Dumnezeu sau Darwin?
De curând, The New York Times a readus în atenţia publicului unul din evenimentele anului 2007: Prima conferinţă de Geologie creaţionistă , ţinută în Statele Unite. Articolul, în ciuda abordării uşor amuzate, transmitea o notă de îngrijorare: „Geologii creaţionişti sunt acum destul de numeroşi pentru a umple o sală mare de şedinţe şi destul de educaţi ca să ştie că, contestând erele geologice, ei atacă chiar stâlpii centrali din domeniu…”
De cealaltă parte a Atlanticului, Consiliul Asociaţiei pentru Educaţia Ştiinţei din Marea Britanie promulga alarmat, în octombrie 2007, o declaraţie fermă de repudiere a predării creaţionismului în şcoli.
Citat: „Dezbaterea privitoare la creaţionism şi evoluţionism, odată foarte pregnantă în America, azi se extinde global, cu repeziciune.” (The Economist, 21 aprilie 2007)
Clone europene
Strigătul de alarmă, venit din partea comunităţii ştiinţifice evoluţioniste, semnalează un fenomen neaşteptat: că, la mai bine de un secol de dominaţie darwinistă, ideile creaţioniste devin tot mai populare. O spun şi statisticile: Un sondaj Ipsos Mori solicitat de BBC în idanuarie 2006 pentru postul TV Horizon, a scos la iveală o că doar 48% din britanici acceptă teoria evoluţiei; în schimb, 39% cred în creaţionism sau în teoria proiectului inteligent , iar 44% cred că ambele teorii trebuie să fie învăţate în şcoală drept alternative.
Dacă şcolile creştine independente din Marea Britanie predau deja de 30 ani teoria proiectului inteligent, astăzi o seamă de şcoli de stat, printre care unele cu renume, sunt în procesul insertării creaţionismului în programa biologiei, ca alternativă / complement al teoriei evoluţioniste.
Când un grup de intelectuali, intitulat „Adevăr şi ştiinţă” , a distribuit şcolilor un set de materiale didactice creaţioniste, cca. 60 de şcoli de stat şi-au declarat adeziunea şi intenţionează să le includă în curriculum, ca surse complementare pentru predarea biologiei .
Chiar şi „Autoritatea naţională pentru calificări şi curriculum” din Marea Britanie apreciază că discutarea Proiectului inteligent sau a Creaţionismului poate avea loc în clase, cel puţin „pentru a conştientiza pe elevi de controversa ştiinţifică dintre evoluţionism şi creaţionism” .
Iată, acesta este cadrul alarmant în care, la 5 octombrie 2007, Consiliul Europei (CE) a hotărât, cu un vot de 48 la 25, să ceară guvernelor să exercite o împotrivire fermă predării creaţionismului ca disciplină ştiinţifică. În acelaşi document, CE a menţionat alte 13 ţări de pe bătrânul continent care cunosc o revenire a gândirii creaţioniste, alături de Marea Britanie.
De regulă, exhibiţia forţei este simptomul nesiguranţei şi al inferiorităţii. Dacă-i adevărat că ideea creaţionistă este căzută în desuetudine şi sortită dispariţiei, de ce este nevoie de braţul puterii? Oare n-ar fi cel mai convingător lucru să prezinţi evoluţionismul – „adevărul de necontestat” – în contrast maxim, faţă în faţă cu „rătăcirea”, cu creaţionismul?
Sau, dimpotrivă, nu cumva articularea drastică a interdicţiei ascunde o altă stare de fapt, anxiogenă? În fond, cât „adevăr” şi cât „de necontestat” este darwinismul?
De la clar – spre obscur
Darwinismul s-a născut din euforia raţionalismului mecanicist al sec. XVIII-XIX. Concepţia sa, că lumea este rezultatul evoluţiei unei singure celule vii, ca urmare a unui proces orb de mutaţii genetice întâmplătoare şi filtrate de selecţia naturală, conferea simţământul de coerenţă şi soliditate. Constanta dezvoltare a cunoştinţei a erodat însă sistemul monolit la mai toate nivelurile, darwinismul trebuind să fie continuu reşapat sau reconceput. Aşa s-au perindat noi feţe: „neo-darwinismul” (Weissman, 1893), „teoria genetică a populaţiilor” (Fischer, 1930), „teoria sintetică” (Mayr, Simpson, 1942), „adaptaţionismul” (Williams, 1966), „teoria neutralistă” (Kimura, 1968), „teoria echilibrelor punctuate” (Gould, Eldredge, 1972), unele mai apropiate de original, altele spre antipozi…
Cum se şi vede, evoluţionismul nu este monolitic aşa cum ar vrea să pară. Promotorii lui n-au ajuns la consens dacă ne tragem dintr-o singură „Evă mitocondrială”, sau avem strămoşi multipli; dacă evoluţia s-a făcut prin modificări lente şi gradate, sau prin transformări morfologice bruşte în timp scurt, urmate de perioade lungi fără modificări; dacă toate mutaţiile genetice sunt neutre, sau sunt negative; dacă universul nostru a apărut printr-un big-bang, sau exista din totdeauna, etc… Ceea ce la început părea simplu, se dovedeşte tot mai complicat, până la contradictoriu.
Dar nu diversitatea orientărilor este cea mai mare problemă a evoluţionismului, ci lipsa răspunsurilor la dilemele fundamentale. Iată doar câteva:
– Dilema abiogenezei: apariţia vieţii din anorganic este contrazisă de toate legile cunoscute de ştiinţă. Chiar şi vârsta convenţinală a universului – de 15-20 miliarde de ani – este, după părerea unanimă a astronomilor, mult prea scurtă pentru evoluţia spontană a genomului uman.
– Dilema entropiei – a legii a doua a termodinamicii sau a decreşterii energiei şi informaţiei într-un sistem închis. Chiar dacă am admite că universul ar fi un sistem deschis, anume că ar beneficia totuşi de o sursă de energie externă, lipsa unui mecanism al conversiei energiei şi lipsa informaţiei (a tiparului biologic) anulează şansele apariţiei vieţii din neviaţă. Conceptul de „evoluţie” s-ar putea aplica doar de la superior organizat spre dezorganizare, niciodată invers.
– Dilema antropică: condiţiile existente în univers sunt covârşitor de contrare apariţiei vieţii. Cum să fi apărut subit toate condiţiile extrem de complexe favorabile vieţii? Evoluţia nu poate explica la nivel teoretic această colosală improbabilitate.
– Dilema sistemelor ireductibile: Ochiul, de ex., funcţionează numai în prezenţa tuturor elementelor care-l compun. Evoluţia, însă, presupune un proces lent al paşilor mărunţi, în care se păstrează doar mutaţiile care se dovedesc imediat funcţionale. Dar elementul incomplet dezvoltat nu este funcţional, deci nu putea fi păstrat.
– Dilema oxigenului: dacă oxigenul ar fi precedat apariţia vieţii, el ar fi distrus prin oxidare orice moleculă organică înainte de a putea produce viaţa. Iar dacă oxigenul ar fi fost lipsă, radiaţiile ultraviolete, în absenţa unui ecran protector ozon (O3) ar fi distrus moleculele de amino-acid.
…Dar mai sunt o multitudine de probleme, printre care lipsa verigilor intermediare şi existenţa para-conformităţilor… Se credea că Archeopterix ar fi forma de tranziţie dintre reptilă şi pasăre. În 1983, dr. Sankar Chatterjee, profesor la Texas Tech University a descoperit într-un strat al triasicului târziu din Texas câteva fosile de pasăre autentică, Protoavis texensis, care precede cu 75 milioane ani pe Archeopterix şi se afla într-un stadiu evolutiv mult mai dezvoltat. Concluzia: păsările coexistau cu dinosaurii şi, deci, n-au evoluat din aceştia! Şi-atunci…?
„Ştiinţă”? – sau doar „filosofie”?
Dacă evoluţionismul nu mai este atât de sigur, mai poate fi el numit „ştiinţă”? După definiţie, ştiinţa este „sistemul de cunoştinţe privind adevărurile generale aparţinând *lumii fizice şi care sunt *operate de legi generale; cunoştinţele ştiinţifice sunt obţinute şi testate prin *metoda ştiinţifică: observaţie, ipoteză, predicţia testului, experiment, concluzie” .
Ştiinţa, prin definiţie, se ocupă doar de lumea fizică, nu şi de metafizic. „Existenţa sau inexistenţa supranaturalului” nu intră în competenţa ştiinţei.
Apoi, ştiinţa poate recunoaşte doar acele fenomene care se încadrează în legi generale; ea nu poate interpreta excepţiile de la regulă. Ştiinţa, prin definiţie, ignoră tot ce ţine de paraconformităţi şi miracol.
În al treila rând, cunoştinţele ştiinţifice sunt doar cele obţinute prin metoda ştiinţifică. Fenomenul „origini” – din nefericire, nu poate fi testat sub nici o formă.
Când un „guru” al evoluţionismului ateist ca Richard Dawkins afirmă că „existenţa sau ne-existenţa unui creator supranatural este o problemă ştiinţifică” , el îşi maschează aberanţa sub girul autorităţii academice, cu aroganţa celui care manipulează incultura ascultătorului. Dacă este „problemă ştiinţifică”, ar trebui să aibă instrumente ştiinţifice apte să investigheze fenomenul. Dar Dumnezeu nu face parte din lumea fizică şi nu poate fi pus sub lupă şi investigat, ca o muscă. Existenţa lui Dumnezeu este în afara abilităţii de investigare a ştiinţei.
Ştiinţa, ca şi o oală minune, este foarte bună doar pentru anumite lucruri. Ştiinţa este respectată, atâta vreme cât se limitează la partea investigabilă din lumea fizică. Când îşi depăşeşte limitele şi se aventurează în metafizic, încetează să mai fie ştiinţă şi devine „scientism”, un soi orbeţ filosofic.
Aici este şi necazul cu Darwinismul / naturalismul: el porneşte de la supoziţia că „nu există supranatural”, ceea ce este o opinie filosofică. Din nefericire, această premiză determină interpretarea faptelor ştiinţifice, dându-li-se sensul dorit. Evoluţionismul nu este ştiinţă neutră şi obiectivă şi este ridicol că darwiniştii nu-şi dau seamă de acest lucru.
În final, toată controversa „evoluţionism – creaţionism” se reduce la opţiunea filosofică: care mecanism este responsabil de existenţa lumii noastre – cel teist sau ateist? Controversa nu e o confruntare ştiinţifică, ci bătălia concepţiilor de viaţă: naturalism contra supranaturalism. Prima stipulează: „Credinţă în miracole este în contradicţie flagrantă cu faptele ştiinţifice, dar şi cu spiritul ştiinţei” A doua, conştientă de limitele minţii omului, vede supranaturalul împletindu-se cu viaţa de tote zilele. Evoluţionismul, mut faţă de marile întrebări existenţiale, se mulţumeşte cu originea întâmplătoare şi animală a omului, după zisa lui Dawkins: “Universul nostru n-are destin, nici scop, nici bine şi rău, nimic …decât o indiferenţă oarbă nemiloasă” . Creaţionismul, din fericire, înseninează orizontul, oferindu-i omului demnitatea unui destin cu finalitate.
Într-un act de sinceritate, geneticianul evoluţionist Richard Lewontin scria: „Noi luăm apărarea ştiinţei în ciuda absurdităţii evidente a multora din explicaţiile noastre, în ciuda incapacităţii ştiinţei de a-şi îndeplini angajamentele de o viaţă mai bună, în ciuda tolerării de către comunitatea ştiinţifică a unor poveşti fără acoperire, şi aceasta, pentru că am făcut un legământ aprioric cu materialismul. Nu metodele ştiinţifice sunt cele ce ne obligă să acceptăm explicaţia materialistă a fenomenelor lumii, ci, din contra, adeziunea noastră faţă de cauzalitatea materialistă ne obligă să construim instrumente de cercetare şi un sistem de concepte care să producă explicaţii materialiste, indiferent cât de contrar intuiţiei sunt ele şi cât de mistificatoare sunt pentru cei profani. Mai mult, materialismul este criteriul nostru absolut, căci nu putem accepta ca ideea de divinitate să ne calce pragul”.
Şi totuşi, există!
Dacă radiotelescopul din Arecibo, Puerto Rico, ar primi un singur semnal inteligent venind din spaţiu conţinând informaţie, am trage fără echivoc concluzia că există viaţă inteligentă în cosmos. Exact aceasta este şi concluzia la care ajunge un savant, liber de prejudecăţi materialiste, când descoperă – într-o singură celulă – mai multă informaţie decât în cele 30 volume ale Enciclopediei Britanice.
Aşa s-a construit în 1802, în mintea lui William Paley , concepţia „proiectului inteligent” („Intelligent Design”). El pornea de la o analogie: Dacă ai găsi în pustie un ceas, ai deduce că trebuie să fi existat un ceasornicar care l-a făcut: complexitatea ceasului şi utilitatea lui te-ar convinge că ceasul nu este rezultatul unor cauze neintenţionate şi neinteligente, ci e produsul unui proiectant. Nu „materia” ceasului te surprinde, ci „informaţia” din el.
Şi acesta este lucrul pe care nu-l sesizează evoluţioniştii: că, pe lângă materie, mai există şi informaţia, la fel de incomensurabilă. Aceste două domenii nu pot fi niciodată suprapuse prin nici un fel de reducţionism. De ex: Genomul uman se compune din 80.000 gene, dispuse în 3 miliarde de molecule perechi de ADN. Gena nu este un obiect, ci un pachet de informaţii. Dar, atenţie, molecula de ADN este doar mediumul, nu şi mesajul. Este ca banda magnetică a casetofonului, care reprezintă suportul material pentru informaţia care este cu totul altceva decât suportul dat. Aceeaşi bandă poate fi purtătoarea de mesaje sonore diferite. Dacă, prin absurd, materia ar avea puterea să evolueze, de unde-i informaţia? Ea nu poate avea o explicaţie materială, după cum bine ştiu informaticienii.
Informaţia şi mirabila ei sursă este ceea ce încântă pe savanţii nedarwinişti. Francis Collins, directorul „Institutului de cercetare a genomului uman” argumenta: „Constanta gravitaţională din univers, dacă ar fi mai mică în proporţie de o sutime de milionime dintr-o milionime, atunci expansiunea universului după presupusul Big Bang nu s-ar mai fi produs în aşa fel în care să apară condiţiile necesare vieţii. Dacă iei doar acest element din mulţimea de factori determinanţi ai vieţii, este foate dificil să adopţi ideea că asta s-a produs la întâmplare.”
Ideea că informaţia a apărut prin jocul întâmplării, este încumetare crasă. Luat la bani mărunţi, jocul probabilităţii te descurajează. Pentru ca un jucător de pocker să primească din prima o „quintă regală” , şansa este de 1 la 649.739 – o probabilitate nu prea favorabilă. Probabilitatea de a fi lovit de trăznet este ceva mai mare – de 1 la 576.000. Şi totuşi, câţi sunt trăzniţi? Nu prea mulţi. Acum: Probabilitatea ca universul să se fi ordonat la întâmplare în condiţii favorabile vieţii este de 1 la 100 de-mii-de-miliarde-de-miliarde-de-miliarde-de-miliarde . Condiţiile favorabile vieţii sunt atât de precise încât este imposibil să se fi produs fără mâna unui proiectant.
Nu-ţi rămâne decât fie să alegi ideea că universul este un proiect inteligent, fie – excluzând proiectantul – să speculezi că, pentru ca şansa apariţiei întâmplătoare să aibă sens, universul nostru ar trebui să facă parte (după cum vrea Dawkins) dintr-o cascadă de 300 miliarde de universuri paralele, neobservabile şi netestabile… Asta-i „pură credinţă”, zice prof. George Ellis (Univ. Cape Town).
Cei care rămân consecvenţi „briciului lui Occamus” (principiul enunţă că în cercetare trebuie să alegi explicaţia cea mai simplă şi cea mai dreaptă), admit că este mai corect să crezi în Dumnezeu, decât în acest „multivers care-ţi suceşte imaginaţia”. Surprinzător, un sondaj al revistei Nature , efectuat pe 1.000 savanţi din SUA, dezvăluie faptul că 40% dintre ei susţin următoarea declaraţie: „Cred într-un Dumnezeu care comunică intelectual şi afectiv cu omul, un Dumnezeu căruia mă rog şi aştept să-mi dea un răspuns. Prin ‚răspuns’ înţeleg mai mult decât efectele subiective şi psihologice ale rugăciunii.”
Casetă: Anthony Flew (n. 1923), professor emeritus de filosofie la Universitatea Reading (Anglia), e cunoscut ca unul dintre cei mai mari filosofi din ultima jumătate de secol. Argumentele sale pro-ateiste, mai ales volumele sale: „Dumnezeu şi filosfia” (1966) şi „Prezumţia de ateism” (1984) au înclinat spre ateism generaţii de savanţi din întreaga lume.
La 12 dec. 2004, The Sunday Time a lansat o bombă: „Prof. Flew şi-a schimbat părerea şi s-a convertit la ideea că o divinitate a creat universul.“ Recentul său volum „Există un Dumnezeu” (2007) este rezultatul convertirii sale.
În 2006, Flew, alături de alţi 11 academicieni, a semnat o petiţie către guvernul britanic, îndemnându-l să introducă teoria proiectului inteligent în şcolile publice.
Totul sau nimic
La 28 martie 2002, inspectoratul de educaţie din Cobb County, Georgia, a dispus aplicarea pe manualele de biologie de liceu a următoarei etichete: „Acest manual conţine informaţii despre evoluţie. Evoluţia este o teorie, nu un fapt, privind originea lumii vii. Acest material trebuie să fie abordat cu o minte deschisă, studiat cu atenţie şi evaluat în mod critic.”
Eticheta – deşi plină de bun simţ – transmitea un semnal lugubru: că temeliile evoluţionismului cedează. Reacţia n-a zăbovit: după doi ani de presiuni din partea „comunităţii ştiinţifice”, tribunalul a ordonat îndepărtarea etichetelor, pe motiv că „denigrează evoluţia” – singurul dumnezeu de schimb al ateismului.
La 5 noiembrie 2006, revista Time comenta: „Savanţii, iritaţi de teoria proiectului inteligent şi poate intoxicaţi de abilitatea disciplinelor lor de a cuantifica şi cartografia natura experienţei umane, îşi afirmă cu obstinaţie poziţia lor antireligioasă”.
Cel mai vocal dintre ei, Richard Dawkins de la Oxford, „ayatollah-ul” şi „marele preot al ateismului”, a lansat la începutul lui 2006, în Marea Britanie, un documentar în două episoade TV, intitulat: „Rădăcina tuturor relelor?”. Teza documentarului era că: „Religia este rădăcina tuturor relelor, în particular religia creştină… Credinţa este unul din cele mai mari rele ale lumii, comparabilă cu variola, doar că este mai greu de eradicat…” În acelaşi an, Dawkins scoate pe piaţă volumul „Înşelăciunea numită Dumnezeu” – devenit peste noapte bestseller, nr. 8 pe lista lui The New York Times.
Ochiul atent remarcă o mare ciudăţenie în titlul cărţii lui Richard Dawkins, ca şi în titlul altor volume scrise de savanţi („Sfârşitul credinţei”, de neurologul Sam Harris, 2004, sau „Dumnezeu – ipoteza eronată”, de astrofizicianul Victor Stenger, 2007; etc…): că oamenii de ştiinţă scriu despre Dumnezeu şi credinţă, teme care nu fac obiectul ştiinţei, ci al teologiei. Ce semnifică asta?
„Ab initio”
Sunt cel puţin trei concluzii. Prima – că oricine se avântă să vorbească în numele ştiinţei despre neexistenţa lui Dumnezeu, trebuie bătut pe umăr şi readus la realitate: „Stop, prietene, şi ia-o d’a capo. Dar filosofic – dacă poţi.”
A doua – că, în planul ideilor şi al gândirii, decretele autoritariste ale oricărei majorităţii, fie comunităţi ştiinţifice sau guverne, nu aduc decât deserviciu cauzei pe care speră s-o apere.
Şi a treia – că recrudescenţa ateismului este simptomul unei zvâcniri spre bine: se crapă de ziuă în minţile oamenilor. Mitul infailibilităţii darwinismului se descompune. Cu puţin curaj mental, poţi reflecta asupra cuvântului, înăbuşit de-atâta amar de vreme, că: „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul…” (Genesa 1,1).
Principiu Antropic: enumeră imensitatea de factori cosmici care ar fi trebuit să concorde, pentru ca viaţa umană să fie posibilă pe pămînt. Iată doar câteva:
1. „Constanta gravitational” : dacă universul ar trebui să producă elementele grele necesare formării vieţii, atunci mărimea stelelor este importantă în producerea elementelor mai grele ca fierul şi beriliul. Constanta aceasta gravitanţională trebuie să fie formată la rata exact la care există. Dacă stelele s-ar fi format mai rapid, nu s-ar fi produs stele ca soarele nostru. Dar exact de acest tip de stele era nevoie pentru a evita o ardere stelară mai rapidă.
2. „Constanta forţei nucleare”: Este esenţial ca forţa care ţine laolaltă particulele în nucleul unui atom să fie exact aşa cum sunt, altfel aceleaşi elemente grele ar fi fost insuficiente pentru a susţine legături de nuclei multi-protoni sau o cantitate suficientă de hidrogen. Stabilitatea elementelor necesaare vieţii ar fi fost instabilă.
3. Rata expansiunii universului. Dacă această rată ar fi fost cu puţin mai mică, atunci universul s-ar fi prăbuşit în sine înainte de faza de ardere a oricărei stele de tip G. Dacă însă rata expansiunii ar fi fost ceva mai mare, ar fi existat o condensare insuficientă pentru ca să se poată forma galaxiile şi stelele.
4. Masa totală în univers. Dacă masa totală în univers ar fi fost cu puţin mai mică de la iniţialul big-bang, atunci helium-ul n-ar mai fi fost produs ca să poată forma elementele grele. Dacă masa totală în univers ar fi fost cu puţin mai mare, atunci supra-abundenţa deuteriului ar fi mărit rata de ardere a stelelor, făcând viaţa de pe orice planetă imposibilă.
5. Nivelul entropiei din univers. Dacă universul ar fi fost mai entropic, atunci stelele nu s-ar fi format. Dacă universul ar fi fost mai puţin entropic, atunci sistemele galactice ar fi captat radiaţia şi ar fi compromis formarea de stele individuale.
6. Distanţa dintre stele (de aprox. 50 milioane de miliarde de km ). Dacă distanţa dintre stele ar fi fost mai mică, orbitele planetelor ar fi fost afectate într-aşa măsură încât să se destabilizeze în temperatură. Dacă distanţele dintre stele ar fi fost puţin mai mare, atunci materiale precum roca şi pământul nu s-ar fi format niciodată. Distanţele vaste dintre stele sunt, astfel, necesare pentru ca planeta noastră să ia fiinţă în timpul formării universului.
7. Numărul de stele la un loc. Dacă ar fi fost mai mult de o stea la un loc, atunci „tides” ar fi supt orbitele planetare. Iar dacă n-ar fi fost nici o stea, atunci n-ar fi existat căldura necesară vieţii.
8. Distanţa stelei-soare faţă de centrul galaxiei. Dacă steaua-soare a sistemului nostru solar ar fi fost mai aproape de centru, atunci densitatea stelară şi radiaţia ar fi fost prea masive. Dacă steaua ar fi fost mai departe de centru, atunci materialele compacte (rocile) necesare pentru apariţia planetei n-ar fi apărut.
9. Densitatea crustei pământului. Dacă ar exista o cât de mică deviaţie de la actuala grosime a crustei, atunci ar fi apărut o activitate tectonică severă, iar oxigenul ar fi fost prea abundent pentru atmosfera favorabilă vieţii.
10. Rotaţia pământului. Dacă pământul s-ar fi rotit cu puţin mai încet, ar fi apărut diferenţe de temperatură severe. Iar dacă perioada de rotaţie ar fi cu doar puţin mai rapidă, atunci viteza vânturilor atmosferice ar fi prea mare şi nimicitoare.
11. Distanţa dintre lună şi pământ. Dacă luna ar fi cu puţin mai aproape, sau altfel spus, dacă gravitatea lunii ar fi mai mare faţă de oceanul planetar, atunci viaţa n-ar fi putut dăinui. De asemenea, dacă distanţa dintre pământ şi lună ar fi cu puţin mai mică, atuci oblicitatea orbitei pământului ar fi alterată, ceea ce ar cauza schimbări climatice severe.
12. Nivelul ozonului în atmosferă. Dacă ar fi mai puţin ozon în atmosferă, atunci radiaţiile ultraviolete la nivelul pământului ar fi insuficiente pentru stabilizarea temperaturii necesare vieţii. Iar dacă cantitatea de ozon ar fi fost mai mare, temperatura la suprafaţă ar fi prea mare.
(Dr. Hugh Ross, The Creation Hypothesis, 1994)
Lucian Cristescu
