Furtuna în Galileea!Sociologii vorbesc despre fericire negativă şi fericire pozitivă. Fericirea negativă este lipsa suferinţei în viaţa omului. Dar, este oare pacea interioară starea care defineşte fericirea? Dacă presupunem că este aşa, de ce sunt totuşi oameni protejaţi de factori exteriori care le-ar putea perturba viaţa şi totuşi, atât de nefericiţi? Există în acest sens aşa numita ,,criză umană a elitelor”.
Putem trage concluzia că starea materială/condiţiile de trai nu sunt întotdeauna direct proporţionale cu starea de fericire. În realitate, arareori. Putem defini fericirea pozitivă realizarea de sine. Pentru fiecare om a fi înseamnă a se defini, a se dezvolta, a creşte, a se perfecţiona, a se autoconstrui permanent. A avea şi a fi sunt cele doua verbe în jurul cărora se construieşte fericirea pozitivă.
Pentru mulţi aceasta este adevărata fericire, dar din nefericire, pentru o scurtă perioadă de timp. O putem intitula fericirea ,,abur”. Ce este cu adevărat fericirea? Scriitorii antici şi filozofii ne-au oferit o paletă întreagă de definiţii, care mai de care mai sofisticate, cu toate acestea majoritatea dintre ele ignoră adevărul fundamental. Paradoxal, Sfânta Scriptură oferă câteva definiţii ale fericirii exprimate poate cel mai bine în retorica întrebării din corul unei cântări creştine: ,,pe pat comod de flori să ajungi la cer?”.
În epistola lui Iacov la capitolul 1 versetul 12 găsim scris: ,,Ferice de cine rabdă încercarea. Căci după Ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc”. În mod asemănător, Domnul Isus definea două dintre cele nouă formule ale fericirii pentru cei care uneori plâng pe acest pământ al durerii: ,,Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este împărăţia Cerului! Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocarî, vă vor prigoni, şi vă vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră.” (Matei 5:10-11).
Vă invit la o călătorie pe mare, pe Marea Galileii, şi de ce nu pe Marea Vieţii Noastre. Echipaţi-vă bine, luaţi-vă ancorele şi vâslele pentru a putea face faţă unei posibile furtuni. Evanghelistul Luca ne realatează în capitolul 8 din Evanghelia sa una dintre cele mai intrigante situaţii despre activitatea Domnului Isus: ,,Într-una din zile, Isus S-a suit într-o corabie împreună cu ucenicii Lui. El le-a zis<<Haideim să trecem dincolo de lac>>. Şi au plecat. Pe când vâsleau ei, Isus a adormit. Pe lac s-a stârnit un aşa vârtej de vânt, că se umplea corabia cu apă; şi erau în primejdie. Au venit la El, L-au deşteptat şi au zis: ,,Învăţătorule, Învăţătorule, perim. Isus s-a sculat, a certat vântul şi valurile înfuriate, care s-au potolit şi s-a făcut linişte. Apoi a zis ucenicilor Săi: ,,Unde vă este credinţa? Plini de spaimă şi de mirare şi-au zis unii către alţii: cine este acesta de porunceşte chiar şi vânturilor şi apei şi-L ascultă?” (Luca 8:22-25).
Marea Galileii este marea care în Biblie are cele mai multe nume: Lacul Ghenezaretului, Marea Tiberiadei, Lacul, Marea sau Marea Kineretului (ebr. kinar care însemană harpă). În general, Marea Galileii este o mare foarte liniştită, caldă, primitoare, cu valuri domoale. A fost denumită Marea sau Lacul Kineretului, pe de o parte spun comentatorii, pentru că marea are formă de harpă, iar pe de altă parte, pentru că valurile mării sună atât de frumos în amurg sau în zorii dimineţii încât seamnă cu sunetele line ale unei harpe. Apa mării este dulce, în ea trăind peste 22 de specii de peşti.
De asemenea, ţinutul de lângă mare – Ghenezaretul pe plaja de N-V este un ţinut cu un sol foarte bogat, acolo unde cresc plante hrănitoare şi copaci luxurioşi. În câteva cuvinte, este un loc de vis, chiar şi astăzi după 2000 de ani atunci când paşii Domnului Isus colinda cetăţile de lângă mare. Dacă studiem atent Evangheliile vom observa că majoritatea minunilor înfăptuite de Domnul Isus au loc în jurul sau pe Marea Galileii: vinecarea unui îndrăcit la Capernaum, vindecarea soacrei lui Simon Petru la Capernaum, pescuirea minunată, vindecarea unui lepros într-una din cetăţile de lângă mare, vindecarea omnului cu mâna uscată, vindecarea robului unui sutaş la Capernaum, vindecarea unui îndrăcit în ţinutul Ghenezaretului, alegerea celor 12 ucenici lângă mare.
Galileea era o provincie evreiască, însă aici trăiau şi mulţi neevrei. Galileeni vorbeau un dialect propriu şi erau dispreţuiţi de mulţi dintre evreii din Ierusalim. Capernaumul (,,cetatea lui Naum”) devine prin excelenţă cetatea Domnului Isus. Domnul Isus este descris de Evangheliile sinoptice ca fiind o persoană foarte dinamică, lucrând din zori şi până seara, tămăduind, scoţând draci, înviind sau predicând. El lucrează în timp ce alţii sunt neputincioşi sau dorm, se roagă nopţi întregi în natură pentru putere divină în timp ce felinarele de la ferestre sunt stinse şi coşurile nici măcar nu mai fumegă.
Aşa cum aminteam, Marea Galileii este o mare a liniştiei, o mare a păcii. Cu toate acestea, la intervale rarisime de timp, ne avertizează metereologii, în chestiune de câteva secunde, maxim 1-2 minute izbucneşte furtuna. Este furtuna de tip tsunami (,,val ucigaş”) care în mod neaşteptat, neprogramat aruncă talazul care face ravagii. Izbucneşte foarte rar, dar când se întâmplă mătură tot în calea ei. Cu o astfel de furtună dau piept în mod instantaneu ucenicii. Nimeni nu i-a anunţat în ziua aceea că va urma pe mare o furtună de asemenea proporţii. Nici chiar Isus, deşi probabil era singurul care ştia.
Chemarea ucenicilor de a trece dincolo, aşa cum o făcuse de multe ori până atunci, a fost făcută în mod expres de Domnul: ,,Haidem să trecem dincolo de lac”. În mai multe ocazii, Isus le-a făcut ucenicilor astfel de invitaţii pentru a se odihni de tumultul lumii şi al grijilor personale. Aşa se întâmplă şi acum. În mod particular, această chemare a ucenicilor de a străbate marea este chemarea fiecăruia dintre noi de a fi cu Isus, de merge cu El împreună pe mare până la ţărmul de dincolo, Paradisul lui Dumnezeu.
În mod nefiresc, inconştient, nespiritual şi iraţional auzim mereu de pe buzele anumitor creştini: ,,Eu m-am săturat de credinţă! Tu m-ai chemat aici! Nu ştiam ce înseamnă, dacă aş fi ştiut nu aş mai fi venit. Am greşit că te-am ascultat!” Cred că prin aceleaşi nedumeriri, acuze, critici şi nemulţumiri au trecut şi ucenicii prin furtună pe mare. Dar poate cineva să uite atât de repede la a cui chemare a plecat în călătorie pe mare? Au fost cuvintele Domnului Isus. Suntem chemaţi, plutim pe marea vieţii noastre în siguranţă pentru că Isus este atât de aproape de noi, El Însuşi ne conduce barca vieţii. Şi marea vieţii sună atât de lin ca o harpă.
Surprinzător de neaşteptat, Isus, parcă ca un om obosit după o zi de trudă, adoarme în barcă. Iar ucenicii nu se tem. Ei sunt pescari oţeliţi, marinari obişnuiţi cu talazul distrugător de pe mare. Mai cu seamă, chemarea de a face parte din garda de corp a Mântuitorului le-a fost făcută de la bărcile şi mrejele de pe ţărmul Galileii. Erau specialişti, oricine se putea baza pe îndemânarea şi abilităţile pescarilor galileeni. Acolo crescuse, acolo au învăţat meseria, pe ţărmul mării au mâncat peşte fript de cele mai multe ori, pe nisipul fin au adormit adeseori frânţi de oboseală după o zi de trudă. Marea, deşi le fusese uneori ostilă, le era casa, locul plin de experienţe.
Isus adoarme într-o barcă. Vorbeam deunăzi cu cineva care îmi mărturisea că el nu poate să doarmă în alt pat decât al lui. Mi-a spus că atunci când va pleca la facultate o sa-şi ia patul cu el. În realitate, este o canapea tip colţar. Cam greu! Orice om doarme confortabil acasă pe patul şi pe perna lui. Acela despre care Scriptura spune că ,, vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul Omului n-are unde-Şi odihni capul” (Mt. 8:20) adoarme chiar înainte de izbucnirea furtunii pe mare. Este liniştea dinaintea furtunii!
Verbul grecesc care este tradus în limba noastră cu a adormi exprimă ideea unui somn totuşi veghetor, nu unul profund sau buştean. În limba noastră găsim expresii de genul: ,,doarme dus”, ,,doarme buştean”, ,,doarme de tai lemne pe el” sau prin antiteză ,,doarme iepureşte”. De câte ori găsim pe paginile Sfintei Scripturii pasaje în care Isus este surprins dormind? Într-un singur loc, aici pe Marea Galileii. Însă, ucenicii în grădina Ghetsemani adorm de trei ori în loc să-L susţină pe Mântuitorul în clipele cele mai grele, Iona dezertează, fugind de misiunea ce Domnul i-a încredinţat-o şi adoarme dus într-o corabie ce călătorea la Tarsis, fecioarele cu candele în mâini adorm şi ele pentru că mirele zăbovea să vină, bisericile apocaliptice sunt avertizate: ,,Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei ştii în ce ceas voi veni peste tine” (Ap. 3:3).
Nietzsche scria în cartea lui ,,The Gay Scinece”: ,,Dumnezeu a murit. Trebuie să ne încredem în valorile superomului”. Pentru tine Dumnezeu trăieşte sau este mort? Îi simţi prezenţa şi providenţa în viaţa ta sau crezi ca te-a abandonat? Dacă o mamă nu-şi poate uita copilul, crezi că Cel care te-a creat te va uita? Niciodată. Nici chiar în furtună! Fiecare dintre noi avem propriile noastre furtuni, cu talazuri ce par că stau să ne zdruncine credinţa şi chiar existenţa. Haide să citim încă o dată prin ochii credinţei făgăduinţa milenară a lui Dumnezeu: ,,Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine, şi râurile nu te vor îneca, dacă vei merge prin foc, nu te va arde, şi flacăra nu te va aprinde”.
El ne-a chemat să trecem dincolo şi avem deplina convingere că ne va duce în siguranţă pe ţărmul binecuvântat al paradisului. Isus dormea în barcă dar ştia tot ce se întâmplă în jurul Lui pe mare şi în inimile ucenicilor. Era atât de aproape de ei aşa cum este de fiecare dintre noi azi. Psalmistul scria atât de frumos despre condescendenţa lui Dumnezeu, despre atotprezenţa lui în viaţa noastră: ,,Doamne, tu mă cercetezi de aproape şi mă cunoşti, ştii când stau jos şi când mă scol şi de departe îmi pătrunzi gândul. Ştii când umblu şi când mă culc şi cunoşti toate căile mele…”
Psalmistul continuă apologetica despre atotştiinţa lui Dumnezeu, despre care spune că ne cunoaşte încă din pântecele mamelor noastre: ,,când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau şi în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite” (Ps. 139). Pentru unii dintre noi, El e doar la doar câţiva metrii, pentru alţii la caţiva centimetrii. Părea că El îi încurcă pe ucenici în lupta lor de a învinge furtuna şi talazul. Oare sa-i fi uitat Isus, El care biruise demonii, boala şi chiar moartea? Nu era El Acelaşi Isus Atotputernic?
Atunci când a izbucnit furtuna, care credeţi ca a fost prim acţiune pe care au înteprins-o ucenicii pescari? Îmi imaginez că ar fi trebuit să alerge la Isus şi să îl implore să îi salveze. Dar El nu era marinar, căpitan de navă, ei erau! El era de profesie tâmplar. Nu se prea pricepea în ale pescuitului. Odată, Petru care se trudise toată noaptea ca să prindă peşte (atunci când se prinde mai uşor peştele) pe Marea Galileii, a fost sfătuit de Acest Tâmplar Divin să arunce mrejele la dreapta. După logica pescarilor totul părea zadarnic. Dar El ştia atunci şi ştie şi astăzi ce este cel mai bine pentru ai Săi, chiar dacă nici măcar nu întrezărim planul divin.
Au început să se salveze singuri din gherele furtunii năpraznice aşa cum facem şi noi de multe ori, uitând de Acela care ,,nu doarme, nici nu dormitează. Cel ce te păzeşte nu va dormita, El nu va îngădui să ţi se clatine piciorul. Domunul te va păzi la plecare şi la venire de acum şi până-n veac” (Ps. 121).
Soarele trecuse la apus şi întunecimea nopţii s-a aruncat asupra apei biciuită de furtună. Valurile, agitate cu furie de vântul sinistru, se aruncau cu îndrăzneală asupra bărcii ucenicilor şi ameninţau să o înghită. Pescarii aceştia oţeliţi trăiseră viaţa lor pe lac şi călăuziseră barca lor în chip sigur prin multe furtuni. De data aceasta însă tăria şi priceperea lor n-a ajutat la nimic. Ei erau neputincioşi în ghearele furtunii şi nădejdia îi părăsea când vedea că barca li se umple de apă. Absorbiţi de sforţările lor de a se salva singuri uitaseră că Isus era cu ei în barcă. Acum, văzând că munca lor era zadarnică şi că numai moartea îi aştepta şi-au amintit la a cui poruncă au plecat să străbată marea. Oare să-i fi uitat Isus? El care biruise boala, demonii şi chiar moartea nu era cu ei acum? Fie pe mare, fie pe uscat, dacă avem pe Mântuitorul în inima noastră, nu e nevoie să ne temem. Credinţa vie în El va linişti marea vieţii noastre.
El este singurul care poate să liniştească marea tulbure a vieţii noastre, şi ştie şi când să o facă. Isus ştie cât de tare poate fi încins cuptorul în aşa fel încât să ne curăţească de zgura păcatului. Dumnezeu nu ne spune că nu vom trece prin foc sau prin ape, dimpotrivă. Dar este credinţa noastră moştenită de la Acela care a trecut mai înainte Calvarul că Un Al Patrulea, o fiinţă angelică va apărea cu noi chiar în mijlocul flăcărilor şi ne va izbăvi. Acesta este Dumnezeul nostru, când ne este mai greu ne poartă pe braţe. Acela care ne-a săpat pe palmele Sale la cruce nu ne va uita niciodată. Este singurul care ne doreşte binele suprem. De cele mai multe ori noi nu putem vedea nimic bun în durere, lacrimi, suspine sau moarte. Dar aici, Isus rosteşte ,,Ferice!”. Şi El ştie de ce. De cele mai multe ori în durere, omul îşi întoarce faţa spre Dumnezeu şi îşi pleacă genunchii în rugăciune la tronul milei. Isus n-a naufragiat niciodată. El te aşteptă dincolo. Vrea să te conducă personal. El te-a chemat pe nume. Vei accepta călăuzirea şi sfaturile Tâmplarului sau şi tu eşti pescar şi marinar priceput?
Găsim scris în analele istoriei povestea supervaporului Titanic – oraşul plutitor. Despre vaporul care avea la bord baie turcească, piscină, o sală superbă de banchete, 3 motoare gigantice, căpitanul John Smith spunea: ,,Acest vapor este invincibil. Nu poate fi scufundat nici de Dumnezeu!”. Unii dintre cei mai bogaţi oameni ai lumii, aventurieri de croazieră şi dornici de publicitate se aflau la bordul Titanicului încrezându-se în cuvintele unui om. Din nefericire, pe 24 aprilie 1912 Titanicul loveşte un aisberg şi se scufundă pentru totdeauna în valurile Atlanticului.
Poţi fii un Titanic invincibil în ochii oamenilor dar fără Isus nu eşti în siguranţă nici o clipă.
Niţulescu Daniel
