Durerea care nu doareRecunosc că tema aceasta a fost influenţată de cariera mea, devotată oamenilor bolnavi de lepră, al căror defect principal este lipsa durerii. Totuşi, amorţirea este şi ea o formă de suferinţă. În cazul pacienţilor de lepră, ea poate duce la o viaţă de puternică suferinţă.
Când reflectez asupra subiectului durerii prefer să nu mă gândesc în mod detaşat, ca la o sumă ipotetică a suferinţei lumii; în loc de asta, mă gândesc la o persoană, cu faţă şi trup. În astfel de momente îmi amintesc adesea de trăsăturile rafinate, de castă înaltă, ale prietenului meu Sadagopan, căruia îi spuneam Sadan. Cititorii lucrării Făcut în chip înfricoşător şi minunat ştiu că, răbdător, el a fost subiectul experimentelor mele timpurii în ce priveşte încălţămintea corespunzătoare pentru pacienţii de lepră.
Când Sadan a venit prima dată la sanatoriul nostru, picioarele lui se micşoraseră până la jumătate din mărimea lor normală, iar degetele îi erau scurtateşi paralizate. Ne-a trebuit aproape doi ani de efort necontenitpentru a opri distrugerea din trupul său. Între timp am început să îi reconstruim mâinile, lucrând la câte un deget o dată, ataşând cele mai folositoare tendoane la cele mai folositoare degete şi reeducându-l, pentru a-şi putea controla noul ansamblude legături. În total, Sadan a petrecut patru ani cu mine în procesul de reabilitare. El personificatemperamentul indian calm, cu voce joasă. Plângeam împreună când aveam o nereuşită şi ne bucuram de succesul treptat. Am ajuns să îl iubesc pe Sadan ca pe un prieten drag.
În cele din urmă Sadan s-a hotărât să se întoarcă acasă, la familia lui, în Madras, pentru un weekend de probă. Când venise la noi avea mâinile şi picioarele extrem de ulcerate. Acum mâinile lui erau mai flexibile, şi cu ajutorul unui papuc special, ca o rotulă, putea să umble fără pericolul de a se răni.
–Vreau să mă întorc acolo unde am fost respins, zise el cu mândrie, referindu-se la cafenelele unde nu fusese primit şi la autobuzele pe care nu avea voie să le folosească. Acum, nefiind aşa desfigurat, vreau să merg singur prin marele oraş Madras.
Înainte ca Sadan să plece, am revăzut toate pericolele pe care putea să le întâmpine. Din moment ce organismul său nu mai avea un sistem de avertizare prin durere, orice obiect ascuţit sau fierbinte putea să îi facă rău. Deoarece în spitalul şi în atelierul nostru învăţase să îşi poarte singur de grijă, acum era încrezător în sine. A luat trenul spre Madras şi s+a intors acasă.
Duminică seara, după o cină bogată servităcu familia, Sadan s-a dus în fosta sa cameră, unde nu mai dormise de patru ani. S-a întins pe patul de pe podea şi a adormit în pace şi mulţumire. Era în sfârşit acasă, pe deplin acceptat din nou de ceilalţi.
A doua zi dimineaţa, când s-a trezit şi s-a examinat, aşa cum fusese învăţat să facă la spital, s-a înfiorat. O bucată a părţii din spate a degetului arătător era sfârtecată.
Ştia cine era vinovatul, deoarece văzuse multe răni de felul acesta la alţi pacienţi.Dovezile erau clare: trădătoarele picături de sânge, urmele în praf, bucata decimată de tendon şi carne, care fuseseră reconstruite cu atâta grjă cu câteva luni înainte. Un şobolan îl vizitase în timpul nopţii şi îi roase degetul.
S-a gândit imediat la ce va zice medicul său. A fost în agonie toată ziua. Se gândea să se întoarcă la sanatoriul mai devreme, însă în cele din urmă s-a hotărât să îşi ţină promisiunea şi să stea tot weekendul. A căutat în zadar o capcană de şobolani, care să îl apere în acea ultimă noapte, dar magazinele erau închise cu ocazia unei sărbători.
A decis că trebuie să stea treaz, pentru a se păzi de alte răni. (Mai târziu, pentru a preveni astfel de tragedii, am încercat să păstrăm această lege la spital: toţi pacienţii externaţi trebuie să ia cu ei acasă o pisică, pentru a-i păzi de şobolani în timpul nopţii.)
Toată acea noapte de duminică Sadan a stat în pat cu picioarele una peste alta, rezemat de perete, citind dintr-o carte de contabilitate, la lumina unei lămpi de petrol. Pe la ora 4 dimineaţa, scena a devenit plictisitoare, ochii i s-au îngreuiat şi nu a mai putut să se lupte cu somnul. Cartea i-a căzut pe genunchi, iar mâna i-a alunecat într-o parte pe sticla fierbinte a felinarului de vânt.
Când s-a trezit a doua zi dimineaţa, a văzut îndată că o bucată mare de piele de pe mâna dreaptă era arsă. A început să tremure în pat, disperarea crescându-i ca o tumoare înăuntru, privindu-şi mâinile, una roasă de şobolan, celalaltă topită până la tendoane. Învăţase care sunt pericolele şi greutăţile pe care le aduce lepra, de fapt îi învăţase pe alţii care sunt acestea. Acum era devastat de priveliştea mâinilor sale vătămate. S-a gândit din nou: „Cum aş putea să dau ochii cu doctorul meu, care a muncit atât la mâinile acestea?“
Sadan s-a întors în acea zi la sanatoriul, cu ambele mâini bandajate. Când ne-am întâlnit şi am început să îi desfac bandajele, a început să plângă. Trebuie să recunosc că şi eu am plâns cu el. În timp ce îmi povestea nefericirea, a spus:
– Mă simt ca şi când mi-am pierdut toată libertatea.
Apoi a urmat o întrebare pe care n-am putut s-o uit:
– Cum pot să fiu liber fără durere?
Trecând de la subiectul durerii în biologie, la analogia acesteia în Trupul lui Hristos, care îi cuprinde pe toţi credincioşii, sunt din nou copleşit de importanţa unui astfel de sistem de comunicaţie. Durerea joacă un rol vital în protejarea şi unirea acestei comunităţi, aşa cum o face şi păzind celulele trupului meu.
Legăturile emoţionale profunde leagă fiinţele umane la fel cum se leagă celulele corpului nostru, lucru evident chiar şi în lucrurile banale,ca de pildă evenimentele sportive. Uită-te la faţa unei soţii care stă în tribune la Wimbledon, în timp ce soţul ei joacă în campionatul de tenis. Trăsături de îngrijorare şi afecţiune se unesc aşa de intens încât fiecare succes sau eşec poate fi văzut pe faţa soţiei. E mâhnită de fiecare lovitură greşită şi zâmbeşte la orice triumf minor. Ce îl afectează pe el, o afectează şi pe ea. Sau poţi vizita o familie de evrei din Miami, San Francisco ori din Chicago, în preajma alegerilor din Israel. Mulţi evrei ştiu mai mult despre campania care se desfăşoară la mii de kilometri decât despre alegerile locale. O reţea invizibilă, un plexde relaţii umane îi leagă cu o naţiune mică de străini, de la mare distanţă.
Sau aminteşte-ţi de efectul pe care îl are asupra unei naţiuni moartea unui mare conducător. Am experimentat foarte profund efectul durerii în 1963, când am venit în Statele Unite pentru a vorbi la capela studenţească de la Universitatea Stanford. Serviciul de capelă a avut loc la două zile după moartea preşedintelui John Kenedy. În acea zi am vorbit cu durere, deoarece nu puteam citi decât suferinţă pe feţele sutelor de studenţi înghesuiţi în acea clădire. Le-am descris scene din întreaga lume, unde ştiam că grupe de oameni se vor aduna în rugăciune şi doliu pentru a împărtăşi jalea unei naţiuni îndurerate. Nu am mai simţit niciodată o asemenea unitate de spirit la un serviciu de închinare.
Ceva asemenea acestor legături de solidaritate ar trebui să ne lege de celelate mădulare ale Trupului lui Hristos din întreaga lume. Când Africa de Sud trimite la închisoare creştini negri curajoşi, când un guvern distruge sistematic biserica din Cambodgia, când detaşamentele din America Centrală îi omoară pe creştini, iar musulmanii dau pe cineva afară din oraş pentru crima de a se fi convertit, când vecinii mei îşi pierd locul de muncă, o parte a Trupului suferă, iar eu ar trebui să simt pierderea. Suferinţa ne atrage atenţia şi prin semnale şoptite de singurătate, disperare, discriminare, durere fizică, ură de sine.
„Cum poate un om căruia îi este cald să înţeleagă pe cineva căruia îi este frig?“ întreabă Alexander Solzhenitsyn, încercând să priceapă apatia care există faţă de milioanele de bolnavi de la Gulag. Ca răspuns, şi-a dedicat viaţa pentru a împlini munca unei „celule nervoase,“ care atrage atenţia asupra durerii pe care poate că am trecut-o cu vederea. Într-un Trup compus din milioane de celule, cei care trăiesc confortabil ar trebui să dea atenţie mesajelor de durere. Trebuie să dezvoltăm un prag al durerii, ascultându-i cu adevărat pe cei care suferă. Însuşi termenul „compasiune“ vine de la cuvintele latine cum şi pati, care împreună înseamnă „a suferi cu.“
Astăzi lumea noastră s-a micşorat şi, ca un singur Trup, noi trăim fiind conştienţi de toate celulule: credincioşi ruşi persecutaţi, africani care mor de foame, oameni din Afirca de Sud, Indonezia şi America Centrală care sunt persecutaţi ….. şi se găsesc în ziare o grămadă de motive de rugăciune. Îi ajutăm noi aşa cum trebuie? Le auzim strigătele la fel de bine cum aude creierul nostru durerea unui spate încordat sau al unui picior rupt? Sau dăm volumul mai încet, filtrând semnalele supărătoare de durere?
Şi, venind mai aproape, în cadrul Trupului lui Hristos – cum răspundem? În mod tragic, cei divorţaţi, alcoolicii, cei introvertiţi, rebelii, şomerii povestesc adesea că biserica este ultima care le arată milă. Ca o persoană care ia aspirină la primul semn de durere de cap, vrem să îi aducem la tăcere, să îi „vindecăm“ fără să ne ocupăm de cauză. Odată cineva a întrebat-o pe mama lui John Wesley:
–Pe care din cei unsprezece copii îi iubiţi cel mai tare?
Răspunsul ei a fost pe atât de înţelept pe cât de prostească a fost întrebarea:
–Îl iubesc pe cel care este bolnav, până când se face sănătos, şi pe cel care e departe până când se întoarce.
Asta, cred eu, este atitudinea lui Dumnezeu faţă de planeta noastră suferindă. El simte durerea celui care suferă; noi o simţim?
Dumnezeu face un rezumat al vieţii împăratului Iosua: „Judeca pricina săracului şi a celui lipsit, şi era fericit. Nu înseamnă lucrul acesta a Mă cunoaşte? zice Domnul.“ (Ieremia 22:16)
În biserica de azi aud multe strigăte pentru unitate, lumea care ne priveşte vede divizarea ca cel mai mare eşec al nostru. Biserici sunt chemate să se unească cu altele, sau câteva comunităţi împreună să se alăture într-o campanie naţională sau mondială. Bazându-mă pe experienţa pe care o am în ce priveşte sistemul nervos din corpul uman, aş propune un altfel de unitate: bazată pe durere.
Pot să îmi dau seama de sănătatea unui organism din cât de bine „ascultă“ durerea – la urma urmelor, majoritatea uneltelor de diagnosticare pe care le folosim (febra, pulsul, numărarea celulelor din sânge) măsoară reacţia de vindecare a corpului. La fel, sănătatea Trupului lui Hristos depinde de cum au grijă părţile mai puternice de cele mai slabe.
Unele strigăte de ajutor din Trup le auzim tare şi persistent. Nu putem să nu le recunoaştem. Sunt mai preocupat de avanposturile îndepărtate ale durerii, extremităţile mădularelor Trupului Său, pe care într-un fel le-am adus la linişte. În viaţa mea am făcut multe amputări, majoritatea din cauza faptului că mâna sau piciorul pacientului nu mai simţea durerea. Există şi mădulare ale trupului lui Hristos a căror durere nu o simţim, deorece am înlăturatsau am tăiat orice legătură care ne-ar face conştienţi de ele. Aceste mădualre suferă, dar în linişte, neobservate de resul Trupului.
De pildă mă gândesc la cei mai în vârstă, adesea trimişi în spatele zidurilor azilelor, care ţin înăuntru strigătele lor de singurătate şi jale. Sau copiii abandonaţi, care cresc nefericiţi, neprimiţi cu dragoste în cămile adoptive. Sau alte categorii de oameni, care simt că nu sunt implicaţi în Trup. Sau prizonierii încuiaţi în spatele zidurilor uriaşe. Sau studenţii străini care trăiesc înghesuiţi, în cămine cu condiţii proaste, în teamă şi izolare. Chiar şi cei din biserică, judecaţi pentru unele neînţelegeri doctrinale minore se pot simţi marginalizaţi, daţi afară.
În societatea modernă avem tendinţa de a izola aceste probleme, formând organizaţii şi numind asistenţi sociali care să lucreze cu ei. Dacă nu avem grijă, se va dezvolta o formă de caritate instituţionalizată, care va face imposibil contactul apropiat dintre membrii îndureraţi şi cei sănătoşi. În acest caz ambele grupuri se atrofiază: cei care primesc caritatea sunt separaţi de contactul uman şi de compasiune, iar cei care o oferă consideră dragostea un fel de tranzacţie materială.
În corpul uman, când o zonă pierde contactul senzorial cu restul trupului, chiar şi atunci când sistemul de hrănire rămâne intact, zona respectivă începe să slăbească şi să se atrofieze. În majoritatea copleşitoare a cazurilor – 95 din 100 de mâini fără simţ pe care le-am examinat – rezultatul este o rană severă sau deformare. Corpul protejează foarte puţin organele pe care nu le poate simţi. Şi în Trupul spiritual pierderea simţului duce inevitabil la atrofiere şi deteriorare interioară. Multă suferinţă în lume este cauzată de egoismul unui organism viu căruia pur şi simplu nu îi pasă când altcineva suferă. În Trupul lui Hristos suferim deoarece nu suferim îndeajuns.
De asemenea, vreau să vorbesc despre încă un lucru care îl realizează mădularele Trupului lui Hristos atunci când se ocupă de suferinţa altora. Spun asta cu grijă: noi putem arăta dragoste atunci când se pare că Dumnezeu nu arată.
Marile povestiri ale creştinilor care au suferit, începând cu Cartea lui Iov şi Psalmii şi continuând cu experienţa marilor barbaţi din istoria crestinismului, vorbesc despre o „noapte întunecată a sufletului,“ când Dumnezeu pare să fie straniu de absent. Atunci când avem cea mai mare nevoie de El, atunci pare cel mai inaccesibil. În acest moment de aparentă abandonare, Trupul poate să ajungă la cea mai mare chemare a sa; devenim de fapt Trupul lui Hristos, întruchiparea realităţii Sale în lume.
Atunci când Dumnezeu pare ireal, le putem demonstra altora realitatea Sa arătând dragostea şi caracterul Său. Unii pot crede că asta este neputinţa lui Dumnezeu de a răspunde celor mai profunde nevoi ale noastre: „Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?“ Eu consider însă că asta este chemarea adresată restului Trupului, de a răzbate prin singurătate şi izolare pentru a întrupa fizic dragostea lui Dumnezeu.
„Binecuvîntat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz! Căci, după cum avem parte din belşug de suferinţele lui Hristos, tot aşa, prin Hristos avem parte din belşug şi de mângâiere. Aşa că, dacă suntem în necaz, suntem pentru mângâierea şi mântuirea voastră; dacă suntem mângâiaţi, suntem pentru mângâierea voastră, care se arată prin faptul că răbdaţi aceleaşi suferinţe ca şi noi. Şi nădejdea noastră pentru voi este neclintită, pentru că ştim că, dacă aveţi parte de suferinţe, aveţi parte şi de mângâiere.“ (2 Corinteni 1:3-7)
Reflectând asupra nevoii de a dezvolta o sensibilitate mai mare la durere, mă gândesc la unul din pacienţii mei preferaţi, un om numit Pedro. Timp de cincisprezece ani trăise fără senzaţia de durere în mâna stângă, totuşi, într-un fel mâna nu suferise nici o vătămare. Dintre toţi pacienţii pe care îi supravegheam, doar Pedro nu arăta nici un semn de rană sau pierdere a vârfului degetului. Asociatul meu s-a apropiat cu grijă de mâna lui Pedro şi a venit la noi cu o surpriză. Un loc mic de pe palma sa avea încă o sensibilitate normală, aşa încât putea să simtă cea mai slabă atingere a unui ac sau chiar a unui fir ţeapăn de păr. În orice altă parte a palmei nu putea simţi nimic. De asemenea, am descoperit pe un termograf că locul sensibil era cu cel puţin şase grade mai fierbinte decât restul mâinii lui Pedro (lucru ce sprijinea teoria noastră, care era pe cale de a fi formulată, că zonele calde de pe trupul nostru se opun vătămării nervoase produse de lepră.)
Mâna lui Pedro a devenit pentru noi un obiect de mare curiozitate, iar el a fost bun şi nu a protestat, în timp ce noi ne făceam testele şi îl urmăream. Am observat că se apropia de obiecte cu capătul mâinii, aşa cum un câine se apropie de un obiect, căutând cu nasul. A luat o cană de cafea abia după ce i-a testat temperatura cu zona sensibilă de pe palmă.
În cele din urmă pe Pedro l-a obosit fascinaţia nesfârşită pe care ne-o provoca mâna sa. Ne-a spus:
–Ştiţi, m-am născut cu un semn pe mână. Doctorii au spus că era un hemangiom şi l-au îngheţat. Dar nu au putut să-l distrugă definitiv, deoarece încă îl simt cum pulsează.
Stânjenit oarecum că nu luasem în considerare această variantă, am verificat dacă arterele din mâna sa erau într-adevăr anormale. O încurcătură de artere aducea o cantitate în plus de sânge şi îl trimitea înapoi la vene, fără să îl trimită la capilarele mai fine. Drept urmare, sângele curgea foarte iute prin această parte a palmei, menţinând temperatura aproape de cea a inimii, prea caldă pentru ca bacilii leprei să se dezvolte.
Acel singur punct cald, de mărimea unei monezi de 5 cenţi, pe care Pedro îl considera înainte un defect, a devenit pentru el un avantaj minunat atunci când s-a îmbolnăvit de lepră. Acea bucată sensibilă care îi mai rămăsese îi proteja întreaga palmă.
Într-o biserică ce a devenit mare şi instituţională, mă rog să existe astfel de bucăţi de sensibilitate. Trebuie să contăm pe profeţi, care, fie prin discursuri, predici, fie prin artă, ne vor atrage atenţia asupra nevoiaşilor, vorbind elocvent despre durerea acestora.
„,Sunt zdrobit de durerea fiicei poporului meu, mă doare, m’apucă groaza,“ striga Ieremia (8:21). Şi, în altă parte: „Măruntaiele mele! Măruntaiele mele! Cum mă doare înlăuntrul inimii mele! ‘mi bate inima, nu pot să tac! Căci auzi, suflete, sunetul trâmbiţei şi strigătul de război.“ (4:19). Profeţi ca Ieremia şi Mica sunt în puternic contrast cu insensibilul Iona, căruia îi păsa mai mult de confortul său decât de nimicirea unui oraş întreg. Ma tem însa că in fiecare din noi este un mic Iona
Profeţii Israelului încercau să avertizeze întreaga naţiune cu privire la amorţirea ei spirituală şi socială. Trebuie să-i încurajăm pe Ieremia şi Mica moderni şi să-i preţuim pe membrii miloşi, sensibili la durere, aşa cum Pedro îşi preţuia bucăţica mică sensibilă de piele. Despărţind sensibilitate de suferinţă, riscăm să pierdem privilegiile pe care le avem ca parte a Trupului. Un organism viu este puternic doar ca cea mai slabă parte a lui.
Acest material este o traducere.
Sursa: www.adventistchicago.org
