Evanghelizarea în cămin
Tema predicii: Datoria şi privilegiul mărturisirii pentru Hristos înaintea propriei familii.
Textul biblic: Luca 8:39
Schiţa predicii
I. Introducere
Adesea s-a spus că filantropia începe de-acasă. Tot aşa şi creştinismul; prin aceasta înţelegem mai mult decât un sistem moral, anume o întâlnire cu Isus care are ca rezultat ceea ce El numea naştere din nou. Mulţi sunt de acord că bunăvoinţa şi bunătatea trebuie mai întâi predicate şi practicate acasă, dar trec cu vederea faptul că lucrul cel mai măreţ este să conduci un suflet la cunoştinţa mântuitoare a lui Isus Hristos. Este puţin probabil, dacă nu imposibil, să avem parte de o redeşteptare globală atâta timp cât nu înţelegem nevoia revigorării evanghelizării în casele noastre. Cum poate cineva dobândi înţelepciunea şi curajul de a-şi conduce familia la Hristos? Unde se găseşte sursa autorităţii sale şi făgăduinţa succesului? Luca 8:39 ne descoperă câteva adevăruri legate de pre-cerinţele unei evanghelizări dinamice în cămin. Ce anume avea demonizatul din Gadara de a avut succes în mărturia pe care a dat-o acasă?
II. Un stăpân nou
Iată un om ce fusese în robie absolută faţă de păcat. Complet posedat de demoni. Fiecare gest al lui, fiecare faptă erau ordonate de Satan însuşi. Era în robie absolută faţă de tot ce e rău şi pervertit, egoist şi degradant în om. Stăpânul lui era mult mai evident decât ai noştri, însă fiecare dintre noi are parte de un aşa stăpân. Există o persoană sau un obiectiv sau ceva care ne determină să facem ceea ce facem. Suntem vânduţi unui anumit mod de vieţuire, ceea ce înseamnă că nu suntem proprii noştri stăpâni în măsura în care ne place să ne imaginăm. Când demonizatul L-a întâlnit pe Isus, a căpătat un stăpân nou, nu doar un prieten nou sau un învăţător nou. Loialitatea lui a fost radical transferată de la o mare putere spirituală la alta. Odată fusese cetăţean al iadului, acum era cetăţean al cerului. Însă el a înţeles ceea ce mulţi dintre noi trecem cu vederea, anume că Isus Hristos doreşte să fie Stăpânul şi Mântuitorul nostru deopotrivă. Este o solie superficială şi contradictorie aceea că omul poate deveni creştin şi în acelaşi timp să îşi menţină vechile adeziuni şi să trăiască de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, fără să se simtă obligat să asculte de Isus.
Într-o zi, undeva în mlaştinile din Panama, Pizzaro a declarat că el unul a terminat cu sângeroasa revoluţie din Spania şi că era gata să plece în Peru şi acolo să fondeze o nouă colonie. A tras o linie cu sabia şi a întrebat cine vrea să păşească peste linia aceea şi să îl urmeze. William Travis stătea în curtea tribunalului din Alamo şi cu sabia a tras o linie în nisip şi a spus: „Cei care vor lupta pentru Texas şi libertate să treacă de partea aceasta; cei care nu vor lupta, să rămână de cealaltă parte.” Iosua a lansat Israelului din vechime o provocare asemănătoare, punându-i să aleagă cui vor sluji. Isus Hristos a făcut această alegere limpede şi simplă, declarând că omul nu poate fi decât ori cu El, ori împotriva Lui. Nu se poate loialitate pe jumătate. Un stăpân are control şi autoritatea depline şi trebuie ascultat indiferent de ordinele pe care le dă. Creştinul nu este al lui, ci a fost cumpărat cu un preţ (1Cor. 6:18-20). Creştinul aparţine lui Hristos şi atunci când începe să trăiască având înţelegerea acestui fapt, el capătă influenţa necesară câştigării familiei şi a prietenilor pentru Hristos.
III. O misiune nouă
Demonizatul trăise cândva cu scopul de a răspândi teroarea, frica şi distrugerea în regiunea aceea. Hristos i-a încredinţat o misiune nouă: trebuia să meargă din sat în sat şi să dea mărturie despre schimbarea ce avusese loc în viaţa lui şi putea avea loc şi în viaţa celorlalţi oameni.
Observaţi că mai întâi el a cerut să meargă să lucreze în afară. Vroia să meargă cu Isus şi să slujească în ţinuturi necunoscute, unde el însuşi nu era cunoscut. Nu condamnăm cu nimic dorinţa omului de a merge cu Isus şi de a lua parte la lucrarea Stăpânului pe pământ, dar cererea lui seamănă foarte mult cu năzuinţa noastră de a merge în ţinuturi îndepărtate, cu nume exotice, în timp ce misiunea acasă nu ne entuziasmează deloc. Fără doar şi poate că era destul de dificil să meargă acasă şi să dea mărturie acolo unde fusese un paria, iar oamenii se temeau de el şi nu aveau încredere în el. Poate că era mai greu să îşi convingă prietenii, vecinii şi pe cei dragi că era cu adevărat convertit, el care se identificase întru totul cu ceea ce reprezenta chiar opusul lui Isus şi care acum urma să se identifice cu tot ceea ce reprezenta Isus.
Vedem că misiunea cea mai dificilă este cea acasă. Persoanele cele mai sensibile pentru care vom avea ocazia să dăm mărturie sunt membrii familiei noastre. Ei ne cunosc cu toate slăbiciunile şi inconsecvenţele noastre. Ei ne-au văzut părţile cele mai proaste, pe când restul lumii ne-a văzut doar în formă optimă. Şi le cerem să Îl primească pe Hristos pe care adesea noi nu L-am cinstit prin purtarea noastră.
La fel de dificil poate fi şi să ne imaginăm că familia noastră ar putea fi altfel. De fapt mai greu ne este nouă să-i vedem convertiţi decât lor să ne vadă pe noi ca pescari de suflete. Nimic, doar harul şi Duhul lui Hristos poate mijloci şi îndepărta toate piedicile, de ambele părţi. Însă odată ce Hristos S-a făcut Stăpân pe viaţa noastră şi vedem că prima noastră misiune este acasă, deodată căpătăm puteri noi şi o înţelepciune nouă pentru împlinirea acelei misiuni.
IV. O solie nouă
Ori de câte ori acceptăm un stăpân nou, să fim siguri că vom primi şi o misiune nouă. Hristos ne mântuieşte pentru slujire. Este o misiune specială pentru fiecare dintre noi şi un loc special pentru fiecare dintre noi. Pe lângă un stăpân nou şi o misiune nouă mai este şi o solie nouă.
El nu ne va trimite niciodată în lucrare fără să ne dea şi uneltele cu care să lucrăm şi cuvintele cu care să dăm mărturie. Îndoiala cu privire la capacitatea personală în lucrarea pe care Dumnezeu ne-o dă de făcut este echivalentă cu îndoială cu privire la integritatea şi sinceritatea Lui atunci când ne-a chemat. Nu trebuie să ne sperie gândul mărturisirii pentru Hristos, pentru că El deja ne-a spus ce anume înseamnă această mărturie. El nu aştepta de la demonizatul din Gadara să meargă acasă expert în teologie, apt să poarte discuţii cu liderii religioşi şi nici că va putea face o explicaţie psihologică a convertirii personale; ci Hristos nu aştepta de la El decât să dea mărturie despre dragostea lui Dumnezeu şi despre propria experienţă cu Dumnezeu (Marcu 5:19).
Acesta este la urma urmelor sensul oricărei mărturii, fie că e dată în limbajul simplu al unui copil sau profund şi sofisticat al intelectualului. Fiecare întâlnire dintre om şi Dumnezeu se reduce la aceste 2 lucruri esenţiale: Dumnezeu ne iubeşte şi ne poate mântui dacă acceptăm. Propria experienţă este cea mai bună dovadă a validităţii acestor lucruri. Atunci când le spunem oamenilor ceva ce cunoaştem cu siguranţă, din propria experienţă, le dăm cea mai eficientă mărturie, mai puternică decât toate argumentele teologice pe care le-am putea aduce. La urma urmelor, e puţin probabil că familiile şi prietenii noştri s-ar lăsa convinşi de cuvinte şi raţionamente atâta timp cât nu ar avea proba vie în vieţile noastre.
V. Concluzie şi apel
Nu se aşteaptă de la noi să demonstrăm existenţa lui Dumnezeu cu dovezi despre compoziţia geologică a universului; nu ni se cere decât să le spunem celor dragi despre Isus, Stânca veacurilor şi Piatra de colţ. Dacă L-am întâlnit faţă în faţă şi Îl cunoaştem, atunci putem şi să vorbim despre El!
Sursa: http://adventisrasboieni.wgz.ro/
