyclopedie, Paris, –
Microsoft Encarta Reference Library 2003