Evanghelia de scandal

Evanghelia de scandal
Cum poţi vinde un elefant, dacă-i faci o bună reclamă de „vacă cu lapte”.
A fost descoperită Evanghelia după Iuda! Ştirea a explodat literal pe prima pagină a marilor ziare de pe toate meridianele, pe Internet, în marele serial National Geographic! Vestea vine ca o bombă pentru biserică. Evanghelia după Iuda vine să răstoarne tot ce am fost învăţaţi timp de 2000 ani despre creştinism. Ea ne convinge că Isus nu e tradiţionalul Mesia, Mântuitorul divin, ci un „eon” prometeic, scoborât să aducă aleşilor (gnosticilor) o reţetă secretă. Nici Iuda nu mai este trădătorul, ci ucenicul cel mai fidel şi salvatorul lui Isus, singurul moştenitor al tainelor Sale.
Teologi revizionişti au anunţat că „aceste descoperiri explodează mitul creştinismului ca religie monolitică şi demnostrează cât de divers era creştinismul timpuriu.”[1] Biserica va trebui să schimbe Scripturile, manipulate de apostoli, cu sursele mai credibile ale gnosticilor, de o diversitate cvasi-contemporană. În loc să mai fie un „turn păzitor” al adevărului exclusiv, biserica creştină are şansa să devină mortarul înfrăţitor al tuturor religiilor, pentru făurirea unui ecumenism liber de orice „crez”! Evanghelia lui Iuda devine peste noapte flamura unei noi ere. Ea caută să schimbe reperul cronologiei, înlocuind învechitul „d.Hr.”(după Hristos), cu „d.I.” – „după Iuda”.
 
Începutul
Totul începe cu descoperirea, prin anii ’70, într-o peşteră din Egiptul de mijloc, lângă El Minya, a unui manuscris legat în piele, alcătuit din 13 coliţe de papirus, scrise pe faţă şi pe dos. Manuscrisul în limba coptă reprezenta o copie a pierdutei Evanghelii a lui Iuda, originară din în a doua jumătate a secolului II.
Furat de la un anticar egiptean, manuscrisul grav deteriorat (fărâmat în peste 1000 de fragmente) a parcurs un itinerariu plin de peripeţii în căutarea unui client. Mai întâi Europa, apoi SUA – unde zace 16 ani într-un seif valoric – şi iarăşi Europa. În cele din urmă, Evanghelia după Iuda intră în posesia Fundaţiei Mecena din Basel. În spatele traducerii şi popularizării lui se află impunătoarea societate National Geographic.
Mai întâi, National Geographic a supus cinci eşantioane de papirus testului cu carbon radiocativ (C14) în prestigiosul laborator din Tucson, Arizona. Comparând rezultatele testului C14 cu analiza privind compoziţia cernelii şi cu tipului de scriere, cercetătorii au căzut de acord că manuscrisul datează din secolul 4, că este autentic şi, deci, e vrednic de crezare.
„Vrednică de crezare”: În ce fel?
Să ne imaginăm că peste 1.000 ani, deci în 3006 d.Hr., s-ar descoperi colecţia pierdută a ziarului Pravda din anii 1930, în care Stalin descria succesele Planului cincinal şi ale colectivizării întregii Rusii. Dacă testul cu C14 ar dovedi documentele ca autentice, cu siguranţă că revizioniştii ar denunţa „istoria tragică a comunismului” ca fiind o pură mistificare. Iar lumea, într-o necurmată sete după „nou”, ar fi dispusă să-i creadă.
Unde se ascunde eroarea din acest scenariu? Simplu: în faptul că cercetătorii s-ar limita doar să cerceteze „documente”, ignorând cu totul pe „autor” şi calitatea lui morală – un Iosif Stalin tiran şi mincinos, având la activul său 20 milioane de exilaţi în Gulag, alte 10 milioane de morţi de foame chiar în acea perioadă, etc…
Copia în limba coptă a Evangheliei lui Iuda, ca document, fără îndoială că este autentică. Despre originalul ei, apărut în jurul anului 150 d.Hr., amintesc mai mulţi părinţi bisericeşti, ceea ce ne permite să tragem a doua concluzie: şi el trebuie să fi fost un document autentic. Dar cine este autorul Evangheliei? Dacă Iuda e exclus să fie autorul, căci s-a spânzurat cu câteva ceasuri înaintea răstignirii lui Hristos, în 31 d.Hr., atunci cine sunt cei ce se ascund în spatele numelui său? Sunt aceştia vrednici de crezare? Şi de ce presa nu aminteşte absolut nimic despre ei?
 O identitate ignorată
Majoritatea celor care s-au familiarizat cu Evanghelia după Iuda,  probabil că nu cunosc prea multe despre gnostici[2], dar cu siguranţă că n-au auzit de „Cainiţi”. Promotorii ştirii senzaţionale care a măturat lumea evită să-i amintească – altfel bomba s-ar fâsâi lamentabil.
Cercetătorii din ambele tabere (pro şi contra), sunt de acord că textul este producţia ramurii gnostice a Cainiţilor. Apăruţi în Egipt, în prima parte a sec. II d.Hr., Cainiţii au fost cunoscuţi şi descrişi de apologeţii[3] contemporani cu ei, câteva din mărturii ajungând până la noi.
Irineu, episcop din Lyon, îi descria în 180 e.n. astfel: „(Cainiţii) susţin că eroul lor, Cain, îşi datora existenţa puterii supreme; iar Nimrod, sodomiţii, Esau, Core (şi alţi răzvrătiţi) se aflau într-o strânsă fuziune. Aceştia erau onoraţi cu mare cinste. Cainiţii credeau că Iuda, trădătorul, deţinea informaţia (gnoza) perfectă şi că doar el înţelesese adevărul. Ei au scris şi o istorie fictivă pe care o numesc Evanghelia lui Iuda. Isus însă n-a dat nicio învăţătură secretă nimănui. Aceste ‚revelaţii tainice’ sunt nelegitime, iar cei care le urmează sunt eretici.”
Conform descrierii unui alt martor, Epifaniu din Salamis[4], (în Panarion, cap. 26 şi 38),  cainiţii  constituiau (alături de carpocraţieni) secta gnostică extremă. Aceştia şi-au luat numele de la Cain, primul răzvrătit şi ucigaşul fratelui său Abel (Geneza 4,8). Erau adepţi ai unui comunism total, aveau nevestele în comun, săvârşeau orgii sexuale şi le presărau cu canibalism de foetuşi umani. Cainiţii depăşeau orice imaginaţie.
Pare de necrezut! Cum au apărut aceşti Cainiţi? Şi cum au ajuns să amestece obiceiurile păgâne cu noţiuni creştine?
O poveste cu „eoni”
Saga tuturor gnosticilor relatează că …odată, la început de tot, a existat un dumnezeu absolut şi unic. Acest mare dumnezeu a început să se reproducă, emanând de repetate ori o serie de generaţii de progenituri divine, fiinţe perechi masculine şi feminine, numite „eoni”. Primul şi cel mai de vază era Barbelo[5]. Acest întâi eon avea rol de co-creator alături de dumnezeul original. Multă vreme universul nu cuprindea decât aceste fiinţe spirituale şi era curat, fără nimic material în el.
Dar la un moment dat, ultimul şi cel mai de jos dintre eoni, Sofia, vrând – ca un „ucenic vrăjitor” – să imite dumnezeul original, a emanat şi el, dar nereuşind să producă decât un dumnezeiaş rău şi invidios, pe Yalda-baoth (din aramaică „Yalda balut” – „Fiul haosului”), alias Demiurgul sau Yahve, Dumnezeul Scripturii. Acest Demiurg a reuşit să fure puterea divină de la Sofia şi să producă nenorocirea în univers prin aceea că a adus la existenţă materia împreună cu o serie de progenituri semi-divine şi răutăcioase, „arhonii”, micii făuritori şi legiuitori ai lumii materiale.
Când Yalda-baoth (sau Yahve) l-a creat pe Adam, din greşeală el a transferat în corpul uman o parte din puterea furată de la Sofia. Şi, ca s-o recâştige, Yahve mai creează şi pe Eva, pe care o violează în mod repetat cu intenţia de a-şi redobândi puterea (rodul împreunării lor fiind biblicul Abel – Gen. 4,1). Dar tot nu reuşeşte, pentru că spiritul Sofiei se transferă în mod miraculos în „pomul cunoştinţei binelui şi răului”.
Pe turnantă apare însă un salvator isteţ: „şarpele”, care îi conduce pe cei doi să mănânce din pomul oprit, astfel ei dobândind puterea Sofiei. Din acel moment planul de salvare a omului din materia rea devine activ !
Neascultarea lui Adam şi Eva nu-i altceva decât începutul mântuirii, iar şarpele[6] Genezei este eroul salvării. Actul ultim al salvării de sub tirania lui Yahve consta în eliberarea spiritului uman din închisoarea materiei şi de sub legile morale impuse de Yahve. În mod logic, Cainiţii defineau binele prin opoziţie faţă de Sfânta Scriptură, astfel onorând personajele stigmatizate de Biblie. Iar Iuda, care prin vânzarea sa, ar fi făcut posibilă mântuirea neamului omenesc, a fost singurul care L-a înţeles pe eonul Isus. Din acest motiv, lui Iuda i-a încredinţat Isus gnoza secretă a eliberării de materie, fapt ce i-a atras din partea celorlalţi apostoli doar ură.
Ca o consecinţă logică, metoda Cainiţilor de eliberare faţă de materie consta în practicarea exact a opusului Decalogului lui Yahve. În dreptul fiecărei porunci, Cainiţii puneau o anti-poruncă (asemenea Sataniştilor de azi). După ei, nimeni nu se putea elibera decât prin violarea sistematică a legii morale. Virtuos era acela care practica mai multe fărădelegi. Fiecare nelegiuire îşi avea îngerul patron, fapt care a condus la alcătuirea unei liste lungi de „îngeri”. Când săvârşeau o fărădelege, Cainiţii invocau numele respectivului înger, pentru ei aceasta fiind „gnoza perfectă”.
Cainiţii mai erau acuzaţi de contemporani că săvârşesc liturghii în pielea goală, în care serveau spermă amestecată cu sânge menstrual şi cu orz, după care se dedau la orgii sacramentale.
Chiar şi în afara liturghiei, Cainiţii îşi împărţeau femeile în comun. Eipfaniu scria: „Bărbaţii şi femeile din această sectă au un semn prin care se identifică între ei. De îndată ce se găsesc, se invită la o sărbătoare, servind carne şi vin din belşug, chiar şi atunci când sunt săraci. După banchet, cu pântecele pline, trec la orgie. Soţii spun nevestelor lor: „Ridică-te şi treci la sărbătorirea dragostei cu fratele tău.” Astfel se cuplează ei, în încercarea de a transcende şi apoi de a coborî cele 365 de ceruri… Cel care reuşea acea rară performanţă se putea lăuda cu cuvintele: „Eu sunt Hristosul, Cel Uns, care am coborât din cerul al 365-lea”.
Pentru că materia în sine constituia „păcat”, Cainiţii priveau reproducerea ca pe un păcat de neiertat întrucât perpetua lumea materială şi legile lui Yahve. Epifaniu din Salamis continuă: „Dacă o femeie rămânea însărcinată, ei provoacau expluzarea embrionului sau a fătului, pe care-l frigeau cu mirodenii şi miere şi-l  mănâncau. Când isprăveau actul lor de canibalism, se rugau dumnezeului lor aşa: ‚Nu ne-am lăsat înşelaţi de Archon-ul dorinţei, ci am stârpit greşeala fratelui nostru’.”
Acestea sunt argumente suficiente care să justifice pe Filaster, autor din sec. IV, să-i aşeze pe Ofiţi, Cainiţi şi Setiţi în capul listei ereticilor ca urmare a închinării pe care o aduc Şarpelui.
Aramă pe sub poleială
Să fie la mijloc ignoranţa sau reavoinţa? Pentru care motiv identitatea diversionistului, creator al Evangheliei lui Iuda, este ţinut în umbră? Oare cercetători de faimă internaţională, precum Elaine Pagels, cea mai citată sursă când e vorba de gnosticism, sau dr. Karen L. King, chiar să nu cunoască substratul cutremurător dinapoia acestei apocrife? De ce National Geographic nu citează şi alţi experţi care sfidează această „bombă cu rumeguş”?
James M. Robinson, profesor emeritus la univeristatea Claremont, Ca. şi editor general al traducerii bibliotecii gnostice de la Nag Hammadi, declara: „Textul nu e decât încă un manuscris produs de o sectă gnostică care a trăit atât de mulţi ani după Isus încât nu puteau produce nimic acurat privind viaţa Lui. ”[7]  De ce? Pentru că „În timp ce manuscrisul este vechi, el nu-i vechi destul. Merge documentul înapoi până la Iuda? Nu. Există o sumedenie de „evanghelii” datând din secolele 2, 3 sau 4 care sunt atribuite diverşilor apostoli. Dar ele nu pot oferi informaţii din secolul I. ” Iar pe deasupra, „nu e nici o dovadă că unul din aceste documente să fi reprezentat vreodată creştinismul majoritar. Cainiţii au fost întotdeauna la periferia mişcării gnostice.”
Un altul, Ben Witherington III, profesor la Universitatea Asbury din Wilmore, Kentucky, spune:
”Manuscrisul nu ne spune nimic despre Isus cel istoric sau despre Iuda istoric. În schimb, el ne dezvăluie multe despre grupul numit ‚ereticii’ din vremea aceea. Spre deosebire de Evangheliile lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan, care au fost scrise în primul secol creştin, gnosticii şi-au produs lucrările în sec. II şi mai târziu.” Evanghelia lui Iuda s-ar putea aseamăna cu „un document scris la 150 ani după moartea lui George Washington şi care pretinde că ne dezvăluie adevărul ascuns despre George Washington.”[8]
Pe scurt: „A fost o erezie atunci, si este erezie si acum”, apreciază şi dr. Gerhard Pfandl, director al Institutului de Cercetari Biblice AZŞ, Washington.
Mai mult decât un „tun” de cateva milioane
Când James M. Robinson a solicitat accesul la conţinutului Evangheliei lui Iuda, nu i s-a permis, contrar eticii academice şi în ciuda renumelui său. I s-a răspuns că National Geographic a impus un vot de păstrare a secretului, justificat de marea investiţie financiară în restaurarea şi traducerea lui. În recenta sa carte, Secretele lui Iuda, Robinson descrie manevrele secretoase pentru vânzarea şi comercializarea Evangheliei lui Iuda, ca un lung „lanţ al sălbiciunilor”:
În timp ce Frieda Nussberger Tchacos a cumpărat manuscrisul cu doar 300.000 USD, pe Mario J. Roberty, şeful Fundaţiei de artă veche „Mecena” din Basel, achiziţia l-a costat 1,5 milioane, plus 1 milion sosit via National Geographic. În afară de aceşti bani, „Mecena” a mai plătit încă 1 milion pentru restaurarea manuscrisului – în total 3,5 milioane!  Într-un moment de sinceritate, Roberty a mărturisit: „Mă aflu încă pe latura economică nesigură a afacerii. Trebuie neapărat să mai încasez încă 2,3 milioane din vânzările cărţii.”
„Cei ce-au învestit trebuie să-şi scoată banii şi caută să vândă cartea peste tot. Ei caută să scoată cartea în jurul Paştelui şi exact înainte de premiera filmului ‚Codul lui Da Vinci’,” ca să prindă creasta valului de interes.
Poate că cele de mai sus, dezvăluite de prof. Robinson, să aibă o valoare relativă. Dar dincolo de miza câştigului, eu sesizez o voinţă malefică ce se manifestă abundent în mas media din occident şi, de o vreme, şi din România.
Dacă luăm doar New York Times, găsim în decurs de numai o săptămână un şir de articole destinate să arunce îndoială cu privire temeliile creştinismului. Mai întâi: „Ah, rugăciunea? N-are nici un efect”. Apoi: „Isus a mers pe ghiaţă, nu pe apă”. Şi la urmă trei articole despre Evanghelia lui Iuda. În acest context vine şi serialul lui National Geographic despre manuscrisul Cainit. Parcă se doreşte cu orice chip modelarea unei noi generaţii de creştini care să privească Biblia nu ca pe Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, ci ca pe produsul forţelor istorice şi politice care au determinat care texte să fie incluse în canon şi care nu.
Avertisment paulin
Cu mult înainte de primul gnostic, în anul 58 d.Hr., un rabin convertit la creştinism, pe nume Pavel din Tars, a tras o salvă de avertisment: „Mă mir că treceţi aşa de repede …la o altă Evanghelie. Nu doar că este o altă Evanghelie; dar sunt unii oameni care vă tulbură, şi voiesc să răstoarne Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema! Cum am mai spus, o spun şi acum: dacă vă propovăduieşte cineva o Evanghelie, deosebită de aceea pe care aţi primit-o, să fie anatema!” (Gal. 1, 6-9).
E limpede. Încrâncenarea nu e de ieri, de azi. E veche de când au răsunat cele patru Evanghelii ale Noului Testament. Zvâcnirile de azi nu sunt decât variaţii pe aceeaşi temă obscură. Vorba unui hâtru: „Bancul vechi, fraierul nou!”. Dacă aşa stau lucrurile, cât de serioasă ar trebui să fie informarea ta, ca să nu fii manipulat !