Articole CreştineResurse Spirituale, Practice şi Gratuite

Categorii

Despre relatii si suferinta

Scris la: 29 octombrie 2010

Despre relaţii şi suferinţă

Există în noi o dorinţă incredibilă după certitudini! Vrem să avem ACUM totul: feririre, siguranţă, bunăstare. Dumnezeu vede, însă, altfel lucrurile. Da, şi El vrea să ne vadă fericiţi, dar mai mult decât atât, vrea să creştem, să ne apropiem tot mai mult de El. Şi uneori, acest lucru nu e posibil decât prin suferinţă.

Dar poate ne întrebăm: de ce trebuie neapărat să sufăr? De ce îngăduie Dumnezeu să trec prin situaţii de criză? Nu mă pot dezvolta  şi altfel pe plan spiritual? Exemplul următor (cam siropos) ne poate da un răspuns.

O fată cunoaşte un băiat şi se îndrăgosteşte de el. Ar fi putut să mai aştepte să îl cunoască mai bine, dar n-a făcut-o. Cei doi intră într-o relaţie destul de ciudată – nu sunt nici cuplu, nici amici – deoarece băiatul mai cunoaşte alte câteva fete drăguţe şi îi e incredibil de greu să se hotărască pe care să o aleagă. Trec câteva luni, iar fata e tot mai dezorientată. E evident că băiatul o ţine la distanţă, dar nici nu o lasă să scape. În plus, cu trecerea timpului încep să se vadă tot mai multe diferenţe între cei doi, pe toate planurile… „Poate nu suntem chiar aşa de potriviţi”, gândeşte fata. Parcă şi în umblarea ei cu Dumnezeu lucrurile devin tot mai tulburi. Şi chiar acum apare picătura care umple paharul: băiatul îi dă de înţeles că ar cam vrea să fie lăsat în pace. Gata! Fata se decide să termine cu relaţia asta! Îi spune şi lui despre hotărârea ei, dar nu pare să-l afecteze foarte mult. Şi aşa trec alte câteva luni, după care băiatul începe să o caute din nou. Doar că de data asta e altfel… Transparent, hotărât, merge pe o singură carte. Dintr-odată, fata descoperă că nu mai e atât de hotărâtă ca înainte. Înţelesese că relaţia nu e indicată. Avea motive raţionale care o conduseseră aici. După toate aparenţele, Providenţa confirmase aceste motive. Dar acum, toate aceste lucruri încep să i se şteargă din minte. Vechile răni se deschid; se simte groaznic de fiecare dată când trebuie să îl evite, pentru că ştie cum se simte el. Şi cât de uşor ar fi să mai încerce odată; să-i facă şi lui şi ei „un bine”… Şi totuşi, motivele pentru refuz rămân. Nu e asta suferinţă? Ce anume a dus aici? De ce îngăduie Dumnezeu suferinţa în asemenea situaţii?

Încercam să găsesc răspunsul la această întrebare, când am ajuns cu studiul la rând în dreptul unui pasaj foarte ciudat din Biblie: Deuteronom 13: 1-3:

Dacă se va ridica în mijlocul tău un proroc sau un visător de vise care-ţi va vesti un semn sau o minune,
şi se va împlini semnul sau minunea aceea de care ţi-a vorbit el zicând: Haidem după alţi dumnezei, dumnezei pe care tu nu-i cunoşti, şi să le slujim!  să n-asculţi cuvintele acelui proroc sau visător de vise, căci Domnul, Dumnezeul vostru, vă pune la încercare ca să ştie dacă iubiţi pe Domnul, Dumnezeul vostru, din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru.

Ce legătură are acest text cu întrebarea mea? Păi proorocul mincinos poate reprezenta relaţia respectivă. În ea chiar există sentimente adevărate: amândoi ţin unul la altul (minunea proorocului se împlineşte)! Cu toate acestea, rămân motivele raţionale: e clar că cei doi nu se potrivesc (în pasajul respectiv, e vorba de porunca a II-a din Decalog, care interzicea închinarea la alţi zei indiferent dacă sunt produse minuni sau nu). În fine, de ce îngăduie Dumnezeu ca cei doi să sufere? Ca să-i încerce; ca să-i înveţe ceva ce le va fi mai târziu de folos. Asta nu e tot; pasajul continuă (Deuteronom 13: 6-9):

Dacă fratele tău, fiul mamei tale, sau fiul tău, sau fiica ta, sau nevasta care se odihneşte la sânul tău, sau prietenul tău pe care-l iubeşti ca pe tine însuţi, te aţâţă în taină, zicând: Haidem, şi să slujim altor dumnezei! dumnezei pe care nici tu, nici părinţii tăi nu i-aţi cunoscut,
dintre dumnezeii popoarelor care vă înconjoară, lângă tine sau departe de tine, de la o margine a pământului până la cealaltă, să nu te învoieşti şi să nu-l asculţi; să n-arunci spre el o privire de milă, să nu-l cruţi, şi să nu-l ascunzi.

Asta răspunde şi mai direct întrebărilor fetei. Poate ţine cu adevărat la persoana respectivă, dar are motive serioase să creadă că lucrurile n-ar merge între ei (asta nu înseamnă cu ea e bună şi el e rău; relaţia e cea care nu trebuie “cruţată”, “ascunsă” etc. Nu persoana!). Esenţa e următoarea: dacă vezi că relaţia nu e bună, termin-o, indiferent cât de apropiaţi sunteţi.

  • Dumnezeu ne cunoaşte deplin. Dacă suntem dispuşi să Îi cerem sfatul, El ne va arăta ce avem de făcut. Iar dacă El spune „NU”, e înţelept să Îl credem pe cuvânt, fiindcă oricum mai devreme sau mai târziu tot vom ajunge la vorba Lui. Doar că atunci, suferinţa va fi mult mai mare, şi poate situaţia – fără ieşire (după 20 de ani de căsătorie, cei doi în sfârşit se prind ce mare greşeală au făcut etc…). Privind astfel lucrurile, Dumnezeu îngăduie din milă o suferinţă mai mică, pentru a evita alta mai mare.
  • Şi în sfârşit, suferinţa ne pregăteşte pentru viaţă. Poate că, peste ani, fata din poveste va avea o familie; la un moment dat, poate, va apărea riscul să se ataşeze de altcineva decât de soţul ei. Şi în acel caz va descoperi că sentimentele sunt reale; iar în relaţia cu soţul sunt numai dificultăţi. Ce va face? Va urma principiul, sau sentimentul? Pentru o asemenea situaţie, întâmplarea de acum, trecută cu bine, ar putea-o pregăti de minune.

Sursa: busolasprecer.wordpress.com