Articole CreştineResurse Spirituale, Practice şi Gratuite

Categorii

Lege si Har

Scris la: 15 aprilie 2009
Lege si HAR
           De Florin Laiu
O privire crestina asupra Exodului
Exodul descrie marea eliberare din Egiptului, care va fi invocata ulterior in toate vremurile de necaz ale lui Israel si va deveni prototipul eliberarii Israelului spiritual din Babilonul apocaliptic. Aceasta mantuire istorica a fost imortalizata in toate sarbatorile israelite, de la Paste la Corturi, si s-a adaugat pentru totdeauna la semnificatia Sabatului, conform textului deuteronomic al Decalogului.
Pentru o abordare crestina a oricarei scrieri biblice, pentru a-i intelege lectia evanghelica, este necesar sa se observe, mai intai, care este locul Domnului Christos in naratiunea, profetia sau tipologia ei, – desigur, fara a forta aplicatia !– ca sa putem privi totul din perspectiva christocentrica.
Fiul lui Dumnezeu este prezent in Exodul, atat la modul istoric, cat si in sens tipologic. De la inceput (cap. 3), initiativa mantuirii din sclavie este luata de o Fiinta misterioasa numita alternativ: Solul lui Iahwé („ingerul Domnului”, in textul romanesc) si Dumnezeu. Acest Ambasador personal al Domnului, identificat cu Domnul insusi, Se recomanda lui Moise ca fiind Dumnezeul stramosilor lui Israel, Dumnezeul legamantului abraamic, iar Numele sacru pe care si-L descopera pentru prima data – Eu Sunt (Ahwé), de fapt, El Este (Iahwé)[1] – capata o acceptiune soteriologica, adica un sens direct legat de salvare, de mantuire. Numele acesta Se descopera in vederea eliberarii lui Israel din robie (Ex 6:2-8).
Dar Christos este prezent si in sens figurat, tipologic, in persoana lui Moise, – profetul prin excelenta, reprezentantul si mijlocitorul lui Israel, singurul care se putea intalni personal cu Dumnezeu, – in mana venita din cer, in stanca izvorului de apa, in simbolurile si ritualurile specifice, instituite odata cu primul Paste si dezvoltate sistematic in cultul Sanctuarului: jertfa, preotul, lumina, tamaia, painea, perdeaua, chivotul si sanctuarul insusi. Chiar Israel, ca fiu al lui Dumnezeu, ca „intai-nascut”, este o umbra magnifica a Marelui Messía, Care avea sa Se identifice cu poporul pana acolo incat sa recapituleze in propria experienta, chiar in detalii, drumul lui Israel din Egipt in pustie, la Iordan si mai departe, biruind acolo unde Israel, asemenea lui Adam, fusese invins (Mt 2:15, Os 11:1, Is 49:3-7).
Dupa ce am stabilit baza hermeneuticii crestine a cartii Exodului, putem studia ordinea etapelor acestei mantuiri memorabile, ca sa vedem daca nu cumva este o ordine de principiu si tipica pentru felul in care Dumnezeu mantuieste pe toti oamenii. intr-adevar, Christos nu Se descopera evreilor in tara robiei, ca sa le dea o lege, dupa care sa-i salveze, pe temeiul conditiilor ei. El procedeaza exact invers. Mai intai ii mantuiestedin Egiptpe cei ce cred, si anume pe cei care-si dovedesc credinta prin implinirea conditiilor eliberarii. Si Domnul nu face distinctie intre evrei si egipteni, fiindca unii egipteni cred si, ca dovada, se alatura poporului lui Dumnezeu.
Umbland nevazut alaturi de omul ales, invaluit in coloana de foc sau de nor, intruchipat in imaginea lui Moise si a miilor de miei (sau iezi), jertfiti in casa robiei si mancati din fuga in noaptea cinei pascale, Christos elibereaza pe fiii lui Israel „cu mana tare si brat puternic”, inmultindu-Si minunile, provocand si incercand credinta la tot pasul. Dupa ce ii elibereaza si astfel ii pregateste spiritual, Fiul lui Dumnezeu le da Legea pe Sinai, la implinirea a 7 saptamani de la Exod, ceea ce se sarbatoreste pana astazi in calendarul iudaic, sub numele de Savuot (Cincizecimea, „Rusaliile”).
Legea (Tora) cuprinde nu numai Decalogul, ci toate poruncile, preceptele si instructiunile Domnului, cu aplicatii specifice culturii si cerintelor timpului, dar cu principii perene. Poruncile lui Dumnezeu, totusi, sunt mult mai multe decat zece si ele sunt destul de diverse in Lege: morale, ceremoniale, sanitare, juridice etc. Din punct de vedere al obligativitatii, toate aveau autoritate morala pentru israelit, ca si interdictia data parintilor nostri in Rai. Distinctia pe care o facem noi, intre moral si ceremonial tine de criteriile teologiei sistematice, fiind, mai ales, didactica. Distinctia aceasta nu apare in mod explicit in teologia biblica. Ea este sugerata, implicata in natura fiecarui comandament, dar nu este invatata in mod deschis si direct – desi intelepciunea lui Dumnezeu si capacitatile limbii ebraice ar fi putut s-o faca. Si aceasta pentru ca israelitul trebuia sa se supuna la fel oricarei porunci.
Pentru a intelege perspectiva biblica, trebuie sa mai adaugam ca, in ambele Testamente, rareori Decalogul este numit Legea. Cele mai multe referiri biblice la Lege, – de fapt, aproape toate – privesc intregul sistem religios care a fost dat lui Israel la Sinai.[2] in mod obisnuit, Decalogul este numit: Legamantul,[3] Cele Zece Cuvinte[4] (Deka Logoi) sau Marturia[5] (documentul Legamantului).
Decalogul este un cod moral fundamental, conceput in stilul unui tratat (legamant) intre suveran si vasal, cu zece clauze. Daca ne uitam mai atenti la el, insa, vedem ca litera lui nu cuprinde toate interdictiile morale posibile.[6] Multe alte comandamente morale au fost date dupa aceea.[7] Este usor de observat ca Domnul a vrut sa dea lui Israel, in copilaria lui spirituala, un rezumat de interdictii si imperative care se refera la cele mai obisnuite pacate. insa faradelegi ca: vrajitoria, betia, perversiunile, oprimarea saracilor, calomnia, partinirea la judecata, prostitutia si multe altele nu apar in litera Decalogului. Ele sunt scrise in alte parti din Lege, avand exact aceeasi autoritate. Decalogul este doar schita cea mai reprezentativa, ilustrarea cea mai vie si mai pragmatica a cerintelor Poruncii Supreme a iubirii. El a fost facut usor de memorat chiar pentru varsta la care puiul de om invata sa-si numere degetele.
Decalogul este, de asemenea, un dar special pentru poporul celor salvati. Daca Christos a turnat asupra egiptenilor si asupra zeilor lor 10 urgii, israelitilor le-a descoperit intr-o manifestare de nemaiintalnita grandoare si solemnitate, 10 imperative morale care condamna pacatul in diverse forme de manifestare – religioasa, socio-culturala si psihologica – si care constituie Marea Carta a omenirii, cat va fi lumea.
Este important sa subliniem, insa, ca Decalogul nu reprezinta o forma exhaustiva, pancosmica si eterna a imperativelor divine. El este un cod cu aplicabilitate universala, dar formulat, in mod evident, in conditiile unui legamant pamantesc, trecator, limitat de propriile lui slove: el se adreseaza muritorilor si nu ingerilor („ca sa traiesti multe zile…”, „sa-ti cinstesti parintii…”, „sa nu comiti adulter”), este dat unui popor care a fost eliberat din Egipt, caruia i s-a fagaduit „tara pe care ti-o da Domnul Dumnezeul tau” (cf. 20:12), nu Paradisul ceresc pe care-l asteapta fiii duhovnicesti ai lui Avraam.
Cand Biblia ne spune ca Noul Legamant a fost intemeiat pe fagaduinte mai bune, eu cred ca nu se refera la promisiunile omenesti, ci la ale Domnului, pentru ca Noul Legamant ne fagaduieste in Christos viata vesnica, Cerul si Pamantul Nou, nu doar zile multe in tara Sfanta, cum ne promite slova Decalogului. El este limitat in litera si pentru faptul ca se adreseaza intr-o limba pamanteasca (ebraica), la persoana a doua, masculin, singular:[8] evreului antic si universului lui – zeii casnici, sotia sau sotiile, copiii, sclavii, vitele si strainul rezident.
O alta limita a Decalogului, insa una foarte intelept potrivita scopului pentru care a fost redactat acest cod, este aceea ca imperativele lui sunt, in majoritatea cazurilor, negative. Cetateanului israelit i se interzice sa-si ucida semenul, chiar daca-i este vrajmas, dar iota Decalogului nu-i ordona sa-si iubeasca in mod pozitiv aproapele si sa-i faca bine pe orice cale. Acest principiu va fi scris in alta parte a Legii.
Astfel Decalogul, ca imagine negativa a chipului divin, a caracterului desavarsit, reprezinta doar cliseul prin care privim realitatea morala „in chip intunecos”, alb-negru si… rasturnat. Doar lumina care este Christos si baia revelarii si fixarii – Spiritul Sfant – , pot face sa apara in vietile noastre chipul moral al lui Dumnezeu.
Dispozitia firii omenesti de a se multumi cu umbra, cu religia motivata de teama pedepsei si de speranta unui destin mai bun, este ilustrata in istoria lui Israel ca o demonstratie a neputintei Legii. Ea, Legea, cu toate poruncile ei, inclusiv „cele zece cuvinte ale Legamantului” de la Sinai, a fost si ramane doar o disciplina necesara, un pedagog, o oglinda…, si poate multe altele, dar nu este ea idealul si mantuitorul care ofera si apoi cere credinta iubitoare si ascultatoare, asa cum a fost descoperita in Iisus Christos. Cand Legea este scrisa in inima de Spiritul Sfant, ea nu se mai numara pe degete, pentru ca nu se limiteaza la iota. Acum „slujim Domnului intr-un spirit nou, nu dupa vechea litera” (Rom 7:6), pentru ca in Christos, Duhul Domnului este Stapan, si unde este El, acolo este libertate morala si o slava care nu poate fi atinsa sub Lege, nici chiar prin cea mai buna slujba sapata in piatra, care aduce numai damnare si moarte (2Cor 3:7-18).
Domnul, insa, „ne-a facut in stare sa fim slujitorii unui legamant nou, nu al literei, ci al Spiritului; fiindca litera omoara, dar Spiritul da viata” (ibid. v. 6). „Legea a fost data prin Moise, dar Harul si Adevarul au venit prin Iisus Christos” (In 1:17). Avantajul celui ce priveste mai sus de litera, evreu sau neevreu, contemporan cu Moise sau cu Pavel, nu este doar un exercitiu etic pentru domesticirea si dresarea unui animal social, ci mantuirea insasi, izbavirea deplina de pacat: „Pacatul nu va mai stapani asupra voastra, fiindca nu sunteti sub Lege, ci sub Har.” Credinciosul care este fiu al lui Dumnezeu, iertat si mantuit, nu este sclavul unei legi, oricare ar fi ea, ci sclavul iubirii transformatoare care l-a rascumparat. O asemenea dragoste nu se da inapoi vreodata de la imperativul literei, dar intotdeauna va trece dincolo de iota si de cirta.
Problema noastra este ca avem o Lege cu majuscula, pe care credem ca o intelegem, si un „har” scris cu litera mica, in fata caruia stam contrariati si neincrezatori. Daca bunii galateni au primit manifestarile puterii Duhului prin „auzirea credintei”, prin „zugravirea” lui Christos Cel Rastignit in fata constiintei lor (Gal 2:1-5), si nu prin faptele Legii, cum ar putea crede cineva, astazi, ca ultima revarsare a Duhului intarzie din cauza ca Biserica nu face reglementari mai stricte, sau dimpotriva, pentru ca nu se adopta un soi de legalism mai cult, mai parfumat, mai putin stresant,… si nu din cauza profundei necunoasteri de Dumnezeu?
Cantarea lui Moise, asa numita Cantare a Marii, este cantarea bucuriei mantuirii, inainte de primirea Legii. inainte de poruncile din Exodul 20 vine eliberarea si traversarea marii (cap. 12-14), cantarea mantuirii (cap. 15), mana din cer (cap. 16), stanca izvoratoare de apa (cap. 17), si chiar un sfat venit de la Domnul pe o cale neconventionala dar providentiala (cap. 18). inainte de „cele zece vorbe sfinte” – care, pentru unii precupeti spirituali, sunt numai noua sau opt –, au venit imbratisarile haruluiand avea sa auda glasul Celui Prea inalt., ale infierii. Prin acestea, poporul a fost pregatit pentru marea sarbatoare de la Sinai, c
Este interesant ca Domnul alege Sinaiul (Horeb) ca loc al descoperirii Legii, adica exact locul in care Se descoperise lui Moise ca Dumnezeu al legamantului abraamic si Mantuitor al lui Israel. Acolo unde lui Moise insusi ii pusese limite, ca sa faca distinctie intre sacru si profan, Dumnezeu il cheama pe Moise langa El, in vapaia si fumul Sinaiului, printre ingeri, ca mijlocitor al Legamantului, in timp ce poporului i se pun limite drastice. Aceste limite simbolizeaza toate poruncile si legile pe care Dumnezeu avea sa le transmita. intalnirea cu Dumnezeu nu este o experienta fizica, exterioara. Nu desteptii, nu curiosii, nu indraznetii si tupeistii sunt cei asteptati pe munte, ci numai cel chemat. Biblia ne dezvaluie ca, inainte de rostirea Decalogului, poporul se maniase pe Dumnezeu, nu putea suporta aceasta limitare a accesului, sub pedeapsa cu moartea (chiar si pentru animale: Ev 12:20-21), ceea ce ne arata ca, desi se spalasera pe dinafara, inima lor nu era pregatita pentru primirea „cuvintelor vii” ale Legamantului.
Uneori ii acuzam pe bietii israeliti ca ar fi gresit spunand: „Vom face tot ce a zis Domnul!” (Ex 19:5-8), ca raspuns la conditiile Legamantului rostite de insusi Dumnezeu. Dar ce altceva mai bun, trebuie sa faca omul, atunci cand Dumnezeu propune sau impune, decat sa spuna „da”? Psalmistul spunea: „Jur – si ma voi tine de juramant, – ca voi pazi toate legile Tale cele drepte!” (Ps 119), si nimeni nu-l acuza de incredere in sine. A lasa lui Dumnezeu deciziile pe care noi insine trebuie sa le luam nu este o virtute crestina.
Cat priveste puterea acelui legamant, in ciuda faptului ca era limitat in multe privinte, el era adecvat situatiei si era absolut necesar ca disciplina pentru intregul popor, atat in pustie cat si in tara pe care, cu multa intarziere si pentru putina vreme avea s-o stapaneasca. Aceasta exercitare exterioara a moralei era si este absolut necesara intr-un stat, intr-o institutie. Dar ceea ce trebuie inteles, este ca, in ce priveste religia personala (singura care duce la mantuirea sufletului), esentiale sunt motivatiile corecte: credinta si iubirea.
Nu trebuie sa credem insa ca inchinarea personala ar fi fost rezervata timpurilor Noului Legamant, si ca in vechime, s-ar fi cerut doar o religie formal corecta. Credinta mantuitoare a fost traita de toti adevaratii credinciosi: inainte de Sinai, la Sinai si dupa aceea. Moise insusi, mijlocitorul legamantului care, mai tarziu, va fi numit „vechi”, a biruit pacatul fiindca traia sub Har, nu sub Lege, in timp ce multi dintre cei care se puteau lauda cu conformarea fata de Decalog (deoarececartirea, de pilda, sau pofta dupa carne nu sunt condamnate de litera celor 10 porunci!) au fost inghititi de pamant sau de alte urgii ale Domnului.
Din perspectiva exegezei Apocalipsei, cartea Exodului este o mina de diamante. Nu numai paralela cu plagile este instructiva, ci multe alte elemente din Apocalipsa: sangele Mielului, cantarea lui Moise si a Mielului, semnul pe frunte sau pe mana, cele 12 semintii ale lui Israel, cele 12 pietre scumpe, Cortul lui Dumnezeu care va locui cu oamenii – si multe altele, in special implinirea fagaduintelor Legamantului in ultima parte a Apocalipsei. Dupa cum crutarea intailor-nascuti, „in noaptea aceea” a fost conditionata de semnul sangelui pascal pe tocul usii, tot astfel eliberarea poporului intai-nascutilor lui Dumnezeu de astazi (cf. Ev 12:23) este conditionata de prezenta sigiliului lui Dumnezeu si al Mielului pe frunte, in opozitie cu ceata celor care au „pe frunte sau pe mana”, stigmatul Fiarei.
intamplator, probabil, dar in mod fericit pentru memoria noastra, versetul din Apocalipsa 13:16 este explicat cel mai bine de Exodul 13:16 (a se observa si contextul !), unde, pentru prima data in istoria mantuirii, expresia „un semn pe mana si pe frunte” este aplicata unei zile de sarbatoare (acolo Pastele, care comemora eliberarea din Egipt). Aceasta sugereaza ca semnul Fiarei apocaliptice este un fel de parodie a poruncii divine a Pastelui.
in justificarea Sabatului, la motivul Creatiei mentionat in Exodul 20, se adauga in Deuteronom 5 motivul eliberarii. Prin urmare, daca Pastele era un semn al lui Iahwé „pe mana si pe frunte”, si daca Sabatul saptamanal, prin excelenta este semnul Dumnezeului Creator si Mantuitor, atunci semnul Fiarei trebuie sa fie un fel de anti-Paste si anti-Sabat, un pretins memorial al izbavirii, dar in realitate un semn al religiei inventate de om, un fals teologic, istoric, politic si juridic: ultima minciuna in aplicarea legalista si pseudevanghelica a Decalogului.
Dar Mielul va birui, pentru ca El este Cel Care Este, Care Era si Care Vine, in timp ce Fiara era, nu mai este, si are sa vina pentru putina vreme.
inainte de apropierea eliberarii, robia devenea tot mai aspra. E o modalitate a lui Dumnezeu de a Se apropia de noi cu mantuirea Sa, tot asa cum, vazand pe Christos, demonizatul din evanghelii a inceput sa se zvarcoleasca si mai urat, ca semn ca se apropia ceasul izbavirii definitive. „Dar cu cat il asupreau mai mult [pe Israel], cu atat se inmultea si crestea…” (Ex 1:12). Aceasta suna ca o fagaduinta a implinirii misiunii, dupa binecunoscuta profetie: „Lucrarea, care n-a fost facuta in timp de pace si prosperitate, va fi facuta in imprejurarile cele mai grele si in conditiile cele mai descurajatoare.”
Atat in Exod, cat si in Apocalipsa este prezenta tema libertatii de inchinare. Marele test final si universal din Apocalipsa vizeaza inchinarea ceruta de Dumnezeu si adusa Lui in mod liber. in cartea Exodului, Moise nu cere Faraonului eliberarea social-politica a unui popor de sclavi, pentru a-i instala in Canaan – un teritoriu supus Egiptului. Instruit de Dumnezeu, el cere pentru evrei doar libertatea de inchinare, oricat de riscanta ar fi fost acordarea acestui drept natural. Israel cerea sa plece nu la o slobozenie desarta, intr-o fabuloasa America a antichitatii, ci intr-un pelerinaj in pustie, cale de trei zile, pentru ca acolo sa slujeasca Domnului, asa cum ceruse El. Fara alta explicatie.
De ce in pustie, de ce trei zile, de ce toti, de ce si copiii, de ce chiar si animalele? Nici o explicatie. Asa este inchinarea ceruta de Dumnezeul lor, Care are dreptul sa le ceara orice, oricum, oricat si oricand, iar Faraon este obligat prin natura lucrurilor sa recunoasca in fapt, acestor sclavi, cel mai elementar si mai important drept uman. De aceea, ei vor pleca si nu vor lasa in Egipt nici o unghie. intoarcerea lor era subinteleasa si reactiile verbale ale faraonului nu tradau nici o suspiciune politica, desi el se temea ca libertatea religioasa absoluta ar crea precedente nedorite si ar putea deschide calea altor libertati. De aceea s-a razgandit, calcandu-si cuvantul de zece ori, pana cand si-a vazut copilul rece, pana cand s-a dus „ca plumbul in inima marii”.
Dumnezeul Exodului este protagonistul libertatii. El chiar a contat pe faptul ca orgoliosul faraon nu va agreea niciodata o asemenea filozofie politica. il cunostea prea bine. Si chiar pentru acest motiv il lasase sa ajunga faraon. Daca Egiptul ar fi avut un suveran dispus sa implineasca voia Domnului, Israel nu s-ar fi ales decat cu libertatea de inchinare, pe cand faraonul cel rau a dat Domnului posibilitatea, chiar dreptul de a face pentru Israel mai mult decat se ceruse in mod oficial.
Imaginea ramasa pe retina la incheierea lecturii Exodului este momentul in care, dupa executarea si instalarea Sanctuarului in pustie, dupa ce au facut totul strict dupa chipul aratat de Domnul, Slava Fiului lui Dumnezeu, norul si focul ceresc, a umplut Cortul (Ex 40:34-38), astfel incat nimeni nu mai putea intra acolo.
Imaginea este preluata de Apocalipsa, mai intai in scenele premileniale ale incheierii lucrarii lui Dumnezeu, cand pamantul va fi inundat de slava cunoasterii Domnului (Ap 18) si cand se va incheia Judecata de Cercetare si Iisus va inaugura imparatia mileniala a slavei (Ap 15). in forma cea mai plina, imaginea prefigureaza descrierea comuniunii perfecte din Ierusalimul Nou, care este „cortul lui Dumnezeu cu oamenii” si are aceeasi forma de cub ca „sfanta sfintelor” din Exodul (Ap 21:3.7.22-27). Portile acelea care niciodata nu se inchid, se vor inchide totusi, o singura data: in fata celor care doresc doar eliberarea de vinovatie si nu de pacat, in fata celor care nu iubesc legamantul credintei si al iubirii fata de Creator, ci si-au confectionat dumnezeu, religie, morala si evanghelie dupa gustul lor, lucruri pe care Domnul nu le poruncise si nici macar prin gand nu-I trecuse.
Asemenea glorificarii cortului mozaic si a templului lui Solomon, cu ocazia inaugurarii lor, ultima viziune postmileniala a Apocalipsei descrie Slava Domnului imbratisand in curcubeie intreaga Cetate, strafulgerand prin ziduri de diamant si lapis-lazuli, umpland-o cu norul tainei divine. in acest moment culminant, pacatosii fara-de-lege si tradatorii pititi sub Lege nu mai au acces acolo unde Legea si Harul fac un singur Trup. Ele sunt asemenea celor doua firi ale lui Christ: separate dar inseparabile.


[1] Aceste variante ale Numelui sunt forma veche, de aspect imperfect a verbului hawah (sau hayah) = a fi, cu sensul: „El Este / Era / Va fi”.
[2] Ex 24:12 pare sa fie singurul caz in care Legea (Tora, nomos) se refera in mod direct la Decalog. in alte locuri, scriitori inspirati se refera la cartile lui Moise, la Vechiul Testament in general, la religia iudaica sau la unele legiuiri specifice.
[3] N 10:33, Dt 9:9.11.15, Ap 11:19 e. a.
[4] Ex 34:28, Dt 4:13, 10:4.
[5] Ex 25:16.21.22, Ap 15:5 e. a.  
[6] Ne referim aici in mod strict la cerintele explicite (la text, la litera legii), deoarece este adevarat, pe de alta parte, ca din poruncile Decalogului se pot deduce, dupa o logica spirituala, toate celelalte cerinte morale, scrise in alte locuri ale revelatiei, sau care n-au fost scrise niciodata.
[7] Ex 22:21-31, 23:1-9, Lev 18:5-26, 19:13-18.26-37 e. a.
[8] in ebraica, persoana a doua (tu, voi) are si forma feminina. Litera Decalogului, asemenea interdictiei din Geneza 2, nu se adreseaza femeii, ci barbatului.

______________________________

de Florin Laiu. Copyright © 2007 – Articole Crestine. Toate drepturile rezervate. Folosirea acestui material se poate face urmand instructiunile din Ghidul de folosire.

Lege si Har

Scris la: 15 aprilie 2009
Lege si HAR

           De FLORIN LAIU

O privire crestina asupra Exodului
Exodul descrie marea eliberare din Egiptului, care va fi invocata ulterior in toate vremurile de necaz ale lui Israel si va deveni prototipul eliberarii Israelului spiritual din Babilonul apocaliptic. Aceasta mantuire istorica a fost imortalizata in toate sarbatorile israelite, de la Paste la Corturi, si s-a adaugat pentru totdeauna la semnificatia Sabatului, conform textului deuteronomic al Decalogului.
Pentru o abordare crestina a oricarei scrieri biblice, pentru a-i intelege lectia evanghelica, este necesar sa se observe, mai intai, care este locul Domnului Christos in naratiunea, profetia sau tipologia ei, – desigur, fara a forta aplicatia !– ca sa putem privi totul din perspectiva christocentrica.
Fiul lui Dumnezeu este prezent in Exodul, atat la modul istoric, cat si in sens tipologic. De la inceput (cap. 3), initiativa mantuirii din sclavie este luata de o Fiinta misterioasa numita alternativ: Solul lui Iahwé („ingerul Domnului”, in textul romanesc) si Dumnezeu. Acest Ambasador personal al Domnului, identificat cu Domnul insusi, Se recomanda lui Moise ca fiind Dumnezeul stramosilor lui Israel, Dumnezeul legamantului abraamic, iar Numele sacru pe care si-L descopera pentru prima data – Eu Sunt (Ahwé), de fapt, El Este (Iahwé)[1] – capata o acceptiune soteriologica, adica un sens direct legat de salvare, de mantuire. Numele acesta Se descopera in vederea eliberarii lui Israel din robie (Ex 6:2-8).
Dar Christos este prezent si in sens figurat, tipologic, in persoana lui Moise, – profetul prin excelenta, reprezentantul si mijlocitorul lui Israel, singurul care se putea intalni personal cu Dumnezeu, – in mana venita din cer, in stanca izvorului de apa, in simbolurile si ritualurile specifice, instituite odata cu primul Paste si dezvoltate sistematic in cultul Sanctuarului: jertfa, preotul, lumina, tamaia, painea, perdeaua, chivotul si sanctuarul insusi. Chiar Israel, ca fiu al lui Dumnezeu, ca „intai-nascut”, este o umbra magnifica a Marelui Messía, Care avea sa Se identifice cu poporul pana acolo incat sa recapituleze in propria experienta, chiar in detalii, drumul lui Israel din Egipt in pustie, la Iordan si mai departe, biruind acolo unde Israel, asemenea lui Adam, fusese invins (Mt 2:15, Os 11:1, Is 49:3-7).
Dupa ce am stabilit baza hermeneuticii crestine a cartii Exodului, putem studia ordinea etapelor acestei mantuiri memorabile, ca sa vedem daca nu cumva este o ordine de principiu si tipica pentru felul in care Dumnezeu mantuieste pe toti oamenii. intr-adevar, Christos nu Se descopera evreilor in tara robiei, ca sa le dea o lege, dupa care sa-i salveze, pe temeiul conditiilor ei. El procedeaza exact invers. Mai intai ii mantuiestedin Egiptpe cei ce cred, si anume pe cei care-si dovedesc credinta prin implinirea conditiilor eliberarii. Si Domnul nu face distinctie intre evrei si egipteni, fiindca unii egipteni cred si, ca dovada, se alatura poporului lui Dumnezeu.
Umbland nevazut alaturi de omul ales, invaluit in coloana de foc sau de nor, intruchipat in imaginea lui Moise si a miilor de miei (sau iezi), jertfiti in casa robiei si mancati din fuga in noaptea cinei pascale, Christos elibereaza pe fiii lui Israel „cu mana tare si brat puternic”, inmultindu-Si minunile, provocand si incercand credinta la tot pasul. Dupa ce ii elibereaza si astfel ii pregateste spiritual, Fiul lui Dumnezeu le da Legea pe Sinai, la implinirea a 7 saptamani de la Exod, ceea ce se sarbatoreste pana astazi in calendarul iudaic, sub numele de Savuot (Cincizecimea, „Rusaliile”).
Legea (Tora) cuprinde nu numai Decalogul, ci toate poruncile, preceptele si instructiunile Domnului, cu aplicatii specifice culturii si cerintelor timpului, dar cu principii perene. Poruncile lui Dumnezeu, totusi, sunt mult mai multe decat zece si ele sunt destul de diverse in Lege: morale, ceremoniale, sanitare, juridice etc. Din punct de vedere al obligativitatii, toate aveau autoritate morala pentru israelit, ca si interdictia data parintilor nostri in Rai. Distinctia pe care o facem noi, intre moral si ceremonial tine de criteriile teologiei sistematice, fiind, mai ales, didactica. Distinctia aceasta nu apare in mod explicit in teologia biblica. Ea este sugerata, implicata in natura fiecarui comandament, dar nu este invatata in mod deschis si direct – desi intelepciunea lui Dumnezeu si capacitatile limbii ebraice ar fi putut s-o faca. Si aceasta pentru ca israelitul trebuia sa se supuna la fel oricarei porunci.
Pentru a intelege perspectiva biblica, trebuie sa mai adaugam ca, in ambele Testamente, rareori Decalogul este numit Legea. Cele mai multe referiri biblice la Lege, – de fapt, aproape toate – privesc intregul sistem religios care a fost dat lui Israel la Sinai.[2] in mod obisnuit, Decalogul este numit: Legamantul,[3] Cele Zece Cuvinte[4] (Deka Logoi) sau Marturia[5] (documentul Legamantului).
Decalogul este un cod moral fundamental, conceput in stilul unui tratat (legamant) intre suveran si vasal, cu zece clauze. Daca ne uitam mai atenti la el, insa, vedem ca litera lui nu cuprinde toate interdictiile morale posibile.[6] Multe alte comandamente morale au fost date dupa aceea.[7] Este usor de observat ca Domnul a vrut sa dea lui Israel, in copilaria lui spirituala, un rezumat de interdictii si imperative care se refera la cele mai obisnuite pacate. insa faradelegi ca: vrajitoria, betia, perversiunile, oprimarea saracilor, calomnia, partinirea la judecata, prostitutia si multe altele nu apar in litera Decalogului. Ele sunt scrise in alte parti din Lege, avand exact aceeasi autoritate. Decalogul este doar schita cea mai reprezentativa, ilustrarea cea mai vie si mai pragmatica a cerintelor Poruncii Supreme a iubirii. El a fost facut usor de memorat chiar pentru varsta la care puiul de om invata sa-si numere degetele.
Decalogul este, de asemenea, un dar special pentru poporul celor salvati. Daca Christos a turnat asupra egiptenilor si asupra zeilor lor 10 urgii, israelitilor le-a descoperit intr-o manifestare de nemaiintalnita grandoare si solemnitate, 10 imperative morale care condamna pacatul in diverse forme de manifestare – religioasa, socio-culturala si psihologica – si care constituie Marea Carta a omenirii, cat va fi lumea.
Este important sa subliniem, insa, ca Decalogul nu reprezinta o forma exhaustiva, pancosmica si eterna a imperativelor divine. El este un cod cu aplicabilitate universala, dar formulat, in mod evident, in conditiile unui legamant pamantesc, trecator, limitat de propriile lui slove: el se adreseaza muritorilor si nu ingerilor („ca sa traiesti multe zile…”, „sa-ti cinstesti parintii…”, „sa nu comiti adulter”), este dat unui popor care a fost eliberat din Egipt, caruia i s-a fagaduit „tara pe care ti-o da Domnul Dumnezeul tau” (cf. 20:12), nu Paradisul ceresc pe care-l asteapta fiii duhovnicesti ai lui Avraam.
Cand Biblia ne spune ca Noul Legamant a fost intemeiat pe fagaduinte mai bune, eu cred ca nu se refera la promisiunile omenesti, ci la ale Domnului, pentru ca Noul Legamant ne fagaduieste in Christos viata vesnica, Cerul si Pamantul Nou, nu doar zile multe in tara Sfanta, cum ne promite slova Decalogului. El este limitat in litera si pentru faptul ca se adreseaza intr-o limba pamanteasca (ebraica), la persoana a doua, masculin, singular:[8] evreului antic si universului lui – zeii casnici, sotia sau sotiile, copiii, sclavii, vitele si strainul rezident.
O alta limita a Decalogului, insa una foarte intelept potrivita scopului pentru care a fost redactat acest cod, este aceea ca imperativele lui sunt, in majoritatea cazurilor, negative. Cetateanului israelit i se interzice sa-si ucida semenul, chiar daca-i este vrajmas, dar iota Decalogului nu-i ordona sa-si iubeasca in mod pozitiv aproapele si sa-i faca bine pe orice cale. Acest principiu va fi scris in alta parte a Legii.
Astfel Decalogul, ca imagine negativa a chipului divin, a caracterului desavarsit, reprezinta doar cliseul prin care privim realitatea morala „in chip intunecos”, alb-negru si… rasturnat. Doar lumina care este Christos si baia revelarii si fixarii – Spiritul Sfant – , pot face sa apara in vietile noastre chipul moral al lui Dumnezeu.
Dispozitia firii omenesti de a se multumi cu umbra, cu religia motivata de teama pedepsei si de speranta unui destin mai bun, este ilustrata in istoria lui Israel ca o demonstratie a neputintei Legii. Ea, Legea, cu toate poruncile ei, inclusiv „cele zece cuvinte ale Legamantului” de la Sinai, a fost si ramane doar o disciplina necesara, un pedagog, o oglinda…, si poate multe altele, dar nu este ea idealul si mantuitorul care ofera si apoi cere credinta iubitoare si ascultatoare, asa cum a fost descoperita in Iisus Christos. Cand Legea este scrisa in inima de Spiritul Sfant, ea nu se mai numara pe degete, pentru ca nu se limiteaza la iota. Acum „slujim Domnului intr-un spirit nou, nu dupa vechea litera” (Rom 7:6), pentru ca in Christos, Duhul Domnului este Stapan, si unde este El, acolo este libertate morala si o slava care nu poate fi atinsa sub Lege, nici chiar prin cea mai buna slujba sapata in piatra, care aduce numai damnare si moarte (2Cor 3:7-18).
Domnul, insa, „ne-a facut in stare sa fim slujitorii unui legamant nou, nu al literei, ci al Spiritului; fiindca litera omoara, dar Spiritul da viata” (ibid. v. 6). „Legea a fost data prin Moise, dar Harul si Adevarul au venit prin Iisus Christos” (In 1:17). Avantajul celui ce priveste mai sus de litera, evreu sau neevreu, contemporan cu Moise sau cu Pavel, nu este doar un exercitiu etic pentru domesticirea si dresarea unui animal social, ci mantuirea insasi, izbavirea deplina de pacat: „Pacatul nu va mai stapani asupra voastra, fiindca nu sunteti sub Lege, ci sub Har.” Credinciosul care este fiu al lui Dumnezeu, iertat si mantuit, nu este sclavul unei legi, oricare ar fi ea, ci sclavul iubirii transformatoare care l-a rascumparat. O asemenea dragoste nu se da inapoi vreodata de la imperativul literei, dar intotdeauna va trece dincolo de iota si de cirta.
Problema noastra este ca avem o Lege cu majuscula, pe care credem ca o intelegem, si un „har” scris cu litera mica, in fata caruia stam contrariati si neincrezatori. Daca bunii galateni au primit manifestarile puterii Duhului prin „auzirea credintei”, prin „zugravirea” lui Christos Cel Rastignit in fata constiintei lor (Gal 2:1-5), si nu prin faptele Legii, cum ar putea crede cineva, astazi, ca ultima revarsare a Duhului intarzie din cauza ca Biserica nu face reglementari mai stricte, sau dimpotriva, pentru ca nu se adopta un soi de legalism mai cult, mai parfumat, mai putin stresant,… si nu din cauza profundei necunoasteri de Dumnezeu?
Cantarea lui Moise, asa numita Cantare a Marii, este cantarea bucuriei mantuirii, inainte de primirea Legii. inainte de poruncile din Exodul 20 vine eliberarea si traversarea marii (cap. 12-14), cantarea mantuirii (cap. 15), mana din cer (cap. 16), stanca izvoratoare de apa (cap. 17), si chiar un sfat venit de la Domnul pe o cale neconventionala dar providentiala (cap. 18). inainte de „cele zece vorbe sfinte” – care, pentru unii precupeti spirituali, sunt numai noua sau opt –, au venit imbratisarile harului, ale infierii. Prin acestea, poporul a fost pregatit pentru marea sarbatoare de la Sinai, cand avea sa auda glasul Celui Prea inalt.
Este interesant ca Domnul alege Sinaiul (Horeb) ca loc al descoperirii Legii, adica exact locul in care Se descoperise lui Moise ca Dumnezeu al legamantului abraamic si Mantuitor al lui Israel. Acolo unde lui Moise insusi ii pusese limite, ca sa faca distinctie intre sacru si profan, Dumnezeu il cheama pe Moise langa El, in vapaia si fumul Sinaiului, printre ingeri, ca mijlocitor al Legamantului, in timp ce poporului i se pun limite drastice. Aceste limite simbolizeaza toate poruncile si legile pe care Dumnezeu avea sa le transmita. intalnirea cu Dumnezeu nu este o experienta fizica, exterioara. Nu desteptii, nu curiosii, nu indraznetii si tupeistii sunt cei asteptati pe munte, ci numai cel chemat. Biblia ne dezvaluie ca, inainte de rostirea Decalogului, poporul se maniase pe Dumnezeu, nu putea suporta aceasta limitare a accesului, sub pedeapsa cu moartea (chiar si pentru animale: Ev 12:20-21), ceea ce ne arata ca, desi se spalasera pe dinafara, inima lor nu era pregatita pentru primirea „cuvintelor vii” ale Legamantului.
Uneori ii acuzam pe bietii israeliti ca ar fi gresit spunand: „Vom face tot ce a zis Domnul!” (Ex 19:5-8), ca raspuns la conditiile Legamantului rostite de insusi Dumnezeu. Dar ce altceva mai bun, trebuie sa faca omul, atunci cand Dumnezeu propune sau impune, decat sa spuna „da”? Psalmistul spunea: „Jur – si ma voi tine de juramant, – ca voi pazi toate legile Tale cele drepte!” (Ps 119), si nimeni nu-l acuza de incredere in sine. A lasa lui Dumnezeu deciziile pe care noi insine trebuie sa le luam nu este o virtute crestina.
Cat priveste puterea acelui legamant, in ciuda faptului ca era limitat in multe privinte, el era adecvat situatiei si era absolut necesar ca disciplina pentru intregul popor, atat in pustie cat si in tara pe care, cu multa intarziere si pentru putina vreme avea s-o stapaneasca. Aceasta exercitare exterioara a moralei era si este absolut necesara intr-un stat, intr-o institutie. Dar ceea ce trebuie inteles, este ca, in ce priveste religia personala (singura care duce la mantuirea sufletului), esentiale sunt motivatiile corecte: credinta si iubirea.
Nu trebuie sa credem insa ca inchinarea personala ar fi fost rezervata timpurilor Noului Legamant, si ca in vechime, s-ar fi cerut doar o religie formal corecta. Credinta mantuitoare a fost traita de toti adevaratii credinciosi: inainte de Sinai, la Sinai si dupa aceea. Moise insusi, mijlocitorul legamantului care, mai tarziu, va fi numit „vechi”, a biruit pacatul fiindca traia sub Har, nu sub Lege, in timp ce multi dintre cei care se puteau lauda cu conformarea fata de Decalog (deoarececartirea, de pilda, sau pofta dupa carne nu sunt condamnate de litera celor 10 porunci!) au fost inghititi de pamant sau de alte urgii ale Domnului.
Din perspectiva exegezei Apocalipsei, cartea Exodului este o mina de diamante. Nu numai paralela cu plagile este instructiva, ci multe alte elemente din Apocalipsa: sangele Mielului, cantarea lui Moise si a Mielului, semnul pe frunte sau pe mana, cele 12 semintii ale lui Israel, cele 12 pietre scumpe, Cortul lui Dumnezeu care va locui cu oamenii – si multe altele, in special implinirea fagaduintelor Legamantului in ultima parte a Apocalipsei. Dupa cum crutarea intailor-nascuti, „in noaptea aceea” a fost conditionata de semnul sangelui pascal pe tocul usii, tot astfel eliberarea poporului intai-nascutilor lui Dumnezeu de astazi (cf. Ev 12:23) este conditionata de prezenta sigiliului lui Dumnezeu si al Mielului pe frunte, in opozitie cu ceata celor care au „pe frunte sau pe mana”, stigmatul Fiarei.
intamplator, probabil, dar in mod fericit pentru memoria noastra, versetul din Apocalipsa 13:16 este explicat cel mai bine de Exodul 13:16 (a se observa si contextul !), unde, pentru prima data in istoria mantuirii, expresia „un semn pe mana si pe frunte” este aplicata unei zile de sarbatoare (acolo Pastele, care comemora eliberarea din Egipt). Aceasta sugereaza ca semnul Fiarei apocaliptice este un fel de parodie a poruncii divine a Pastelui.
in justificarea Sabatului, la motivul Creatiei mentionat in Exodul 20, se adauga in Deuteronom 5 motivul eliberarii. Prin urmare, daca Pastele era un semn al lui Iahwé „pe mana si pe frunte”, si daca Sabatul saptamanal, prin excelenta este semnul Dumnezeului Creator si Mantuitor, atunci semnul Fiarei trebuie sa fie un fel de anti-Paste si anti-Sabat, un pretins memorial al izbavirii, dar in realitate un semn al religiei inventate de om, un fals teologic, istoric, politic si juridic: ultima minciuna in aplicarea legalista si pseudevanghelica a Decalogului.
Dar Mielul va birui, pentru ca El este Cel Care Este, Care Era si Care Vine, in timp ce Fiara era, nu mai este, si are sa vina pentru putina vreme.
inainte de apropierea eliberarii, robia devenea tot mai aspra. E o modalitate a lui Dumnezeu de a Se apropia de noi cu mantuirea Sa, tot asa cum, vazand pe Christos, demonizatul din evanghelii a inceput sa se zvarcoleasca si mai urat, ca semn ca se apropia ceasul izbavirii definitive. „Dar cu cat il asupreau mai mult [pe Israel], cu atat se inmultea si crestea…” (Ex 1:12). Aceasta suna ca o fagaduinta a implinirii misiunii, dupa binecunoscuta profetie: „Lucrarea, care n-a fost facuta in timp de pace si prosperitate, va fi facuta in imprejurarile cele mai grele si in conditiile cele mai descurajatoare.”
Atat in Exod, cat si in Apocalipsa este prezenta tema libertatii de inchinare. Marele test final si universal din Apocalipsa vizeaza inchinarea ceruta de Dumnezeu si adusa Lui in mod liber. in cartea Exodului, Moise nu cere Faraonului eliberarea social-politica a unui popor de sclavi, pentru a-i instala in Canaan – un teritoriu supus Egiptului. Instruit de Dumnezeu, el cere pentru evrei doar libertatea de inchinare, oricat de riscanta ar fi fost acordarea acestui drept natural. Israel cerea sa plece nu la o slobozenie desarta, intr-o fabuloasa America a antichitatii, ci intr-un pelerinaj in pustie, cale de trei zile, pentru ca acolo sa slujeasca Domnului, asa cum ceruse El. Fara alta explicatie.
De ce in pustie, de ce trei zile, de ce toti, de ce si copiii, de ce chiar si animalele? Nici o explicatie. Asa este inchinarea ceruta de Dumnezeul lor, Care are dreptul sa le ceara orice, oricum, oricat si oricand, iar Faraon este obligat prin natura lucrurilor sa recunoasca in fapt, acestor sclavi, cel mai elementar si mai important drept uman. De aceea, ei vor pleca si nu vor lasa in Egipt nici o unghie. intoarcerea lor era subinteleasa si reactiile verbale ale faraonului nu tradau nici o suspiciune politica, desi el se temea ca libertatea religioasa absoluta ar crea precedente nedorite si ar putea deschide calea altor libertati. De aceea s-a razgandit, calcandu-si cuvantul de zece ori, pana cand si-a vazut copilul rece, pana cand s-a dus „ca plumbul in inima marii”.
Dumnezeul Exodului este protagonistul libertatii. El chiar a contat pe faptul ca orgoliosul faraon nu va agreea niciodata o asemenea filozofie politica. il cunostea prea bine. Si chiar pentru acest motiv il lasase sa ajunga faraon. Daca Egiptul ar fi avut un suveran dispus sa implineasca voia Domnului, Israel nu s-ar fi ales decat cu libertatea de inchinare, pe cand faraonul cel rau a dat Domnului posibilitatea, chiar dreptul de a face pentru Israel mai mult decat se ceruse in mod oficial.
Imaginea ramasa pe retina la incheierea lecturii Exodului este momentul in care, dupa executarea si instalarea Sanctuarului in pustie, dupa ce au facut totul strict dupa chipul aratat de Domnul, Slava Fiului lui Dumnezeu, norul si focul ceresc, a umplut Cortul (Ex 40:34-38), astfel incat nimeni nu mai putea intra acolo.
Imaginea este preluata de Apocalipsa, mai intai in scenele premileniale ale incheierii lucrarii lui Dumnezeu, cand pamantul va fi inundat de slava cunoasterii Domnului (Ap 18) si cand se va incheia Judecata de Cercetare si Iisus va inaugura imparatia mileniala a slavei (Ap 15). in forma cea mai plina, imaginea prefigureaza descrierea comuniunii perfecte din Ierusalimul Nou, care este „cortul lui Dumnezeu cu oamenii” si are aceeasi forma de cub ca „sfanta sfintelor” din Exodul (Ap 21:3.7.22-27). Portile acelea care niciodata nu se inchid, se vor inchide totusi, o singura data: in fata celor care doresc doar eliberarea de vinovatie si nu de pacat, in fata celor care nu iubesc legamantul credintei si al iubirii fata de Creator, ci si-au confectionat dumnezeu, religie, morala si evanghelie dupa gustul lor, lucruri pe care Domnul nu le poruncise si nici macar prin gand nu-I trecuse.
Asemenea glorificarii cortului mozaic si a templului lui Solomon, cu ocazia inaugurarii lor, ultima viziune postmileniala a Apocalipsei descrie Slava Domnului imbratisand in curcubeie intreaga Cetate, strafulgerand prin ziduri de diamant si lapis-lazuli, umpland-o cu norul tainei divine. in acest moment culminant, pacatosii fara-de-lege si tradatorii pititi sub Lege nu mai au acces acolo unde Legea si Harul fac un singur Trup. Ele sunt asemenea celor doua firi ale lui Christ: separate dar inseparabile.


[1] Aceste variante ale Numelui sunt forma veche, de aspect imperfect a verbului hawah (sau hayah) = a fi, cu sensul: „El Este / Era / Va fi”.
[2] Ex 24:12 pare sa fie singurul caz in care Legea (Tora, nomos) se refera in mod direct la Decalog. in alte locuri, scriitori inspirati se refera la cartile lui Moise, la Vechiul Testament in general, la religia iudaica sau la unele legiuiri specifice.
[3] N 10:33, Dt 9:9.11.15, Ap 11:19 e. a.
[4] Ex 34:28, Dt 4:13, 10:4.
[5] Ex 25:16.21.22, Ap 15:5 e. a.  
[6] Ne referim aici in mod strict la cerintele explicite (la text, la litera legii), deoarece este adevarat, pe de alta parte, ca din poruncile Decalogului se pot deduce, dupa o logica spirituala, toate celelalte cerinte morale, scrise in alte locuri ale revelatiei, sau care n-au fost scrise niciodata.
[7] Ex 22:21-31, 23:1-9, Lev 18:5-26, 19:13-18.26-37 e. a.
[8] in ebraica, persoana a doua (tu, voi) are si forma feminina. Litera Decalogului, asemenea interdictiei din Geneza 2, nu se adreseaza femeii, ci barbatului.

______________________________

de Florin Laiu. Copyright © 2007 – Articole Crestine. Toate drepturile rezervate. Folosirea acestui material se poate face urmand instructiunile din Ghidul de folosire.