Dusmani in biserica
Istoria recentă a arătat că puternicii zilei au căutat să introducă în biserici agenți ai lor. Scopul final era lichidarea organizațiilor religioase. Scopul imediat era culegerea de informații pentru blocarea activități bisericilor. Principala instituție executivă însărcinată cu aplicarea acestor planuri diabolice era temuta și urâta Securitate.
Securitatea a fost poliția politică a stăpânilor țării. Operațiile ei erau cât se puteau de secrete. Metodele folosite erau dubioase și brutale. Securitatea română a fost mai puțin decât eficientă în plasarea de agenți în organele de conducere a bisericilor. Din nefericire ea a reușit mult mai bine să corupă deservenți ai cultelor, cum numeau ei bisericile.
Aceștia au fost transformați în informatori, iar unii în agenți ai Securității. Pentru serviciile lor mizeabile, aceștia au fost recompensați, promovați până în vârf și li s-au acordat și alte favoruri. Bisericile știau aceste “secrete” și credincioșii i-au disprețuit și evitat pe acești trădători. Este de mirare cum unii continuă să vorbească și să scrie în numele adevărului, fără vreo jenă aparentă. Toate bisericile din țările cu regim pro-comunist au avut astfel de dușmani în mijlocul și în fruntea lor.
Dar nu despre acești dușmani ai bisericilor se ocupă articolul de față. Această situație este prezentă în mintea multora care cred în infiltrarea posibilă a dușmanilor în Biserică. Între adventiști a apărut în ultima vreme frica unei posibile infiltrări iezuite.
Iezuiții sunt membrii unui ordin catolic înființat în 1534 sub numele de “Societatea lui Isus” sub directivele lui Ignatius de Loyola. Acesta era un soldat spaniol, care s-ar fi convertit în timpul unei convalescențe. Societatea s-a dezvoltat și s-a făcut cunoscută prin activități educaționale, caritabile și misionare catolice. A fost una din forțele de luptă contra Reformațiunii. Tineri din familii de frunte, chiar regale, au studiat în școli iezuite și au ajuns ei înșiși la conducerea țărilor. Iezuiți s-au amestecat în politică. S-a scris despre intrigă, trădare și chiar asasinate. Se pare că au ajuns de temut chiar pentru Roma.
Papalitatea a ordonat în 1773 desființarea ordinului. A fost reînființat în secolul următor. De atunci s-a ocupat aparent mai mult cu activități permise de lege. A rămas însă teama unor activități subversive, care să favorizeze o eventuală dominație mondială. Circulă literatură care susține teoria unei conspirații mondiale iezuite. Biserica Adventista nu a acceptat niciodată teoria aceasta, dar un număr relativ mic de membri îi dă atenție.
S-a lansat zvonul că iezuiți ar fi ajuns chiar și la Conferința Generală, conducerea mondială a adventiștilor. Pe nume a fost identificat un profesor universitar. Pretextul era că omul studiase la Universitatea de pe lângă Vatican. Nu a contat că apărase toată viața “poruncile lui Dimnezeu și credința lui Isus” , nici că era autorul a zeci de cărți care declară credința lui adventistă, nu catolică. Nu a contat nici că lucrarea lui de doctorat apără savant Sabatul Domnului și a fost pusă la Index de Biserica catolică. Zvonul a continuat să zboare. Arăta ca o dovadă că iezuiții au intrat în Biserică.
Pentru comparare, să vedem ce se petrece în Biserica Catolică. Temerea tradiționaliștilor catolici este că masoni sau comuniști se pot strecura in biserica lor. Masonii – numele complet este francmasonii – sunt o numeroasă organizație secretă. La origine a fost asociația constructorilor de catedrale. Cu timpul s-a transformat și a ajuns, mai ales în țările de limbă engleză, un club de elită. Această organizție este suspectată, la fel, de făurirea de planuri pentru dominarea lumii. Biserica catolică a cultivat totdeauna adversitate față de ei.
Catolicii care se tem de infiltrarea masonilor au și alte vârfuri de atac. Papa Paul VI, cel care a organizat Conciliul Vatican II în 1962, este numit și astăzi în unele lucrări catolice “ un evreu satanic” care s-a infiltrat în biserică.
La lucru deci. Să-i comparăm pe adventiști cu catolicii. Mai exact, pe unii adventiști cu unii catolici. Să fie clar. Nu iau apărarea masonilor, nici pe a iezuiților, după cum n-am luat-o nici pe a securiștilor, sau pe a comuniștilor. Nici nu acuz pe cei ce cred altfel decât mine. Încerc să-i înțeleg și caut să îi provoc să gândească.
Credincioșii din diferite denominațiuni au unele convingeri și preocupări comune. Grija păstrării doctrinei și practicii de la început este una dintre ele. O primă observație este că fiecare crede că biserica lui este “biserica adevărată”. Deoarece Cuvântul lui Dumnezeu nu recunoaște mai mult de o biserică adevărată în același timp, este imperativ ca fiecare să știe pentru sine ce să creadă. Răspunsul trebuie căutat la Dumnezeu, nu la oameni.
A doua observație identifică un risc. Cei zeloși în demascarea dușmanilor potențiali din biserica lor se disting pe ei înșiși de ceilalți membri (sau deservenți) ai aceleiași biserici. Ei se simt mai spirituali, mai treji la datorie. La catolici, ei sunt “tradiționaliști”, la adventiști sunt “conservatori”, la baptiști sunt “fundamentaliști”, la ortodocși sunt “De stil vechi,” la reformiști sunt “Cei rămași pe baza veche de la 1844,” etc.
Anumite expresii ,din limbajul teologic, circulă prin mai multe biserici. “Apostazie”, “semnele timpului” și alte sintagme din profeția biblică sunt prezente și în literatura religioasă catolică sau protestantă.
Deși este adevărat că există pericolul de a deveni doar “călduț” în practicarea religiei și de a deveni indiferent la ce se întâmplă cu biserica ta, este tot atât de adevărat că există și pericolul mândriei spirituale, al simțului fariseic: “Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți…” (Luca 18,.11).
Următoarea observație are de-a face cu așa-numita zonă de confort. Biserica fiecărui credincios devine un cuib confortabil, unde el se refugiază de valurile negre ale vieții. Este ușor de înțeles că nimeni nu dorește să fie tulburat, măcar acolo. Dar un loc în care răul să nu aibă acces nu există nicăieri, deocamdată. El va fi în curând, după ce Domnul va așeza domnia Lui veșnică. Aceasta pornind de la presupunerea că ne aflăm într-un loc bun.
Dușmanii Bisericii.
Să presupunem că dușmani ai Bisericii – iezuiți sau masoni – au reușit să se strecoare pe furiș și se află în Biserică. Ce se poate întâmpla? În primul rând, răul pe care ar vrea să-l facă este limitat de planul lui Dumnezeu. Să ne amintim cazul lui Iov. Satan în persoană nu poate face mai mult decât îi permite Dumnezeu.
Apoi, slujitorii răului sunt și ei oameni care au un suflet de salvat. Poate aceasta este singura lor ocazie să întâlnească pe Domnul, pe care Îl prigonesc. Unii au și fost convertiți, ca aprozii trimiși să spioneze și să aresteze pe Domnul (Ioan 8,45.46), sau ca Saul din Tars. Stă scris că nimeni nu are putere împotriva adevărului.
Din alt punt de vedere, dacă știm că dușmani au intrat ăn Biserică, suntem tulburați că nu îi cunoaștem. Trăim într-o stare de bănuială nesănătoasă și putem chiar distruge influența slujitorilor credincioși ai lui Dumnezeu. Eventual ne distanțăm de frații noștri, care nu împărtășesc punctul nostru de vedere.
Mai important este să știm care sunt adevărații dușnani ai credinței și speranței noastre.
Dacă ne orientăm după experiența lui Petru, încrederea în sine este periculoasă. Sigur, trebuie să știm ce vrem și să fim hotărâți în alergarea noastră. Însă trebuie să contăm pe Dumnezeu, nu pe experiența sau pe puterea noastră. Încrederea în sine este un dușman foarte periculos.
Orice păcat tolerat, mai mic sau mai mare, poate deveni o bombă cu explozie întârziată, care să ucidă și să rănească pe mai mulți Păcatele ascunse sunt dușmani periculoși ai Bisericii, mai mult ca toți iezuiții la un loc.
În fine, ultimul, dar de loc cel mai mic dușman, iese dintr-o configurație mentală particulară. Produsul unei aseemenea minți este înclinația de a recepționa rapid zvonuri rele. Trebuie să așteptăm dovezi, care să stea în fața prietenilor și dușmanilor. “S-ar putea să fie așa” nu este egal cu “Așa este”.
Iar în cazul cu iezuiții, nici măcar nu putea să fie.
Titus Cazan
Sursa: www.tituscazan.com
