”Ghimpele” din conştiinţă
Kevin Carter s-a născut la 13 septembrie 1960 în Parkmore, o suburbie a orşului Johannesburg, dintr-o familie de albi de condiţie socială medie. A terminat liceul catolic în Pretoria, apoi a studiat farmacia, însă a abandonat şcoala după doar un an. Părinţii săi erau imigranţi de origine engleză şi romano-catolici, ceea ce îi ţinea destul de departe de regimul albilor Afrikaaner. Cu toate astea, Kevin se simţea vinovat pentru situaţia din ţară, pe care o considera nedreaptă, şi avea adesea discuţii în contradictoriu cu tatăl său. Lucrează la Sunday Express ca fotoreporter.
În 1984 se mută la cotidianul Johannesburg Star şi începe documentarea crizei sociale izbucnite cu forţa în Africa de Sud, fotografiile sale fiind o adevărată frescă a represiunii, a stării de tensiune şi violenţă fratricidă care pusese stăpînire pe ţara sa în acea perioadă. Aflat mereu în „linia întâi”, Carter este primul jurnalist care fotografiază sumarele execuţii de stradă – prin împuşcare sau ardere de viu – scene obişnuite în violenţele dintre triburi.
În 1990 izbucneşte războiul civil între Congresul Naţional African al lui Nelson Mandela şi Partidul Libertăţii Inkatha al etnicilor Zulu. Să te aventurezi singur prin cartierele negrilor devenise un pericol mortal pentru un alb, aşa încât Carter formează o echipă împreună cu 3 prieteni – Ken Oosterbroek de la The Star, Greg Marinovich şi Joao Silva – şi îşi face de lucru prin oraşele Soweto şi Tokoza. Grupul celor 4 devine atât de cunoscut prin relatarea violenţelor fără sfârşit din suburbii, încât revista Living din Johannesburg îi porecleşte „Clubul Bang-Bang.”
În martie 1993, dornic să se detaşeze de situaţia tot mai gravă din ţara sa, Carter pleacă, împreună cu Joao Silva, ataşaţi la misiunea ONU „Operation Lifeline”, în Sudanul de Sud, dorind să atragă atenţia lumii asupra altui nesfârşit conflict interetnic de pe continentul african. Aici avea Carter să facă fotografia vieţii lui – cea care i-a adus gloria trecătoare, dar şi cea care a „umplut paharul amărăciunii” şi i-a grăbit moartea. Pe 11 martie 1993, într-o pauză de 30 de minute necesară distribuirii hranei din avionul cargo cu care zburau, Silva şi Carter căutau subiecte la doar câteva zeci de metri de avionul cu provizii. Atras de un scâncet, Carter vede o fetiţă sudaneza subnutrită, emaciată şi vizibil epuizată, care se odihnea puţin, aparent încercând să ajungă la centrul de distribuire al hranei. Peste câteva clipe, lângă ea aterizează un vultur. Ulterior, Carter avea să relateze că a aşteptat aproape 20 de minute cu aparatul la ochi, sperând zadarnic că vulturul îşi va ridica aripile, pentru un efect mai dramatic. În cele din urmă a apăsat pe declanşator, a alungat pasărea şi s-a aşezat sub un copac, fumând, plângând şi vorbind cu Dumnezeu. Nici el, nici altcineva nu ştie ce s-a întâmplat cu copilul; cert este însă că fotograful nu l-a ajutat.
Joao Silva avea să dea, după câţiva ani, o altă versiune a evenimentelor, în interviul oferit japonezului Akio Fujiwara şi publicat în cartea acestuia, „Băiatul care a devenit carte poştală”. El spune că fetiţa fotografiată de Carter fusese lăsată de părinţi deoparte doar cât aceştia îşi primeau porţia de alimente distribuită din avion. Totuşi, Silva nu confirmă că fetiţa ar fi fost „recuperată” de părinţii ei şi întărește faptul că Kevin Carter era într-o stare de şoc, căci vedea pentru prima oară copii suferind de foame. „Era deprimat,” îşi aminteşte Silva. „Îmi spunea într-una că vrea să îşi îmbrăţişeze fiica.”
Fotografia este cumpărată de New York Times, care o publică în ediţia din 26 martie, producând senzaţie şi scandal. Forţat de sutele de apeluri primite de la cititori, ziarul publică a doua zi o notă în care explică: ”fetiţa avusese îndeajuns de multă forţă ca să scape de vultur, însă soarta ei a rămas necunoscută”. Nota redactorului şef al New York Times nu numai că nu i-a liniştit pe cititori, ci i-a adus lui Kevin Carter acuze grave pentru că acesta s-a limitat să fotografieze, refuzând să ajute copilul aflat la un pas de moarte.
Pe 12 aprilie, New York Times îl sună să îi spună că a primit Premiul Pulitzer. Fotoeditoarea Nancy Buirski este surprinsă să îl audă plângându-se despre probleme personale. „Kevin! Tocmai ai câștigat un Pulitzer! Treburile astea nu sunt aşa importante acum” îi spune ea.
Carter începe să vorbească deschis despre sinucidere. Parte din anxietate îi era provocată de o acută lipsă de bani. Accepta cu bucurie un angajament din partea Time pentru un reportaj în Mozambic, însă pierde avionul, deşi reglase trei ceasuri deşteptătoare. Pleaca totuşi, dar la întoarcere, pe 26 iulie, uită rolele de film pe scaunul din avion. Este distrus şi îi spune prietenei sale că se va sinucide. În dimineaţa lui 27 iulie merge să livreze o comandă în redacţia Weekly Mail, unde se ceartă puternic cu un vechi coleg. Acesta îi dă numărul unui terapeut şi-l îndeamnă să îl sune de urgenţă.
Măcinat de gânduri negre, caută zadarnic să discute cu văduva lui Oosterbroek, după-amiaza. La ora 9 seara, Kevin Carter îşi parchează camioneta roşie lângă pârâul Braamfonteinspruit, în suburbiile Johannesburg-ului, într-un loc unde venea adesea să se joace pe când era copil. Cuplează un furtun de grădinărit la ţeava de eşapament a maşinii, introduce celălalt capăt pe fereastra din dreapta, dă drumul la walkman şi inhalează până la moarte gazele ieşite din eşapament.
Conform necrologului apărut în Sydney Morning Herald pe 30 iulie 1994, Carter a lasat în maşină mai multe scrisori adresate familiei şi puţinilor prieteni pe care îi avea. În nota de adio [5] el îşi mărturisea toate coşmarurile, neputinţele, regretul că nu a ajutat copilul din cea mai cunoscută fotografie a sa: „Îmi pare rău, îmi pare tare rău. Durerea depăşeşte bucuria de a trăi până într-acolo încât bucuria nu mai există.” […] „De când am revenit de la New York […] sunt deprimat… fără telefon… fără bani de chirie… fără bani pentru copil… bani pentru credite… bani!!! Sunt bântuit de amintirile vii ale crimelor şi cadavrelor şi furiei şi durerii… copiilor înfometaţi sau răniţi, ale trăgătorilor nebuni, adesea poliţişti, ale călăilor’’.
Daniel Niţulescu
