Articole CreştineResurse Spirituale, Practice şi Gratuite

Categorii

Sfanta Scriptura si uzul pedagogic al imaginii

Scris la: 15 aprilie 2009
 
Referat prezentat in fata adunarii festive SBIR de Ziua Bibliei, 15 Noiembrie 2002, la Hotel Lebada, Bucuresti.  DE, FLORIN LAIU
Dupa cum se stie, si dupa cum s-a argumentat de-a lungul mileniilor de iudaism si crestinism, in contrast cu cultele politeiste si materialist-magice, traditia reprezentata de credinciosii Bibliei cunoaste un uz limitat al imaginilor. in ciuda vederilor extreme ale islamicilor sau ale unor protestanti radicali, imaginea a fost folosita in cultul Dumnezeului adevarat, dar numai cu rol estetic si pedagogic. Poporul care statea in curtea Templului nu putea vedea nici o imagine. Chipurile de „heruvimi” inaripati pe peretii interiori ai Templului, sau statuetele heruvimilor confectionate din aur, ori din lemn de maslin, deasupra chivotului si langa el, nu puteau fi vazute decat de preotul de serviciu si nu li se dadea nici o atentie liturgica. Tamaierea si aprinderea luminilor nu avea nici o legatura cu imaginile pur decorative si simbolice ale heruvimilor, ci se faceau spre lauda Celui Nevazut.[1]
La Templul lui Solomon a fost mai multa risipa de imagini: figuri de heruvimi, de palmieri si de flori de lotus erau sculptate in lemn pe toti peretii interiori si pe usile de la intrare.[2] Erau insa doar ornamente si simboluri cu scop estetic si didactic. Templul din viziunea lui Ezechiel are si mai multe imagini decat al lui Solomon. Toata cladirea si dependintele ei, peretii interiori si exteriori erau ornamentati cu palmieri si cu heruvimi bicefali cu fata de leu si de om.[3] insa cand acelasi Ezechiel vede in viziune pe batranii iudeilor inchinandu-se la Templul din Ierusalim inaintea unor imagini de pe pereti si tamaindu-le, sau inchinandu-se inaintea soarelui, spre rasarit, fapta lor este condamnata ca idolatrie.
Exista, fara indoiala, o libertate de initiativa lasata de Dumnezeu si in cult. Dar porunca expresa a lui Dumnezeu limiteaza aceasta libertate. Cand Arhiereul Aaron, intimidat de popor, a admis crearea acelui vitel de aur, nu s-a gandit la taurul egiptean Hapi sau la vreun alt zeu strain, pentru ca el a instruit poporul ca imaginea reprezinta pe Dumnezeul care i-a scos din Egipt, si a proclamat atunci chiar o „sarbatoare in cinstea lui Iahwé” (Ex 32:4-5).
Probabil insa cel mai instructiv exemplu este acela al sarpelui de arama pe care l-a ridicat Moise pe o lance de steag, la porunca lui Dumnezeu, pentru ca toti cei ce fusesera muscati de serpii veninosi, privind la sarpele de arama sa traiasca (Num 21:8-9). Nu stim cata estetica va fi desfasurat Moise in aceasta lucrare urgenta, dar semnificatia didactica a sarpelui de arama a fost dezvaluita de Iisus in discutia cu Nicodim (Ioan 3). Sarpele de arama inaltat pe lance era un simbol al lui Iisus Christos Cel Rastignit, in Care oricine crezand „sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica”. Moise nu a instituit nici un cult al acestui simbol cristologic; nu s-a incurajat atingerea, sarutarea sau tamaierea simbolului. Dar dupa vreo sapte secole, chipul de arama fiind pastrat si creandu-se legende inutile pe seama puterilor pe care le-ar avea, istoria biblica semnaleaza un cult al acestei imagini: iudeii ii aduceau tamaie. Si Scriptura lauda pe credinciosul rege Ezechia ca, printre idolii si simbolurile canaanite pe care le-a desfiintat, a distrus si acest simbol sacru care devenise o superstitie.[4] Si aceasta nu pentru ca era imaginea unei reptile. Prin Moise, Dumnezeu poruncise clar:
Sa nu-ti faci imagini sculptate sau orice alte reprezentari ale celor din cer, de pe pamant sau din apele de sub pamant; sa nu te inchini inaintea lor si sa nu le slujesti ! Eu Sunt Yahwé, Dumnezeul tau, un Dumnezeu gelos, Care caut vina parintilor in copiii lor pana la a treia si a patra generatie a celor ce nu Ma iubesc, si dau har pana la mii de generatii celor ce Ma iubesc si pazesc poruncile Mele ! (Ex 20:4-6, dupa BHS).
 „Paziti-va foarte serios, pentru sufletele voastre ! intrucat n-ati vazut nici o infatisare in ziua in care v-a vorbit Yahwé la Horeb din mijlocul focului, nu cumva sa va stricati si sa va faceti imagini sculptate, orice reprezentari de chipuri (lxx: πασαν εικona), in forma de barbat sau femeie, in forma de orice fel de patruped care traieste pe pamant, in forma oricarei pasari inaripate care zboara in inaltul cerului, in forma oricarei reptile sau altei creaturi care se misca pe pamant, in forma oricarui peste din apele de sub pamant! (Dt 4:15-18).
in timpurile Noului Testament ii gasim pe iudei la cealalta extrema. Nici pe monede nu erau admise imagini umane. Care a fost insa atitudinea crestinilor ? in timp ce orice compromis cu idolatria pagana era descurajat in bisericile ascultatoare de apostoli,[5] in ciuda faptului ca unele grupuri pre-gnostice isi permiteau libertati mai mari in numele teologiei pe care o promovau (Ap 2:14.20), Noul Testament nu are nici o urma de iconodulie, de cult al imaginii: nici adorare, nici venerare, nici slujba, nici cinstire, nici macar o simpla mentiune. Si nu era doar o continuare a traditiei mozaice, in virtutea inertiei: era urmarea legitima a faptului ca apostolii au descurajat atat inchinarea la sfintii vii sau morti, cat si inchinarea la ingeri.[6]
in secolele care au urmat, diversitatea teologica si politica infiltrata in crestinism, sub semnul „gnozei”, si nevoia de a oferi compensatii spirituale maselor rapid increstinate au adus inovatii care nu sunt nici pagane in forma, nici crestine in spirit. Totusi, primele reactii impotriva icoanelor in crestinatate vin din partea unor clerici, invatatori si pastori ai Bisericii Ortodoxe, atat din Apus, cat si din Rasarit. in primul sau volum de Istorie bisericeasca universala, Prof. Euseviu Popovici afirma ca in jurul anului 300 „majoritatea invatatorilor bisericii inca nu admiteau icoane religioase”, si citeaza exemplul Sinodului de la Elvira (Spania), care pe la anul 306 „interzice astfel de chipuri pe peretii bisericilor”, dupa care adauga: „iar unii invatatori ai bisericii, chiar istoricul Euseviu [...] caracterizeaza imaginile ca o datina pagana, pe care crestinii nu trebuie sa o urmeze.”[7] in al doilea volum, Euseviu Popovici arata ca spre sfarsitul sec. IV uzul icoanelor era deja foarte extins, desi inca se auzeau in Biserica voci care dezaprobau acest cult sau cel putin ii scoteau in evidenta riscurile. Unul dintre cei mai porniti adversati ai icoanelor, din acea perioada, citat de Prof. E. Popovici, a fost Parintele Epifanius din Cipru, care avea chiar porniri iconoclaste: a rupt cu propria mana icoana pe panza de la usa unei biserici. Dar adevaratul cult al imaginilor, numite icoane (< eikon, chip) avea sa infloreasca mult mai tarziu si in primul rand in Rasarit, unde s-a dezvoltat un cult al icoanelor, cu venerarea sfintilor zugraviti, care primeau astfel plecaciuni, sarutari, tamaieri, aprinderi de lumanari. Cand moda folosirii imaginilor s-a dezvoltat si in Occident, la inceput a trezit reactii vehemente. Este citat cazul episcopului Serenus de Marsilia care se opunea acestei inovatii, in timp ce contemporanul sau, Grigore I, episcopul Romei, sustinea ca icoanele ar putea servi drept „mijloc de intuitie religioasa si ca [...] biblia laicorum et pauperum”. Prof. E. Popovici arata ca si in Rasarit, icoanele erau folosite initial cu rol pedagogic si ornamental, si ca bisericile care s-au separat de ortodoxia imperiala (ex. nestorienii, iacobitii etc.) au ramas la traditia austera a Bisericii vechi de a nu incuraja uzul icoanelor.[8] Dupa cum se stie, in ciuda protestelor, marile Biserici din Rasarit si din Apus au validat in cele din urma, nu doar prezenta icoanelor, ci un cult al lor, atribuindu-le minunate binefaceri spirituale si fizice, iar Occidentul a mers consecvent cu aceasta logica pana la uzul statuilor sacre. Si merita s-o spunem, triumful politic al iconoduliei in sec. VIII se datoreaza si iconoclastilor, care prin zelul lor netemperat au starnit reactia adversa a multimior superstitioase.[9]
Imaginea reprezinta, fara indoiala, cel mai frapant mijloc pentru a atrage atentia, a ilustra subiectul si a fixa invatatura scrisa sau vorbita. Este adevarat, Reforma a inlaturat cultul imaginilor, odata cu alte inovatii istorice discutabile. Dar rolul pedagogic, ilustrativ al imaginii a crescut, in special in forme artistice tiparite, ca sa slujeasca textul scris. in gandirea protestanta, imaginea nu poate inlocui niciodata textul Scripturii; ea este doar un aditiv, insa unul foarte benefic, ceea ce este adevarat in mod special in cazul copiilor. Iar daca imaginea este vie, dramatizata, avantajele cresc.[10] 
Acest mijloc educativ in materie de Biblie s-a folosit, cu toate riscurile si limitarile, chiar in perioada comunista, cu atat mai mult s-a putut dezvolta in anii tentativei democratice. in comparatie cu procentul lor numeric, evanghelicii din Romania au, dupa cum se vede, o bogata activitate educativa, in care rolul Bibliei este central, iar ilustrarea ei in imagini, pe diferite cai, a fost si ramane un instrument pedagogic major. Majoritatea publicatiilor, inclusiv a desenelor, sunt de productie straina, ceea ce ne obliga la un tribut de recunostinta pentru fratii nostri de peste hotare, care au contribuit astfel la educarea si evanghelizarea copiilor nostri,– fara indoiala, cea mai nobila misiune !
Este, insa, momentul sa recunoastem ca, pe viitor, ar merita sa editam mai mult publicatii cu totul romanesti, atat ca text, cat si ca imagine, intrucat talente autohtone exista in toate confesiunile evanghelice. Si, de ce nu, sa incurajam creativitatea copiilor si tinerilor, de orice confesiune, prin festivaluri si concursuri de creatie, in care ilustrarea subiectelor biblice sa aiba un loc de frunte. Trebuie sa mai recunoastem, de asemenea, ca educatia de inspiratie seculara (umanista, postmodernista, New Age) este mult mai avansata si mai convingatoare pentru mintile multor copii si tineri, prin intermediul mijloacelor vizuale. Aceasta este o adevarata provocare pentru crestinism. Batrana, dar mereu actuala Biblie are nevoie de mijloace educative in pas cu cele mai inalte posibilitati moderne. Sa speram ca viitorul ne va pune la dispozitie mai mult film artistic, desene animate si film creat pe calculator, precum si harti, diagrame si tot felul de mijloace vizuale de o calitate care sa-i atraga pe copii cel putin la fel de mult ca si cele seculare.
Dupa unele estimari interne, in Romania ar exista intre 300.000 -350.000 copii evanghelici de varste diferite. inainte de a ajunge la varsta credintei constiente, a responsabilitatii morale si a botezului biblic, pentru a intra in mod oficial in Biserica, educatia religioasa a copiilor este considerata strict necesara in mediul evanghelic. in acest context, invataturile istorice, religioase si morale ale Bibliei sunt predate prin povestiri, cantec, jocuri specifice, uneori drama, lectii scolare, etc. Langa acestea, imaginea (ca reproducere artistica grafica, desen de colorat, creatie de arta plastica, film clasic sau realizat pe calculator, etc.) reprezinta o modalitate intotdeauna prezenta in educatia evanghelica. Ilustratia grafica se foloseste ca mijloc de educatie religioasa in camin, in biserica si in scoala. 

…………………………………………………………………………………………………………………………………………….

 

Concluzii

Lumea imaginii este lumea copilului. Sa-i lasam si pe aceasta cale pe copii sa vina la Iisus, „fiindca a lor este imparatia Cerului!”. Sau, parafrazand pe Apostol Pavel cand vorbea despre prioritatea harismei profetice asupra harismei limbilor, putem spune:
Asadar, fratilor, fiti pasionati de textul Scripturii, fara sa impiedicati uzul legitim al imaginilor. Dar toate sa se faca in mod decent si in ordine. (Cf. 1 Cor 14:39-40).

Imaginea si cuvantul, cuvantul si imaginea, sunt doar forme de expresie si transmitere ale aceluiasi mesaj divin. Ele sunt de aceeasi natura, se explica una pe alta, dar imaginea pedagogica va sluji intotdeauna cuvintele si Cuvantul. in timp ce religia Bibliei nu-si poate permite un cult al imaginii, ori un cult al textului, ambele vor folosi la edificarea Bisericii in care toata slava apartine lui Dumnezeu, Caruia ii aducem inchinarea noastra in spirit si adevar, prin Iisus Christos



[1] Detalii referitoare la aceste ceremonii se gasesc in cartea Exodului (25:17-22, 26:31-34). De remarcat ca heruvimi erau doar pe perdeaua interioara, nevazuta de multime, in timp ce perdeaua exterioara era fara aceste ornamente (Ex 36:35-38).
[2] 1Regi 6:23-29.32-35.
[3] Ez 41:16-20.25.
[4] 2 Regi 18:1-8.
[5] FA 15:20.29, 21:25, Rom 1:22-25, 1 Cor 5:10-11, 6:9, 10:7.14, Gal 5:19-20, Ap 21:8, 22:15.
[6] FA 10:25-26, 14:13-18, Col 2:18, Ap 19:10, 22:8-9.
[7] Euseviu Popovici, Istoria bisericeasca universala, (trad. de Athanasie Mironescu, fost mitropolit primat), vol. I, Tipografia Cartilor Bisericesti, Bucuresti, 1925, p. 410-411.
[8] Id. vol II, (Filiala din Manastirea Cernica) 1926, p. 222-223.
[9] A se vedea si extrasele din William Cathcart, The Papal System: From Its Origin to the Present Time, Menace Publishing Company, Aurora, Mo., 1872, pp. 328-339; http://www.aloha.net/~mikesch/worship_of_images.htm 
[10] O lucrare semnificativa care analizeaza rolul imaginii in legatura cu preocuparile religioase si artistice este aceea a lui David Morgan, Protestants and Pictures: Religion, Visual Culture, and the Age of American Mass Production, (New York: Oxford University Press, 1999).

______________________________

de Florin Laiu. Copyright © 2007 – Articole Crestine. Toate drepturile rezervate. Folosirea acestui material se poate face urmand instructiunile din Ghidul de folosire.