Evanghelia după Belzebul
Biblia sau Apocrifele ?
Era în 1945, lângă Nag Hammadi pe malul Nilului, la 80 km nord de Luxor. Doi fraţi, Mohamed şi Kalifah, aflaţi în căutare de găinaţ ca îngrăşământ de grădină, săpau de zor la piciorul unui deal… când au dat de ceva tare. Era un vas de 60 cm, cu o gură mare, sigilată. Comori ascunse? Nu! Erau doar 13 volume de papirus îngălbenit, învelite în piele, cu o scriere ciudată.
Trebuia să fie bune de ceva! Mama lor a început să le folosea la aprinsul focului. Din întâmplare, un învăţător le-a zărit şi a bănuit valoarea lor. Din mână în mână, manuscrisele ajung să fie cumpărate de către Departamentul egiptean pentru antichităţi.
Aşa a aflat lumea de 52 de scrieri din sec. II-IV, cuprinzând nu mai puţin de 17 noi „Evanghelii” , şapte versiuni diferite de „Fapte” , trei noi „Apocalipse” şi multe altele. Altădată, ele ar fi fost clasate în arhiva ereziilor. Datorită circumstanţelor favorizante de la sfârşitul secolului trecut, însă, manuscrisele de la Nag Hammadi aveau să trezească interesul şi să provoace în lumea creştină un adevărat cataclism.
O „nouă Evanghelie”
În mormanul de manuscrise gnostice, un învăţat olandez, Guilles Quispel, a identificat în 1952 o „Evanghelie a lui Toma”. Manuscrisul, scris în limbile greacă şi coptă, cuprinde 114 „ziceri ale lui Isus”, înşirate fără vreo ordine narativă sau cronologică, şi fără structură. Elementul cel mai discordant faţă de Evangheliile Noului Testament este că majoritatea covârşitoare de ziceri sunt „codate”, criptice, încărcate cu mesaje bizare şi absconse, pentru care autorul nu dă nici o explicaţie… Ca de exemplu:
„Ferice de leul pe care-l va mânca omul şi leul va deveni om. Şi blestemat este omul pe care-l va mânca leul şi leul va deveni om.” (7).
„În ziua când veţi mânca pe cele ce-au murit, le veţi face să trăiască.” (11);
„Când veţi face din doi Unul şi lăuntrul să semene cu afara… şi cele de sus să fie ca şi cele de jos, ca să aduceţi bărbatul şi femeia într-unul singur, ca bărbatul să nu devină bărbat şi femeia să nu devină femeie, şi când veţi făuri un ochi în ochiul vostru şi o mână în locul mâinii, şi un picior în locul piciorului, şi un chip în locul chipului vostru, atunci veţi intra în Împărăţie.” (11)
„Simon Petru i-a spus: ‚Să iasă Maria dintre noi, căci viaţa aceea nu-i pentru femei.’ Isus a spus: ‚Iată că eu o voi învăţa să se facă bărbat şi ea va fi un spirit viu, asemenea vouă, bărbaţilor. Căci orice femeie care se va face bărbat va intra în Împărăţia cerurilor’.” (114) Cu aceste cuvinte se şi încheie „Evanghelia Tomii”.
Să râzi? Sau să te miri de elucubraţiile acestea? Ce legătură ar putea exista între patimile Golgotei şi şoptirile misterioase ? Cum se împacă declaraţia lui Isus Hristos: “Eu am vorbit lumii pe faţă… şi n-am spus nimic în ascuns” (Ioan 18:20), cu prologul lui Toma: „Iată cuvintele misterioase pe care le-a rostit Isus.”(1); „Eu dezvălui tainele celor ce sunt vrednici de mistere”(62) ?
Un Mesia carnal
Inexplicabil pentru omul de bun simţ, în nici două decenii după descoperirea de la Nag Hammadi, credibilitatea gnosticismului escaladează previziunile la bursa ideilor. Nu numai teologi, ci şi autori de romane de doi lei se inspiră din crezul gnostic.
Când Dan Brown, în Codul lui Da Vinci, îl înfăţişează pe Isus în culori exclusiv omeneşti, el nu este nici primul si nici ultimul care-L abordeaza în răspăr cu Scriptura. Michael Baignet, cu Richard Leigh şi Henry Lincoln, în romanul „Graal sfânt, Sânge sfânt” (1982), exploraseră deja ipostaza unui Isus total circumscris în omenescul unui soţ şi tată. De atunci încolo, Javier Sierra în „Cina secretă” (2004), Steve Berry în „Moştenirea Templierilor” (2006) şi Michel Baignet în „Documentele Isus” (2007) continuă să vulgarizeze străvechea teză gnostică, după care „adevăratul Isus” n-are nimic de-a face cu ce ştim noi din Evanghelie.
În efortul demitizării lui Isus, un articol din revista Newsweek din 5 martie 2007, împreună cu canalul Discovery, anunţau identificarea locului de veci a lui Isus Hristos şi al familiei Sale: în suburbia Talpiot, lângă Ierusalim. Articolul se întoarce către o descoperire din 1980 a unei peşteri mortuare cu 10 osuare. (Anul 1980 a fost un an de avât în construcţii noi, şi muncitorii au găsit sute de asemenea morminte, cu mii de osuare.) Printre numele înscrise pe osuare erau: Isus fiul lui Iosif, Maria, Mariamene, Matei, Iuda fiul lui Isus, şi Iose.
Osuarele, depozitate la muzeu, au fost ignorate pentru mai mult de 20 ani, până când …? (prenume) Iacobovici (producător de filme), fecundat de povestea lui Dan Brown, a urzit ipoteza şocantă: că Isus ar fi fost căsătorit cu Maria Magdalena, ar fi avut un fiu (pe „Iuda fiul lui Isus” din osuar) şi, după o viaţă fericită, şi-ar fi dat obştescul sfârşit, fiind îngropat lângă ai săi. Adio înviere!
Nici un cercetător nu ia în serios imaginaţia lui Iacobovici. Numele de pe osuare erau nume foarte comune în primul secol al erei noastre. În Ierusalim, peste 25% din femei se numeau Miriam. De exemplu, există o scrisoare din primul secol, scrisă de un cetăţean numit Isus, adresată unui alt Isus, despre un al treilea Isus. Alan Segal, profesor de religie la Colegiul Barnard se întreabă: „De ce ar fi avut familia lui Isus un mormânt în Ierusalim, dacă ei erau din Nazaret? Şi cum ar fi putut avea un mormânt atât scump, când ei erau săraci?”
Mulţi teologi liberali, ca Elaine Pagels , privesc gnosticismul ca fiind o ramură creştină – o alternativa egală sau chiar preferabilă creştinsmului tradiţional. Sursele gnostice de la Nag Hammadi, îngropate de călugării mănăstirii Sf. Pachomius prin 390 d.Hr., sunt aduse ca probe ale pervertirii acelui creştinism de către biserica oficială, care ar fi vrut să impună mulţimii un Isus divin. H. Koester, St. Patterson , R. Cameron , St. Davies , ca să dau doar câteva nume – proclamă gnosticismul drept un „creştinism mai autentic”, atât de opus celui din Evangheliile bigote ale Noului Testament. Am găsit nu mai puţin de 27 de teologi distinşi care închină eulogii „Evangheliei lui Toma”. Înapoia acestor concluzii, nu poţi să nu simţi bucuria de a fi găsit – în sfârşit ! – un alt Isus, unul emasculat, fără pretenţii de Fiu lui Dumnezeu, fără escatologie şi fără imperative morale pentru noi.
Lumea largă, crescută într-o credinţă aproximativă şi fără cunoştinţa Bibliei, înclină serios să-i creadă. Dovada? „Codul lui Da Vinci” a bătut orice record în materie de vânzare de literatură!
Para-teologia gnozei
De fapt, ce este „gnosticismul”?
Gnosticismul a fost un curent mistico-religios care a înflorit în secolele II şi III. Şcoala siriană, iniţiată de Simon Magul şi gnosticismul alexandrin, condus de Basilides din Alexandria (125-140), au avut cele mai puternice influenţe.Urmaşul lui Basilides, Valentinus, a fost (alături de Marcion) cel mai de temut oponent al creştinismului. Un altul, Mani, un iudeo-creştin, a continuat erezia în sec. III, fondându-şi propria „biserică creştină” maniheistă, bazată pe învăţături gnostice. După sec. III, gnosticismul dispare practic.
În nici un caz, gnosticismul nu este o ramură a creştinismului, aşa cum ar dori teologii liberali să-l încadreze. El este o religie mistică, un amestec de mituri şi ritualuri dintr-o mulţime de tradiţii religioase: iudaice, persane, siriene, cât şi din străvechile tradiţii egiptene şi babiloniene. Gnosticismul este un concoct de ocultism, misticism oriental, mistere greceşti şi orfism, astrologie, magie, doctrina platonică despre natura duală a omului, la care – ca cireaşa de pe tort – se mai adaugă şi noţiuni biblice. În şcolile gnostice favorabile creştinismului, aducătorul cunoştinţei salvatoare este întruchipat în Isus. În alte şcoli, locul de Mântuitor îl ocupă Set, Zoriastros sau …chiar Şarpele din Eden.
Gnosticii credeau într-un panteon, având în vârf un dumnezeu suprem şi transcendent, „tatăl necunoscut”, care n-a creat niciodată nimic. Din El doar a „emanat” substanţa care umple lumile, cât şi o serie de fiinţe divine numite „eoni”. Totul ar fi fost bine până în clipa când eonul Sofia, dorind – ca un „ucenic vrăjitor” – să creeze şi ea, a produs o conştiinţă negativă, Demi-urgul – adică „jumătate-făcătorul”. Acest Demiurg şi-a imaginat că este dumnezeu suprem şi unic. După gnostici, Demiurg este unul şi acelaşi cu Yahweh al Vechiului Testament. Iar porunca I din Decalog: „Să n-ai alţi dumnezei afară de Mine” nu era decât paranoia şi aroganţa lui Demiurg, care-şi reneagă marea familie divină.
Şi Demiurg creează lumea materială şi prima pereche de oameni, Adam şi Eva. De aici începe nenorocirea! În opoziţie cu creştinii – care consideră păcatul primei perechi umane drept cauză a condiţiei corupte a lumii – gnosticii nu blamează pe oameni, ci pe creator, pentru că a încarcerat spiritul – scânteia divină din om – în trup, ca pe o pasăre într-o colivie.
„Mysterion”
Întrucât omul ignoră „gnoza” liberatoare, Yahweh şi arhonţii lui îl ţin ferecaţi în materie, printr-un şir nesfârşit de reîncarnări . Din fericire, fiecare dintre noi are un corespondent divin necăzut, un spirit – „alter ego” – care ne poate întinde o mână spre a ne trezi. Dacă ne-am lăsa ajutaţi de el (printr-un act mediumic), am putea să ne reamintim de originea şi drumul parcurs… Interesantă punte spre ocultism!
Mântuirea gnostică nu eliberează de păcat – noţiune care nu există în sistemul gnostic. Ci eliberează de ignoranţă şi consecinţele ei. Gnosticii credeau că potenţialul pentru gnoză şi salvare se găseşte în fiecare individ. Cunoştinţa transcendentală vine însă numai din interior, pe cale intuitivă. Definitorie era deci experienţa religioasă personală. Mântuirea gnostică nu depindea de jertfă. Ea se realiza prin performanţă personală: nu una raţională, ci mistică. „Cartea secretă a lui Iacob” insistă pe acest aspect: „Petru i-a răspuns: Doamne, de trei ori ne-ai spus să devenim plini, dar suntem plini’. Domnul i-a răspuns lui Petru: ‚Este potrivit să fiţi micşoraţi, în timp ce puteţi fi umpluţi, şi să fiţi umpluţi, în timp ce vă micşoraţi, cu scopul de a vă umple voi înşivă mai mult. De aceea, deveniţi plini de spirit şi micşoraţi-vă în raţiune. Căci raţiunea este de la suflet; şi este suflet (adică rău).”
Isus Non-Hristos
În acest complex cosmologic, gnosticii L-au importat şi pe Isus, dar cu o altă natură, alt caracter şi cu altă utilitate.
Naşterea Lui seamănă cu o demonizare. În „Epistola Apostolilor”, Isus spune: „N-am devenit eu un înger între îngeri şi am devenit totul în toţi?’ Noi i-am spus: ‚Da, Doamne.’ Atunci ne-a spus: ‚În ziua când am luat forma îngerului Gabriel, am apărut Mariei şi i-am vorbit. Inima ei m-a acceptat şi crezând, am intrat în trupul ei. Am devenit carne…”
În „Evanghelia Copilăriei lui Isus, cea după Toma”, micul Isus apare frecvent cu manifestări de paşă: „Apoi s-a dus prin sat şi un copil alergând a lovit umărul Lui. Mâniindu-se, Isus i-a zis: ‚Să nu-ţi termini călătoria!’ Şi îndată, copilul a căzut jos şi a murit.”
În „Evanghelia Nazareanilor” (alias „Evanghelia celor 12 apostoli)”, Isus seamănă mai mult cu un brahman, plin de compasiune faţă de animale: ajută un cal, dă drumul la iepuri, eliberează nişte vrăbii şi altădată salvează o pisică…
Cât despre patimile şi moartea Lui, ele sunt non-sensuri. „Evanghelia lui Petru” se îndoieşte de realitatea suferinţelor lui Hristos, ca şi de realitatea trupului Său. În „Evanghelia lui Bartolomeu”, Hristos pleacă de pe cruce: „Spune-mi, Doamne, unde te-ai dus de pe cruce? Şi Isus i-a răspuns: Binecuvântat eşti tu, Bartolomee, pentru că ai văzut taina aceasta. Îţi voi spune toate lucrurile. Când am dispărut de pe cruce, m-am dus jos în Hades să aduc sus pe Adam şi pe toţi cei ce erau cu el…”
Apropo de iad, „Evanghelia lui Nicodim” (alias „Faptele lui Pilat”) descrie savuros coborârea lui Isus în Hades şi întâlnirea cu toţi patriarhii. În schimb, „Apocalipsa lui Petru” îl depăşeşte pe Hieronymus Bosch în zugrăvirea iadului: „Şi unii erau spânzuraţi de limbă; ei erau batjocoritorii căii neprihănirii. Sub ei era foc, arzându-i şi pedepsindu-i. Şi era un mare lac de foc, plin de vâlvătăi, în care erau oamenii care au strâmbat dreptatea, şi îngeri chinuitori îi chinuiau. Mai erau femei spânzurate de părul lor deasupra focului – cele care s-au sulemenit pentru curvie. Şi erau bărbaţi care s-au spurcat cu ele în curvie, atârnaţi de picioare, cu capul în para focului… Şi am văzut ucigaşi în locuri înguste, pline de şerpi care-i muşcau, şi viermi colcăind pe ei… Iar alte femei stăteau în excremente până la ceafă, împotriva cărora ţipau pruncii lor avortaţi…”
Una din importantele scrieri gnostice, „Pistis Sofia”, vine cu o „noutate” nemaiauzită: „După ce Isus a înviat, el a petrecut 11 ani discutând cu ucenicii şi instruindu-i până la regiunile Primei Porunci şi la regiunile Primului Mister care, în lăuntrul vălului Poruncii Întâi, este al douăzeci şi patrulea mister, din afara şi dedesubtul acelor douăzeci şi patru care sunt în cel de-al doilea spaţiu al Primului Mister care este înaintea tuturor misterelor – Tatăl într-o formă de porumbel. Şi Isus a zis: ‚Eu am ieşit din Primul Mister, care este ultimul mister, care este al douăzeci şi patrulea mister’. Şi ucenicii n-au înţeles…” Nici eu…
Iar după alte surse, Hristos nici măcar n-ar fi fost pe cruce, ci un altul ar fi murit pe Golgota.
Moravuri post-moderne
Teoria, ca teoria. Dar morala gnosticilor este mai semnificativă. Gnosticii se opuneau oricărei legi şi morale, întrucât şi legea, şi morala, erau produsul Demiurgului. Ei erau non-conformişti. Conduita acceptabilă trebuia să fie dictată de intuiţia şi înţelepciunea fiecărui individ. Practic, morala gnostică acoperea toată plaja între două extreme.
Şcoala Valentiniană promova ascetismul sever. Dacă materia este păcătoasă, atunci orice îndeletnicire cu ea trebuia dezavuată. În „Dialogul cu Mântuitorul”, Iuda întreba: „Când ne rugăm, cum să ne rugăm?’ Isus a zis: ‚Când vă rugaţi, să vă rugaţi în locul în care nu este nici femeie. Căci lucrările feminităţii vor fi nimicite’…”. Iar în „Cartea lui Toma Împotrivitorul” găsim „cuvintele secrete pe care Mântuitorul le-a spus lui Juda Toma, pe care chiar eu, Matia, le-am scris pe când mergeam şi ascultam la ei cum vorbeau unul cu altul… El spunea: ‚Vai de voi, care zăceţi în eroare… Vai de voi care iubiţi intimitatea femeilor şi vă spurcaţi convieţuind cu ele.”
La polul celălalt jucau Carpocraţienii şi Ofiţii în abisul promiscuităţii (vezi articolul „Evanghelia de scandal”, Semnele Timpului nr…, din…). Tocmai pentru că materia era rea, trebuia nimicită prin exces… până la epuizare. „Evanghelia Egiptenilor” anunţă supremaţia asupra cărnii atunci „când aţi călcat în picioare haina ruşinii şi când cei doi au devenit una şi când bărbatul cu femeia nu este nici bărbat, nici femeie…”
În „Evanghelia lui Fililp” există două pasaje care descriu strânsa relaţie dintre Isus şi Maria Magdalena: „Trei erau care mergeau totdeauna cu Domnul: Maria, mama Domnului, sora ei, şi Magdalena, cea care a fost numită tovarăşa Lui… El o iubea mai mult decât pe ceilalţi ucenici şi o săruta pe… (gură?). Ceilalţi ucenici i-au zis: ‚De ce o iubeşti mai mult decât pe toţi ceilalţi?’ Mântuitorul le-a răspuns: ‚De ce o iubesc mai mult? Când un orb şi unul care vede sunt amândoi în întuneric, ei nu diferă unul de altul. Dar când lumina vine, atunci cel care vede zăreşte lumina, iar cel care este orb rămâne în întuneric.”
Mai există un factor care face gnosticismul atât de apelant pentru veacul nostru: Eternul feminin. În concepţia gnostică, dumnezeul suprem nu era bărbat, ci androgin – bărbat şi femeie la un loc. În „Trimorfic Protenoia”, eonul cel mai important, Sofia, cântă: „Eu sunt androgină, întrucât mă copulez cu mine însămi şi cu cei care mă iubesc…” Sexualitatea feminină era considerată de majoritatea gnosticilor de esenţă divină. În „Tunet, Minte perfectă”, aceeaşi Sofia spune: „Eu sunt prima şi ultima, cea cinstită şi batjocorită, virgina şi prostituata...” Feminismul cu toate darurile ei nu era ceva străin în lumea gnostică.
Finita la mascarada
Care om cu judecată poate susţine că filosofia gnostică este congruentă cu creştinismul? Gnosticismul este pe de-o parte monist-panteist (totul este una), iar pe de alta politeist: include nenumăraţi dumnezei de ranguri diferite. „Apocalipsa lui Adam” invocă, de exemplu „nouă muze”, între care Înţelepciunea şi Viaţa.
Contrar Dumnezeului biblic, dumnezeul gnosticilor este depersonalizat. El nu seamănă cu personalitatea Vechiului Testament, nici cu Isus din Noul Testament, ci este potenţial în noi toţi şi identic cu fiecare din noi – noţiuni care apropie mult gnosticismul de Vedanta.
Prin faptul că iniţierea se realiza printr-o experienţă spirituală personală, de natură supranaturală, gnosticismul era ocultism curat , deservit doar unei elite. Ea opune „religiei credinţei şi a renaşterii morale” o religie a auto-cunoaşterii şi auto-realizării.
Gnosticismul, în mod flagrant, tăgăduieşte punctele specifice ale creştinismului când susţine că:
– Isus n-a fost mai divin decât suntem fiecare dintre noi. Toţi putem ajunge la treapta manifestată de El.
– Isus n-a înviat şi nici nu există înviere. Învierea unui spirit nemuritor este un non-sens. Iar întruparea în materie este o catastrofă pentru cel care doreşte eliberarea de corporalitate. Din această raţiune, gnosticii negau orice simbol care implica materialitatea: botezul, euharistia…
– Isus n-a murit deloc pe cruce, cu atât mai puţin pentru păcate. El a rămas viu, continuând să-i înveţe pe ucenici taine.
Dacă e să dăm un verdict, îl dăm în deplină cunoştinţă de cauză: Gnosticismul este vechea religie babiloniană, într-o ipostază cât mai asemenea creştinismului. Contrafacerea este, într-adevăr, amăgirea cea mai perfidă.
Ca mănuşa pe mână
Gnosticismul, un amalgam de crezuri, este cu totul străin de exclusivismul biblic şi de pretenţia de a deţine un adevăr unic. Iluminarea fiind personală, gnosticii promovau pluralismul. Ei participau fără reţineri la sărbătorile păgâne şi niciodată nu-i înfruntau pe păgâni. Indiferent de furia prigoanelor, gnosticii n-au fost niciodată persecutaţi sau martirizaţi.
Acest lucru este foarte apelant pentru lumea post-modernă: o religie personală, fără doctrine, fără biserici şi cler, preocupată nu cu mărturisiri de credinţă, ci cu auto-realizare; un creştinism tolerant, ne-osânditor, ne-exclusivist şi liberal, consonant şi cu tendinţele feministe – este exact ce-şi doreşte o „societate deschisă”.
N-a existat un timp în istorie când gnosticismul să nu sclipească, măcar în cercuri închise. După Evul Mediu, au apărut încercări timide de renaştere a gnosticismului, prin romanticul William Blake (1757-1827) considerat a fi unul din 100 mari englezi. Romantismul redescoperea una din temele gnosticismului, tema Sofiei – a eternului feminin întruchipat în „mama natură”. Chiar şi Wolfgang Goethe, în 1782, îi închină o odă: „O, Natură! Suntem înconjuraţi şi cuprinşi de tine, cu neputinţă de a păşi în afara ta… Oamenii sunt cu totul în tine şi tu eşti în toţi… Tu nu cunoşti nici trecut şi nici viitor. Prezentul este veşnicia ta. Natură, eşti atât de bună şi te laud în toate lucrările tale!”
Începând cu fondatoarea teosofiei, Madame Blawatski (1831-1891), care a scris extensiv despre gnostici, mişcările antihriste se cufundă în gnosticism.
Intermezzo Jung-ian
Între 1912 şi 1917, Carl Gustav Jung, discipolul lui Sigmund Freud, a trăit o perioadă de experienţă spiritistă intensă, la care face referire prin termenul „empiric”, atunci când descrie invetigaţiile sale. Dintre toate scrierile din acea perioadă, singura pe care Jung a permis să fie publicată este lucrarea „Cele şapte predici către morţi” . Extrem de interesant: atât stilul cât şi terminologia aparţine gnosticului Basilides, căruia Jung îi atribuie dreptul de autor – recunoscându-l fie ca spirit mediumic, fie ca autor al scrierii automate experimentate de Jung.
Comentariul lui Jung este profund gnostic, împletit cu elemente din astrologie. „Răul este opusul necesar al binelui”, scria el în cea de-a doua predică, „fără de care nici binele n-ar putea exista.” Iar către sfârşitului vieţii, Jung scria în „Memorii, vise şi reflecţii”:
„Viaţa mea mi se pare adesea ca o istorie fără început şi fără sfârşit. Am simţământul că am fost un fragment istoric. Îmi pot bine imagina că am trăit în veacurile trecute, când am întâlnit întrebări pe care n-am fost în stare să le răspund, şi că am fost născut iarăşi pentru că nu mi-am împlinit sarcina încredinţată.”
„Înapoia căptuşelii subţiri a culturii, pândeşte bestia… Dar fiara sălbatică nu este îmblânzită prin imobilizare într-o cuşcă. Nu există moarte fără liberare!”
Carl Jung a salutat cu entuziasm descoperirea de la Nag Hammadi şi a fost fost printre cei mai articulaţi propagatori ai scrierilor gnostice. Fundaţia sa a cumpărat în 1952 unul din cele 13 codici, numit până azi Codexul Jung.
Gnostici la vedere
Cu asemenea suport academic, mişcarea iese în piaţa cetăţii. În 1804 se înfiinţează Biserica Apostolică Ioanită Gnostică, cu o reţea relativ extinsă de parohii. În 1908, se înfiinţează Biserica Gnostică Universală, căruia celebrul satanist, Aleister Crowley, îi compune liturghia, în 1913. Mărturisirea ei de credinţă cuprinde: „Cred în Tatăl – Haosul, în Mama – Babilon, şi în Fiul – Şarpele, misterul misterelor, al cărui nume este Bafomet”.
Printre altele, în 1950, Richard Duce de Palestina întemeiază în Anglia „Ordinul Pleroma”. Discipolul său, Stephen Hoeller fondează în anii 1970 Ecclesia Gnostica, apoi Societatea Gnostică. În 1985, o altă societate, Biserica Gnostică Americană din Texas, reînviază doctrina lui Basilides. Iar în California, Rosamonde Miller fondează Ecclesia Gnostica Mysteriorum. Din 2004, au creat un website. Găsim, printre punctele lor de credinţă, dictonul: „Totul este în lăuntru; nimic nu este în afară”; „Omul nu învaţă, omul îşi aduce aminte”. Pe web există şi o comunitate gnostică on-line „The Palm Garden”.
„Voi nu vă duceţi?”
Nu este destul a fi creştin prin cultură. Sau prin obicei. Un asemenea creştinism nu rezistă confruntării cu tăvălugul sofismelor academice sau trendurilor populare. E nevoie să ştii în cine crezi şi de ce în felul acesta. Apoi, să alegi cu inima, dar şi cu mintea. Cărarea îngustă nu suportă decât indivizi cu convingeri puternice.
Dar despre reperele credinţei vii – în numărul viitor.
Lucian Cristescu
