E. G. White – Pro si contra
E. G. White este una din cele mai controversate persoane din istoria moderna a lumii. Milioane de crestini din lumea intreaga ii apreciaza viata si lucrarea ( nu doar adventistii de ziua a saptea ! ), in timp ce alte milioane de crestini ii contesta scrierile si autoritatea inspiratiei ( chiar si adventisti de ziua a saptea ! ). Exista site-uri dedicate in exclusivitate scrierilor ei, dar si site-uri a caror singura menire este aceea de a submina lucrarea sa.
Cine a fost in realitate E. G. White, aceasta „mare problema a adventistilor de ziua a saptea”, dupa cum se exprima o persoana care ii contesta lucrarea ? „Ce are special E.White de stie atatea ?” – se intreba aceeasi persoana, deranjata probabil de vastitatea temelor pe care le-a abordat scriitoarea americana din a doua jumatate a secolului al XIX-lea ?
Inainte de a intra in unele detalii legate de viata si lucrarea ei, doresc sa pornesc de la o problema de fond, o prejudecata larg raspandita intre bisericile crestine din zilele noastre. Multi crestini sustin, fara a avea nicio dovada biblica in acest sens, ca darul profetic ar fi incetat odata cu epoca apostolilor.
Am afirmat ca este vorba de o prejudecata, deoarece nu avem niciun indiciu biblic potrivit caruia Dumnezeu ar fi intentionat sa retraga manifestarea darului profetic dupa moartea apostolilor. Dimpotriva, atunci cand Biblia vorbeste de ultima biserica- aceea care-L va intampina pe Mantuitorul- “biserica ramasitei”, ea aminteste si de darul profetiei.
Apocalipsa 12, 17: “Si balaurul, maniat pe femeie, s-a dus sa faca razboi cu ramasita semintei ei, care pazesc poruncile lui Dumnezeu si tin marturia lui Iisus Christos.”
Apocalipsa 19, 10: “… Fereste-te sa faci una ca acesta ! Eu sunt un impreuna slujitor cu tine si cu fratii tai care pastreaza marturia lui Iisus. Lui Dumnezeu inchina-te ! Caci marturia lui Iisus este duhul proorociei.”
Ioel 2, 28-29: “Dupa aceea voi turna Duhul Meu peste orice faptura; fii si fiicele voastre vor prooroci, batranii vostri vor visa visuri si tinerii vostri vor avea vedenii. Chiar si peste robi si peste roabe voi turna Duhul Meu in zilele acelea.”
Este de subliniat faptul ca toate cele trei pasaje biblice, ele insele fiind scrise de profeti, se refera la perioada ultimei biserici, in timpul imediat premergator revenirii in glorie a Mantuitorului. Este numai logic si firesc ca biserica sfarsitului, care trebuie sa se confrunte cu cele mai mari provocari din istorie, sa fie intarita, calauzita, mustrata si mangaiata prin manifestarea darului profetic.
Daca biserica din toate timpurile a avut nevoie de lucrarea profetilor, de ce am crede ca biserica ramasitei nu are nevoie de lucrarea lor ? Daca Biblia insasi este rodul manifestarii darului profetic ( ce ar mai ramanea din Sfintele Scripturi daca am scoate din ele acele carti scrise de profeti ? ), daca poporul lui Dumnezeu din timpurile Vechiului si Noului Testament a fost calauzit prin manifestarea acestui dar spiritual, de ce am sustine ca biserica din zilele noastre nu mai are nevoie de darul profetic ?
O observatie care se impune legat de acest subiect este aceea ca darului profetic ii se acorda o importanta deosebita in scrierile apostolului Pavel, acest dar fiind amintit intre primele si cele mai importante daruri spirituale ( vezi Romani 12,6; Efeseni 4,11 ). Iar indemnul sau adresat crestinilor din toate timpurile: :“Nu dispretuiti proorociile !” ( 1 Tesaloniceni 5, 20 ) si “Urmariti dragostea. Umblati si dupa darurile duhovnicesti. Dar mai ales sa proorociti.” ( 1 Corinteni 14, 1 ) este in totala antiteza cu teoria acelor crestini care neaga importanta darului profetic in zilele noastre.
“Ce are special E.White de stie atatea ?”- se intreba o persoana care si-a postat mesajul pe internet. Va propun sa trecem telegrafic prin cateva date biografice ale E. G. White, , apoi sa aruncam o privire de ansamblu asupra lucrarii sale, pentru ca in final sa amintim cateva din cele mai intalnite critici legate de viata si lucrarea sa.
Date biografice
Ce are special E. G. White in comparatie cu alti oameni ? Ca om, ea nu avea nimic special, dimpotriva. Era un om ca oricare dintre noi, o femeie care trebuia sa razbeasca si sa lucreze intr-o lume dominata de barbati. Avea o sanatate subreda si nu a avut parte de o instruire speciala. A fost saraca si a cunoscut din plin greutatile vietii. Daca a avut ceva special, atunci acel ceva a fost darul profetic primit de la Duhul lui Dumnezeu pentru calauzirea, indrumarea, mangaierea si mustrarea bisericii ramasitei.
Ellen si sora ei geamana Elizabeth s-au nascut pe 26 noiembrie 1827 intr-o mica ferma a familiei Harmon din tinutul Maine, in partea de nord-est a Statelor Unite. La cativa ani dupa nasterea fetitelor gemene, parintii au renuntat la agricultura, mutandu-se impreuna cu cei opt copii ai lor in orasul Portland.
In copilarie, Ellen isi ajuta tatal la fabricarea palariilor, iar pe mama sa o ajuta la treburile casei. Desi promitea mult, un accident grav i-a schimbat radical viata fetitei de numai noua ani. O piatra aruncata de o colega de scoala a lovit-o pe Ellen in nas, facand-o sa ramana inconstienta timp de trei saptamani. Urmarile acestui nefericit accident le-a resimtit intreaga viata. Educatia oficiala s-a incheiat brusc, si multi ani de aici inainte va suferi de pe urma nefericitului eveniment.
In 1840, la varsta de 12 ani, Ellen a participat impreuna cu parintii la o intalnire metodista, in urma careia si-a consacrat inima lui Dumnezeu. Doi ani mai tarziu, in 1842, a primit botezul biblic prin scufundare, in aceeasi zi fiind primita ca membra a Bisericii Metodiste din Portland.
In calitate de membra a Bisericii Metodiste, Ellen a participat impreuna cu alti membri ai familiei la niste intruniri organizate de William Miller si asociatii sai, avand ca tema revenirea iminenta a Domnului in toamna anului 1844. Ellen a primit cu bucurie mesajul advent si a devenit o misionara zeloasa printre prietenii si cunostintele sale.
A urmat apoi marea dezamagire din 22 octombrie 1844. Domnul Christos nu a revenit pe pamant, asa cum predicau William Miller si predicatorii milleriti, ceea ce a adus multa confuzie si tulburare intre asteptatorii revenirii Mantuitorului, intre acestia numarandu-se si tanara Ellen Harmon. In timp ce multi asteptatori ai revenirii lui Iisus ezitau sau abandonau credinta lor in advent, Ellen s-a alaturat celor care continuau sa se roage si sa studieze cu seriozitate pentru a primi de la Dumnezeu lumina si calauzire.
Intr-o dimineata a anului 1844, spre sfarsitul lunii decembrie, in timp ce participa la o adunare de rugaciune impreuna cu alte patru femei in casa unui credincios din South Portaland, Ellen Harmon a primit prima ei viziune in care i se descoperea calatoria poporului advent spre cetatea lui Dumnezeu (Early Writings, pp.13-20.). Ellen avea pe atunci 17 ani.
Tremurand de emotie si fara sa vrea, Ellen a inceput sa povesteasca viziunea primita adventistilor din Portland, care au acceptat-o ca venind de la Dumnezeu. Au urmat alte viziuni in urma carora Ellen Harmon a inceput sa calatoreasca din loc in loc pentru a le relata grupurilor imprastiate de adventisti ceea ce ii descoperise Dumnezeu.
Intr-una din aceste calatorii, Ellen Harmon l-a intalnit pe un tanar predicator adventist pe nume James White, in varsta de 23 ani, cu care s-a casatorit la sfarsitul lunii august 1846. In primele saptamani dupa casatorie, Ellen si James White au avut ocazia sa studieze un tratat de 46 de pagini scris de Joseph Bates, intitulat „Sabatul de ziua a saptea”. In urma studiului si dovezilor scripturistice aduse de autorul tratatului, cei doi au ajuns la convingerea ca sambata, nu duminica, este adevarata zi de odihna prevazuta inca de la Creatiune. Din acel moment, cei doi s-au hotarat sa tina sambata in locul duminicii, ca adevaratul Sabat biblic.
La sase luni dupa aceasta descoperire venita in urma studiului, pe 3 aprilie 1847, Ellen White a primit o viziune in care era confirmata noua lor descoperire. In acea viziune, ei i s-a aratat sanctuarul ceresc si Legea lui Dumnezeu aflata acolo, avand un nimb de lumina in jurul poruncii a patra (Early Writings, pp.32-25). Aceasta descoperire a condus la o mai mare intelegere a doctrinei zilei de odihna intre adventistii din acele zile.
Primii ani ai casniciei au fost marcati de saracie si numeroase incercari. Deoarece primii adventisti nu aveau pe atunci un sistem de intretinere al predicatorilor si evanghelistilor, James White trebuia sa-si imparta timpul intre castigarea existentei si predicare, lucrand munci din cele mai grele la caile ferate, in camp sau la padure.
In 1847, in tanara familie s-a nascut primul copil, Henry, care va aduce multa bucurie si mangaiere celor doi parinti. Insa, deoarece Ellen trebuia sa-si continue activitatea de a calatori pe la grupele de adventisti imprastiate, a fost nevoita sa apeleze la ajutor in cresterea copilului, pentru ca ea sa fie libera sa calatoreasca.
In 1849, James White a inceput publicarea Adevarului Prezent, o revista de doar opt pagini, in care erau relatate descoperirile primite de Ellen White , impreuna cu o multime de sfaturi si avertizari. In 1851, a aparut prima lucrare a E. White, intitulata „Un rezumat al experientei crestine si opiniilor lui E. G. White. Au urmat ani lungi de munca asidua legata de publicatii si calatorii misionare, ani uneori indoliati, alteori marcati de saracie si lipsuri materiale, dar traiti cu incredere in calauzirea lui Dumnezeu.
Jurnalele tinute de Ellen White din acea perioada arata ca nu tot timpul ei era dedicat scrisului si activitatii publice. Era la fel de mult preocupata de o relationare cordiala cu vecinii, mai ales cu cei in nevoie, dar si de numeroasele sarcini domestice. Ocazional, isi oferea ajutorul editurii Review and Herald.
In 1855, sotii White s-au mutat la Battle Creek, Michigan, unde credinciosii adventisti i-au pus la dispozitie o noua tiparnita. Aici, in urma unor descoperiri noi, E. White a scris primul volum din ceea ce mai tarziu va fi cunoscut ca „Marturiile pentru biserica”, o lucrare care in cei 55 de ani care au urmat a ajuns la aproape 5000 de pagini.
Au urmat ani de munca in publicatii si in organizarea bisericii, dar si ani plini de deplasari in conditii vitrege, uneori prin tinuturi slab populate, infruntand boala, frigul si numerose primejdii. Au fost ani de lupta cu descurajarea si opozitia fatza de activitatea bisericii, dar si ani de experiente frumoase cu Dumnezeu, in care cei doi au devenit constienti de mana calauzitoare a lui Dumnezeu.
Anul 1858 a fost marcat de o noua viziune primita de Ellen White, cu prilejul unui serviciu de inmormantare tinut la scoala publica Lovett’s Grove. In aceasta noua viziune era prezentata lupta milenara dintre Christos si Satana, incepand cu aparitia pacatului in univers si terminand cu eradicarea lui definitiva la sfarsitul timpului. La doua zile dupa primirea viziunii, Satana a incercat sa o omoare pe Ellen White, facand tot posibilul sa o impiedice sa prezinte lumii cele descoperite. Dumnezeu insa a ocrotit-o si in acelasi an a apararut lucrarea „Daruri Spirituale”, avand 219 pagini. Cartea a fost primita cu interes, mai ales datorita descrierii pe larg a marelui conflict dintre cele doua forte in ultimele scene ale istoriei pamantului.
In toamna anului 1860, familia White numara deja sase persoane, cu cei patru baieti avand varste cuprinse intre cateva saptamani, si 13 ani. Fiul cel mai mic, Herbert, a murit insa la doar cateva luni de la nastere, aducand doliul in familia White.
Anii care au urmat au fost marcati de preocupari legate de organizarea bisericii. Punctul culminant l-a reprezentat organizarea Conferintei Generale a Adventistilor de Ziua a Sapte, in mai 1863. La doua saptamani dupa acest eveniment, in timpul unei ore de rugaciune din Sabat dimineata, Ellen White a primit o noua viziune, de data aceasta privitoare la sanatate. Viziunea scoatea in evidenta legatura dintre spiritualitate si ingrijirea corpului, importanta remediilor naturale – aer curat, bai de soare, miscare si apa curata, dar si principiile unei diete sanatoase.
Pana la primirea acestei viziuni, in biserica exista prea putina preocupare fatza de aceste probleme, fapt pentru care multi adventisti, mai ales pastori suprasolicitati, erau obligati sa-si intrerupa activitatea datorita bolilor si epuizarii. Noua viziune, primita pe 6 iunie 1863, a trezit interesul conducatorilor bisericii nou-organizate pentru problemele legate de reforma sanatatii. Urmarea a fost inaugurarea unui program educational de sanatate, prin publicarea a sase carti a cate 64 de pagini fiecare, intitulate „Sanatatea – sau cum sa traiesti”.
Moartea prematura a lui Henry, fiul de doar 16 ani al sotilor White, precum si imbolnavirea lui James White care l-a fortat sa-si inceteze activitatea timp de trei ani, le-a intarit convingerea adventistilor din acea vreme de importanta soliei reformei sanatatii. Ca urmare, la recomandarea lui E. White cu privire la ridicarea unei case de sanatate pentru ingrijirea bolnavilor, in 1866 a fost inaugurat Institutul de Vest pentru Reforma Sanatatii.
In anii care au urmat, sotii White au continuat sa calatoreasca, sa organizeze intalniri, sa scrie, sa predice toate acestea suprasolicitandu-l mai ales pe James White, care avea o sanatate subreda. In 1874, Ellen White a primit o noua viziune in care i se descoperea modul extraordinar in care biserica se va dezvolta nu doar intre granitele SUA, ci si dincolo de ocean. La scurt timp dupa aceasta, James White a pus bazele revistei Semnele Timpului.
In 1875 a fost inaugurat si consacrat Colegiul Battle Creek, prima institutie educationala a bisericii, prilej cu care E. White le-a vorbit participantilor despre ceea ce i s-a descoperit in legatura cu dezvoltarea sistemului educational al bisericii pe tot globul, nu doar in America. Au urmat ani de calatorii misionare, de participari la intruniri si sesiuni ale Conferintei Generale, organizarea unor case de editura si a Sanatoriului din Battle Creek.
Efortul supraomenesc depus de James White isi cerea insa tributul. Astfel, in 1881, la Battle Creek, James White a murit, lasand in urma o sotie indurerata, insa decisa sa-si continue lucrarea. In aceasta perioada, ea a publicat cel de-al patrulea volum din seria Spiritul Profetic, avand ca titlu „Marea Lupta dintre Christos si ingerii Lui si Satana si ingerii lui”. Cartea descrie evenimente cuprinse intre distrugerea Ierusalimului si incheierea istoriei pacatului, fiind bine primita. In doar trei ani au fost vandute circa 50 000 de exemplare.
Vara anului 1887 o gaseste pe E. White in Europa, vizitatnd centrele misionare ale bisericii din Anglia, Germania, Italia, Danemarca, Norvegia si Suedia. In Elvetia si Norvegia , ea a recunoscut tiparnitele pe care le vazuse in viziunea primita in 1875.
In 1888, ca urmare a cererilor de traducere a celui de-al patrulea volum din seria Spiritul Profetic, E. White a dezvoltat si a imbunatatit lucrarea, aparand ceea ce noi cunoastem astazi sub titlul de „Marea Lupta”. Reintoarsa in SUA, a participat la sesiunea Conferintei Generale din 1888, dupa care a calatorit mult in incercarea de a uni biserica in jurul marelui adevar al neprihanirii prin credinta. In 1890 a aparut si lucrarea „Patriarhi si Profeti”.
Dupa Conferinta Generala din 1891, E. White a fost trimisa in Australia, in vastul terioriu lucrarea bisericii fiind doar in faza de pionierat. Timp de mai multi ani, E. White a incurajat si sprijinit financiar si prin indemnurile sale, sistemul educational , dar si cel medical din Australia. Acolo, in 1898, a fost terminata si publicata cartea „Hristos Lumina Lumii”, la care se adauga „Parabolele Domnului” si Marturii vol. VI.
In 1900, E. White s-a intors in America, stabilindu-se in nordul Californei. Ultimii 15 ani din viata i-a dedicat scrisului, calatoriilor si sfaturilor date conducatorilor bisericii cu privire la reorganizarea acesteia. In 1903 a aparut cartea „Educatie”, iar in 1905, cartea „Divina vindecare”. Datorita indemnurilor sale, s-au pus bazele unui nou sanatoriu la Loma Linda, California, devenit astazi una din cele mai renumite institutii de sanatate din lume.
Dandu-si seama ca viata i se apropie de final, E. White si-a intensificat eforturile de a incheia unele carti: „Marturii vol. IX”, „Sfaturi pentru parinti si educatori”, „Faptele apostolilor”, „Lucratorii Evangheliei”. Ultimele zile active din viata ei au fost dedicate cartii „Profeti si Regi”.
In dimineata zilei de 13 februarie 1915, pe cand intra în biroul ei , Ellen White s-a impiedicat si a cazut, neputand sa se mai ridice. Examinata de medic, s-a constatat ca accidentul era foarte grav, fiind vorba de o fractura de sold. Timp de cinci luni, E. White a ramas tintuita la pat sau intr-un scaun cu rotile. In tot acest timp, ea nu si-a pierdut nicio clipa increderea in calauzirea lui Dumnezeu, avand ferma convingere ca si-a onorat cu credinciosie sarcina incredintata ei de Dumnezeu.
Viata ei s-a incheiat pe 16 iulie 1915, la varsta de 87 de ani, fiind asezata la odihna alaturi de sotul ei in cimitirul din Battle Creek.
Activitatea publica
In cei 70 de ani de activitate, de la varsta de 17 ani, cand a avut prima viziune, si pana la varsta de 87 de ani, cand a fost chemata la odihna, Ellen White a avut o activitate sustinuta si o contributie majora in organizarea si cresterea bisericii. A scris 49 de carti si peste 5000 de articole, subiectele acoperind domenii foarte diferite: educatie, religie, sanatate, management, profetii, evanghelizare si nutritie.
Numarul titlurilor publicate, cuprinzand cartile si compilatiile din cele peste 55 000 de pagini de manuscris depaseste cifra 100 in limba engleza, E. White fiind cea mai tradusa autoare americana si femeia-scriitor cea mai tradusa din toata istoria literaturii. Desi a scris lucrari vaste, totusi capodopera sa cu cel mai puternic impact asupra trairii crestine este cartea „Calea catre Hristos”, tradusa in peste 135 de limbi.
Biserica Adventista de Ziua a Saptea o considera pe Ellen White mai mult decat o scriitoare talentata. Adventistii cred ca ea fost desemnata de Dumnezeu ca un measager special care a avut menirea sa atraga atentia lumii asupra Sfintelor Scripturi, ajutandu-i pe oameni sa se pregateasca pentru a doua venire a Mantuitorului. Calitatea exceptionala a scrierilor sale, precum si caracterul sau nobil sunt recunoscute si apreciate chiar si de neadventisti.
In cei 70 de ani de activitate publica, Ellen White a primit de la Dumnezeu aproape 2 000 de viziuni si visuri, variind ca intindere temporala de la mai putin de un minut pana la patru ore. Adventistii considera ca scrierile ei sunt inspirate, insa ele nu trebuie puse alaturi de Biblie si nici sa o inlocuiasca.
„ Scrierile lui Ellen White nu sunt un substitut pentru Scriptura. Nu pot fi puse pe acelaşi nivel. Sfintele Scripturi nu impart pozitia suprema cu nimic, constituind standardul unic dupa care scrierile atat ale ei cat si altele trebuie judecate si carora trebuie sa li se subordoneze” (Adventistii de Ziua a Saptea Cred, Ministerial Association, General Conference of Seventh-day Adventists, Washington, D.C., 1988, p 227).
Obiectii si critici
Viata si lucrarea lui E. White au fost si sunt si astazi contestate de numerosi oameni. De la acuzatiile de mesmerism, pana la cele de folosire necuvenita a fondurilor bisericii, Satana a incercat sa arunce permanent o umbra asupra caracterului si lucrarii acestei femei chemata de Dumnezeu la o lucrare speciala. Nu este timpul si locul sa abordam toate aceste acuzatii, demontandu-le. Ma voi opri foarte telegrafic doar asupra a trei din cele mai dure critici indreptate asupra vietii si lucrarii sale.
1) Una din cele mai aprigi critici la adresa lucrarii lui E. White este acuzatia de plagiat ( furt literar ), argumentandu-se ca ea nu poate fi un profet trimis de Dumnezeu din moment ce a preluat idei si informatii de la alti autori, fara sa le indice sursa.
Ceea ce este interesant de observat este faptul ca cel mai aprig acuzator al E. White, Dudley Canright, el insusi a plagiat in mod grosolan,. Acesta a scris in 1878 o carte intitulata Biblia din ceruri, in care s-a inspirat din cartea unui fost pastor adventist, Moses Hull, preluand din aceasta pagini intregi.
Cu privire la acuzatia de plagiat, trebuie sa retinem cateva aspecte:
– In secolul al XIX-lea, cand au fost scrise cele mai multe din cartile E. White, plagiatul nu era inteles ca in zilele noastre, cand drepturile de autor sunt mult mai bine protejate. Scriitorii timpului imprumutau in mod firesc idei de la alti autori, mai ales in domeniul religios, in care nimeni nu are monopolul asupra adevarului in afara de Dumnezeu. Cand aducem astazi o acuzatie cuiva care a trait intr-un alt timp si spatiu trebuie sa tinem cont de regulile din acel timp, nu de cele din timpurile noastre.
– Scriitorii Bibliei au folosit adesea idei si pasaje din alti autori, uneori pagani ( cazul apostolului Pavel care citeaza din scriitori greci ), fara ca prin aceasta autoritatea lor de profeti sa fie contestata sau inspiratia scrierilor lor sa fie pusa sub semnul indoielii.
– E. White insasi recunoaste in prefatza cartii „Tragedia veacurilor” ca a preluat idei si pasaje din alti autori, in deosebi istorici, pentru a sustine adevarurile pe care i le-a transmis Dumnezeu. Pasajele respective sunt puse intre ghilimele, iar autorii sunt mentionati.
– Adevaratii profetii au fost intotdeauna inspirati dinamic, nu verbal. Lor nu li s-a dictat ce sa scrie, ci li s-au transmis ideile pe care apoi ei le-au imbracat in cuvintele propri, avand deplina libertate sa se foloseasca de formulari intalnite la alti autori.
Asadar, acuzatia de plagiat este nefondata si rau-voitoare. Nu exista nicio dovada ca vreunul din autorii din care a citat E.White s-ar fi plans de furt sau de faptul ca au avut de pierdut din aceasta cauza.
2) O alta acuzatie la adresa lui E. White este aceea ca ea a fost influentata de altii sa scrie marturiile pentru biserica, ea nefiind demna de incredere. Acuzatia este total nefondata si este bazata doar pe banuieli si rea-vointa. Ea insasi neaga faptul ca avea informatii de la oameni, sustinand ca tot ce stia era de la Dumnezeu:
“Dumnezeu a avut placerea sa deschida inaintea mea tainele vietii interioare si ale pacatelor ascunse ale poporului Sau. Asupra mea a fost pusa datoria neplacuta de a mustra relele si de a scoate la iveala pacatele ascunse… aceasta a starnit simtamintele firii pamantesti in inimile celor nesfintiti… unii si-au umilit inimile… altii au simtit ca in inimile lor se naste un spirit de ura…”
Unii se grabesc sa intrebe: Cine i-a spus sorei White aceste lucruri? “Le-am putut raspunde: Da, ingerul lui Dumnezeu mi-a vorbit… Dumnezeu a considerat potrivit sa ma plaseze in pozitii in care nu a plasat pe nimeni dintre cei din randurile noastre. El a pus asupra mea marturii de mustrare, pe care nu le-a incredintat nimanui.”
Conform acestei declaratii, Ellen White nu era dependenta de informatii primite de la altii cand descoperea „pacatele ascunse”. Ar fi fost necinstit sa declare ca ea a primit informatiile de la Dumnezeu, daca le obtinuse de la „frati si surori”.
3) Criticii acuza Biserica Adventista de Ziua a Saptea ca o considera pe E. White profet, in timp ce ea ar fi negat faptul ca este un profet al lui Dumnezeu. Ea insa nu a negat niciodata faptul ca este un profet. Ea doar nu a pretins acest titlu, considerandu-se un mesager al lui Dumnezeu pentru biserica Sa. Manuscrisele sale confirma acest adevar:
“Inca din frageda tinerete am fost deseori intrebata: Esti profeta? Intotdeauna am raspuns “Sunt mesagera Domnului. Stiu ca multi m-au numit profeta, insa eu nu am pretins a avea acest titlu. Mantuitorul meu m-a declarat mesagera Sa. ‘Lucrarea ta’, mi-a explicat El, ‘este sa-Mi prezinti cuvintele…”
“De ce nu am pretins ca sunt profeta?Pentru ca in aceste zile multi dintre aceia care au avut indrazneala sa se pretinda profeti sunt o rusine pentru cauza lui Hristos; insa si datorita faptului ca lucrarea mea include mai mult decat ceea ce inseamna cuvantul ‘profet’. . . .”
“A spune ca sunt profeta ar presupune sa fac ceva ce nu am facut niciodata. Daca altii ma numesc astfel, nu am nici o obiectie sa le aduc. Insa lucrarea mea a acoperit atat de multe aspecte incat nu pot sa ma consider nimic altceva decat o mesagera, nimic altceva decat ca am fost trimisa sa duc mesajul Domnului catre poporul Sau si sa indeplinesc lucrarea in orice aspect indicat de El.”
“Cand am fost in Battle Creek, am afirmat inaintea unei mari adunari ca nu pretind a fi profeta. In doua ocazii am facut referire la aceasta problema, de fiecare data cu intentia de a afirma: ‘Nu pretind a fi profeta.’ Daca am spus vreodata altceva, atunci vreau ca oricine sa inteleaga ca ceea ce am avut intentia sa spun este ca nu pretind a avea titlul de profet sau profeta” (Review and Herald, 26 iulie 1906, retiparit in Selected Messages, vol. 1, pag. 31-35). ”
“Lucrarea mea include mai mult decat inseamna aceasta titulatura. Ma consider o mesagera caruia Domnul I-a incredintat mesajele catre poporul Sau” (Scrisoarea 55, 1905; citat si in Selected Messages, vol. 1, pag. 35, 36).
Concluzii
Apostolul Pavel ii indeamna pe crestinii tuturor timpurilor:“Nu dispretuiti proorociile !” ( 1 Tesaloniceni 5, 20 ). De ce am fi tocmai noi cei ce le dispretuim ? De ce am fi tocmai noi, cei care traim ultimele clipe ale istoriei pacatului, cei care refuzam acest nepretuit dar divin pentru biserica Sa – darul profetiei ?
De aceea, sa ascultam de indemnul dat pe paginile Scripturii de unul din cei mai buni imparati pe care i-a avut poporul lui Dumnezeu de alta data:
“Incredeti-va in Domnul, Dumnezeul vostru si veti fi intariti ! Incredeti-va in proorocii Lui si veti izbuti ! “ ( 2 Cronici 20, 20 )
Lori Balogh
Sursa: http://www.loribalogh.ro/2012/09/e-g-white-pro-si-contra/
