de Clifford Goldstein
Într-o rugăciune fierbinte înainte de agonia de pe cruce, Isus I-a cerut Tatălui unitate între membrii bisericii care avea să ia naştere după moartea Sa. “Şi mă rog nu numai pentru ei”, a spus El, “ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.” (Ioan 17: 20, 21.)
Indiferent cât de puternică a fost rugăciunea Sa, chiar şi cea mai superficială trecere în revistă a istoriei arată că orice cuvinte s-ar folosi pentru a descrie biserica, “unitate” nu ar fi printre ele. Deşi cel puţin nu se mai omoară între ei, cum s-a întâmplat adesea în trecut, creştinii sunt departe de unitatea pentru care S-a rugat Mântuitorul. Numai o listă a sutelor de biserici creştine poate dovedi cât de fragmentată este biserica lui Hristos după aproape două mii de ani de la rugăciunea lui Isus ca urmaşii Săi să fie “una în Noi.”
Totuşi, în ultimele decenii au luat naştere câteva tendinţe puternice în creştinism, căutând să schimbe aceste divizări şi să facă reală rugăciunea lui Hristos pentru unitate. Cunoscută ca “mişcarea ecumenică”, aceste încercări au venit din diferite direcţii şi au avut diferite grade de succes. Probabil dintre toate mişcările înspre unitate, niciuna nu a fost mai dramatică şi mai surprinzătoare decât cea care a avut loc între catolici şi anumiţi protestanţi, printre care luteranii. Catolicii şi luteranii au semnat nişte tratate destul de uimitoare, prin care declarau unitate, lucru care chiar şi acum 30 de ani ar fi fost considerat imposibil.
Cum trebuie să ne raportăm la aceste tendinţe? Nu ar trebui toţi creştinii să fie implicaţi serios în această mişcare către unitate, pentru a ajuta la împlinirea rugăciunii Domnului lor? Pot aceste mişcări, în special cea dintre Biserica Catolică şi protestanţi, să fie răspunsul la rugăciunea lui Hristos? Ar trebui oare creştinii să fie prudenţi în această privinţă? Cum ar trebui să privim aceste evenimente?
Începuturile protestantismului
E greu de imaginat astăzi cât de ostile au fost relaţiile dintre catolici şi protestanţi la începutul Reformei, în anii 1500. Critica vehementă a prostestanţilor împotriva catolicilor şi invers se aşteaptă în ziua de azi doar de la popoare care luptă între ele, nu între aşa zişi creştini.
Critica nu era nimic în comparaţie cu violenţa manifestată, cum ar fi executarea lui John Hooper în Anglia (1555), care a fost ars pe rug. Cartea Martirilor, a lui Fox, descrie ultimele sale clipe pe rug: “Când gura i s-a înnegrit, iar limba i s-a umflat încât nu mai putea vorbi, totuşi buzele i s-au mişcat până au dispărut; s-a lovit cu mâinile în piept până când un braţ i-a căzut, dar a continuat cu celălalt, în timp ce grăsimea, apa şi sângele i s-au scurs până la capătul degetelor…. ” (p. 215). Şi nu uitaţi că aceste atrocităţi au fost aduse la îndeplinire de aşa zişi creştini împotriva altor aşa zişi creştini.
Bineînţeles că nu este vorba doar de lupta protestanţilor împotriva catolicilor. Pe măsură ce bisericile reformate se dezlipeau de Roma, au apărut multe secte şi biserici care erau în dezacord una cu alta. Într-un timp când ideea libertăţii religioase era încă la câteva secole distanţă, aceste divizări au devenit adesea violente, ca de pildă atunci când reformatorul elveţian Ulrich Zwingli – supărat pe anabaptişti pentru că aceştia cereau scufundarea totală la botezul adulţilor care făceau pasul acesta de bună voie (în loc de stropirea pruncilor, cum era regula) – a poruncit ca aceştia să fie legaţi, duşi pe un lac şi înecaţi. Şi de data asta era vorba tot de violenţa creştinilor împotriva altor creştini.
În cele din urmă idealurile de libertate religioasă şi toleranţă au început să pună stăpânire pe lumea occidentală, iar creştinii au început să înveţe să se tolereze, în ciuda diferenţelor teologice. Asta, împreună cu apariţia democraţiilor – care au luat puterea politică din mâna bisericilor (deci şi capacitatea lor de a persecuta) – a creat un nou mediu, în care creştinii s-au găsit trezit convieţuind unii lângă alţii, chiar dacă nu împlineau exact cuvintele lui Hristos: “Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.” (Ioan 13:35)
Mişcările ecumenice
Fără îndoială că mulţi erau îngroziţi de aceste divizări şi au început încercări bine intenţionate de unire. Aceste eforturi au luat naştere în secolul al XIX-lea, cu grupuri cum ar fi Alianţa Evanghelică (1846), Asociaţia Tinerilor Creştini (1844), Asociaţia Tinerelor Creştine (1884) şi Societatea Strădaniei Creştine (1881), ca şi Consiliul Federal al Bisericilor lui Hristos (1908).
Această “mişcare ecumenică”, cum a fost numită nu după mult timp, a înflorit în secolul al XX-lea, datorită Consiliului Mondial al Bisericilor (WCC – World Council of Churches), înfiinţat în 1948, cu aproximativ 147 de biserici, din 144 de ţări. Astăzi “WCC înseamnă părtăşie între biserici, care sunt acum în număr de 347, din mai mult de 120 de ţări, de pe toate continentele şi practic din toate tradiţiile creştine.” (www.wcc-coe.org/wcc).
Probabil că cea mai interesantă tendinţă în cadrul mişcării ecumenice a avut loc în ultimii 20 de ani. La început majoritatea încercărilor de unitate au avut loc între diferite biserici creştine. Puţine însă au luat în consideraţie discuţii serioase cu duşmanul lor tradiţional, Biserica Romano-Catolică, pentru care protestanţi erau apostaziaţi. Însă situaţia s-a schimbat mult de atunci şi au avut loc mult dialog şi tratative ecumenice între Roma şi părţile protestante. Asta a dus la emiterea, din partea lui Papa Ioan Paul al II-lea, în 1995, a unei enciclice, Ut Unum Sin, în care el a reconfirmat angajamentul Bisericii Catolice în ce priveşte ecumenismul, declarând că “împreună cu ucenicii lui Hristos, Biserica Catolică, pe baza planului lui Hristos, se angajează în mişcarea ecumenică pentru a-i unii pe toţi creştinii.”
Este foarte surprinzător faptul că în ultimul deceniu al secolului trecut au fost semnate declaraţii neoficiale de unitate doctrinală între catolici şi unii protestanţi conservatori (cei care în trecut au fost cei mai mari duşmani ai Romei). Ceea ce a făcut ca aceste declaraţii să fie neaşteptate este faptul că ele susţineau că, dintre toate lucrurile, protestanţii şi catolicii au acelaşi punct de vedere în ce priveşte îndreptăţirea doar prin credinţă – învăţătura care a provocat Reforma Protestantă cu aproape 500 de ani în urmă. Acum, în mod surprinzător, aceste două părţi se unesc pe baza aceluiaşi lucru care le-a divizat prima dată!
Dintre toţi paşii către unitate doctrinală între catolici şi protestanţi, cea mai dramatică a fost “Declaraţia Unită cu privire la Doctrina Îndreptăţirii”, semnată în 1999 de demnitaii de la Vatican şi de la Federaţia Luterană Mondială (care reprezintă 58 de milioane din cei 61,5 de milioane de luterani din întreaga lume). Conform declaraţiei, în ciuda “diferenţelor care au rămas”, romano-catolicii şi luteranii au aceeaşi învăţătură de bază cu privire la îndreptăţirea prin credinţă şi că “celelalte diferenţe în ce priveşte explicarea acesteia nu mai sunt o pricină de dispută doctrinală.” Iar acest document nu a fost decât un precursor al altuia, cu privirea la “succesiunea apostolică a bisericii” (adică autoritatea Papei.)
Astfel, aparent rugăciunea lui Hristos cu privire la unitate, ca “ei să fie una în Noi”, este, în sfârşit împlinită.
Lucruri îngrijorătoare
Bineînţeles că toată lumea ar trebui să se bucure când ostilităţile vechi, care devin adesea aşa de urâte, chiar violente, sunt date la o parte şi duşmanii se împacă. În acelaşi timp, trebuie să fim prudenţi.
De ce?
Istoricii ne arată că bisericile cu putere policită s-au dovedit a-i persecuta şi subjuga pe disidenţi la fel de mult ca şi necredincioşii cărora li s-a dat aceeaşi putere. Într-un fel, lipsa unităţii bisericii a împiedicat-o să câştige puterea politică ce s-a dovedit a fi distrugătoare în mâinile ei, în trecut.
Cu mai bine de două secole în urmă, James Madison scria: “Libertatea se naşte din diversitatea sectelor, care predomină în America şi care este singura şi cea mai bună protecţie pentru libertatea religioasă în orice societate. Pentru că acolo unde este o varietate de biserici, nu are cum să existe una majoritară, care să le subjuge şi să le persecute pe celelalte” (citat din Ralph Ketcham, James Madison: Biografie, p. 166) Ar putea bisericile din ziua de azi, odată unite, să adune suficientă putere politică pentru a deveni din nou o ameninţare?
Teama aceasta nu este nejustificată. Cartea Apocalipsei ne avertizează cu privire la o asemenea ameninţare: o mare putere religioasă-politică îi va persecuta şi omorî pe cei care vor refuza să se “închine icoanei fiarei” (Apocalipsa 13:15). Deşi există multe speculaţii cu privire la ce anume înseamnă asta, faptul că “închinarea” joacă un rol aşa de central în această luptă dovedeşte că puterea de la sfârşitul vremii este evident o entitate religioasă şi că vor fi implicate probleme cum ar fi credinţa, închinarea şi ascultarea faţă de Dumnezeu.
De fapt, unii cercetători ai Apocalipsei, cu mai bine de un secol în urmă, au prezis această mişcare către unitate, în special între protestanţi şi catolici, pe care o vedem noi astăzi. Astfel, ei nu consideră aceste tendinţe nişte semne ale împlinirii rugăciunii lui Hristos pentru unitate, ci, din contră, ca semne ale desfăşurării evenimentelor finale, care vor duce la persecutare poporului lui Dumnezeu chiar înainte de a doua venire a lui Hristos.
Astfel, toţi creştinii – dorind, fără îndoială, împlinirea rugăciunii lui Hristos pentru unitate – ar face bine să acorde atenţie şi altor cuvinte ale lui Hristos, pe măsură ce au loc aceste tendinţe ecumenice: “Iată, Eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi fără răutate ca porumbeii.” (Matei 10:16)
