Articole CreştineResurse Spirituale, Practice şi Gratuite

Categorii

AUTORITATE – autor Titus Cazan

Scris la: 4 iulie 2010

AUTORITATE

Părerile sunt împărțite, oricare ar fi subiectul abordat. Când este recunoscută o autoritate comună, se poate ajunge la o concluzie. La rândul ei, această concluzie devine element de bază al unei viitoare cercetări. Aceasta este schița ideală a progresului unei comunități.

Religia produce mai multe discuții și dezbateri, ca orice alt domeniu al cunoașterii. Două motive par ușor de identificat: Tema centrală a religiei este Dumnezeul nevăzut, ceea ce lasă deschisă poarta speculațiilor. Al doilea motiv este perceperea subiectivă a experiențelor vieții. De aici reiese viziunea diferită a indivizilor. Intenția este să căutăm terenul comun al dezbaterilor. În același timp, acest teren trebuie să fie și solid, verificat de realitate. Sursele de autoritae cele mai citate sunt: Biblia, tradiția, experiența și rațiunea. O comparație între ele poate fi un ajutor “la vreme de nevoie”.

Deocamdată, procedăm prin eliminare, ca în matematică. Începem cu zone mai puțin aglomerate.

Știința nu este o autoritate în religie.

Prestigiul știnței a crescut exponențial. Un singur  exemplu din astronomie spune cât volume.

În anii 1920 singura galaxie confirmată era Calea Lactee, din care face parte sistemul solar și planeta Pământ. Astronomii apreciau că în ea sunt vreo 200 de stele. Galaxia este un grup de stele mișcându-se în jurul unui centru de gravitație. În 1990 a fost plasat în spațiu telescopul Hubble. Acesta este un observator astronomic relativ mic. Piesa principală este o oglindă cu diametrul de 2,4 metri. Pentru întreținere și dotarea cu echipament științific mai perfecționat, au fost trimise patru misiuni spațiale, ultima în Mai 2009. Hubble este plasat pe orbită la 57,5 km. de suprafața Pământului, pe care îl înconjoară în 96 de minute. Când a fost pus în funcție, acum 20 de ani, Hubble avea o deschidere de 1 grad (din 360) și “vedea” 30 de galaxii. Astăzi, deschiderea lui este de 6 grade și urmărește mișcările a 6000 de galaxii. Se afirmă astăzi că în univers sunt  circa 400 de miliarde de galaxii vizibile cu 1 până la 10 miliarde de stele fiecare. Forma și mărimea lor sunt diferite, așa cum o arată fotografiile luate. Johm Burr spune că dacă ar suna cineva la telefon de la o margine a galaxiei (noastre), semnalul ar ajunge la marginea opusă în 200 de milioane de ani. Ce mare este Dumnezeu!

Progresele uimitoare ale științei inspiră respect și credință.  Totuși știința nu poate fi o autoritate în materie de religie.

De ce nu știința?

Datele științei sunt schimbătoare. Noi descoperiri cer interpretări noi ale realității. Într-o zi se poate naște un alt Einstein, care ar face să fie reconsiderate toate afirmațiile științifice de până la el.

Chiar și curentul de gândire postmodernist, apărut în Franța la jumătatea secolului al XX-lea, se opune ideii de siguranță  a datelor și concluziilor cu care se operează în prezent. Aceasta este, de fapt, rădăcina ideii de relativism.

AUTORITATE: ȘTIINȚA, FILOZOFIA.

În știință, îndoiala este punct de plecare în cercetări.  Ea cere revizuiri și reexperimentări. În religie, după o convertire autentică, îndoiala este o boală. Dacă se cronicizează, îndoiala poate fi  fatală. Religia are nevoie de certitudini. Tocmai de aceea caută omul pe Dumnezeu. Viața este plină-vârf cu necunoscute și  nesiguranță. Bunul simț comandă să nu se schimbe stabilitatea de veacuri a Cuvântului lui Dumnezeu cu fluctuațiile interpretărilor științei.

Limbajul științei este diferit de al religiei. Jargonul științific cere un nivel de educație pe care masele nu îl au. Limbajul științei nu răspunde nevoilor sufletului omenesc, chinuit de remușcări și neliniști. Omul de știimță el însuși are nevoie de iertare și de speranță, pe care știința nu i le dă. Scepticismul adus în religie se dovedește un nor fără apă, compus doar din fum(uri).

Ne bucurăm când unele descoperiri ale științei confirmă rapoartele Bibliei. Dar noi clădim pe credință, nu pe vedere. Alte date științifice par să contrazică Biblia. Nu ne angajăm în controversă. Domeniile sunt diferite. Nu este rațional să supunem credința testului știinei. Solidele și lichidele au unități diferite de măsură. Cercetăm impresionați măreția cerului. Suntem uimiți de inteligența  evidentă în procesele vieții. Înapoia și deasupra funcționării legilor naturii simțim prezența Creatorului. Ce mare este Dumnezeu!

Știința poate fi folosită spre bine sau spre rău. Războaiele mondiale și armele de distrugere în masă sunt martore despre aceasta. Filozofia științei nu duce în mod necesar la bine. Religia cerută de Dumnezeu duce numai la bine.

Știința apelează la elita intelectuală. Plăcerea de a fi între oameni educați este limitată de realitate. Nici măcar familia omului de ștință nu corespunde acestei exigențe. Materia primă a reigiei – cunoașterea de Dumnezeu și transmisia acestei cunoașteri au în vedere pe toți locuitorii acestui Pământ, analfabeți sau educați. Este imposibil de imaginat că Biserica rămășiței va fi compusă numai din oameni cu pregătire științifică, sau  literați.

Respectăm ștința și  prețuim pe oamenii de știință. Profităm de progresele științei puse în slujba vieții. Dar să ne fie iertat: În domeniul religiei, în câmpul moral și spiritual, știința nu are nicio autoritate.

Filozofia nu este o autoritate în religie.

Creștinismul nu a fost construiut pe baze filozofice. Proorocii, Domnul Hristos și  apostolii nu au citat pe filozofi, ca să justifice învățătura lor. Cu toate acestea, diferite curente filozofice au contribuit la formularea doctrinelor și practicilor Biericii. Fără excepție, aceste incursiuni s-au soldat cu alterarea învățăturilor revelate de Dumnezeu. Gnosticii sunt un exemplu mai cunoscut. Apostolul Ioan s-a luptat să apere Biserica de infiltrarea  acestei filozofii. Pavel avertiza contra amăgirilor filozofiei (Coloseni 2,8). Pe scurt, vor fi menționate încercări ulterioare de amestec al fillozofiei în câmpul religiei.

Scolasticii din Evul Mediu s-au străduit să adapteze dogmele Bisericii (catolice) la filozofia lui Platon sau Aristotel.

Modernismul este un curent de gândire, care încurajează adaptarea la ce este nou. Presupunerea de fond este că vechiul este destinat să dispară, eventual curând. Scrieri catolice susțin că termenul “modernism” a fost folosit cu referire la religie de prima dată de Papa Leon al X-lea . În Enciclica Pascendi Dominici gregis din 1907, se spune că: “Modernismul este sinteza tuturor ereziilor”.

AUTORITATE: FILOZOFIA.

Iluminismul a fost curentul de gândire care a caracterizat secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Soluția la problemele vieții și societății era,  potrivit iluminismului, cunoașterea. Raționalismul s-a născut din această perspectivă. Evident, soluția nu mai era la Dumnezeu, ci la om. Aceasta era “Renașterea” gândirii necreștine a lumii greco-romane din antichitate. Iluminismul și Raționalismul au fost precursorii modernismului. La aceștia s-a adăugat, pe parcurs, evoluționismul.  Astfel compus, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, modernismul iese cu fanfare la luptă contra lui Dumnezeu și a Bibliei. Se fac eforturi mari și se cheltuiesc sume uriașe în încercarea de a scoate pe Dumnezeu afară din universul creat de El. Față de cei neconvinși să arunce Biblia, se folosește metoda descrisă în citatul următor:

“Biblia trebuie abordată rațional. Scepticism trebuie practicat referitor la minunile  sau la istoricitatea evenimentelor din Biblie”.

Împărtășirea de unii a acestor idei a dus la controversa dintre Fundamentaliști și Liberali din anii 1920 și 1930.

Postmodernismul este specific ultimului sfert al secolului al XX-lea. El pornește de la decepția neîmplinirii promisiunilor modernismului. În locul evoluției spre progres și fericire, lumea se află acum în fața dezastrului ecologic și a unui holocaust nuclear.

Postmodernismul este greu de definit. El păstrează din modernism antipatia față de transcendent, dar nu arată până acum mult interes să dovedească inexistența Lui. Pretenția modernismului că rațiunea omenească este salvatorul omenirii, postmoderniștii o văd, pe bună dreptate, ca aroganță. Metoda științifică este și ea dezaprobată. Postmodernismul nu este atras de ideia de ordine, sau sistem, ci a decis că fiecare individ să-și formuleze concepția proprie despre lume și viață. Adepții postmodernismului sunt lăsați să se descurce singuri. Pe plan social, un postmodernist este un revoltat privind starea celor dezavantajați, deși nu promite vreo rezolvare..

Postmodernismul  preia ceva din Hegel, Nietzsche, Kirkegaard și chiar din Marx. El este influențat de fenomenologie, de structuralism și de existențialism. Pentru cei interesați, lucrări filozofice ale lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel au fost publicate mult de marxiști. Majoritatea pretinselor lor argumente contra credinței în Dumnezeu și contra Bibliei sunt extrase din Hegel. Friedrich Nietzsche a fost filozoful preferat al lui Adolf Hitler. El a susținut ideia superiorității rasiale. Știm la ce a condus această filozofie a orgoliului german și japonez: Zeci de milioane de victime și pagube care nu pot fi evaluate ale războiului, plus alte zeci de milioane de victime ale comunismului. Ne dăm seama de moralitatea acestor filozofii. Comparați acestea cu învățătura Bibliei că oamenii, indiferent de starea în care se află, sunt copii iubiți ai lui Dumnezeu.

Postmodernismul privește cu scepticism valorile și presupunerile deja acceptate. De exemplu, presupunerea că omul are o esență diferită de animale, sau că pot exista forme de guvernământ mai bune ca altele.

Enciclopedia Catolică prezintă postmodernismul ca pe o filozofie a depresiei. Citez:  “Am ajuns la sfârșitul istoriei umanității. Inovația, progresul și continua dezvoltare, predicate de modernism, sunt moarte.. Toate religiile și viziunile utopice sunt moarte. Nemulțumirea cu starea prezentă (status quo) n-are nicio șansă, fiindcă revoluția este moartă. Ne place sau nu, toți suntem prinși  într-o criză permanentă a  semnificației, închiși într-o  cameră neagră, din care nu există scăpare”.

Am ocupat  spațiu și timp cu aceste extrase ca să fie clar că filozofia – antică, modernă sau contemporană – nu are nimic de oferit celui care caută pe Dumnezeu. Nimic care să sature, nimic care să vindece. Orice încercare de adaptare a “poruncilor lui Dumnezeu și credinței lui Isus” la filozofia lumii acesteia este motiv de întristare  și îngrijorare.

Postmodernismul își descrie singur sfârșitul. “Dar noi, după făgăduința Lui, așteptăm ceruri noi și un pământ nou, în care va locui neprihănirea” (II Petru 3,13).

Filozofia, sub nicio formă,  nu este autoritate în religie.

Autoritatea limitată a Bisericii.

Pornim de la premize pe care nu le argumentăm acum. Dumnezeu are un popor al Lui, risipit prin bisericile din Babilon. El are în același timp o Biserică pe care o recunoaște ca fiind trupul Lui în care îi adună pe cei risipiți. Ne referim la această Biserică și la autoritatea ei de a stabili doctrine și practici pentru membrii ei.

În Faptele Apostolilor 15 găsim că o hotărâre majoră privind doctrina și practica a fost luată în Ierusalim.

Apostolii, sub conducerea lui Iacov (nu Petru), constituiau un comitet (sinod, conciliu) de conducere, care decidea în probleme de organizare și funcționare (Fapte 6). Acum au fost consultați privind o problemă de doctrină: Să se ceară noilor convertiți dintre Neamuri să țină Legea lui Moise? Să respecte ei rânduielile ceremoniale? Ei s-au rugat, s-au consfătuit și au hotărât. Decizia lor a fost apoi publicată și a devenit normă pentru lumea creștină până în ziua de astăzi. Să înțelegem de aici că Biserica are aceeași autoritate asupra membrilor ei?

Aceasta a fost o situație unică. Timp de decenii, până la moartea ultimului apostol (Ioan, probabil în 98 A.D)), nu s-a mai luat nicio hotărâre de acest fel. Nu există nicio prevedere a Domnului că stabilirea de doctrine să fi  rămas în sarcina Bisericii. Dimpotrivă, porunca Lui era ca ei să predice și să-i învețe pe oameni ce a poruncit El (Matei 28,18-20). Apostolii erau prețuiți fiindcă trăiseră cu Domnul și fuseseră martori ai vieții și predicilor Lui. La întrebarea care li s-a pus acum însă, apostolii  nu aveau un răspuns. Până la plecarea Domnului ei nu înțeleseseră că sunt o nouă entitate religioasă, diferită de Biserica iudaică. Din acest caz special nu se poate trage concluzia că Biserica are autoritatea să decidă asupra doctrinei și practicii membrilor ei.

Neobservarea acestei limitări a dus la introducerea în creștinism a multe doctrine false, unele luate din lumea păgână din jur. Dogmele bisericilor istorice sunt martore despre aceasta. Iar cazuri de importanța celui din Ierusalim nu s-au mai repetat.

Singura situație parțial  comparabilă cu aceea de mai sus este a unei mișcări în curs de devenire, cum a fost Reforma din secolul al XVI-lea, sau Mișcarea Adventă de la 1844. Niciuna din ele nu era o biserică, ci căutau să readucă la viață doctrine și practici pierdute în timp. Aceste mișcări au devenit Biserică datorită excomunicării (excluderii) membrilor din bisericile de  care  aparținuseră.

Are Biserica autoritatea de a interpreta Scriptura? Are ea dreptul să impună  interpretarea ei?

Biserica catolică susține și astăzi (August 2009), în scris,  că are dreptul “să impună” doctrina stabilită de magisterium-ul ei și “să condamne” pe cei care nu sunt de acord.  Această pretenție este pusă alături de afirmația că Biserica nu trebuie separată de Stat și că trebuie să influențeze legile care se fac. Pretenția este nejustificată bibic. Istoria este plină de raportul rezultatelor sângeroase pe care ea le-a produs.

Prin pastori, prin școlile ei, prin literatura pe care o publică, Biserica transmite interpretarea socotită cea mai bună a textului Bibliei. Această interpretare trebuie să se alinieze la celelalte învățături (doctrine) ale Cuvântului lui Dumnezeu.  Predicăm un sistem al adevărului, armonios și complet – “tot adevărul”.

Cât privește impunerea unei interpretări a Bibliei socotită  oficială, Biserica nu are această atribuție. Dacă vreun învățător religios din Biserică începe să înveețe doctrine străine, nebiblice, sau interpretări particulare, Biserica este autorizată de Cuvântul lui Dumnezeu să denunțe aceste cazuri. Scopul este acela de a-i pune la adăpost pe membri  de învățături primejdioase.  Biserica nu impune nimănui ce să creadă, sau cum să trăiască. Maximum ce poate face Biserica în caz de abatere este să retragă recunoașterea  acestor persoane ca învățători, sau chiar ca membri ai ei.

Biserica încurajează pe membri să studieze Cuvântul lui Dumnezeu și le pune la dispoziție materiale auxialiare, cum sunt lecțiunile Școlii de Sabat. Autoritatea Bisericii în materie de doctrină și practică este limitată. Așa fiind, interpretările apărute mai târziu, sunt supuse scrutinului delegaților Bisericii din toată lumea. Așa a fost chestiunea femeilor-pastori discutată la Conferința Generală din Utrecht  în 1990. Dar nici concluziile acestor consfătuiri nu sunt impuse, nici măcar în forma unor măsuri disciplinare. Nu există nicio funcție care să dea cuiva dreptul să decidă ce este adevărat și ce este greșit. Dumnezeu a ales să spună El ce este păcat. Singura autoritate care se impune de la sine între membrii Bisericii este autoritatea morală a slujitorilor ei. Dar acesta este un alt subiect.

AUTORITATE: EXPERIENȚA.

Cele patru  surse de autoritate în religie sunt: Biblia, tradiția, experiența și rațiunea. Ne vom ocupa de ele pe rând, în orinea crescândă a greutății lor.

Experiența este cea mai nou proclamată sursă de autoritate în religie. Numele ei în limba engleză este  Encounter – Întâlnire.

“Encounter este o biserică nedenominațională postmodernistă plină de speranță și primitoare. Este situată în zonele Harleysville și Lansdale din Pensylvania”.

Anunțul principal este: “Față în față cu Dumnezeu”.

Se pornește de la cuvintele lui Dumnezeu despre Moise: “Eu îi vorbesc gură către gură” – în traducerea recentă engleză NIV( NEW INTERNATIONAL VERSION: “față în față” – “face-to- face” ).  Ideea de bază este că  mesajul textului biblic este revelat de Duhul lui Dumnezeu fiecărui cercetător. Drept consecință, nu este important pentru cel care studiază să se simtă legat de vreo înțelegere anterioară, nici de una colectivă. Pentru ilustrare voi cita anunțul uneia din aceste biserici, sub titlul:

“Filozofia noastră:

Diferite rațiuni pentru instruirea religioasă:

Control. Oamenii sunt învățați comenzile lui Dumnezeu, prin care alții manipulează purtarea lor și îi jefuiesc de libertatea lor individuală.

Cod. Oamenii sunt învățați principii religioase ca moralitate după care să trăiască, deși nu au puterea să ducă o povară atât de apăsătore a codului.

Contrast. Oamenii sunt învățați despre moștenirea lor religioasă distinctivă ca standard uniform de purtare, care îi deosebește și îi separă de alții”, ș.a.m.d.

În continuare se sugerează că biserica respectivă nu “manipulează” astfel pe oameni.

Un cititor obișnuit al Bibliei își dă seama cu ușurință că orientarea de bază a acestor biserici este străină de învățătura Domnului Hristos.  Poruncile lui Dumnezeu sunt prezentate ca o povară grea, călcarea acestora este acceptată în numele libertății personale. Despărțirea de lume este dezaprobată și este văzută ca un produs nedorit. Citarea lui Moise, cel mai mare legiuitor al  poporului evreu, ca simbol al interpretării individuale, apare ca o lipsă jenantă de bun simț. Se exploatează înclinația contemporană către independență personală. “Nimeni să nu îmi spună ce să fac, sau ce să nu fac” este principiul celor fără principii. Numai că aceasta este calea largă în sensul cel mai vizibil.

Ideea interpretării personale de luat ca autoritate în materie de doctrină nu este absolut nouă. Proorocul Isaia scria acum vreo 2700 de ani: “Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53,6). Această orientare individualistă este arătată ca fiind producătoare de nelegiuire și cauză a morții Domnului Hristos pe cruce.

Din punct de vedere practic, o comunitate religioasă în care se proclamă dreptul fiecăruia de a crede ce vrea, nu are coeziune și nici viitor. Obligatoriu, părerile unora vor fi puse mai în față și onducătorii acestor congregații vor tăgădui premizele de la care au pornit. Fără liantul unor convingeri comune, biserica respectivă va deveni rapid o casă de cultură, în care se folosește un jargon creștin.

Dacă ne uităm puțin mai atent însă, vedem că aceste biserici au totuși trasate niște doctrine de bază. Mai întâi sunt creștine. De ce nu ar putea să fie hinduse sau islamice?  Unele principii de bază sunt creștine: Dumnezeu-Cretorul, Biblia-Manual de studiu, Isus Hristos-Mântuitor, etc. Proclamarea libertății fiecăruia de interpretare se aplică la speculații posibile și la purtarea membrilor. Aspectele teoretice de bază sunt reținute.

Se așteaptă ca să fie trase și concluzii comune.Este posibil să fie așa.  Dar mai există și posibilitatea ca oamenii să-și schimbe părerile. Ceea ce face dintr-un număr de creștini o biserică, un trup, un Templu al lui Dumnezeu este tocmai acceptarea comună, voluntară, a valorilor netrecătoare și a principiilor veșnice ale lui Dumnezeu.

Experiența individuală nu poate deveni niciodată autoritate în religia altora. Ar fi o contradicție în termenii de bază. Ea nu poate fi autoritate nici pentru individ, deoarece este suspectă de subiectivism și de orizontul comparațiilor.

AUTORITATE: TRADIȚIA.

Tradițiile sunt credințe sau obiceiuri dintr-o cultură, transmise din generație în generație, mai ales pe cale orală.

Bisericile istorice invocă “Sfânta tradiție” în apărarea credințelor și practicilor care nu pot fi justificate cu Biblia.  Două sunt principalele argumente folosite de apărătorii tradiției: 1. Domnul Hristos a spus mai mult decât a rămas scris. El a transmis aceste învățături “sfinților apostoli” și aceștia au făcut la fel cu “succesorii” lor.  2. Este nevoie de un învățător viu care să transmită interpretarea corectă a textelor. Biblia conține neclarități și tratează insuficient unele teme.

Ambele argumente au fost dezvoltate la Conciliul din Trent (1545-1563). S-a reproșat reformatorilor că nu sunt consecvenți principiului Sola scriptura – Numai Biblia,  fiindcă botează copiii mici, botează prin stropire și fiindcă țin Duminica. Niciuna din aceste credințe nu poate fi justificată cu Biblia. Au fost citați Anabaptiștii și Sabatarienii ca exemplu.

Răspunsul la argumentele oferite în apărarea tradiției este simplu și solid. Domnul Hristos nu S-a contrazis niciodată, nici nu a schimbat  “Legea sau proorocii” (Matei 5,17).  “Isus Hristos este Același, ieri, astăzi și în veci” (Evrei 13,8). Adevărații Lui succesori sunt credincioși descoperirilor lui Dumnezeu păstrate în Biblie.  Tot ce este diferit provine din altă sursă și nu are dreptul la eticheta de “Sfântă tradiție”. Pentru că acesta este cazul bisericilor istorice, tradițiile lor nu sunt o  autoritate în interpretarea Cuvântului lui Dumnezeu.

Sinoade (concilii) ale bisericilor au încercat, prin hotărârile lor să dea greutate tradițiilor. Dar hotărârile lor au fost contradictorii. Uneori s-au anatemizat (afurisit) unii pe alții, ajungând până la exilare sau condamnare la moarte. Așa a fost cazul cu dezbaterile privind natura Domnului Hristos, sau introducerea icoanelor în biserică.

La al doilea argument, același răspuns este suficient: Dacă învățătorul viu (preot, pastor, profesor) vorbește cuvintele lui Dumnezeu, el face lucrarea pe care au făcut-o Domnul și apostolii. Pavel scria că dacă el înșuși, sau un înger din cer ar veni și i-ar învăța o altă evanghelie, să fie anatema (Galateni 1,8). Măsura doctrinelor și a succesorilor apostolilor este aceeași: Cum se raportează la Cuvântul lui Dumnezeu. Descoperirile ulterioare ale lui Dumnezeu nu contrazic pe cele dinainte. “Acela pe care L-a trimis Dumnezeu vorbește cuvintele lui Dumnezeu” (Ioan 3,34).

Nu suntem dușmanii ideii de tradiție. Există și tradiții bune. Una din ele este să nu te duci cu mâna goală în vizită, la un bolnav.  Sărbătorirea nașterii Domnului la 25 Decembrie este dată de Biserica catolică drept exemplu de tradiție, nejustificată biblic. Dar obiceiul ca la Crăciun toți copiii să se adune la părinții lor este o tradiție bună. Americanii care au succes în viață au tradiția să se întoarcă unde au crescut și să facă ceva de valoare pentru  localitatea aceea.

Când însă este vorba de religie, tradiția nu are dreptul de a fi citată ca autoritate. Acest principiu este evident mai ales cînd tradiția respectivă contrazice Cuvântul lui Dumnezeu.  Domnul Hristos i-a tăgăduit explicit acest drept (Matei 15,1-9).

AUTORITATE: RAȚIUNEA.

Exceptând Biblia, rațiumea este cel mai des citată ca autoritate în materie de religie, mai ales de  sceptici și de atei. S-a putut observa că presupusele autorități de care ne-am ocupat sunt ramuri ale rațiunii. Interpretarea datelor științifice și filozofia sunt evident funcții de rațiune. Toate au în centru pe om, ca sursă a autorității morale. Toate tăgăduiesc lui Dumnezeu dreptul de a decide binele și răul. Omul se așează în caunul Creatorului și decide drumul. Omul se închină lui însuși, fără să mai țină cont de starea lui coruptă și efemeră. În vârful acestui Turn Babel este întronată “zeița rațiunii”. Rațiunea, așa cum va fi folosit termenul în acest articol, se referă la produsul activității minții omenești de a judeca, de a compara, de a generaliza.

Puțină istorie.

Conflictul dintre credință și rațiune este vechi, probabil de când a intrat răul în lume. Mintea este puntea dintre Dumnezeu și om, terenul pe care Și l-a păstrat Creatorul ca loc de întâlnire. Acesta este terenul în care s-a strecurat șarpele și unde își expune ispitele. Este încercarea îndrăzneață de a scoate pe Dumnezeu din teritoriul Lui.

Acest conflict între rațiune și credință se mișcă între două extreme. Niciuna din ele nu rezistă unei cercetări atente. Una este rezumată în cuvintele lui Tertulian din Cartagina (A.D. 155-224):  “Ce are a face Atena cu Ierusalim? Ce înțelegere poate fi  între  Academie și Biserică?” Martin Luther merge mai departe și numuește rațiunea “prostituata diavolului”. Conform acestei poziții,  credința și rațiunea sunt concepte  diferite și nu au nimic în comun.

Extrema opusă este reprezentată de teologia rațională, dezvoltată de metoda critică-istorică. Potrivit acesteia, se poate accepta din Biblie ceea ce poate fi explicat rațional. Restul ar fi o culegere de mituri, de legende. De exemplu, oprirea soarelui  pe vremea lui Iosua sau minunile lui Isus ar fi  legende. Iov n-a existat vreodată. Cartea lui ar avea doar valoare simbolică, etc. Între aceste extreme se află mai multe poziții intermediare.

Cel mai influent dintre cei care au amestecat revelația divină cu raționamente omenești a fost  Augustin din Hippo, Numibia, Algeria de azi (A.D. 345-430). Biserica catolică l-a declarat sfânt.  Augustin a recunoscut în cartea lui Mărturisiri că a fost atras puternic de filozofia Neoplatonică. El a apreciat  rațiunea ca fiind o  înzestrare unică a omului. Augustin recunoaște prioritatea credinței și a  revelației, dar susține că rațiunea ne poate ajuta să le înțelegem mai bine.

De la Augustin  au rămas în Biserica istorică  doctrina păcatului originar, botezul pruncilor, derivat din el, predestinația, chinuirea veșnică a celor răi  și  alte învățături nebiblice. Dumnezeu numește aceste doctrine amestecate: “vinul rătăcitii Babilonului”, care  “a îmbătat toate neamurile”. Explicația nu constă în folosirea rațiunii în câmpul credinței, ci în conferirea unui statut nejustificat pentru rațiume.

O credință irațională poate echivala cu superstiția. Subiectul este sensibil și pretinde ceva adâncire.  Dar în acest punct al dezbaterii putem doar afirma că rațiunea nu și-a câștigat dreptul de autoritate în religie și în morală.

AUTORITATE: RAȚIUNEA.

Observații preliminare.

În sprijinul afirmației că rațiunea omenească nu și-a câștigat dreptul la un statut de autoritate moral-spirituală, un cititor ar fi atras de două observații de bun simț.

Una ar fi lipsa unei linii raționale acceptate universal. Lumea contemporană este confruntată cu probleme serioase, care amenință chiar supraviețuirea ei.  Terorismul, înarmarea-dezarmarea nucleară, dispariția unor specii naturale, degradarea mediului, epuizarea resurselor, inegalitatea teribilă, foametea și bolile   sunt capete de afiș. Rațiunea umană nu are soluții de rezolvare împărtășite de toți cei care gândesc. De fapt, fără Dumnezeu, nu există o explicație serioasă a prezenței răului, nici moral, nici fizic. Criminalitatea și corupția, decăderea conceptului de familie sunt de-a dreptul alarmante.

A doua observație se referă la individ. Pare că fiecare își construiește filozofia lui, care să justifice felul anume de viață. Necredinciosul, mincinosul, hoțul, alcoolicul, adulterul sau sodomitul – toți au explicații pretins raționale ale vieții lor. Se face apel la știință – la genetică și la psihologie, se caută disperat o cauză care să scoată din culpă pe păcătos.

Evident, raționamente de acest fel sunt false. La care “rațiune” să ne raportăm ca să știm ce este adevărul? Mai curând se impune concluzia, ne place sau nu, că rațiunea omului a fost serios afectată de o boală, ca și  trupul lui.

Incapacitatea ei de a răspunde problemelor majore și  soluțiile ineficiente pe care le propune aruncă o îndoială serioasă asupra capacității rațiunii omenești. Acuzația de mai sus este din plin demonstrată în toate câmpurile de activitate: economic, administrativ, politic, judecătoresc și așa mai departe. Încrederea este pe cale de dispariție. Ce motive am avea să socotim domeniul moral-spiritual ca făcând excepție?  Niciunul.

Nu există rațiune omenească etalon,  sigură, de neschimbat în niciun domeniu. Cu atât mai puțin în cel moral-spiritual. Rațiunea  nu poate fi autoritate în probleme de credință.

La obiect.

Rațiunii îi este imposibil să perceapă realități neconcepute de ea. Este deci exclus ca rațiunea, prin ea însăși, să ajungă la Dumnezeu, sau la realități veșnice. Tăgăduind orice sursă externă de autoritate, rațiunea se condamnă singură la detașare de orice realitate mai mare ca ea.  Individualismul este domeniul dezvoltării firești a rațiunii, nu comunitatea.

Rațiunea nu tolerează un statut de egalitate. Augustin, Thomas Aquinas și teologi protestanți moderni au încercat să-i confere acest statut alături de credință. Rezultatul a fost dezastruos pentru credință. Rațiunea, prin natura ei, pretinde supremația. O singură poziție de coexistență este posibilă între rațiune și credință: Raținea în genunchi. Nu îngenunchiată cu forța, ci rațiunea care admite realist   limitele ei și recunoaște fericită transcendentul infinit. Adică, în limbaj simplu, Îl recunoaște pe Dumnezeu în mărimea Lui de necuprins.În această poziție, rațiunea nu se înjosește, ci se identifică și își acceptă rolul care i-a fost rezervat de Creatorul ei. Și care nu este acela de autoritate morală și spirituală.

AUTORITATE: RAȚIUNEA.

Gândire autonomă.

Ideea a fost lansată de Iluminism. Rene Descartes (A.D. 1506-1650) afirmă că omul este punctul de referință în care se decide adevărul. Immanuel Kant definește Iluminismul în 1784 ca  fiind: “Hotărârea spiritului  de a-și exercita facultățile intelectuale cu totul descătușate. Iluminismul este eliberarea omului de tutela pe care și-a impus-o singur, de incapacitatea de a face uz de înțelegerea lui fără să i se dea direcții. Iluminismul este ridicarea de la imaturitatea care l-a făcut să se sprijinească pe autorități externe ca Biblia, Biserica, tradiția, etc, care să-i spună ce să gândească și ce să facă. Motto-ul Iluminismului a fost deci: “Ai curajul să folosești gândirea ta proprie”.

Apelul la gândire independentă poate fi înțeles în două sensuri. Unul este o încurajare a cercetătorului să nu preia, pe negândite, judecățile altcuiva, indiferent de prestigiul autorului. Aici își are locul una dintre cele 15 metode recomandate de Descartes și anume îndoiala.     Dar apelul la gândire independentă nu este la locul lui când se aplică la revelație. Ea ar îmsemna asumarea de către om a rolului care îi revine lui Dumnezeu.

Am arătat la ce a condus acordarea unui statut de autoritate rațiunii în biserica istorică. Alte două exemple pot fi utile. Unul este mișcarea pornită de frații Sozzini din Italia și care a dus la întemeierea Bisericii Unitariene. Este reînvierea învățăturii ariene, care tăgăduiește divinitatea Domnului Hristos. Al doilea  este apariția Deismului englez. Acesta recunoaște existența lui Dumnezeu, dar  tăgăduiește amestecul Lui  în viața oammilor. Judecând după roade, nu avem motive să ne încredem în produsul amestecului raționalismului în teologie.

Prăbușirea gândirii autonome.

Casa pe care gândirea autonomă a încercat să o construiască în planul ei îndrăzneț de a întemeia adevărul pe judecata fiecărui individ, nu a asigurat temelia solidă sperată. Mai de grabă, încercarea a rezultat în pierderea realității supranaturale, a metafizicii și în fapt, la pierderea adevărului însuși. Chiar ceea ce omul, în mod îndrăzneț a încercat să cucerească, în numele pretinsei lui libertăți și anume stăpânirea lumii, prin gândire autonomă critică, a devenit stăpânul lui. Omul nu a fost în stare să ocupe locul lui Dumnezeu, așa cum a încercat de la Iluminism încoace. S-a înțeles, în sfârșit, că rațiunea are ambiguitățile ei și că omul nu este temelia neclătinată a realității. S-a constatat că gândirea autonomă este incapabilă să procure o temelie stabilă pentru teologie.

Raționalismul de care vorbim a produs un subiectivism haotic, în care fiecare devine propriul lui interpret. O primă consecință este că se face din nou apel la tradiție. Nu tradiția în sensul cel mai cunoscut. Uneori este numită moștenire. Rațiunea autonomă a simțit că n-are rădăcini. În sensul curent, tradiția înseamnă amestecul dintre ceva moștenit și circumstanțele actuale. Este de fapt o adaptare a unor criterii mai vechi la împrejurări. Este o formă de Etică a împrejurărilor. Din acest subiect ne interesează acum doar această recunoaștere a prăbușirii gândirii autonome.

Care este răspunsul revelației la toate aceste încercări de a cita alte surse de autoritate pentru credință și practică? Ni se spune că omul a fost creiat “după chipul lui Dumnezeu”. Expresia comportă mai multă discuție. Ea se referă la valoarea ființei omenești, la înzestrarea intelectuală a omului și la altele. Dar una stă puternic înaintea noastră: Omul, o copie a lui Dumnezeu, afost înzestrat cu darul rațiunii. Chia în starea lui perfectă, înainte de căderea în păcat, folosirea acestui dar, independent de Dumnezeu,  era limitată de asemănarea cu originalul. Cu atât mai mult după ce păcatul a pervertit natura și toate însușirile lui.

Rațiunea continuă să aibă un rol important în viața omului, dar nu este autoritate în materie de morală și de credință.

AUTORITATE.

Înainte de a prezenta Biblia ca singura autoritate în materie de credință și de practică apar necesare niște precizări. Tema autotității surselor cunoașterii lui Dumnezeu, a omului și a lumii este o temă majoră. Instinctul religios cu care ne naștem cere un răspuns. Editorialele acestea scurte și simple sunt doar indicatoare de direcții de cercetare. O prezentare mai completă a subiectelor abordate ar cere un alt cadru și expertiză în domeniu. La rândul ei, expertiza cere folosirea unui limbaj propriu. Autorul crede că adevărul veșnic poate fi comunicat și în  cuvinte înțelese de toți. Domnul Hristos a rămas Modelul neîntrecut în aceasta.  Iar timpul și locul acestor prezentări au părut că justifică intenția limitată de “semnalizare”.

Sursele citate.

În materie de religie, știința, filozofia, biserica, experiența și tradiția  sunt citate de unii ca surse de autoritate normativă. Se poate observa că toate sunt subproduse ale folosirii rațiunii omenești. Numitorul lor comun este înlocuirea lui Dumnezeu și a revelației Lui din Biblie cu omul. Tradiția este produsul omului. Experiența este ceea ce oamenii experimenteză pe nivelul orizontal al existenței lor. Rațiunea este capacitatea omului de a gândi, de a folosi logica și alte mijloace de reflecție și de cugetare a minții. În toate acestea omul își proclamă propria lui autoritate de a decide asupra adevărului, asupra binelui și răului.  Două exemple pot fi adăugate, pentru ilustrare.

Mișcarea harismatică aparține de orientarea că experiența este autoritatea finală în credință. Când un principu poruncit de Dumnezeu, clar exprimat în Biblie și uneori  recunoscut în mod deschis a fost pus în față,  răspunsul a fost: “Să văd ce îmi spune  Duhul”.  Pe interlocutorul meu, respectat ca prooroc în comunitatea lui religioasă,  nu îl convingea ce “Stă scris” de autorii inspirați de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu.  Sursa lui de autoritate era duhul cu care comunica el. Experiența lui religioasă era normativă, nu Biblia.

Biserica catolică a proclamat la 8 Aprilie 1546, în Conciliul din Trent că doctrinele Bisericii sunt întemeiate pe tradiție și pe Biblie, nu numai pe Biblie. Bisericile protestante și neoprotestante susțin că se conduc numai după Biblie (Sola Scriptura -Numai Biblia) și că nu recunosc nicio  tradiție. Să vedem dacă așa stau lucrurile. Președintele unui Seminar Teologic Baptist este citat că a  declarat: “Noi, Baptiștii nu urmăm tradiția. Dar noi suntem legați de poziția istorică baptistă” (Erickson, Christian Theology, 1:258). Se susține chiar că fiecare comunitate religioasă are tradiții de credință și practică pe care nu le poate justifica numai cu Biblia, ci cu Biblia și altceva.

Adventiștii de ziua a șaptea au susținut și susțin că Biblia este sursa și norma pentru doctrina Bisericii  În volumul despre cele 27de  “Credințe fundamentale ale  Adventiștilor de ziua a șaptea” se spune că: “Sfintele Scripturi sunt revelația infailibilă  a voimței Lui. Ele sunt standardul  caracterului, testul experienței, descoperitorul cu autoritate al doctrinelor și raportul vrednic de încredere al actelor lui Dumnezeu în istorie” (Citat din Seventh-day Adventist Yearbook, 1992, p. 5).

Titus Cazan

Cu permisiune

Sursa: www.tituscazan.com