Articole CreştineResurse Spirituale, Practice şi Gratuite

Categorii

Teroare la ambasada dragostei

Scris la: 15 aprilie 2009

 

Teroare la ambasada dragostei
George Uba

 Impresionant si… deplorabil. Cea mai mare institutie de pe planeta este in faliment. Sutele de mii de birouri din megalitica uzina lancezesc, iar personalul este dezorganizat. Lucreaza la o minima cota de eficienta, iar dosarele stau in dezordine nestudiate si nesolutionate. Doar cele de maxima urgenta mai sunt rasfoite. Comandantul institutiei este bolnav si rar se da jos din pat, pentru a mai transmite prin difuzoare cate un mesaj care sa asigure o functionare minima. Pe mii de culoare circula soldati bolnavi, beti sau dezarmati, uitand parca de nobila misiune de a apara destinul celei mai importante institutii de care depinde prosperitatea planetei. La miile de magazine se sta la coada si cumparatorii platesc bani grei pe nimicuri care le
afecteaza sanatatea si stilul de viata normal. „Si ce daca?” iti spun ei, cand vrei sa atragi atentia asupra pericolului in care se complac.

Departamentele importante nu mai comunica intre ele decat foarte rar, iar haosul este aproape sa se instaleze. Pe holurile lungi si interminabile e un dute- vino bezmetic. Comandantul, care este singurul in stare sa coordoneze, a facut odata o greseala, zice el, fatala, si nu poate sa-si mai revina. A uitat sa dea la timp pana si comenzile de baza. Tot asteapta o veste de afara, o cheie de viata care sa-l puna pe picioare si s-o transmita celorlalte comandamente si sa schimbe situatia de infern. Uneori e constient de dezastrul institutiei, alteori, si de cele mai multe ori, transmite niste comunicate dezolante. 

„Totul este perfect si lucrurile sunt sub control. Multumesc, baieti”, transmite comandantul inconstient. De fapt, este cel mai bolnav responsabil din personalul institutiei.Nu-si mai aduce aminte bine de planurile institutiei, pe care altadata le avea clar in memorie, iar laboratoarele secrete sunt uitate si nu-si mai primesc materia prima necesara producerii elementelor importante pentru celelalte unitati de productie. Se exceleaza in rebuturi, iar piesele produse de sectiile care conlucreaza la finalizarea unei instalatii nu se mai potrivesc, de parca fiecare ar lucra dupa un plan diferit de planurile celorlalte sectii.

Peretii dintre unitatile de productie sunt avariate, tencuiala cazuta si caramizile lipsa creeaza sparturi dizgratioase, iar zgomotele se amplifica asurzitor. E posibil ca in cea mai mare institutie abilitata de guvern sa existe asemenea conditii descurajante? Chiar nu se poate face nimic? Deodata se aude o voce in difuzoarele fiecarei incaperi. Vocea conducatorului unitatii este puternica si plina de optimism. Ceva s-a intamplat. In sfarsit, a primit vestea care reorganizeaza intreaga institutie. Boala l-a parasit. „Atentie!” spuse el. „Va transmit cheia de lucru pentru toate birourile si unitatile de productie. Pentru toate laboratoarele secrete si pentru toate magazinele din institutie. Catre intregul personal: Ascultati cuvantul de ordine si de restaurare!” Cei care dormeau pe dosare si-au ridicat capul. In halele de lucru, zgomotul s-a opri la margine de soapta. Soldatii turmentati s-au oprit in loc. Orice ureche s-a indreptat spre cuvantul asteptat. Si comandantul a spus cu bucurie, tare, cald si fericit ceea ce toti, dar toti trebuiau sa auda. O bucurie de nedescris s-a ridicat din piepturile celor loviti de uzura si ineficienta. S-au imbratisat cei ce se dusmaneau si cei indiferenti. Imediat, fiecare s-a indreptat cu precizie la lucrul lui, si in cateva secunde, peretii erau refacuti, tencuiti si zugraviti. Dosarele au fost puse in ordine si rezolvate. Au disparut rebuturile si laboratoarele secrete si-au primit materia prima. Magazinele nu mai vindeau nici un surogat si nici un produs rafinat. Soldatii s-au impartit la posturi, echipati si responsabili. Cuvantul acela venit din afara a readus in memoria comandantului tot planul pe care amnezia l-a ascuns. Planeta este salvata. 

„Sunteti amabil, domnule comandant al acestei institutii-miracol, sa-mi dati un interviu pentru revista Semnele Timpului? As dori sa-mi spuneti ceva despre institutia pe care o conduceti si pe care tocmai ati salvat-o, despre biroul pe care-l conduceti si despre taina cuvantului transmis, care a adus, in haosul de acum cateva minute, armonie si refacere totala.”
 
„Prietene”, imi raspunse el cu seninatate, „daca ai fi fost atent, ai fi citit numele institutiei chiar la intrare. Inainte de a se intampla minunea schimbarii era asa de stearsa, iar unele litere cazute, ca n-ai fi inteles nimic. Ei bine, se cheama FIINTA UMANA.
Din biroul meu , pe care unii il numesc
CARD, transmit ordinele de lucru care trebuie sa fie fara ezitare si repros. O cat de mica greseala si institutia falimenteaza. Si asa ar fi ramas daca n-ar fi venit ordinul suprem din afara. Nu-i asa ca vrei sa afli care este cuvantul care mi-a dat sanatate si am pus pe picioare institutia? E atat de simplu, atat de rar spus si cu mare putere de restaurare. Iata-l: TE IUBESC!

Marea nedumerire

Oare ce institutie sau agent influent ne blocheaza sa spunem celui apropiat de sufletul nostru cuvintele care insoresc si recreeaza peisajul interior al celui drag? E posibil ca familia sa piarda, chiar in inima ei, expresiile care vin sa aduca o sincronizare de vieti in acelasi cantec si sa se consemneze funebru cuvinte pe cale de disparitie?

Cine ne mituieste si cat ni se plateste sa retinem cele mai vitale vorbe de viata, care refac cu mare forta relatii rupte si abroga suferinte interioare celui pe care l-am ranit?

Trebuie sa existe un virus in documentele vietii noastre de retragem, in ciuda deplinei cunostinte, cele mai alese si creatoare cuvinte de pace si sanatate sufleteasca pentru partenerul nostru. Si de-am fi constienti ca si asupra noastra se revarsa o binecuvantata ploaie de sentimente si trairi fericite!

Sa exploram doar putin din cele mai greu de spus cuvinte, dar care, o data eliberate din inchisoarea eului nostru, reface terenul unei batalii din inima lovita de teroare intr-un habitat uimitor de primitor si de sarbatoresc.Ajutati-ma sa le gasesc!

Am gresit!

„Ce? Sa recunosc eu ca am gresit? Nu se duce pe garla infailibilitatea mea? Si nu trebuie ca in familie sa existe un reper la care sa se raporteze si consoarta mea? Fiti seriosi! E de-ajuns sa recunosc o data sau de doua ori si s-a dus autoritatea mea fata de ea (el). La ce foloseste sa spun ’am gresit’, daca celalalt imi va spune ’nu cred ca esti sincer cand spui asta’. Te termina o astfel de declaratie. Ti-e frica s-o mai rostesti vreodata ca te faci de ras. Iar greselile nu fac parte din personalitatea mea decat in ocazii rare, asa ca in general nu dau erori.”

Merge? Fondul de baza care ne retine sa recunoastem greseala este aceea de a nu arata ca suntem vulnerabili. Adica de a fi umani. Ne situam pe pozitia de supraoameni si automat ne disociem chiar de cel de langa noi, ca si cand valoarea noastra, consta in a nu recunoaste vreo slabiciune. Iar daca este evidenta greseala noastra gasim cu usurinta autorul moral care e responsabil pentru „mica inadvertenta” ce a intrat ca un intrus in gestiunea noastra perfecta. Gasim suficiente cuvinte de justificare care sa diminueze gravitatea erorii comise.

Mai e ceva. Daca cel gresit ar recunoaste in fata partenerului si ar rosti teribilul cuvant ’am gresit’, atunci, gandeste el, i-ar da si celuilalt ideea sa participe la conducerea destinului familiei, desi el stie ca cele mai bune directive si strategii doar el e in stare sa le emane. „De-asta mi-e greu, domnilor, sa spun „am gresit”!

Imi pare rau, iarta-ma!

„Nu se poate! Sa recunosc ca am sentimente? Adica slabiciune, nu? Sa ma umilesc in asa hal, incat sa-mi pierd valoarea in fata celei (celui) care stie din inceput care e cota mea? Pardon! Nu vreau sa ma dau pe mana unei expresii care imi dilueaza personalitatea! S-o faceti voi! Parca as fi la o emisiune unde mi se promite o masina, daca declar supus cuvintele astea bune pentru cei slabi. Nu cred ca ma las prins in cursa.”

A-i da dreptate celuilalt inseamna sa-i recunosti valorile si 
frumusetile cu care construieste alaturi de tine.

Mari binefaceri aduce empatia. Cum spuneam odata, ea „intuieste ce stari se afla in sufletul vecin si la durere vine cu ’ulei’ de bunavointa si intelegere. A reprima orice intentie de a cere iertare si de a exprima parerea de rau inseamna incetarea urmaririi starilor prin care trece partenerul. A ignora durerea celuilalt, pentru ca nu crezi ca este prezenta, nu te obliga la gesturi de reverenta sentimentala fata de vecinul tau de suflet.” Viata e dura si mai suferim, dar asta nu inseamna ca trebuie sa inventam un intreg protocol cu „imi pare rau”
si „iarta-ma”. „E umilitor, si unde este forta aceea umana care surmonteaza obstacolele?” zice cel care simte ca e sub o presiune morala necinstita.

Cuvintele astea prind sa spuna, cand sunt spuse, ca iti pasa de celalalt, suferind cel putin egal cu partenerul, si te obligi, din dragoste, sa-i ridici povara, indicand spre vinovat, adica spre sine si spre o asigurare ca nu doresti o repetare a esecului de comunicare. Se instaleaza o apropiere, care uneori e mai intima decat cea dinainte.

„Dar mai poti aduce inapoi clipele de dinaintea producerii durerii?” mai insista cel greu de convins. „Vedeti? De-aceea nu are rost sa spun cuvintele-astea neputincioase. Credeti-ma!”

Ai dreptate!

„Asta-i prea de tot! Sa spun eu asta? Iti dai seama ce precedent creez? Se stramba toata justitia familiei! Doua instante creeaza confuzie. Dar cine a avut dreptate, de cele mai multe ori? Nu eu? Ratiunea trebuie sa triumfe si sa inchida gura celui care n-are argumente. Ar mai avea incredere in mine daca ’ori am dreptate, ori nu’? Nu trebuie sa-i fiu un ajutor potrivit? De aceea si judecatile mele trebuie sa fie cele mai bune. Si nu-i nici un pacat ca trebuie sa vina doar de la unul dintre cei doi. De pilda, barbatului ii revine aceasta responsabilitate, pentru ca e cunoscut ca el are partea rationala mai bine subliniata decat femeia. Asta e realitatea si trebuie sa capituleze odata! E spre binele ei!”

O data ce ii dai dreptate mintii si inimii de langa tine, chemi un parteneriat plin de aliante minunate si dai dreptul celuilalt sa participe la planul familiei, care doar impreuna trebuie gandit si trait. O complementaritate uimitoare se tese si ideii se aliaza sentimentul si pasiunea celuilalt. Fiecare se impartaseste cu ceea ce ii lipseste si iese o melodie de viata cum unul singur n-ar putea sa cante asa de frumos.

A-i da dreptate celuilalt inseamna sa-i recunosti valorile si frumusetile cu care construieste alaturi de tine. Inseamna sa-i stimulezi creativitatea prin faptul ca astepti sa vina cu solutii de viata in gradina casniciei.

„Dar se pierde perfectiunea! O masina merge mai mult cand o conduce doar unul, nu mai multi! Cum
nu pricepeti!” revine in forta cel care s-a obosit sa ne convinga de exclusivitatea la dreptate. „Intelegeti odata, ca nu pot sa-i dau dreptate!”

Te iubesc!

„Acum chiar ca nu mai inteleg. N-a fost o vreme cand a fost si timpul astor cuvinte? Da, in perioada de curtenie. Poate la inceputul casniciei, cand romantismul inca mai avea jaratic. Destul ca filmele si melodiile dau navala sa tot spuna cuvantul asta, dar, o data ce s-a clarificat de la inceput ca imi iubesc partenerul, nu trebuie sa-l obosesc si sa-l stresez continuu. Ar fi ceva care ar crea si suspiciune. Ca si cand trebuie sa ma conving pe mine ca asa stau lucrurile, desi eu stiu cum stau. E si un semn de slabiciune. Ca si cand i-as spune sotiei ’sarut-mana’ ori de cate ori ma intalnesc cu ea prin casa. E absurd! Si mai e ceva. Daca tot spun mereu lucrul acesta, se banalizeaza dragostea si-i cobori valoarea. Nu stiu daca v-ati gandit la aspectul acesta. Nu-i destul de tare? Ce ziceti?”

Ce sa zic? E destul de tare… gaunos gandul acesta. Cuvantul care pune in ordine orice suflet, painea pentru inima, sa oboseasca asa de usor ? Cum nu ne oboseste painea zilnica, aerul si apa? Nu banalizam fiinta umana folosindu-le atat de des? In declaratia „te iubesc” reproducem, la o scara umana, ceea ce a facut Creatorul in primele zile ale genezei. Aducem viata in adancul si la suprafata sufletului pe care il indragim. Dam contur unui relief nedefinit si aducem o lumina
calda si prietenoasa in inima de langa noi. Putem spune, dupa orice declaratie de dragoste, ca a fost o seara si apoi o dimineata si toate au fost foarte bune?

O data ce spui „te iubesc”, spui: „Sunt al tau cu tot ce apartin. Sunt proprietatea ta si foloseste-o asa cum crezi ca te aranjeaza mai bine.” Spui: „Nu gasesc o gradina mai frumoasa, in care sa-mi sadesc copacii increderii si ai bucuriei de a fi impreuna.”

„Totusi imi dai voie sa-ti spun de ce nu pot pronunta cuvantul acesta asa de siropos?” ma intrerupe indezirabilul cuvintelor din har.

„Nu. Nu-ti dau voie sa te mai injosesti. Macar asa, cu greu, spune dupa mine „te iubesc” si apoi spune-i partenerului tau si-o sa vezi ce iese. Ti-e greu? Macar odata sa ma asculti si pe mine!”

Iar ai dreptate!

– Te surprinde ca plec? Da, nu cred ca mai pot suporta lipsa ta de sensibilitate. Tu mereu ai dreptate si nu gresesti niciodata. Dar acum ai pus capac la relatia noastra. Treaca de la mine ca mereu cumperi doar ce-ti place tie. Nu mai pun la socoteala ca te plangi mereu ca n-ai bani si ma lasi cu aragazul acesta, de-mi arde cuptorul aiurea. Nu ma mai plang ca faci improvizatii
nereusite la orice lucru casnic defect si te mai si lauzi cu ele. Nu mai conteaza ca ridici tonul la mine si ma certi pentru orice nimic ca nu l-am facut dupa mintea ta. Nu ma mai gandesc ca ma tot pisezi ca las copiii in voia lor, desi numai eu stiu cat timp petrec cu ei, ca sa-i ridic la invatatura si sa-i educ. Dar sa-mi spui ca eu nu fac nimic in casa si ca doar tu duci greul familiei, asta e prea de tot. Uite, te las doua luni, sa vezi cum e sa te descurci in conditiile pe care mi le-ai creat. Si-asa le faci doar tu pe toate. Nu s-ar schimba cu nimic.

– Nu incerca sa faci scene din astea, ca nu ma impresionezi.

– Nici n-am sa pot vreodata. Dar ca sa-ti dovedesc ca sunt hotarata, uite biletul meu de tren. Vei fi directorul general al familiei si n-o sa te mai necajeasca nimeni ca nu vei fi ascultat.

– Stai asa, te rog, nu pleca. Ceva n-ai inteles.

– Se poate sa plec si sa n-ai tu dreptate. Ti-o las neatinsa si necriticata, ca prea adesea am tacut.

– Uite, imi pare rau ca s-a intamplat asa. Tu ai forta sa ma ierti.

– Nu se poate, se aseza ea pe pat. Ai spus tu lucrurile astea? Ai spus tu ca-ti pare rau? Nu, asta nu-i barbatul meu. Ai spus tu, iarta-ma? Dar nu-i in vocabularul tau.

– Si sa mai stii ceva. Am gresit. Si nu doar o data. Nu-ti spun ca sa te opresc sa pleci, dar voiam sa-ti spun mai demult, insa mandria mea nu m-a lasat. Te rog, iarta-ma! Ai dreptate in tot ce ai spus.

– Nu cred ca esti in stare. Vrei sa ma convingi sa nu mai plec. Iti stiu trucurile. Tu nu ai sentimente. Tu nu ma iubesti. N-ai spus-o niciodata. Nu esti in stare.

– Maria, crede-ma, te iubesc, si o prinse in brate, ca sa nu cada.

– De cand asteptam cuvintele-astea. O, de-ar fi adevarate! Nu, nu sunt adevarate.

Se departa sa-i citeasca pe fata fatarnicia. Dar n-o gasi. Doua lacrimi mari brazdau fata lui inmuiata de un duh nou. In ziua aceea ascultase o emisiune despre familie la Radio Vocea Sperantei sub genericul „Teroare la ambasada dragostei” si s-a descoperit ca agresorul celei mai nobile inimi. Ea s-a lasat din nou cuprinsa in bratele lui si a oftat:

– Iar ai dreptate!

______________________________

de George Uba. Copyright © 2007 – Articole Crestine. Toate drepturile rezervate. Folosirea acestui material se poate face urmand instructiunile din Ghidul de folosire.