Fritzl – omul timpului !

Fritzl – omul timpului !
”Sunt eu păzitorul fratelui meu?”  (Genesa 4,9)
Zilele trecute, lumea întreagă a aflat cu stupoare de istoria incredibilă a lui Joseph Fritzl din Amstetten, un austriac de 73 ani, care timp de 24 ani și-a sechestrat fiica în beciul casei, bătând-o și violând-o la nesfârșit și aducând pe lume șapte copii nenorociți.
”Monstrul”
Istoria lui Fritzl a început obișnuit. La 22 ani, viitorul inginer s-a căsătorit cu Rosemarie (17 ani), fată simplă, fără școală sau meserie, gata să se supună necondiționat autorității sale absolute. Căsnicia lor a rodit șapte copii.
Nu la mult timp după ce una din fiicele lui, Elisabeth, a împlinit 11 ani, Fritzl a violat-o. Și evenimentul s-a tot repetat… Într-o zi, după majoratul fetei, de teamă de a nu fi dat în vileag, Fritzl a chemat-o în beci ”ca să-l ajute”… Atunci a tăbărât pe ea, a bătut-o, i-a pus cătușele și a legat-o cu o lesă de-un stâlp, atât cât să ajungă la WC. Apoi a închis-o în spatele unei uși grele de oțel armat, telecomandată. Poliției și nevestei credule, Fritzl le-a îndrugat o poveste, cum că Elisabeth, alipindu-se de o sectă îndrăcită, a dispărut fără urme…
După cafeaua de dimineață, Fritzl obișnuia să coboare în beci, ”la proiectele sale”… Când Elisabeth a renunțat să i se mai împotrivească, Fritzl a dezlegat-o și i-a amenajat minimal beciul orb și scund (1,70 m)  : i-a instalat un spălător, o mașină de gătit și un congelator. Cu timpul, i-a adus și un televizor, singura legătură cu exteriorul.
La fiecare din cele șapte nașteri incestuoase, Fritzl făcea treaba de moașă. Pe unul dintre copii, mort la naștere, omul l-a ars în cuptorul din beci.
Pe măsură ce locatarii micului buncărului se înmulțeau, Fritzl mai scotea câte unul (în total trei) și-l ducea ”sus” în locuința sa. Explicația lui era aceeași: vabagoanda de Elisabeta venea incognito și le arunca câte un prunc în fața casei, să-l crească ei. Pe unul, Fritzl l-a adoptat legal. Doi au fost luați ”în îngrijire” – și așa s-a făcut ”bunicul” și cu niște parale de la stat. Ceilalți trei (o fată și doi băieți) au rămas în subterană – sub amenințarea că dacă fac zgomot „…vă gazez pe toți!”
Fritzl petrecea nopți întregi în beci. Nimeni, nici soția lui, nu știa ce făcea acolo: bătrânul decretase o interdicție drastică oricui ar fi putut să se apropie de beci.
 
”Omul”
Trecuseră 24 ani de detenție cumplită. În luna aprilie 2008, Kerstin – fata cea mai mare din buncăr, de 19 ani – s-a îmbolnăvit grav. Bomboanele de tuse și aspirina (singurele medicamente din beci) nu-și făceau efectul. Atunci – cu totul inexplicabil pentru un monstru – Fritzl și-a dat pe față omenia și a dus-o pe Kerstin, în comă, la spital.
Medicul, uimit de starea catastrofală a fetei (îi lipseau aproape toți dinții) și mirat de cum a putut ajunge tânăra inconștientă până la casa bunicilor ei, a alertat poliția. Prin mesaje televizate în toată țara, ”fugara Elisabeth” era chemată la spital ca ”s-o asiste pe muribundă”.
Și din nou, Fritzl și-a călcat pe inimă – dovada că nu era un monstru iresponsabil ! – și și-a lăsat fiica să iasă, după aproape un sfert de veac, la lumină…
Așa s-a isprăvit coșmarul: Fritzl a fost arestat. Copiii scoși din beci erau neoameni. Abia știau să vorbească. Între ei, comunicau printr-un limbaj de gemete și icnituri. Sărmanii, nu știau ce e lumina zilei. Pentru prima oară vedeau oameni reali, animale, luna, o carte…
Până să-i sosească avocatul, Joseph Fritzl, imprudent, apucase să mărturisească totul…
 
Simptomatologia unei societăți
Stau oamenii în loc și se uită unii la alții: ”Cum de-a fost posibil?”  Și încă într-un orășel cuminte, ca Amstetten ?  Mă mir de ce nu pun alte întrebări?
Buncărul fusese construit cu un plan avizat și cu aprobări în regulă. Inspectorii PCI au verificat și incineratorul din beci… Cum de toți acești inspectori n-au sesizat nimic?
Cum se poate ca mama unei adolescente (între 11 și 18 ani) să nu afle de calvarul fiicei sale? Și, în clipa volatilizării fetei, cum de instinctul matern n-a acționat cumva?
Vecinii, rudele, foștii învățători sau colegele de școală, cum de nu s-au frământat de dispariția lui Elisabeth?
Cum de oficialitățile nu s-au alertat când au auzit de existența unei secte periculoase încă neidentificate de ei?
În cei 24 ani, prin casa bătrânului Fritzl se perindaseră cca. 100 chiriași. Chiar nici unul nu s-a întrebat de ce le interzicea proprietarul atât de drastic să se apropie de beci?  Și cum se face că acești chiriași, care au mărturisit că auzeau zgomote dinspre beci, nu s-au întrebat ce putea să se petreacă acolo? Chiar nimeni să nu fi auzit strigătele Elisabethei, în timp ce năștea încătușată ca un animal?
Cum se face că aceleași autorități nu s-au întrebat de unde apăreau așa, din senin, copii traumatizați la ușa ”bunicului” ?
Cum de oficiul pentru adopții i-a permis lui Joseph Fritzl să ”înfieze” trei dintre copii, când tot orașul știa că d-l Fritzl fusese închis 1 ani și 6 luni pentru violul unei femei, în 1967?
În cei 24 ani, funcționarii serviciilor sociale vizitaseră de 21 ori familia Fritzl. Să nu fi observat ei crisparea copiilor când apărea ”bunicului?
Cum de învățătorii acestor copii speriați nu s-au întrebat de ce erau ei așa retrași și nesociabili?
Cum de persoanele din localitate nu s-au întrebat de ce cumpăra d-l Fritzl tot mai multă hrană, când familia lui număra doar doi bătrâni și trei copii ?
Cum de Christine, cumnata lui, care văzuse tratamentul sadic pe care Fritzl îl aplica sorei ei, n-a suflat nimănui un cuvânt?
Cum se justifică tăcerea unora dintre chiriași – ca d-l Leitner, care aflase (încă înainte de dispariția Elisabethei) că tatăl își viola neîncetat fiica?
Iar vecina, care fără îndoială că mai spusese și altora secretul, de ce n-a reacționat în vreun fel după dispariția lui Elisabeth?
De-o mie de ori: ”cum”?
Amploarea cazului Fritzl nu circumscriu doar nebunia unui om, ci condiția unei societăți întregi.
 
 Contextul
Întrebările devin mai grave cu cât, în intervalul de numai 18 luni (august 2006 – aprilie 2008), în aceeași Austrie au ieșit la iveală încă două cazuri similare.
Primul: la 23 august 2006, poliția vieneză soluționa dosarul unei micuțe blonde, Natașa Kampuș de 10 ani, care în 1998 dispăruse fără urme. Un alt Fritzl o răpise în drum spre școală. Timp de 8 ani, a ținut-o închisă într-un beci de numai 5 m.p., sub garaj. Abia după ce a fost ”domesticită” prin bătăi, Natașa a căpătat acces ziua în casa răpitorului, ca sclavă sexuală. La 18 ani, într-un moment prielnic, fata a reușit să scape. Pe când alerga pe stradă, fata implora trecătorii să anunțe poliția. Nimeni, însă, nu i-a dat nici o atenție… S-a găsit doar o bătrână de 71 ani capabilă să-i înțeleagă spaima… și a chemat poliția!
Al doilea caz: la 12 februarie 2007, revista Time publica o știre oripilantă. O mamă avocat, ca urmare a divorțului recent, și-a încarcerat cele trei fetițe (între 7 și 13 ani) într-o cameră neagră. Timp de cinci ani, până au fost eliberate, fetele n-au avut parte nici de lumină, nici de îngrijire. Singura lor jucărie erau șoarecii pripășiți. În ciuda nenumăratelor apeluri ale soțului, jurist și el, poliția n-a acționat decât după amenințarea cu tribunalul. De ce oare, din 2005, de când s-a spart buboiul, oficialii orașului s-au tot opintit să ascundă cazul de ochii presei?
 
Un trecut prea  colectivist
Enigmele par să n-aibă răspuns. Totuși, cei ce dezleagă mistere știu că explicațiile trebuie să fie undeva, în trecut. După părerea Natașei, cazurile de-acest gen arată o legătură subtilă cu memoria unuia din marii lor concetățeni. E Adolf Hitler. Deși n-au fost mulți austrieci cu poziții înalte în ierarhia nazistă, totuși procentul conaționalilor implicați în mașinăria de exterminare a fost disproporționat de mare. Mulți au arătat entuziasm pentru antisemitismul brutal: cca. 70% din stafful lui Adolf Eichmann, exterminatorul evreilor, erau austrieci. Globocnik, Hoefle și Lerch, conducătorii Acțiunii Reinhardt, erau vinovați de moartea a 1,5 milioane de evrei în Polonia de răsărit (1942-3). Seidl fusese comandantul ghetto-ului Theresienstadt din Boemia. Stangl, un mare expert în gazare, comandantul lagărului Treblinka, fusese adjunctul centrului de eutanasiere din Austria superioară…
Simon Wiesenthal apreciază că naziștii austrieci erau responsabili de moartea a cca. 3 milioane de evrei – jumătate din toți câți au fost exterminați. Cu toate acestea, doar un foarte mic număr de tartori au fost aduși în fața tribunalului. Și nu toți au fost condamnați!
Când Kurt Waldheim, fost secretar general ONU, a candidat (în 1986) la alegerile prezidențiale în Austria, s-au ridicat obiecțiuni serioase privind serviciul său de ofițer de informații în Wehrmacht-ul nazist. Autobiografia sa ascunsese unele detalii, dezvăluite ulterior.
Autoritățile tăgăduiseră în mod consecvent implicarea austriecilor în crimele de război.  Abia în 1991, cancelarul Vranitzky și-a asumat răspunderea pentru ”tot răul pe care cetățenii austrieci l-au făcut altor ființe și popoare”, cât și pentru ”austriecii în poziții proeminente”.
Această solidaritate cu nazismul nu se putea să n-aibă consecințe pe plan social și individual. Pentru generațiile de după război, modelul social valabil era tot cel ”colectivist”, model în care individul era doar un servant al ”societății” și al statului, pentru care individul era sacrificat. În colectivism, familia funcționează pe sistemul autoritarist și masculinist, în care bărbatul cumulează toate prerogativele și licențele, în timp ce femeia – fie păpușă, fie sclavă – este bună doar pentru reproducere.
Nu este întâmplător că Austria e țara cu cea mai mare rată de răpiri din lume (The Telegraph, 30 aprilie, 2008) !
Și nu este de mirare nici că avocatul lui Fritzl s-a grăbit să deschidă proces de disculpare pentru clientul său, susținând că sechestrarea și violul ”sunt nedovedite”. Tehnic vorbind, cine le-ar mai putea dovedi?
 
Eșuare în individualism
Pe acest fundal ultra-colectivist, moștenit din mentalitatea nazistă, vremurile bune de după război au importat în Austria (și în lume) un alt sistem, cu totul opus colectivismului. E vorba de modelul individualist.
În colectivism – concepția care considera grupul (națiunea, tribul, satul) ca fiind unitatea primară a realității – individul își definea identitatea și sensul său de a fi doar slujind națiunii. Prin instituțiile sale (statul, biserica) societatea era criteriul ultim pentru om. Ori de câte ori binele societății / statului o cerea, individul trebuia să renunțe la drepturile și chiar la viața sa. Colectivismul promova etica sacrificiului. (Vezi analogia cu stupul)
Individualismul, din contră, consideră că individul e unitatea de bază a realității și criteriul suprem. Pentru individualism, societatea ca atare nu există: ea nu-i decât suma unor indivizi. Prin urmare: societatea n-are voie să se supra-ordoneze individului; iar instituțiile statului n-au rol de control, ci doar de apărare a drepturilor lui. Nimeni nu trebuie sacrificat pentru beneficiul altora. Pe acest principiu își construiește individualismul ”etica nesacrificiului”.
Dacă pentru colectivism, nevoile indivizilor cădeau în grija societății, individualiștii nu recunosc ”probleme sociale” ci doar probleme individuale: E treaba fiecăruia să răspundă pentru sine și pentru alegerile lui! În cazul dilemelor morale, concepția individualistă reduce totul la decizii utilitare, egoiste. Când se raportează la semeni, o face numai dacă relațiile îi aduc vreun folos personal.
Dacă răsfoiești istoria, vei descoperi că ori de câte ori balanța a înclinat spre colectivismul radical, s-au născut Gulag-urile (nazismul, stalinismul, maoismul) cu zecile de milioanele de jertfe. Iar dacă cercetezi cronica zilei, afli cum individualismul extrem a dat naștere și întreține un capitalism sec, competitiv, consumerist, cu indivizi bolnavi de izolaționism, alienare socială și individuală, năpădiți de nevroze și psihoze.
 
”Lecția” lui Fritzl
Nu Fritzl este cel ce dă aici lecția. Nu întotdeauna un caz particular permite generalizare. Dar cazurile particulare devin relevante atunci când sunt contextualizate. Fritzl, în toate deciziile sale, a fost mânat de un fel de a gândi. Pentru mentalitatea de tip Fritzl, contextul ”individualist”, atât de la modă, nuanțează un ”Aha”!
Înainte de a-l articula, mă voi referi la descoperirile ultimelor trei decenii din domeniul funcționării creierului[1], descoperiri ce aduc o lumină nouă cu privire la rolul pe care-l joacă emoțiile în luarea deciziilor. Și, pentru a face ”lecția” mai interesantă, mă voi referi la cercetările unui profesor de psihologie, Antonio Damasio (Univ. California de Sud). Acesta a pornit de la un caz celebru: accidentul unui maistru de căi ferate, Fineas Gage (1848), al cărui lob frontal (mai exact: zona ventro-medială – reglatorul emoțiilor) fusese total distrus de străpungerea unei bare de metal. În mod surprinzător, muncitorul nu numai că n-a murit, dar a continuat să trăiască, aparent normal. Cu singura mențiune că, după accident, Gage – care până atunci era respectuos, răbdător și empatic cu muncitorii din echipa sa, devenise altul: era ireverent, bădăran, nepăsător față de ceilalți și cu totul capricios.
Pentru a-și confirma bănuiala, Damasio a efectuat un test la care au participat 30 subiecți: 6 dintre ei aveau extirpată chiar zona prefrontală ventro-medială; 12 suferiseră deteriorări ale altor părți din creier; iar alți 12 erau oameni sănătoși. Subiecții trebuiau să rezolve anumite scenarii care implicau dileme morale, ca de ex: ”În cazul unui tren scăpat de sub control, ai împinge sau nu un om înaintea trenului, ca astfel să salvezi alte cinci persoane?”
Subiecții sănătoși cât și cei fără leziuni prefrontale au ales varianta ”morală”: sub nici o formă, indiferent de urmări, n-ar fi putut arunca pe cineva înaintea trenului. În schimb, toți pacienții cu lobectomie ventro-medială au optat pentru varianta ”utilitară”: ar fi sacrificat cu voie bună indivizi, dacă aceasta aducea consecințe avantajoase. Ignorarea opțiunii morale, a conchis Damasio, provenea din incapacitatea lor emoțională, urmare a extirpării zonei reglatoare a emoțiilor.
Frans de Waal, etician și profesor la Emory Univ., (listat de Time printre 100 cei mai influenți oameni din 2007), a formulat în mod strălucit aceeași concluzie: ”Emoțiile sunt ancora sistemului nostru moral. Dacă îndepărtezi această ancoră, poți eșua în orice direcție!”
Iar la ora actuală, tot mai mulți savanți susțin acest punct de vedere[2]. Dr. Gregg D. Jacobs, prof. de psihiatrie la Univ. Harvard, în cartea The Ancestral Mind (2003) deplânge faptul că așa-zisul ”creier emoțional”, cu o memorie și logică proprie (aparent irațională), a fost detronat din primatul său de către ”creierul rațional”, primat pe care-l deținea în mod natural. Ce a produs schimbarea? Nu altceva decât stilul de viață modern, caracterizat de bombardament informațional, pragmatism, individualism și competiție. În mediul competitiv și brutal, de supraviețuire, omul este îndepărtat tot mai mult de scrupulele morale și se deprinde să ia decizii după criterii utilitare. Așa se explică înstrăinarea socială, egomania[3] cu corolarul său adiacent de nefericiri.
Desigur, pentru faptele lui Fritzl nu trebuie culpabilizat altcineva decât însuși Fritzl. Dar ”cazul” nu putea să prindă cheag într-o lume a relațiilor reciproce și autentice, în care iubirea de aproapele – ”ca pe sine însuși” – ar fi activat 22.000 inimi, ce nu și-ar fi găsit liniștea fără să primească răspuns la întrebarea: ”Unde este Elisabeth, aproapele meu?”
Dacă somnul rațiunii naște monștri, atunci somnul iubirii zămislește demoni. Pentru aceasta, cine răspunde?
Lucian Cristescu
(De prezentat pe două coloane, în contrast:)


20% din populația țărilor bogate:
– dețin 86 % din bunurile de consum
– consumă 45% din produsele de carne;
– consumă 58% din toată energia lumii, din care 1.593,1 litri pe cap de locuitor/an
– dețin 75% din toate liniile telefonice;
– consumă 84% din toată hârtia;
– dețin 87% din automobile;
 
20% din populația cea mai săracă
– dețin doar 1,3% din aceste bunuri.
– consumă doar 5% din aceste produse
– consumă mai puțin de 4% din energie, din care doar 59.2 litri / persoană / an
– dețin mai puțin de 1,5% din telefonie
– consumă mai puțin de 1,1% din hârtie
– dețin mai puțin de 1% din totalul de automobile.
 
Anual, doar America de Nord și Europa
– cheltuiesc 17 miliarde $ pentru hrana animalelor de casă
…când 13 miliarde $ ar asigura baza nutrițională și sanitară pentru toată humea
– cheltuiesc 12 miliarde $ pentru parfum și cosmetice de lux
… când 12 miliarde $ ar asigura apa de consum și canalizarea pentru lumea întreagă.




Pentru ”Citatul ST
”Trăim timpuri în care țesătura societății pare să se deșire cu viteză crescândă; când egoismul, violența și un spirit nemilos pare să altereze bunătatea vieții comunitare. Aici e locul inteligenței emoționale, ca să lege laolaltă sentimentul, caracterul și instinctul moral. Tot mai multe evidențe arată că fundamentele etice se bazează pe capacitățile noastre emoționale. Cei care sunt la cheremul impulsurilor – cei lipsiți de controlul de sine – dovedesc o deficiență morală. Capacitatea de a-ți controla impulsurile constituie baza voinței și a caracterului. Rădăcina altruismului stă în empatie, în abilitatea de a citi emoțiile altora. Și dacă există două atitudini morale după care timpul de față strigă, acestea sunt stăpânirea de sine  și compasiunea.”
Daniel Goleman, Emotional Intelligence, New York, 1995,
 
 
 
 
 



[1] New Scientist din 22 martie 2007, articolul Procesele emoționale alterate afectează judecățile morale, de Roxanne Khamsi.

[2] Vezi și Dr. Joseph LeDoux, ”The Emotional Brain”, New York, 1998
[3] Egomania – numită și ”tulburare narcisistă de personalitate”, sindrom ce se definește prin minimum 5 din cele 8 caracteristici: simțământ grandios al importanței de sine; preocupare pentru putere și succes personal; aroganță; nevoia de admirație excesivă; goana după tratament preferențial; spirit exploatator; lipsa empatiei; atitudine invidioasă și bănuitoare.