Articole CreştineResurse Spirituale, Practice şi Gratuite

Categorii

DUMNEZEU A BINECUVANTAT SI SFINTIT ZIUA “Z”- autor Florin Laiu

Scris la: 26 septembrie 2010

„Dumnezeu a binecuvântat şi sfinţit ziua Z”


1. Ce este binecuvântarea

Există diverse sensuri teologice cu care sunt umplute aceste două verbe: binecuvântat şi sfinţit. Există de asemenea sensuri populare. Termenii sunt folosiţi astăzi exclusiv în limbajul religios, dar Biblia îi ia din limbajul popular.

„Bine-cuvântarea” (blago-slovirea) este antonimul blestemului şi înseamnă urare de bine (Gn 24:60), o urare în care este implicat Dumnezeu ca izvor al oricărui bine. Cineva poate binecuvânta pe Dumnezeu, adică îşi poate exprima în mod direct, prin rugăciune, dorinţa ca Dumnezeu să fie lăudat, vorbit de bine („Binecuvântat/lăudat să fii Tu Doamne!” Ps 119:12) – aşa cum încep mai toate rugăciunile iudaice (Baruch atta Adonai!), motiv pentru care rugăciunea de mulţumire (la masă etc.) se mai numeşte berakhá. În mod indirect spunem: “Dumnezeu să fie lăudat!”.
De asemenea, cineva poate binecuvânta pe semenul său, adică îi poate ura de bine: „Să-ţi dea Dumnezeu sănătate !” Sau, simplu: „Sănătate!”.
Salutul este o urare / binecuvântare de fiecare zi. Există însă şi urări speciale, făcute într-un cadru solemn, religios, care înseamnă invocarea harului lui Dumnezeu în favoarea cuiva. Există, în fine şi binecuvântarea lui Dumnezeu asupra cuiva. Dar când Dumnezeu este Cel care urează de bine, El nu invocă o putere mai înaltă care să împlinească urarea, ci urarea Lui este promisiune pe care El Însuşi Se leagă s-o împlinească. De aceea, termenul de „binecuvântare” s-a extins şi asupra rezultatelor binecuvântării, aşa cum este cazul altor termeni din limbile biblice sau din limba română.
Binecuvântarea este, de regulă, condiţionată, ca şi blestemul. Dumnezeu decide continuarea binecuvântării sau a blestemului, cu condiţia credincioşiei (Dt 11:26-28; 23:5; Pr 26:2; Mal 3:10). Dar binecuvântarea, ca expresie a iubirii lui Dumnezeu, are şi aspecte necondiţionate. Unele binecuvântări fizice vin şi peste buni şi peste răi (Mt 5:45).
Binecuvântarea divină se dă şi altor creaţii, nu doar persoanelor. Tot ce ţine de universul existenţei omului lui Dumnezeu este binecuvântat: vieţuitoarele lumii, munca şi roadele ei, hrana zilnică (Gn 1:22; Ex 23:25; Dt 7:13; 28:4-5.8.12; Iov 1:10; Ps 65:10), rodul viţei (Is 65:8), averea celui credincios, posesiunile (2S 6:12; Pr 20:21), locuinţa (Pr 3:33). Bunurile spirituale sunt, de asemenea bnecuvântate: judecata bună (1S 25:33), cetatea sfântă (Ier 31:23), împărăţia mesianică (Mc 11:10; 2S 7:29).
Pe lângă acestea, timpul însuşi, ca măsură a vieţii, este binecuvântat. Oamenii îşi binecuvântau sau îşi blestemau zilele lor, după caz (Iov 3:1.3; Ir 20:14). Iar Creatorul lumii, de la început a binecuvântat în mod special ziua a şaptea între toate zilele săptămânii (Gn 2:1-2; Ex 20:11).


2. Moştenitorii binecuvântării

Binecuvântarea este o temă obsesivă, dominantă în scrierile lui Moise. Cărţile cu cele mai frecvente referiri la binecuvântare sunt Geneza (0,244 %), Psalmii (0,213 %) şi Deuteronomul (0,194 %). Este specifică Genezei tema binecuvântării întâiului născut. Primul băiat moştenea parte dublă la împărţirea averii părinteşti (Dt 21:17), deoarece era desemnat să moştenească şi autoritatea şi responsabilitatea patriarhală faţă de familia, clanul sau tribul pe care-l reprezenta. El era “domnul fraţilor lui”, fratele mai mare (Nenea, Bădia).
Aceste drepturi erau transmise printr-un act solemn de binecuvântare, cu aşezarea simbolică a mâinilor, şi se rostea uneori sub inspiraţie profetică, cu invocarea numelui lui Dumnezeu. Până la Moise, legea întâiului născut avea atât valoare civilă (social-politică), precum şi religioasă. Întâiul-născut era preot şi domn, uneori şi profet. La alte popoare, oficiul patriarhal de rege-preot s-a păstrat mai bine de un mileniu după Moise.
Întrucât nu întotdeauna primul născut era primul şi în virtuţile spirituale, patriarhii, sub călăuzirea lui Dumnezeu, dădeau dreptul de întâi născut unui alt fiu, mai tânăr. Alteori, Dumnezeu Însuşi lua iniţiativa de a alege pe un altul decât alesul naturii. Nu de puţine ori, preferinţa divină trezea invidia şi ostilitatea fratelui mai mare, a celui cu dreptul de rege-preot, ostilitate care putea duce uneori până la vărsare de sânge. Următoarele cazuri sunt emblematice:
•    Cain şi Abel (Dumnezeu a preferat pe Abel, cu jertfa ascultării din credinţă: Gn 4:3-5; Ev 11:4)
•    Sem, Ham şi Iafet (Este neclară ordinea naturală, dar Sem pare să nu fi fost cel mai mare: Gn 9:26; 10:21; 11:10).
•    Elam, Aşşur, Arpacşad, Lud, Aram (Gn 10:22.24; 1Cr 1:24-27). Deşi Elam este trecut ca fiind întâi-născutul lui Sem, patriarhii monoteişti provin din linia lui Arpacşad.
•    Avram, Nahor şi Haran (Gn 11:26-27; 12:4). Din calcule reiese că Avram nu era cel mai mare, deşi pe el l-a ales Dumnezeu.
•    Isaac şi Ismael (1Cr 1:28; Gn 16:11; 17:19). Fiul mai tânăr a fost preferat, atât pentru caracterul lui, cât şi pentru că era al primei soţii (Gn 21:10; 25:5-6).
•    Iacov şi Esau (Gn 25:26-27; Rom 9:13). Erau gemeni, dar Iacov se născuse al doilea. Dumnezeu l-a ales pe Iacov de la naştere.
•    Ruben, …Levi, Iuda, …. Iosif (Gn 37:2-3; 48:5; 49:8-10.26; 1Cr 5:1-2). Iacov a preferat de la început până la sfârşit pe Iosif, primul născut al soţiei alese, şi lui i-a dat în final partea dublă şi poziţia de domn.
•    Efraim şi Manase (Gn 48:14-20; Dt 33:17; Ir 31:9). Efraim era, de fapt, al doilea născut, dar a primit întâietatea.
Principiul moştenirii binecuvântării a rămas acelaşi în continuare. Criteriile Lui Dumnezeu sunt neschimbătoare. Şi în Israel, Dumnezeu a respins pe unii şi a acceptat pe alţii.
•    Iuda şi Iosif/Efraim (ca triburi: Ps 78:67-68; Os 4:17). Deşi Dumnezeu alesese pe Iosif, al cărei prim moştenitor era Efraim, mai târziu Dumnezeu a renunţat, şi a dat întâietate lui Iuda. Mai târziu, Efraim împreună cu majoritatea triburilor evreieşti au dispărut din istorie, din cauza necredincioşiei lor. Iar tribul lui Iuda, împreună cu Beniamin, Levi şi resturi din alte triburi, a continuat să reprezinte poporul lui Dumnezeu. Mai târziu, şi aceştia sunt selectionaţi de condiţiile exilului babilonian şi ale repatrierii. Venirea lui Messia, în persoana lui Iisus din Nazaret, precum şi Evanghelia vestită de apostolii Lui prin Duhul Sfânt, au fost ultima ocazie a lui Israel ca popor ales.
•    Israel şi Biserica (poporul ales: Ier 6:10; 9:26; Mc 12:9; 21:43; Rm 2:28-29; 9:6-13; 10:12; Gal 3:28; 6:15-16; Col 3:11; Lc 15:11-32). Un „popor” ales nu pe criterii etnice sau rituale, ci pe criterii spirituale (Ev 12:23). Respingerea Evangheliei şi persecutarea creştinilor a făcut ca dreptul de întâi-născut să treacă de la Israel, la Biserică:
Dar istoria s-a repetat şi în cadrul Bisericii. Nu tot ce se numeşte Biserică este Biserica lui Dumnezeu, chiar dacă „a fost odată”:
•    Biserica istorică şi Rămăşiţa Bisericii (2Pt 3; Rm 11:22; 2Tim 3:1-5.12-17; 4:1-4; Ap 2:9; 3:9; 12:17; 14:12). Biserica se identifică pe criterii spiritual-morale, nu pe criterii instituţional-mistice, tradiţionaliste, politice, majoritare.


3. Binecuvântarea de „întâi-născut” a sabatului

Înainte de primele referinţe la binecuvântarea dreptului de întâi născut, Geneza ne vorbeşte despre binecuvântarea întregii creaţii:
•    Binecuvântarea vieţuitoarelor (Gn 1:22), în vederea înmulţirii lor.
•    Binecuvântarea primei perechi umane (Gn 1:28), ca să se înmulţească şi să guverneze natura.
•    Binecuvântarea zilei a şaptea (Gn 2:3), ca repaus fizic şi spiritual pentru om (Mc 2:27).
Autorul nu menţionează binecuvântarea pentru fiecare creatură, de fiecare zi, deşi rezultă din alte locuri că toate sunt binecuvântate de Dumezeu. Ziua a şaptea a săptămânii este tratată ca şi cum ar fi o fiinţă vie, care încoronează seria binecuvântărilor de la Creaţie, şi care are parte nu numai de binecuvântare, ci şi de sfinţire. Expresia “binecuvântat şi sfinţit” este unică în Biblie, referindu-se în mod exclusiv la Sabatul săptămânal, de două ori (Gn 2:3; Ex 20:11).
Perioada Creaţiei are 7 zile şi se subliniază că a rămas de atunci ca exemplu de program de muncă şi odihnă pentru om. Fiecare zi a Creaţiei are frumuseţea ei şi unicitatea ei. Se poate dezbate la infinit dacă ziua apariţiei luminii (I – “duminică”) este superioară zilei apariţiei aştrilor pe cer (IV – “miercuri”), sau dacă nu cumva ziua în care Dumnezeu a creat prima pereche umană şi a făcut prima nuntă (VI – “vineri”). Dumnezeu însă nu a hotărât să celebreze creaţii disparate, singulare, nici măcar extraordinara creaţie a omului. Binecuvântarea de cea mai mare zi din săptămână, n-a primit-o prima zi, în ordine cronologică, ci ultima, a şaptea.
Acest tipar ne aminteşte de alegerea lui Iacov, care trece peste primii şase fii ai Leii (facem abstracţie de fiii sclavelor) şi îl alege pe al şaptelea fiu, pe Iosif, fiul Rahelei. De asemenea, la alegerea unui rege dintre fiii lui Işai, Samuel este silit să-i treacă în revistă pe toţi (1Cr 2:13-15; 1S 16:6-10: Eliab, Abinadab, Şama/Şimea, Netaneel, Radai, Oţem), după care, să-l ungă în final pe al şaptelea, pe ciobănaşul David, puţin apreciat în propria familie (1S 16:11-13; Ps 27:10). Iisus, de asemenea, contestat de fraţii Săi, era cel mai tânăr din familie, al şaptelea sau mai mult (Iacov, Iosif/Iose, Simon, Iuda, şi cel puţin două surori: Mt 13:55-56; Mc 6:3). Iisus era primul şi singurul născut al Mariei.
Este evident că, într-un ciclu de 7 zile, neîntrerupt, singura zi comemorativă şi distinctivă care poate menţine relevanţa şi semnificaţia săptămânii este ultima. Dacă Dumnezeu ar fi creat o săptămână în care toate zilele să fie la fel, lipsa de distincţie distruge însăşi ideea de ciclu săptămânal. Săptămâna şi sabatul sunt de nedespărţit. Odihna, sărbătoarea, vin ca o încununare a muncii, nu invers. Dumnezeu a binecuvântat astfel ultima zi, cea care poartă numărul simbolic al lui Dumnezeu. De aceea se şi spune: „Mai bun sfârşitul… decât începutul…!” (Ecl 7:8). Sau: „Cel mai mare va fi rob celui mai mic!” (Rm 9:12), „…cei din urmă vor fi cei dintâi!” (Mt 19:30), „Cel mai mic între voi…, acela este mare!” (Lc 9:48), „cel mai neînsemnat dintre apostoli….[ dar] am lucrat mai mult decât toţi!” (1Cor 15:9-10).
Ca semn că sabatul este binecuvântat în mod special, el a primit o parte triplă de jertfe (şase miei pentru arderea de tot în sabat: Nu 28:9-10, în comparaţie cu cei doi miei de fiecare zi: Nu 28:4), subliniind astfel semnificaţia lui evanghelică. De asemenea, cele 12 pâini prezentate Domnului erau aduse şi schimbate în fiecare Sâmbătă (Lv 24:8).
În timp ce ziua întâi, pe motive teologice obscure, aduse de unii Părinţi (ziua luminii, ziua a opta, ziua învierii etc.), a devenit dominantă în Biserică, impunându-se prin metodele Celui Rău (minciuna şi constrângerea), ziua a şaptea, ultima, Cenuşăreasa, este totuşi singura unsă ca regină a zilelor. Tratată şi astăzi ca “ultima” chestiune care ar merita discuţie în teologie, Dumnezeu o va aduce în curând în prim plan, ca test universal al ascultării care vine din credinţă şi iubire, ca semn universal al protecţiei divine pentru poporul lui Dumnezeu în timpul ultimelor plăgi, ca stindard al eliberării şi al adevăratei libertăţi (Ap 7:2-3; 11:19; 12: 17; 14: 7.12; Iac 1:25).


4. Sfinţenia permanentă a sabatului

Unii credincioşi care n-au învăţat să citească Biblia cu adevărat, nu văd nimic deosebit în expresia mozaică din Gen 2:1-3. Ei spun: Acolo scrie că Dumnezeu a binecuvântat-o şi a sfinţit-o. Dar nu că ar fi fost dată omului o asemenea poruncă ! O asemenea logică este de necrezut. În primul rând, Creatorul Însuşi, acelaşi Dumnezeu, când vorbeşte de pe Sinai, poruncind, explică (Ex 20:8-11 ):
„Adu-ţi aminte de ziua Sâmbetei, ca s-o sfinţeşti. Şase zile să lucrezi şi să-ţi faci tot lucrul tău. Dar ziua a şaptea este sabat în cinstea lui Iahwé, Dumnezeului tău: să nu faci nici-o lucrare în ea – nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Iahwé cerul, pământul, marea şi tot ce e-n ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Iahwé ziua Sâmbetei şi a sfinţit-o.”
Ce altceva înseamnă sfinţirea acestei zile, dacă nu o deosebire ai ei de zilele profane, în care ne ocupăm cu lucrurile noastre, bune dar seculare, trecătoare. Dacă în celelalte zile muncim pentru câştigarea existenţei, ne mai şi distrăm uneori sau ne concentrăm mintea şi conversaţiile la subiecte obişnuite, sfinţirea înseamnă încetarea acestor lucruri şi dedicarea întregii zile unor preocupări contemplative, religioase, festive şi caritabile, de împrospătare spirituală şi fizică.
Sfinţirea unei zile din partea lui Dumnezeu înseamnă mai întâi că El Însuşi a tratat-o diferit de celelalte zile, nemaicreând nimic, ci bucurându-Se de existenţa şi menţinerea propriei creaţii. În al doilea rând, sfinţirea sabatului din partea lui Dumnezeu înseamnă şi faptul că El l-a dedicat, l-a consacrat ca un memorial al iubirii, puterii şi înţelepciunii Lui creatoare. Dumnezeu nu a făcut săptămâna pentru sine, ci ca exemplu pentru om. El putea crea totul într-o clipă. Dar pentru a lăsa omului exemplu, Dumnezeu a făcut o creaţie în şase zile şi, pentru acelaşi motiv, S-a odihnit în ziua a şaptea.
Sabatul biblic (Sâmbăta) a fost de la facerea lumii binecuvântat şi sfinţit. Este posibil, oare, ca Dumnezeu să retragă Sâmbetei binecuvântarea pe care i-a dat-o de la început ? David se ruga: „Binecuvântă, dar, casa robului Tău, ca să rămână veşnic înaintea Ta, fiindcă ceea ce binecuvânţi Tu, Iahwé, rămâne binecuvântat în veci!”(1Cr 17:27). În Christos, care este „mai presus de toate, Dumnezeu binecuvântat în veci”, dinastia lui David s-a înveşnicit, şi făgăduinţa lui Dumnezeu s-a împlinit (Rom 9:5; 2Cor 11:31). Creatorul este binecuvântat în veci (Rom 1:25). Are cineva dreptul de a transforma binecuvântarea Creatorului în blestem, sau a o transfera asupra altor lucruri ?
•    Este posibil, oare, ca sfinţenia dată de Dumnezeu zilei alese de El de la început, să înceteze cumva, sau să fie transferată asupra altei zile ? Oamenii sfinţi îşi pot pierde sfinţenia, prin necredinţă şi neascultare. Dar instituţiile spirituale ale lui Dumnezeu, odată declarate sfinte, nu pot fi considerate profane.
•    Este posibil, oare, ca ziua aleasă de Dumnezeu pentru a încorona săptămâna lucrărilor pe care El le-a declarat “nespus de frumoase şi bune” (Gn 1:31), să-şi înceteze valabilitatea?
•    Este posibil, oare, ca Dumnezeu, care a dăruit omului, în Paradis, munca, sabatul şi căsnicia, să renunţe la vreuna din ele, înainte de sfârşitul lumii? Omul a inventat în schimb lenevia, hoţia, sclavagismul, impunerea celibatului, sexul liber, căsătoriile gay, iar în locul sabatului a pus mai multă muncă pentru unii, mai multe distracţii pentru alţii, sau a înlocuit Sâmbăta cu o zi despre care se zice că este sfântă, dar nimeni nu ştie exact cine a sfinţit-o, cu ce ocazie, în ce pasaj biblic s-a făcut transferul, şi în ce constă sfinţenia ei.
•    Este posibil, oare, ca Dumnezeu să anuleze sărbătoarea instituită de El înainte de Cădere, din cauza abrogării unor legi instituite mult mai târziu, cu privire la păcat?
•    Este posibil, oare, ca Dumnezeu, care a dat oamenilor sabatul, pe vremea când nu exista nici un popor, să-l desfiinţeze odată cu sistemul legal al statului evreu?
•    Este posibil, oare, ca Christos, Dumnezeul Creator al lumii şi al sabatului (In 1:3; Col 1:16-17), venind în trup omenesc, să aleagă o altă zi de închinare, mai plăcută firii omeneşti, şi opusă zilei care Îi dezvăluie divinitatea?
•    Avea nevoie, Domnul Christos, de o comemorare săptămânală a învierii Lui, când creştinii deja practicau o comemorare anuală? Şi dacă are fi absolut necesară sărbătorirea săptămânală a învierii, este nevoie, oare, ca aceasta să submineze şi să înlocuiască sabatul Domnului?
•    Dacă oamenii au ales o altă zi săptămânală de repaus şi închinare, sub pretextul Învierii Domnului, de ce nu comemorăm săptămânal şi moartea Domnului, ba chiar şi naşterea Lui?

Cu ce sunt mai puţin importante naşterea şi jertfirea Lui? De ce se aşează astfel minunea supremă a puterii Lui mai presus de minunile supreme ale iubirii Lui?
•    Prin sărbătoarea săptămânală, trebuie să comemorăm, oare, un eveniment (Creaţia, Mântuirea, etc.), sau îl sărbătorim pe Acela care este singurul Mântuitor, pentru că este Creatorul?
•    Nu cumva, prin înlocuirea sabatului lui Dumnezeu, cu sabatul Bisericii şi al Imperiului „preacreştin”, dăm pe faţă un spirit păgân, o teologie ocultă şi o îndrăzneală blasfematoare ?
Dacă prima carte a Bibliei ne învaţă de la început respectarea sabatului, ultima carte ne transmite acelaşi semnal:
11:19 În clipa aceea s-a deschis templul ceresc al lui Dumnezeu, şi s-a văzut chivotul legământului Lui în templul Lui. Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete, cutremur şi mare grindină.
12:17 Atunci Balaurul s-a mâniat pe Femeie şi s-a dus să facă război cu cei care mai rămăseseră din sămânţa ei: păzitorii poruncilor lui Dumnezeu, care au mărturia lui Iisus.
14:7-12 „Temeti-va de Dumnezeu si dati- I slava caci a sosit ceasul judecatii Lui [.....................................] „Dacă se închină cineva Fiarei şi Chipului ei, şi primeşte semn pe frunte sau pe mână, va bea şi din vinul furiei lui Dumnezeu, [.........................................] Aici se vede statornicia sfinţilor care păstrează poruncile lui Dumnezeu şi credinţa în Iisus!”
Fraţii aceia, numiţi pe nume în Evanghelie, erau doar fiii lui Iosif, după cele mai mari probabilităţi. Iosif era, cu siguranţă, mult mai în vârstă decât Maria, deoarece a dispărut din povestirea evanghelică de mult, înainte de botezul lui Iisus. Această tăcere cu privire la el nu se poate interpreta altfel, decât că murise deja. Fiii lui Iosif, în acest caz, erau dintr-o căsătorie anterioară, de care Iosif a fost dezlegat prin moartea soţiei. Era destul de obişnuit în antichitate ca femeile să moară la naştere.
Chivotul Domnului întregului pãmânt: Ios 3:11, 13; Ps 97:5; Mi 4:13; Zah 4:14; 6:5.

Sursa: http://www.florinlaiu.com/ziua-domnului/index.php