Făurirea unei identităţiText biblic: Exod 33, 12-17
Introducere
Odată, primul preşedinte al Conferinţei Generale, William Ambrose Spicer, a fost întrebat: „Ce aţi fi fost dacă nu eraţi adventist de ziua a şaptea?”. Fără îndoială că cel care a formulase întrebarea se aştepta că acesta va alege o altă denominaţiune cu puncte doctrinare comune cu ale adventiştilor, poate baptiştii de ziua a şaptea, în a căror biserică a crescut. Dar, fără ezitare, fratele Spicer a răspuns: „Mi-ar fi fost ruşine de mine însumi!”
Ruşine? De ce? Ce este un adventist de ziua a şaptea? De ce am ales noi acest nume? În fond, de ce avem nevoie de un nume? Pentru mine, o relatare din cartea Exodul aduce lumină asupra acestor chestiuni legate de identitatea noastră.
În urma teribilei apostazii de la Muntele Sinai, când poporul a ales să se închine înaintea unui viţel de aur, Dumnezeu i-a spus lui Moise să continue să conducă poporul spre Ţara făgăduită. Însă Moise nu a vrut să facă acest lucru de unul singur. El era hotărât să continue doar dacă Dumnezeu va merge cu ei.
În Exodul 33, găsim o conversaţie în trei părţi între Moise şi Dumnezeu. Aici descoperim relaţia strânsă dintre dorinţa stăruitoare a acestui conducător de a-L cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu şi secretul identităţii noastre.
Prima interacţiune (Exodul 33,12-14)
Moise începe prezentându-şi dilema: Iată, Tu îmi zici: „Du pe poporul acesta!” Şi nu-mi arăţi pe cine vei trimite cu mine. Însă, Tu ai zis: „Eu te cunosc pe nume şi ai căpătat trecere înaintea Mea!” Moise revine la mesajul lui Dumnezeu din versetele 1-3: „Du-te şi porneşte de aici cu poporul pe care l-ai scos din ţara Egiptului; suie-te în ţara pe care am jurat că o voi da lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, zicând: ‚Seminţei tale o voi da! Voi trimite înaintea ta un înger şi voi izgoni pe canaaniţi, amoriţi, hetiţi, fereziţi, heviţi şi iebusiţi. Suie-te în ţara aceasta unde curge lapte şi miere. Dar Eu nu Mă voi sui în mijlocul tău, ca să nu te prăpădesc pe drum, căci eşti un popor încăpăţânat’.”
Dumnezeu afirmă în mod clar că nu va merge împreună cu ei, deoarece sunt un „popor încăpăţânat” şi s-ar putea să-i distrugă pe drum.
Poporul, însă, răspunde cu umilinţă declaraţiei lui Dumnezeu şi îşi scoate podoabele la cererea Domnului, iar Moise să se apropie din nou de Domnul cu cererea sa. În versetul 12, Moise Îi reaminteşte lui Dumnezeu de propria Lui afirmaţie: Tu ai zis: „Eu te cunosc pe nume şi ai căpătat trecere înaintea Mea!”. Acum, pledează Moise dacă am căpătat trecere înaintea Ta, arată-mi căile Tale; atunci Te voi cunoaşte şi voi avea trecere înaintea Ta. Moise sugerează aici un ciclu interesant al cunoaşterii lui Dumnezeu.
1. Dacă am căpătat trecere (engl. favoare, bunăvoinţă)…
2. arată-mi CĂILE Tale;
3. atunci Te voi cunoaşte
4. şi voi avea trecere… (engl. favoare, bunăvoinţă)
Învăţăm să-L cunoaştem pe Dumnezeu învăţând să-I cunoaştem CĂILE, iar acest proces ne aduce într-o relaţie descrisă prin expresia „a avea trecere”.
Apoi Moise Îi mai reaminteşte lui Dumnezeu un aspect: Şi gândeşte-Te că neamul aceasta este poporul Tău. Aceasta poate fi o referire la porunca lui Dumnezeu din versetul 1: Du-te şi porneşte de aici cu poporul pe care l-ai scos din ţara Egiptului… Aceste cuvinte izvorâte din preaplinul sufletului lui Moise par să se bazeze pe cuvintele lui Dumnezeu din capitolul anterior: Scoală şi coboară-te; căci poporul tău, pe care l-ai scos din ţara Egiptului, s-a stricat. Foarte curând s-au abătut de la calea pe care le-o poruncisem Eu; şi-au făcut un viţel turnat, s-au închinat până la pământ înaintea lui, i-au adus jertfe şi au zis: „Israele, iată dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului!” (Exod 32,7.8). Drept urmare, Dumnezeu îi răspunde lui Moise pe un ton blând: Voi merge Eu însumi cu tine şi îţi voi da odihnă.
A doua interacţiune (Exodul 33,15-17)
Moise subliniază importanţa problemei în discuţie adăugând: Dacă nu mergi Tu însuţi cu noi, nu ne lăsa să plecăm de aici. Cu alte cuvinte: Eu nu voi conduce poporul acesta nici măcar un pas, dacă nu eşti Tu Conducătorul nostru. Apoi motivează: Cum se va şti că am căpătat trecere înaintea Ta, eu şi poporul Tău? Oare nu când vei merge Tu cu noi şi când prin aceasta vom fi deosebiţi, eu şi poporul Tău, de toate popoarele de pe faţa pământului? Prezenţa lui Dumnezeu este cea care ne deosebeşte de toţi ceilalţi. PREZENŢA LUI este cea care ne conferă IDENTITATEA.
Domnul îl asigură pe Moise: Voi face şi ceea ce-Mi ceri acum, căci ai căpătat trecere înaintea Mea şi te cunosc pe nume!
A treia interacţiune (Exodul 33,18-23)
Îmbărbătat de promisiunile lui Dumnezeu, Moise îndrăzneşte să mai ceară o favoare: Arată-mi slava Ta! „Ai promis că Faţa Ta, prezenţa Ta, va merge cu noi. Demonstrează-mi!”
Dumnezeu i-a răspuns: Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumuseţea (engl. bunătatea) Mea şi voi chema Numele Domnului înaintea ta. Dar în ce constă această frumuseţe? Domnul îl asigură pe Moise: Eu Mă îndur de cine vreau să Mă îndur şi am milă de cine vreau să am milă! Dar cum rămâne cu Faţa lui Dumnezeu? Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, spune Domnul, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască. Dar: Iată un loc lângă Mine; vei sta pe stâncă. Şi când va trece slava Mea, te voi pune în crăpătura stâncii şi te voi acoperi cu mâna Mea, până voi trece. Iar când Îmi voi trage mâna la o parte de la tine, Mă vei vedea pe dinapoi; dar faţa Mea nu se poate vedea.
Rezumat:
1. Cunoscând CĂILE unui om îl cunoşti pe acel om. Moise a zis: Arată-mi căile Tale; atunci Te voi cunoaşte (vers. 13).
2. NUMELE unui om descrie CĂILE lui. Dumnezeu afirmă că NUMELE Său este caracterul Său, CĂILE Sale. Astfel, NUMELE cuiva este însăşi IDENTITATEA sa (vers. 19).
3. Prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul nostru ne defineşte CĂILE; astfel, devine însăşi IDENTITATEA noastră şi ne deosebeşte de ceilalţi (vers. 16).
Paralele în mişcarea adventă
În lunile de după Marea dezamăgire, aceia care au continuat să aştepte apropiata revenire al Domnului Isus au ajuns să fie cunoscuţi sub numele de „adventişti”. Dar destul de curând s-a instalat confuzia, şi numele de adventist a devenit foarte imprecis. Erau „adventişti” acei oameni care stabileau noi date privind revenirea lui Isus? Erau “adventişti” acei oameni care s-au mutat la Ierusalim ca să reinstituie serviciile templului? Erau “adventişti” acei oameni care, alături de William Miller, s-au hotărât să-L aştepte pe Domnul în orice zi? Sau “adventişti” erau acei oameni care L-au văzut pe Isus în Sfânta sfintelor din Sanctuarul din ceruri şi care păstrau Sabatul zilei a şaptea ca zi de odihnă?
La toate cele de mai sus răspunsul este „da”. Problema a apărut din încercarea de a identifica fiecare dintre grupe în mod individual şi specific. Dar timpul are o metodă de rezolvare a lucrurilor. Astfel biserica rămăşiţei lui Dumnezeu a început să-şi făurească propria identitate. Într-o scrisoare adresată biroului Review din Rochester, New York, datată 20 martie 1853 şi trimisă din orăşelul Tomkins, Michigan, Steven T. Cranson îi numeşte pe adventiştii care păzeau Sabatul “adventişti de ziua a şaptea”. Astfel îi deosebea el de celelalte grupuri.
Şapte ani şi jumătate mai târziu, în 1860, la sfârşit de septembrie şi început de octombrie, a avut loc la Battle Creek, Michigan. o conferinţă generală (ambele cuvinte scrise cu litere mici, deoarece pe atunci biserica nu era încă organizată). Printre alte subiecte importante care s-au discutat a fost şi începerea lucrării prin publicaţii. Pentru aceasta era nevoie de un nume, însă întrebarea firească era: care să fie numele?
Oarecum frustrat, James White a comentat astfel: „Mi se pare extrem de penibil că, acum, când a crescut atât de mult, copilul să nu aibă un nume.” Astfel, comitetul a hotărât că trebuie să ales un nume. Dar ce nume? Unii au propus „Biserica lui Dumnezeu”, dar alţii au obiectat, argumentând că numele fie este vag, fie sună pompos.
David Hewitt, supranumit „cel mai onest om din oraş”, primul convertit al lui Bates din Battle Creek, a făcut următoarea propunere: „Hotărât, să ne luăm numele de adventişti de ziua a şaptea!”. Acelaşi nume folosit de către Steven Cranson în 1853. Afirmaţia „să adoptăm numele” a sunat pentru unii ca declaraţia celor de la Babel care au dorit să-şi „facă un nume”. Propunerea a fost retrasă şi înlocuită cu rezoluţia „să ne numim adventişti de ziua a şaptea”.
În următoarele câteva săptămâni ideea a circulat în paginile revistelor Advent Review şi Sabbath Herald şi a fost recomandată fiecărui grup de credincioşi. Astfel a fost constituită Asociaţia de Publicaţii Adventistă de Ziua a Şaptea, care îşi desfăşoară şi în prezent activitatea în Hagerstown, MD, sub numele de „Review and Herald Publishing Association.”
Pe 23 decembrie, la mai puţin de trei luni de la această conferinţă şi la doar nouă zile de la decesul micuţului John Herbert White, Ellen a primit o viziune, care evidenţia câteva nevoi urgente ale poporului lui Dumnezeu. Aceasta a fost transcrisă şi publicată în Mărturia nr. 6, inclusă acum în cartea Mărturii, vol. 1, pag. 223, 224 (în original).
„Mi-a fost arătat că rămăşiţa poporului lui Dumnezeu trebuie să aibă un nume. Mi-au fost prezentate două clase. O clasă cuprindea grupurile mari ale celor ce susţineau că sunt creştini. Ei călcau în picioare Legea lui Dumnezeu şi se închinau unei instituţii papale. Ei ţineau prima zi a săptămânii ca Sabat al Domnului. Cealaltă clasă, doar câţiva la număr, se închinau marelui Dătător al Legii. Ei ţineau porunca a patra. Trăsăturile speciale şi proeminente ale credinţei lor erau păzirea zilei a şaptea şi aşteptarea venirii Domnului lor din ceruri.
Lupta se dă între cerinţele lui Dumnezeu şi cerinţele fiarei. Ziua întâi, o instituţie papală care contraface în mod direct porunca a patra, va fi făcută de către fiara cu două coarne un punct de încercare. ªi atunci, avertizarea înfricoşătoare a lui Dumnezeu va pronunţa vinovăţia pentru închinarea în faţa fiarei şi a chipului ei. Ei vor bea vinul mâniei lui Dumnezeu care este turnat neamestecat în paharul mâniei Lui.
Nici un nume pe care am putea să-l luăm nu ar fi potrivit ca acela care este conform susţinerii noastre şi care exprimă credinţa noastră şi face din noi un popor deosebit. Numele de adventist de ziua a şaptea stă ca o mustrare pentru lumea protestantă. El constituie linia de deosebire între închinătorii lui Dumnezeu şi aceia care se închină fiarei şi primesc semnul ei.
Marele conflict este între poruncile lui Dumnezeu şi cerinţele fiarei. Are loc deoarece sfinţii ţin toate Cele Zece Porunci şi de aceea balaurul a pornit război împotriva lor. Dacă ei vor coborî standardul şi vor renunţa la trăsăturile specifice ale credinţei lor, balaurul va fi liniştit; însă el îşi exercită mânia pentru că ei au îndrăznit să ridice standardul şi să înalţe steagul lor, care este în opoziţie cu lumea protestantă, care se închină instituţiei papale.
Numele de adventist de ziua a şaptea poartă în sine adevăratele trăsături ale credinţei noastre şi va convinge el însuşi pe cei care îşi pun întrebări. Ca o săgeată din tolba cu săgeţi a Domnului, acesta va răni pe călcătorii Legii lui Dumnezeu şi-i va conduce spre pocăinţă faţă de Dumnezeu şi credinţă în Domnul nostru Isus Hristos.
Mi-a fost arătat că aproape orice fanatic care s-a ridicat, şi care întotdeauna îşi ascunde sentimentele pentru ca să poată conduce aiurea pe alţii, a pretins că aparţine bisericii lui Dumnezeu. Un asemenea nume ar trebui să stârnească de îndată suspiciune; căci este folosit pentru a ascunde cele mai absurde erori. Acest nume (biserica lui Dumnezeu, n. red.) este prea nedefinit pentru rămăşiţa poporului lui Dumnezeu. Un astfel de nume ar conduce la presupunerea că noi avem o credinţă pe care vrem să o ascundem.”
Concluzie:
De ce „adventist de ziua a şaptea?” Pentru că acest nume descrie ceea ce credem. El spune altora despre CĂILE noastre, astfel încât aceştia să poată începe să ne cunoască. Acest nume ne DEOSEBEŞTE de toate celelalte denominaţiuni.
Ceea ce îl deosebeşte pe poporul Dumnezeu de restul lumii este PREZENŢA SA. Este aşadar potrivit să apunem că adventiştii de ziua a şaptea, alegând acest nume, sunt deschişi să împărtăşească PREZENŢA spirituală a lui Dumnezeu prin odihna Sabatului Său, urmând ca PREZENŢA vizibilă a lui Dumnezeu să fie experimentată la a doua venire.
„Adventist de Ziua a Şaptea”. Deşi spune multe despre noi, acest nume este menit de fapt să spună multe despre Dumnezeu. Să povestească despre un Dumnezeu care este cu noi – prezent de-a lungul orelor sfinte de Sabat – care devin sfinte doar prin prezenţa Sa! Să povestească de asemenea despre un Mântuitor care Se întoarce curând, în persoană, ca să fie unit pentru eternitate cu poporul Lui.
Astăzi, şi mie mi-ar fi fost ruşine de mine însumi dacă nu aş fi adventist de ziua a şaptea. Mi-ar fi ruşine, deoarece aş fi neputincios în eforturile mele de a vorbi despre căile Dumnezeului meu, care este prezent cu mine în fiecare Sabat şi a cărui revenire o aştept cu dor.
Anne Rebecca Smith, scriitoare, poetă, pictoriţă şi autoare de imnuri religioase, a vorbit despre făurirea identităţii noastre într-o poezie publicată pe prima pagină a numărului din 9 decembrie 1851 al revistei Advent Review and Sabbath Herald. În această poezie, ea identifică în mod clar cele două doctrine specifice: Sabatul („Toţi păzitorii celor Zece Porunci”) şi a doua venire („Curând El Se va întoarce venind pe nori”). S-a considerat potrivit ca acest imn să fie cântat la deschiderea întâlnirii din Battle Creek, Michigan din 20 mai 1863, atunci când s-a organizat Conferinţa Generală.
Probabil că restul istoriei îl ştiţi!
(Din nefericire, în cartea noastră de Imnuri creştine, ediţia 2006, nu s-a păstrat decât melodia – nr. 428. Versurile reflectă în foarte mică măsură cuvintele Annei Rebecca Smith. Pentru versurile originale, vezi http://www.hymntime.com/tch/htm/l/o/n/longupon.htm).
Sursa: http://www.conbanat.ro
