Articole CreştineResurse Spirituale, Practice şi Gratuite

Categorii

Originile radical-protestante ale sabatarismului modern

Scris la: 18 noiembrie 2010

Originile radical-protestante ale sabatarismului modern

Reforma Reformei

Cei mai cunoscuţi şi mai onoraţi reformatori sunt, de regulă, aceia care au avut autoritate şi influenţă în biserică şi în stat, reuşind să reformeze religia unui întreg popor şi să impună astfel un nou model de creştinism, mai aproape de Evanghelie, în locul religiei materialist-mistice şi a despotismului clerical care guverna lumea. Cine nu a auzit vreodată numele de Martin Luther, Huldreich Zwingli, Jean Calvin şi Thomas Cranmer? Dar au existat şi alţi reformatori, proveniţi tot din clerul catolic, care au rămas mai puţin cunoscuţi, pentru că teologia lor a fost respinsă de cei dintâi, sau pentru că ei nu au acţionat la nivel politic, ci doar la nivel social-cultural şi personal, înţelegând că Evanghelia trebuie proclamată (propusă) doar, nu impusă.

Spre deosebire de marii reformatori, care în ciuda unor erori politice şi teologice, au avut un rol deosebit de important în istoria creştinismului şi a civilizaţiei, reformatorii marginalizaţi şi martirizaţi, care au format aripa radicală a Reformei, s-au distins printr-o mai mare sete de libertate şi prin dorinţa de a duce Reforma la capăt, până la ultimele consecinţe evanghelice. Ei au descoperit în Sfintele Scripturi principii creştine pe care cei dintâi nu le observaseră, sau nu le înţeleseseră, sau le consideraseră incomode. Ei au descoperit botezul evanghelic (la „vârsta credinţei”), care se opune botezului mistic al pruncilor, şi odată cu aceasta, ca o consecinţă, principiul libertăţii de conştiinţă, al toleranţei religioase şi al separării bisericii de stat.

În Europa, aceştia s-au numit Anabaptişti (rebotezători), sau, mai simplu, Fraţi, iar în ţările de limbă engleză au fost cunoscuţi ca Baptişti, cu acelaşi sens.

Între anabaptişti au fost şi unii extremişti, cum se întâmplă în fiecare religie, care au respins autoritatea supremă a Bibliei („un papă de hârtie”), înlocuind-o cu autoritatea „Spiritului”; sau combinând visurile lor politice cu profeţii apocaliptice, în numele cărora unii au încercat să construiască o societate nouă, mai dreaptă, egalitaristă, fie pe cale paşnică (comunitarism voluntar), fie prin violenţă. Această ultimă soluţie a unora a condus la un război ţărănesc pierdut, şi la numeroase victime omeneşti. Alţi radicali au fost greşiţi în presupusele lor descoperiri biblice, combătând teologia Trinităţii, a dumnezeirii lui Iisus şi a ispăşirii înlocuitoare.

Este de înţeles că studiul particular al Bibliei poate produce şi erori sau rătăciri grave. Dar nici o erezie nu este mai mare decât aceea de a folosi constrângerea şi forţa împotriva criticilor sau împotriva celor de opinie diferită. Reamintindu-ne că în vremurile acelea, atât protestanţii cât şi catolicii au persecutat şi ucis pe protestanţii radicali paşnici, continuăm să condamnăm aceste fapte, şi să ne rugăm de bine pentru urmaşii spirituali ai victimelor şi ai călăilor. Mai mult, suntem datori să verificăm dacă poziţia lor radicală sau nepopulară este corectă, potrivit ortodoxiei canonice a Sfintei Scripturi, ca să vedem dacă nu cumva singura problemă este conflictul cu ortodoxia protestantă sau cu alte ortodoxii autointitulate. Marea problemă a protestantismului este inconsecvenţa. Nici nu ne miră că protestanţii se întorc acum cu mai multă reverenţă spre Roma.

Una dintre ramurile anabaptismului european a fost sabatarianismul, ai cărui apostoli au fost Oswald Glait († 1546, Germania) şi Andreas Fischer (c. 1480-1540, Cehia), care au murit ca martiri, condamnaţi ca „inovatori”. Sabatarianismul lor a trezit prejudecăţi puternice şi în cadrul frăţiei protestante. Diverşi reformatori şi teologi protestanţi, au scris împotriva doctrinei sabatului, în timp ce Glait, Fischer şi alţii au scris în apărarea Sabatului. Enciclopedia Anabaptist-Mennonită GAMEO exprimă următoarea poziţie faţă de sabatarianism:

Păzirea sabatului a fost o un subiect, deşi periferic, totuşi permanent disputat în rândurile protestanţilor radicali începând din secolul al XVI-lea. Astăzi este în mod viguros predicat de Adventiştii de Ziua a Şaptea şi de Baptiştii de ziua a Şaptea. Între Anabaptişti, sabatarianismul a apărut între 1527-1529 la Liegnitz, Silesia, sub conducerea lui Oswald Glait şi Andreas Fischer. Ei au dus această învăţătură în zona Nikolsburg, Moravia, pe la 1532, provocând, între altele, o reacţie scrisă din partea lui Martin Luther (Wider die Sabbather, 1538). De asemenea, păzirea sabatului a apărut spre sfârşitul secolului printre radicalii Unitarieni din Transilvania, dar nu a fost niciodată larg acceptată de anabaptişti sau de unitarieni. Doctrina aceasta a dispărut în jurul anului 1540 din rândurile Anabaptiştilor, iar pe la 1620 era complet marginalizată printre unitarieni. Sabatarianismul anabaptist are o semnificaţie interpretativă în cercetarea modernă, pentru că, deşi învăţătura aceasta era clar înrădăcinată în primitivismul biblic, faptul că pentru cei mai mulţi anabaptişti chestiunea era marginală, arată că aceşti anabaptişti au întrebuinţat şi alte criterii pe lângă restituţionism în interpretarea biblică.

Oswald Glait (c. 1490-1546)

Oswald Glait (Glayt, Osbald Glaidt), cunoscut şi ca Oswald de Jamnitz, s-a născut în Cham (Palatinatul de Sus) în Germania, la o dată necunoscută deocamdată, în jurul anului 1490, şi a fost mai întâi un prelat romano-catolic, asemenea celorlalţi reformatori, care fuseseră călugări teologi, sau preoţi. După 1520, Glait a devenit luteran, intrând astfel în mişcarea protestantă. A slujit apoi în Austria, ca păstor al unei biserici din Leoben, în Steyer. A fost însă expulzat, după scurt timp. nu numai din localitate, ci din toată Austria, din cauza tendinţelor lui de a institui norma biblică deasupra normei tradiţioniste în biserică.

În 1525 s-a mutat în Nikolsburg (astăzi Mikulov, în Cehia), localitate care era pe atunci un adevărat liman pentru tot felul de grupări necatolice: Fraţii Boemi (sau “utracviştii”, de tradiţie husito-picardă), Habrovanii şi alţii. Acolo şi luteranii organizaseră o comunitate sub conducerea lui Hans Spittelmaier şi sub protecţia principelui Leonhard de Liechtenstein. Glait a devenit pastorul asistent al acestei congregaţii. În 1526, nobilul morav Jan Dubčansky (Johann von Lichtenstein), care răspundea de domeniul Nikolsburg, a avut ideea de a uni toate confesiunile diverse din Nikolsburg, într-o singură comunitate de credinţă şi viaţă. În acest scop şi cu sprijinul altor nobili moravi, Dubčansky a convocat un mare sinod la Austerlitz (19 martie 1526), localitate cehă numită astăzi Slavkov u Brna. Glait a fost un principal suporter al acestei acţiuni şi a fost prezent la sinod. Raportul scris de Glait despre acest sinod este păstrat ca unicat la Biblioteca Naţională din Viena.

La sinod au participat mai mult de 100 de pastori ai Fraţilor Boemi, şi mult mai mulţi Luterani. În centru au luat loc nobilii, împreună cu Dubčansky şi cu ceilalţi boieri. S-au discutat în detaliu şapte puncte de credinţă, cu intenţia de a se lăsa Bibliei ultimul cuvânt, fără a se favoriza rangul sau confesiunea cuiva. Sinodul a ajuns pe calea aceasta la concluzii în general apropiate de teologia lui Zwingli şi a anabaptiştilor, cu un accent special pus pe „naşterea din nou” ca o condiţie a admiterii cuiva la Cina Domnului.

La câteva zile după acest sinod a sosit în Nikolsburg unul dintre cei mai cunoscuţi şi respectaţi apostoli ai mişcării anabaptiste, Dr. Balthasar Hubmaier (c. 1485-1528). Originar din Bavaria, acesta fusese vice-rector al Universităţii din Ingolstadt şi preot în Regensburg. Mai târziu, după întâlnirea cu personalităţi ca Erasmus, şi Zwingli, învăţând să citească Biblia cu ochiul liber, Hubmaier ajunsese la concluzia că botezul pruncilor este o inovaţie împotriva poruncii evanghelice, motiv pentru care se asociase cu alţi lideri influenţi care deja aveau această credinţă (Wilhelm Reublin, Conrad Grebel). Chiar dacă sub tortură retractase în mod repetat anabaptismul, cu conştiinţa rănită, dar nu învins, Hubmaier a căutat refugiu în Nikolsburg, prima vatră europeană a libertăţii religioase, un adevărat Emmaus al anabaptismului. Glait a devenit gazda lui Hubmaier, şi unul dintre nu puţinii convertiţi şi botezaţi de acesta. Acolo şi-a terminat Hubmaier una din cărţile sale. Împreună s-au apucat să re-reformeze comunitatea luterană din Nikolsburg, transformând-o într-o frăţie anabaptistă, cu aprobarea Domnului de Liechtenstein.

În 1527, Glait a publicat al doilea tratat al său, în care căuta să răspundă la calomniile Franciscanilor („Călugărilor Desculţi”), care locuiau în vecinătate, la Feldsberg, şi se ocupau cu răspândirea de poveşti idioate despre fraţii din Nikolsburg şi despre pastorul lor. Este de înţeles că minitratatul lui Glait nu avea eleganţa literară a scrierilor lui Hubmaier. Era o diferenţă de educaţie şi experienţă. Totuşi, broşura lui Glait era în stare să stârnească mintea şi inima. El afirma în ea că preferă să fie numit „eretic”, împreună cu Christos, decât „sfânt părinte”, împreună cu Papa. Apoi se referea la unele puncte de credinţă, în care fusese atacat de călugări: (1) despre credinţă şi demonstrarea ei prin fapte bune, (2) despre cultul sfinţilor, (3) despre milostenii, (4-5) despre diferenţele cu privire la zile calendaristice şi mâncăruri, (6) despre celibatul preoţilor, (7) despre cultul imaginilor, (8) despre altare, (9) despre „ofensele” religioase ale abandonării unor obiceiuri romane ca celibatul, postul de vineri etc., (10) despre înmormântări, (11) despre sacramente, (12) despre botez, (13) despre Cina Domnului, (14) despre libertatea de voinţă.

În acelaşi an (1527), a izbucnit o nouă dispută în Nikolsburg: Poate, oare, un creştin să folosească sabia? Întrebarea era foarte practică, deoarece Europa Centrală era pândită de pericolul otoman, iar credincioşii discutau acest subiect în termenii Apocalipsei. Fraţii s-au împărţit în două tabere: (1) Schwertler (cei cu sabia), reprezentaţi de Balthasar Hubmaier şi de Ambrosius Spittelmayr, susţineau rolul săbiei în războiul de apărare, precum şi taxele de război, dar nu şi apărarea propriei persoane sau a propriei averi cu sabia; (2) Stäbler (cei cu toiagul), reprezentaţi de Hans Hut, susţineau non-rezistenţa absolută şi neplătirea taxelor de război către autorităţi. Autorităţile cetăţii şi domeniului Nikolsburg nu puteau fi bucuroase, evident, de doctrina nepractică a „toiegarilor”. Liechtenstein a decis în favoarea „săbierilor”, ceea ce însemna că pacifiştii trebuia să-şi ia toiegele şi să plece unde or vedea cu ochii. Glait, care în timpul disputei fusese de partea lui Hut, a trebuit să-l urmeze şi în exil. Pentru început, cei doi s-au refugiat la Viena, apoi şi-au despărţit cărările.

Sinodul martirilor

La 20 august 1527, peste 60 de reprezentanţi anabaptişti din Germania, Elveţia şi Austria s-au adunat într-un sinod la Augsburg, în Bavaria, pentru a formula punctele în care difereau de Reformă, precum şi pentru a rezolva disputele importante dintre grupările anabaptiste majore. Una dintre problemele discutate a fost doctrina lui Hans Hut, cel mai influent predicator anabaptist itinerant, fost legător şi vânzător de cărţi luterane, care nu le lăsase necitite. Pe lângă doctrinele standard ale fraţilor botezători, Hut avea şi anumite înclinaţii mileniste, (predicând că Iisus va reveni în primăvara anului 1528), unele accente egalitariste (comunitatea de bunuri) şi alte bizarerii. Era însă un om paşnic, în ciuda relaţiei sale iniţiale cu Thomas Münzer, „diavolul de la Alstedt”.

Întâlnirea de la Augsburg a rămas în istorie sub numele de Sinodul Martirilor, deoarece mulţi dintre cei prezenţi au fost arestaţi şi executaţi la scurt timp după aceea. Asocierea numelui de anabaptist cu marea rebeliune condusă de Thomas Münzer, zelotul comunist-apocaliptic care voia să instaureze prin sabie împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, crease prejudecăţi mari împotriva mişcării şi oferea adversarilor (catolici şi protestanţi deopotrivă), un pretext credibil pentru a-i zdrobi fără milă pe anabaptişti. Mulţi aveau să dispară într-un timp scurt.

Autorităţile landurilor imperiale din Austria, Bavaria, Elveţia şi Boemia şi-au concertat eforturile în această poteră după eretici. În fiecare lună se publicau noi decrete şi mandate. Cea mai crudă decizie a fost luată de Liga Suebilor (Şvabă) la 22 februarie 1528, care a autorizat o ceată de 400 călăreţi înarmaţi să vânezepe anabaptişti şi să-i aducă la Augsburg. Dispoziţia era ca oricine nu renunţă public la „erezie” să fie ars pe rug fără nici un proces, iar cei care renunţau să fie miluiţi cu decapitarea. Femeile trebuiau executate prin înnecare. La două săptămâni după promulgarea acestui decret, Joachim Helm, cetăţean din Augsburg scria: „Este atâta nefericire, încât întregul Augsburg este trist. Zilnic se fac decapitări, uneori câte patru sau şase, ajungându-se la zece pe zi”.

Joachim März şi Eucharius Binder, predicatori botezaţi de Hut, au fost arşi pe rug în Salzburg, la 27 octombrie 1527. Leonhard Spörle a fost executat la 12 noiembrie 1527, într-un loc necunoscut. Hans Denck a murit în timpul unei epidemii la Basel în noiembrie 1527. Hans Hut a murit într-un incendiu izbucnit în celula sa din Augsburg, la 6 decembrie 1527. Leonhard Dorfbrunner, relativ necunoscut, a fost ars pe rug la Passau în ianuarie 1528. Leonhard Schiemer a fost decapitat şi ars la 14 ianuarie 1528. El fusese un călugăr franciscan austriac, devenit predicator de mare calitate spirituală, care în câteva luni covertise şi botezase zeci de persoane în Salzburg, Bavaria şi Tyrol, deşi ştia că este căutat mereu de monahii austrieci. Arestat la 25 noiembrie 1527, după numai o zi de predicare în Rotenburg (Rattenberg), în care timp convertise şi acolo un grup de credincioşi, a fost întemniţat şi condamnat la moarte pentru crima de renegare a credinţei catolice. În perioada de detenţie, a scris multe epistole şi predici, prin care a influenţat apoi mişcarea anabaptistă şi pe alţi creştini după execuţia sa. În anii care au urmat, 72 dintre convertiţii lui Schiemer şi-au pecetluit de asemenea credinţa cu sângele lor. Scrierile lui Schiemer, ca şi unele scrieri ale altor martiri anabaptişti (Hut, Langenmantel, Schlaffer, Waldhausen) aflate în diferite arhive, încă aşteaptă să fie publicate.

Hans Schlaffer preot devenit luteran, convertit al lui Hut şi predicator anabaptist, care participase la disputa din Nikolsburg fost decapitat în Schwatz, Tyrol, la 4 februarie 1528. Hubmaier, deşi nu participase la sinod, a fost ars pe rug la Viena, pe 10 martie 1528, după ce fusese torturat în faţa tribunalului antieretic. De data aceasta, Hubmaier nu a mai cedat. Martorii spun că în faţa rugului a strigat la Dumnezeu, implorând harul Lui, iar după ce s-a pus foc, a continuat să se roage la Dumnezeu cu glas tare, oferind iertare duşmanilor, în timp ce barba şi părul îi luaseră foc repede – până când fumul i-a sugrumat vocea.

Hubmaier ar fi fost executat, chiar şi în cazul că şi-ar fi renegat credinţa, deoarece fusese un lider al mişcării anabaptiste. În plus, numele său fusese asociat de către adversari cu mişcarea politică din Waldshut. Doamna Hubmaier, care îl încurajase la statornicie, a fost şi ea executată peste câteva zile. I-au legat o piatră de gât şi au aruncat-o în Dunăre. Scenele acestea erau suficient de elocvente pentru contemporanii sensibili, ca să se vadă de departe care erau adevăraţii creştini, şi care erau adevăraţii eretici şi slujitori ai diavolului. Nu este de mirare că execuţiile publice au asigurat continuitatea credinţei fraţilor botezători.

Eitelhans Langenmantel a fost executat la 11 martie 1528, în Weissenhorn lângă Ulm, Thomas Waldhausen a fost ars la 10 aprilie 1528, la Brno (Cehia); Hans Leupold, care şi-a riscat viaţa păstorind pe anabaptiştii rămaşi singuri în Augsburg, a fost decapitat la 25 aprilie 1528, lăsând în urmă soţia şi doi copii mici. După el, Hans Mittermaier a fost executat în 1529 la Linz, iar Jakob Wideman în 1535 la Viena.

Unii dintre predicatorii arestaţi, care participaseră la sinodul anabaptist, răzbiţi de tratamentul dur din închisoare, cu trupul şi sufletul tensionate la maximum, au cedat. Printre aceştia, au fost Jakob Dachser, Sigmund Salminger, Jakob Gross. George Nespitzer a renunţat la credinţă pe 21 august 1530. Marx Mayer a fost arestat şi condamnat la moarte în June 1530, dar a retractat şi a fost eliberat. După acest gest nefericit, a avut nechibzuinţa de a se alătura grupării lui Schmied şi Puschenhamer, care considerau visele ca sursă doctrinală. În cele din urmă, Mayer a fost prins din nou şi decapitat la 6 iulie 1531.

Deşi fuseseră acuzaţi de instigaţie la violenţă, este notabil că nici un anabaptist nu a recurs la rezistenţă violentă, deşi circumstanţele păreau să îndreptăţească o asemenea opoziţie. Chiar şi mărturisirile smulse de pe banca de tortură nu au scos la lumină vreo „dovadă” că oamenii aceştia pregăteau o rebeliune armată. Hut era poate singurul ale cărui interpretări profetice, referitoare la pedeapsa care va veni asupra persecutorilor (prin turci!), puteau fi interpretate politic. Dar cercetările tribunalului antieretic au dovedit că Hut nu făcuse instigaţie publică, ci discutase asemenea lucruri doar între prieteni, la începutul lucrării lui. Singura crimă a acestor oameni era că predicau şi botezau altfel decum învăţa Biserica, trecând chiar dincolo de Reforma oficială.

Crainicul adevăratului sabat

Glait a supravieţuit valului de persecuţii din anii 1527-1530. După fuga din Nikolsburg, urmele lui pot fi găsite în Viena, la întâlnirea anabaptistă de pe strada Kärntnerstrasse, unde a botezat pe Schiemer, în 1527. După martiriul acestui strălucit neofit, Glait nu a mai aflat odihnă nicăieri; a rămas un fugar permanent. Nu există nici o dovadă că ar fi fost prezent la Sinodul Martirilor, dar se pare că a scris despre acest eveniment. Îi găsim urmele în Bavaria, la Regensburg, unde s-a întâlnit cu Schlaffer înainte de martiriul aceluia în 1528.

După martiriul lui Hubmaier în 1528, Glait s-a întors în Silezia, unde activaseră Caspar Schwenkfeld şi Valentin Crautwald, doi teologi care nu erau anabaptişti, şi care visau la o cale de împăcare între catolicism şi facţiunile Reformei, accentuând spiritul şi relaţia mistică mai mult decât doctrina şi expresia exterioară a religiei. Aici în Silezia, în jurul anului 1530, Glait a publicat un minitratat despre păzirea Sabatului, din care însă nu s-a păstrat nici o copie. Aflăm despre conţinutul lui doar din scrierea defensivă a lui Schwenkfeld din 1 ianuarie 1532, intitulată Vom Christlichen Sabbath und Unterschaidt des alten und newen Testaments.

Glait prezenta în scrierea lui ideea că, după cum în „vechiul legământ” păzirea sabatului era obligatorie pentru evrei, tot astfel în „noul legământ”, păzirea sabatului este obligatorie pentru creştini, din cauză că este poruncită în Decalog. Deoarece Glait şi asociatul său Andreas Fischer predicaseră sabatul în Liegnitz (Silezia), Crautwald, la insistenţa Ducelui de Silezia, a publicat de asemenea o scriere combativă.

Glait a încercat să predice în Prusia, dar a trebuit să părăsească teritoriul aceasta, împreună cu cîţiva prieteni ai săi (anabaptistul Oswald de Grieskirchen şi reformatorul „spiritual”Johannes Bünderlin de Linz) în urma ordinului de expulzare dat de Ducele Albrecht în 1532. Probabil că Glait, de aici a plecat la Falkenau în Boemia (Cehia), unde întâlnim sabatarieni chiar pe la 1538.

Mişcarea pare să fi intrat, de asemenea, în districtul Nikolsburg, deoarece în 1531, Leonhard von Liechtenstein a cerut opinia teologilor protestanţi Wolfgang Capito şi Schwenckfeld în această privinţă. Schwenckfeld a acceptat sarcina de a citi şi judeca broşura lui Glait, cu care recunoaşte că a „avut cândva discuţii plăcute la Liegnitz”.

Teologul „spiritual” a respins principalul argument al lui Glait (referirea la Decalog) pe motivul că, în mod logic, ar trebui reluată în acest caz întreaga lege iudaică, inclusiv circumcizia: „Adevăraţii păzitori ai sabatului sunt aceia care au Legea Duhului scrisă pe inimă de degetele lui Dumnezeu.” În concluzie, Schwenckfeld a prezentat un rezumat de 18 argumente împotriva lui Glait, subliniind că a fost în acelaşi timp atent să nu-i facă vreo nedreptate autorului.

După acest episod, Glait a păstorit o comunitate anabaptistă la Jamnitz în Moravia. În 1545 găsim din nou urmele lui în Viena, de data aceasta în temniţă, unde a stat un an şi şase luni. Autorităţile vieneze au venit la el în temniţă şi i-au cerut în mod serios şi amabil să renunţe la credinţa şi la învăţătura lui, ca să nu fie executat. Nici un argument nu l-a putut clinti. Doi fraţi hutteriţi (din grupul Jakob Hutter), Antoni Keim şi Hans Staudach, care se aflau în aceeaşi închisoare, pentru acelaşi motiv, l-au vizitat pe pastorul Glait, ca să-l încurajeze. Cu această ocazie, el le-a lăsat în grijă soţia şi copilul, care rămăseseră în Jamnitz. Dar aranjamentul nu s-a putut pune în aplicare, deoarece în 1546, fraţii Keim şi Staudach au fost executaţi.

În toamna aceluiaşi an, slugile autorităţilor vieneze l-au scos pe Glait afară din închisoare, la miezul nopţii (pentru ca cetăţenii să nu fie alertaţi) şi l-au înecat în Dunăre. Era cea mai blândă execuţie: pedeapsa care se aplica femeilor.

Deşi Glait este prea puţin spectaculos ca apostol al botezătorilor, spiritul său gata de slujire, liniştit, modest, de adevărat păstor (al tuturor sufletelor, nu doar al celor din parohie) a fost recunoscut şi admirat de fraţii anabaptişti încă din timpul vieţii sale. Ba mai mult, fraţii i-au păstrat amintire specială prin cântecul „Ihr Jungen und ihr Alten, nun höret das Gedicht” (Voi tineri şi bătrâni, să-mi ascultaţi poemul), care laudă statornicia lui până la moarte. Scrisorile lui Schiemer, de asemenea, depun mărturie despre viaţa evlavioasă a lui Glait. De fapt, toţi cei care scriu despre el, chiar adversarii, o fac cu un anume respect. Hubmaier a scris despre el, că „[Glait] proclama lumina Sfintei Evanghelii cu atâta îndrăzneală şi inspirând atâta curaj, aşa cum n-am aflat nicăieri în altă parte.”

Bibliografie

Informaţiile din acest articol despre anabaptism au fost luate din diverse articole ale Enciclopediei GAMEO, în special din articolul Glait, Oswald, şi se întemeiază pe următoarea bibilografie:

  • Beck, Josef. Die Geschichts-Bücher der Wiedertäufer in Oesterreich-Ungarn. Vienna, 1883; reprinted Nieuwkoop: De Graaf, 1967.
  • *** Die Lieder der Hutterischen Brüder: Gesangbuch darinnen viel und mancherlei schöne Betrachtungen, Lehren, Vermahnungen, Lobgesänge und Glaubensbekenntnisse, von vielen Liebhabern Gottes gedichtet und aus vielen Geschichten und Historien der heiligen Schrift zusammengetragen, allen frommen Liebhabern Gottes sehr nützlich zu singen und zu lessen. Scottdale, Pa. : Mennonitisches Verlagshaus, 1914. Reprinted Cayley, AB: Hutterischen Brüdern in Kanada, 1962.
  • Hege, Christian şi Christian Neff. Mennonitisches Lexikon. Frankfurt & Weierhof: Hege; Karlsruhe; Schneider, 1913-1967: II, 117-119 (a study by Johann Loserth).
  • Schwenckfeld, Caspar. Corpus Schwenckfeldianorum. Leipzig: Breitkopf & Haertel, 1907-1961.
  • Wackernagel, Philipp. Das deutsche Kirchenlied von der ältesten Zeit bis zu An fang des XVII. Jahrhunderts. 5 v. Leipzig, 1864-1877. Reprinted Hildesheim: G. Olms, 1964.
  • Wiswedel, Wilhelm. “Oswald Glait von Jamnitz.” Zeitschrift für Kirchengschichte (1937): 550-564.
  • Zieglschmid, A. J. F. Die älteste Chronik der Hutterischen Brüder: Ein Sprachdenkmal aus frühneuhochdeutscher Zeit. Ithaca: Cayuga Press, 1943.

Note

Global Anabaptist Mennonite Enciclopedia Online (© 1996-2008)

Scris într-o germană învechită, articolul poartă titlul „Handlung yetz den XIV tag Marcij dis XXVI jars, so zu Osterlitz in Merhern durch erforderte versammlung viler pfarrer und priesterschaften, auch etlicher des Adels und anderer, in Christlicher lieb und ainigkeyt beschehen und in syben artickeln beschlossen, mit sambt derselben artickel erhlärung. I. Cor. I.”

Wiswedel, Wilhelm. Bilder und Führergestalten aus dem Täufertum (2 vv., Kassel, 1930) pp. 553-555.

Der uralten und neuen Lehrer Urteil, dass man die jungen Kinder nit taufen soll bis sie im Glauben unterrichtet sind (July 1526).

Entschuldigung Osbaldi Glaidt von Chamb . . . etlicher Artickel Verklärung so ihnen von Misgönnern fälschlich verkehrt und also nachgeredt worden ist. A fost tipărit în Nikolsburg la imprimeria Simprecht Sorg (“Froschauer”) care a tipărit şi toate tratatele lui Hubmaier.

Singura copie cunoscută este din 1589, retipărită în Corpus Schwenckfeldianorum, ed. C. D. Hartranft and E. E. S. Johnson, vol. 1-15. Leipzig, 1907-1939; vol. IV, pg. 452-518.

„Bericht und anzeig wie gar ohne Kunst und gutten verstand Andreas Fischer vom Sabbath geschrieben”. Se găseşte o copie la Biblioteca de Stat din Berlin.

„Summarium etlicher Argument wider Oswald Glaids Lehre vom Sabbath”, în Corpus Schwenckfeldianorum, vol. 4, pg. 515-518.

Cronicile hutterite înregistrează aceste ultime informaţii despre Glait, culese de la mai mulţi fraţi închişi împreună cu el, care au împărtăşit mai târziu soarta lui (după Zieglschmid, A. J. F. Die älteste Chronik der Hutterischen Brüder: Ein Sprachdenkmal aus frühneuhochdeutscher Zeit. Ithaca: Cayuga Press, 1943; p. 259f. Hubmaier, B. Ainfeltiger Underricht auf die Wort: Das ist der Leib mein in dem Nachtmal Christi. Nickolsburg, 1526.

(1) Lieder, pg. 1211. (2) După un manuscris hutterit nepublicat, menţionat de Beck, Joseph von, Die Geschichts-Bücher der Wiedertäufer in Oesterreich-Ungarn (in Schriften der Wiener Akademie der Wissenschaften, F.R.A. 2. 43), Vienna, 1883; pg. 161, notă. (3) Tipărit în 1530, retipărit la Magdeburg în 1563. Wackernagel, Philipp. Das deutsche Kirchenlied von der ältesten Zeit bis zu Anfang des XVII. Jahrhunderts (Leipzig, 1864-77), vol. 3, 465 f. (No. 524).

Florin Laiu

Sursa:http://www.florinlaiu.com/ziua-domnului/originile-radical-protestante-ale-sabatarismului-modern.php