Articole CreştineResurse Spirituale, Practice şi Gratuite

Categorii

Fata care a degerat cu totul

Scris la: 24 martie 2015

Fata care a degerat cu totul

Jean Hilliard Vig

Februarie 1984

 

Mi-am luat portofelul şi cheile de la maşină, m-am îmbrăcat cu hanoracul meu cel verde, până în talie, şi am pornit înspre uşă. Mama a strigat:

-Jean, nu îţi iei cizmele şi pantalonii pentru zăpadă? O să se facă frig deseară!

Toată viaţa locuisem într-o fermă din nordul statului Minnesota şi eram obişnuită cu frigul.

-Nu-ţi fă probleme, mamă, mă duc doar până în oraş, să mă întâlnesc cu nişte prieteni. Nu este chiar aşa de frig.

Aveam nouăsprezeci ani pe atunci şi mi-am imaginat că, pentru o noapte petrecută afară, cu prietenii, cizmele de cowboy şi blugii mei albaştri erau mai potriviţi decât nişte haine mai groase. În plus, nu credeam că doar în câteva ore temperatura avea să scadă până la -25º, iar vântul avea să viscolească cu 50 de mile pe oră.

Pe la miezul nopţii, după ce m-am distrat cu prietenii mei, în Fosston, mă îndreptam spre casă, la volanul maşinii tatălui meu, un LTL Ford, de culoare albă. De obicei luam autocamioneta cu patru roţi, dar acum avusese doar puţină benzină, iar tata mi-a spus că pot să iau maşina.

Îndreptându-mă spre casă, zăpada scânteia jucăuşă în lumina farurilor. M-am hotărât să o iau pe vechiul drum pietruit, care era mai scurt cu câteva mile. În plus, dintotdeauna îmi plăcuse acest drum. Trecea printr-o pădure cu pini înalţi. La fiecare câteva mile o casă sau o fermă completau peisajul, care în rest era ca o imagine de pe o carte poştală, lacuri albastre îngheţate, copaci înalţi şi drumul de piatră, îngust, şerpuind de-a lungul dealurilor.

Din cauza stratului proaspăt de zăpadă care căzuse, nu am văzut peticul de gheaţă din mijlocul drumului. Înainte să îmi dau seama de ce se întâmplă, maşina a derapat într-o parte, iar roata din faţă a alunecat până aproape de şanţ. Am încercat să dau uşurel înapoi, dar cauciucurile se învârteau în gol. Când am încercat să o iau înainte, roata din faţă a alunecat şi maşina a rămas izolată, fără nici o speranţă.

Eram îngrozită, dar, mai mult decât atât, eram scârbită! Îmi suna în ureche vocea tatei, când avea să audă ce am făcut din maşina sa cea bună.

Ştiam că la distanţă de aproximativ o jumătate de milă se află o casă, aşa că am ieşit din maşină, am trântit uşa şi am pornit la drum cu paşi apăsaţi, uitându-mi pălăria pe scaunul din faţă.

Eram nervoasă gândindu-mă la necazul în care am intrat singură şi mânia mi-a păstrat trupul cald câţiva zeci de metri. Vântul m-a obligat să îmi închid cu fermoarul gulerul hainei, acoperindu-mi nasul şi gura. Mi-am băgat mâinile adânc în buzunar şi am început să sap prin zăpadă cu cizmele mele de cowboy, din piele, cu vârfuri ascuţite.

După ce am mers puţin, mi-am amintit că Wally locuia în direcţia opusă. M-am gândit că trebuie să fie cam o jumătate de milă până la casa sa. Wally era o cunoştinţă de-a rudelor mele şi ştiam că are un camion cu patru roţi, cu care ar fi putut foarte bine să-mi scoată maşina din şanţ.

Întorcându-mă şi trecând pe lângă maşina mea, mi-a venit să dau cu piciorul în cauciuc, dar m-am târât mai departe. După aproximativ o jumătate de milă, am trecut pe lângă o casă. Era întuneric şi pe carosabil nu se vedea nici o urmă de maşină. Probabil sunt afară din oraş, m-am gîndit.

Am depus eforturi să urc încă un deal. În cele din urmă, am crezut că văd de la distanţă casa lui Wally. Da! Puteam să văd lunga alee care ducea către casa lui! Inima a început să îmi bată mai tare. Şi apoi … nu îmi mai aduc aminte nimic.

Deşi nu mai ţin minte, se pare că am continuat drumul, mergând şi împiedicându-mă, căzând uneori, pe aceea alee lungă. Ultimii treizeci de metri m-am târât pe mâini şi pe genunchi, dar nici de asta nu îmi amintesc.

Vântul şi frigul erau acum sub 70-80º sub zero. Chiar în faţa uşii lui Wally am căzut cu faţă în zăpadă. Şi acolo am stat toată noaptea.

A doua zi, la ora şapte dimineaţa, Wally a ieşit din casă pe uşa de la intrare. De obicei nu pleca la lucru înainte de ora opt, dar acum, slavă Domnului, s-a gândit să plece mai devreme. Wally a văzut trupul meu zăcând în zăpadă, s-a aplecat şi a încecat să-mi ia pulsul. Dar nu a simţit nimic. Faţa mea umflată era gri, palidă, ca de mort. Ochii îmi îngheţaseră, fiind deschişi. Nu respiram.

Wally nu a reuşit nici acum să-şi dea seama cum a putut să mă ridice şi să mă ducă în maşina sa. A spus că s-a fi chinuit ca şi cum ar fi tras un lemn de 55 de kilograme sau ar fi scos din congelator o bucată uriaşă de carne.

La spitalul din Fosston, Wally a trebuit să strige la uşa departamentului de urgenţe, pentru a primi ajutor. M-a ridicat de subraţe şi câteva asistente m-au apucat de glezne. Trupul meu nu se îndoia deloc.

În timp ce mă aşezau pe o targă, o asistentă a exclamat:

-A degerat cu totul!

Altă asistentă, mama celei mai bune prietene a mea, a zis:

-Cred că este Jean Hilliard. Îi recunosc părul blond şi geaca verde.

Doamna Rosie Erickson, care este contabilă, când a auzit agitaţia, a intrat în sală, fugind. S-a rezemat de trupul meu.

-Aşteptaţi! Ascultaţi!

În jur s-a făcut linişte.

-Este un geamăt… ieşind din gâtul ei! Ascultaţi!

Am fost dusă în cărucior către camera de urgenţe. Dopmnul George Sather, medicul nostru de familie, era de gardă în dimineaţa aceea. El nu reuşea să audă cu stetoscopul nici o bătaie de inimă sau respiraţie. Apoi m-a aşezat sub un monitor cardiac, care a detectat o slabă bătaie a inimii. Un cardiolog a spus că părea să fie o ,,inimă muribundă”.

-Trebuie să îi dăm jos aceste cizme! a exclamat doctorul Sather. Aduceţi nişte pături! Trăieşte încă!

Camera de urgenţe a revenit din nou la viaţă. Cizmele şi geaca erau singurele care puteau fi date jos imediat. Restul hainelor erau îngheţate pe mine.

Când mi-au tăiat pantalonii, ca să-i dea jos, au observat că picioarele îmi erau negre şi că pe laba piciorului şi pe partea inferioară a spatelui erau pete negre. Picioarele şi labele picioarelor erau îngheţate. Când au ajuns părinţii mei, starea ţesuturilor mele părea aşa de gravă încât doctorul Sather le-a spus că dacă aveam să trăiesc, s-ar putea să fie nevoie să îmi fie amputate picioarele. Vroia ca părinţii mei să fie pregătiţi.

Doctorul Sather a poruncit să se aducă oxigen, iar o asistentă a sugerat să se folosească perniţe cu Aqua-K. Doar cu o zi înainte, la spital sosiseră un nou fel de pernuţe umplute cu apă, care încălzeau inima. Asistentele au desfăcut repede, una după alta, pernuţe încălzitoare. Din fericire, singura asistentă care ştia cum să le conecteze la maşina specială cu apă, era de gardă, aşa ca ea a condus operaţiunea.

Trupul îmi era aşa de îngheţat încât nu puteau să-mi găurească pielea cu un ac de seringă. La început nu a exsitat nici o posibilitate de a mi se da vreun medicament care să accelereze procesul de dezgheţare sau să prevină infecţia. Dar echipa medicală nu ştia nimic despre ce avea să facă Rosie Erickson.

Ea s-a întâlnit cu părinţii mei pe hol.

-Domnule şi doamnă Hilliard, vă deranjează dacă le spun celor din lanţul rugăciunii să se roage pentru Jean?

Mama, care era cu totul uluită de scena din faţa ei, a răspuns repede:

-Vă rugăm, faceţi asta!

Doamna Erickson s-a grăbit către biroul ei şi a sunat la cel care conducea lanţul rugăciuniii în biserica baptistă la care era pastor soţul ei. Lanţul a fost pus în funcţiune. Prima persoană de pe listă a sunat-o pe a doua. Aceasta a sunat-o pe a treia, şi aşa mai departe.

Inima mea a început să bată ceva mai tare. Deşi bătea cu mult mai încet decât o inimă normală, care are 72 de bătăi pe minut, doctorii erau extrem de fericiţi. Încet, am început să respir singură.

Lanţul rugăciunii se întindea. Doamna Erickson i-a sunat pe pastorii bisericii luterane, catolice, metodiste şi ai Bisericii Adunarea Betel din Fosston. Aceştia, la rândul lor, au sunat la cei care răspundeau de lanţul rugăciunii, care au dus mai departe cererea.

În primele ore în care a funcţionat lanţul rugăciunii, picioarele şi labele picioarelor, în loc să mi se înnegrească, aşa cum se aştepta doctorul Sather, au început să se deschidă la culoare şi să-şi recapete nuanţa naturală. Doctorii şi asistentele s-au adunat să se minuneze de tenta de culoare roz ce apărea la marginea coapselor mele, în locul unde spuse domnul Sather că trebuie să înceapă operaţia de amputare.

Lanţul rugăciunii s-a extins şi în oraşele învecinate, Crookston, Bemidji, Grand Forks şi North Dakota. În curând, sute şi chiar mii de oameni au aflat că la spitalul din Fosston fusese adusă o fată degerată, care avea nevoie disperată de vindecarea miraculoasă a lui Dumnezeu.

Una din asistente, mergând să aducă mai multe pături, s-a oprit la uşa doamnei Erickson şi a spus:

-S-ar putea să se facă bine! Labelor picioarelor ei au început să-şi recapete culoarea, la vârfuri! Iar inima ei bate mai tare!

Doamna Erickson s-a uitat la ceas şi s-a gândit: Lanţul rugăciunii este în toi acum. Dumnezeu începe deja să răspundă la rugăciunile înălţate. Bineînţeles că se va face bine!

În acel moment atitudinea tuturor din camera spitalului s-a schimbat. Acum, în loc să se spună ,,Probabil că nu va supravieţui”, simţământul general era că ,,Probabil va trăi, dar cu siguranţă că îşi va pierde picioarele de la genunchi în jos.”

În dimineaţa acelei zile m-am mişcat şi am scos un geamăt asemănător cuvântului ,,mamă”. Mama şi sora mea mai mare, Sandra, stăteau aproape de patul meu, ţinându-mi, strângându-mi şi atingându-mi mâinile.

-Jean, Jean, trezeşte-te! Mă auzi, Jeannie? Sunt mama. Şi Sandra este aici. Jeannie, te iubim. Jeannie, auzi? Pe la amiază am mormăit câteva cuvinte.

Lanţul rugăciunii a continuat în zonă.

Pe la mijlocul după amiezii m-am trezit şi am început să mă zvârcolesc în pat. Mai apoi, doctorii mi-au spus că mormăisem şi ţipasem aşa de mult încât credeau că-mi este grav afectat creierul.

Toată ziua doctorii şi asistentele au privit cu uimire cum negreala de pe picioarele şi labele picioarelor mele dispărea centimetru după centimetru.

Târziu în după amiaza aceea, doctorul Sather s-a gândit că poate picioarele îmi vor fi salvate şi va fi necesar să-mi fie amputate doar labele picioarelor. Câteva ore mai târziu, a fost uimit să descopere că poate era nevoie ca numai degetele să fie amputate.

Până la urmă, nu mi-am pierdut nici o parte a corpului! Culoarea normală şi circulaţia au revenit chiar şi în părţile cele mai negre ale picioarelor, ale labelor şi degetelor picioarelor mele.

De asemenea, domnul Sather şi-a imaginat că avea să efectueze numeroase intervenţii la piele, acolo unde degetele picioarelor erau acoperite cu băşici. Dar şi aceste locuri s-au vindecat, fără nici o intervenţie.

Într-adevăr, după ce am putut să-mi privesc trupul sănătos din nou, sunt convinsă că a avut loc o minune. Chiar şi domnul Sather a spus:

-Eu doar am avut grijă de ea. Dumnezeu a vindecat-o.

Doctorii m-au ţinut în spital şapte săptămâni, pentru a fi siguri că îmi revin din degerătură şi pentru a diminua posibilitatea vreunei infecţii la degetele de la picioare.

Au trecut trei ani de când, în noaptea zilei de 20 decembrie, 1980, am degerat, fiind aproape de moarte. Apoi am întâlnit un om minunat, m-am căsătorit, am născut o fetiţă frumoasă, iar acum aştept să se nască al doilea copil al nostru. Eu, soţul meu şi fetiţa noastră locuim într-o fermă în afara oraşului Fosston, iar viaţa noastră este fericită şi liniştită. Dar nu trece nici o zi fără să mă gândesc la noaptea când am degerat, ajungând pe pragul morţii.

Acea experienţă m-a schimbat. Iarna trecută m-am alăturat unui expert în apărarea civilă, unui sergent din armată, unui poliţist care patrolează şoselele şi unui doctor din Crookston, expert în hipotermie. Ţinem, pentru cei din oraşele şi regiunile învecinate, prelegeri despre supravieţuirea pe timp de iarnă. Le spun tuturor ce mi s-a întâmplat mie şi atrag atenţia asupra a ceea ce se poate întâmpla dacă ieşi afară îmbrăcat necorespunzător pentru vremea respectivă.

Sunt surprinsă că pot face asta, deoarece în liceu eram îngrozită de clasele de oratorie. Gândul de a sta în faţa oamenilor, cu toate privirile celorlalţi îndreptate asupra mea, aproape că îmi provoca dureri de stomac. Dar acum nu mai simt nimic de felul acesta. Sunt mândră că pot să îmi împărtăşesc povestirea, în speranţa că pot ajuta măcar o persoană să nu facă aceeaşi greşeală pe care am comis-o eu.

Cred că aceasta este cauza pentru care m-a salvat Dumnezeu – să îi ajut pe alţi oameni să înveţe cum să supravieţuiască iernilor foarte reci.

M-am schimbat şi în alte privinţe. Eu şi familia mea suntem mult mai apropiaţi acum. Apreciez fiecare zi a vieţii mele şi am un profund respect pentru puterea rugăciunii. Sunt convinsă că lanţul rugăciunii mi-a salvat viaţa. Mii de oameni pe care nici nu îi cunoşteam au asaltat cerul cu rugăciuni intense înălţate în favoarea mea şi, în ciuda tutoror verdictelor medicale, am supravieţuit. Nu doar că trăiesc, ci sunt o persoană perfect normală şi sănătoasă, fără să fi avut nevoie nici măcar de vreo intervenţie la piele. De fapt, spre deosebire de majoritatea celor care au degerat, nu am parte de nici unul din efectele negative ale frigului suferit.

Aşa cum mi-a amintit un pastor, în spital, în timp ce vorbeam despre lanţul rugăciunii, noi, fiind copiii lui Dumnezeu, suntem îndemnaţi să ne rugăm neîncetat (1 Teasaloniceni 5:17).

Şi sunt convinsă că acest element a făcut minunea – toţi acei oameni care s-au rugat fără încetare pentru mine.