Împrumuturi literare fãcute de Ellen White
Acuzaţia: În unele din cãrţile sale, Ellen White a copiat mult de la alţi scriitori, fãrã sã menţioneze lucrul acesta şi fãrã sã foloseascã semnele citãrii, pretinzând totuşi cã tot ce a scris erau revelaţii primite din cer.
În 1883, ea a publicat cartea Schiţe din viaţa apostolului Pavel, în care a preluat mult material din cartea scrisã de Conybeare şi Howson Viaţa şi epistolele sfântului apostol Pavel (1852). Editorii declarã cã lucrarea atribuitã lui Ellen White a fost scrisã „cu ajutorul Duhului Sfânt”, înşelând astfel pe cititori, deoarece cartea era în mare parte copiatã. Editorii cãrţii scrise de Conybeare şi Howson (susţin criticii) au ameninţat pe Ellen White cu darea în judecatã, dacã nu va retrage cartea din circulaţie; astfel cartea a fost retrasã.
În acelaşi fel, cartea Tragedia veacurilor conţine mult material din alte cãrţi cum ar fi Istoria Sabatului de J.N. Andrews, Istoria valdenzilor de Wylie, Istoria Reformaţiunii de D’Aubigné, Sanctuarul de U. Smith, Viaţa lui William Miller de James White şi din alte cãrţi, în timp ce se pretindea cã fiecare rând este inspirat.
Ellen White a plagiat, a comis furt literar copiind de la alţi scriitori, fãrã sã punã citatele între ghilimele şi fãrã sã recunoascã paternitatea ideilor furate. Cartea Hristos, Lumina lumii cuprinde mult material preluat de la alţi scriitori.
Generalitãţi
Cele de mai sus constituie câteva dintre acuzaţiile aduse de critici lui Ellen White, privitoare la ceea ce aceştia numesc „plagiat” sau „furt literar”. Criticii au zãbovit mult asupra acestui tip de acuzaţii prin care au sperat şi sperã încã sã-i convingã pe mulţi cã Ellen White nu a fost un profet adevãrat şi nu este demnã de crezare.
Înainte de a continua lectura acestei cãrţi, cititorul este rugat sã se întoarcã la capitolul 2 pentru a revedea secţiunea IV/8 şi la capitolul 3, secţiunea III/4, în care este tratatã problema împrumuturilor literare ale scriitorilor biblici şi ale lui Ellen White. Pentru evaluarea corectã a procedeelor literare şi a mijloacelor de expresie întrebuinţate în cãrţile lui Ellen White, este necesar sã cunoaştem bine felul în care Dumnezeu, sursa oricãrui adevãr, i-a cãlãuzit pe profeţi în primirea şi comunicarea mesajelor pe care El li le-a încredinţat şi pe care aceştia urmau sã le aducã la cunoştinţa oamenilor.
Dacã nu suntem interesaţi sã denaturãm adevãrul, vom descoperi cã profeţii biblici au împrumutat, uneori în mare mãsurã, pãrţi din scrierile altor autori, inspiraţi sau neinspiraţi, din literatura apocrifã sau chiar din literatura pãgânã, pentru a-şi exprima ideile pe care le-au primit de la Dumnezeu şi le-au transmis ca atare oamenilor prin viu grai sau scris. Dumnezeu i-a inspirat pe profeţii Sãi, care au scris sau le-au vorbit oamenilor în numele Lui.
Orice adevãr este de la Dumnezeu, indiferent cine l-ar fi rostit sau scris. Dacã un profet a folosit cuvintele unui scriitor sau învãţãtor din afara poporului evreu sau chiar din literatura necreştinã, pentru a-şi exprima ideile inspirate, faptul acesta n-ar trebui sã tulbure pe nimeni şi n-ar trebui sã ducã la concluzia cã profetul n-a fost inspirat sau cã autorul din ale cãrui scrieri a împrumutat este inspirat. Când apostolul Pavel citeazã din literatura greacã în faţa filosofilor greci din Atena, afirmând: „În El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa. Suntem din neamul Lui” (Fapte 10,28), el nu vrea sã spunã cã Epimenides şi Aratus, din care citeazã, au devenit profeţi inspiraţi, ci, pur şi simplu, el spune un adevãr rostit şi scris de nişte pãgâni, adevãr care avea mai multã putere de penetrare în minţile acelor gânditori decât un citat din Vechiul Testament.
Preocuparea esenţialã a lui Dumnezeu în relaţia Sa cu profeţii era ca aceştia sã înţeleagã corect mesajul transmis pe cãi supranaturale şi sã-l comunice fãrã sã-l denatureze. Dacã sunt împlinite aceste condiţii, forma sau mijloacele prin care este comunicat mesajul nu conteazã prea mult. Important este ca el sã ajungã unde trebuie şi sã-şi atingã scopul. Profetul trebuie sã se supunã mai întâi directivelor lui Dumnezeu, şi nu baremurilor stabilite de oameni.
O altã idee pe care am tratat-o în capitolul despre inspiraţie este cã, în general, profeţii n-au fost inspiraţi în mod verbal, ci în mod dinamic. Altfel spus, ei n-au primit de la Dumnezeu cuvintele, ci ideile. Acestea pot fi exprimate în cuvinte diferite, dar corespunzãtoare scopului urmãrit. Potrivit acestei concepţii, un scriitor inspirat poate întrebuinţa diferite cuvinte pentru a-şi prezenta mesajul; poate folosi materiale diferite pentru a se adresa diferitelor categorii de ascultãtori, aşa cum constatãm în cazul celor patru evanghelişti sau în cazul apostolului Pavel care, în epistolele sale, adoptã procedee diferite, corespunzãtoare nevoilor destinatarilor. La fel a procedat şi Ellen White.
Neînţelegerea felului în care Dumnezeu i-a inspirat pe profeţi constituie una dintre cauzele pentru care Ellen White a fost aspru criticatã de cei ce considerau cã El i-a inspirat pe profeţi cuvânt cu cuvânt, în mod verbal sau mecanic. Unul din aceşti critici a fost şi Dudley Canright, despre care am vorbit în cap. 4 al acestei lucrãri. El n-a putut pricepe cã profetul îşi poate revizui forma în care se exprimã, poate schimba cuvinte, propoziţii sau fraze, poate adãuga sau şterge, poate extinde o lucrare şi-i poate îmbunãtãţi stilul sau maniera de prezentare. De aceea a criticat cu asprime revizuirea primelor patru volume de Mãrturii din 1883-1885.
b. Definirea plagiatului
Redau aici definiţia Dicţionarului explicativ al limbii române: a plagia – a-şi însuşi, a copia, total sau parţial, ideile, operele etc. cuiva, prezentându-le drept creaţii personale; a comite un furt literar, artistic sau ştiinţific.
În secolul al XIX-lea, în care Ellen White şi-a scris cea mai mare parte a lucrãrilor sale, împrumuturile literare, chiar dacã nu erau evidenţiate prin semnele citãrii, nu erau considerate ilegale. Cu timpul, şi mai ales astãzi, preocuparea pentru drepturile autorilor a devenit foarte pronunţatã. Definirea plagiatului sau a furtului literar trebuie fãcutã în cadrul regulilor şi gândirii timpului în care a fost realizatã lucrarea în discuţie. Ellen White nu poate fi judecatã dupã regulile de astãzi privitoare la drepturile de autor.
Pentru a stabili infracţiunea de plagiat sau de furt literar, trebuie sã se ţinã seama de cantitatea materialului împrumutat, care nu se reduce la câteva rânduri, ci trebuie sã cuprindã o mare parte din opera copiatã, a cãrei valoare comercialã este astfel diminuatã şi însuşitã parţial de copiator. Dar, în stabilirea vinovãţiei, nu se are în vedere doar cantitatea, ci şi calitatea materialului împrumutat, natura şi scopul selecţiei fãcute, gradul în care folosirea materialului poate diminua profitul autorului cãrţii din care s-a copiat etc. Aspectul legal al plagiatului trebuie sã ţinã seama de punctul de vedere al generaţiei care estimeazã, punct de vedere care se schimbã în timp.
Sub aspect moral, plagiatul este încercarea unui scriitor de a-şi înşela cititorii, fãcându-i sã creadã cã întreaga lucrare semnatã de el este a sa, în timp ce în realitate ea nu este rodul gândirii sale, ci este opera altui autor. Plagiatorul sperã întotdeauna cã înşelãciunea sa nu va fi descoperitã.
c. Acuzatorul plagiator
Se ştie cã Dudley Canright, unul dintre cei mai aprigi acuzatori ai lui Ellen White, a publicat în 1878 o carte cu titlul Biblia din ceruri, titlu luat de la o carte scrisã de fostul pastor adventist Moses Hull, publicatã în 1863. Ambele cãrţi au fost tipãrite la tipografia adventistã din Battle Creek. Comparând cele douã cãrţi, se constatã cã D. M. Canright a extras mult material din cartea lui Moses Hull, care a devenit curând un spiritist plin de zel.
Deşi a preluat pagini întregi de la Moses Hull, Canright nu evidenţiazã aceasta în nici un fel. Dacã spaţiul ne-ar permite, am reproduce aici o paginã din cartea lui Canright şi pasajele pe care le-a copiat din cartea cu acelaşi titlu a lui Hull, însã nu e cazul. Exemplul aratã doar lipsa de scrupule a acestui pretins apãrãtor al adevãrului, care nu-şi aplicã lui însuşi regulile dupã care o condamnã pe Ellen White. În nici una dintre scrierile sale, ea nu a împrumutat pasaje atât de lungi, copiate cuvânt cu cuvânt, cum a fãcut Canright. Aceastã practicã nu era neobişnuitã pe timpul acela şi nici nu este cazul s-o condamnãm. Dar, când cineva criticã o practicã, în timp ce el însuşi o foloseşte în mai mare mãsurã decât cel criticat, avem de-a face cu un ipocrit fãrã scrupule.
d. Adevãrul despre cartea Tragedia veacurilor
Marea confruntare dintre bine şi rãu, dintre Dumnezeu şi Satana, desfãşuratã de-a lungul întregii istorii a planetei noastre este tema centralã a tuturor scrierilor lui E. G. White şi mai ales a seriei Conflictul veacurilor, care conţine cele cinci cãrţi scrise de Ellen White când a ajuns la maturitate literarã: Patriarhi şi profeţi, Profeţi şi regi, Hristos, Lumina lumii, Faptele apostolilor şi Tragedia veacurilor. În special ultima dintre cãrţile enumerate aici reflectã cu cea mai mare forţã aceastã confruntare.
Ideile cuprinse în aceste cãrţi existau în embrion încã din 1858, când a apãrut primul volum din seria Spiritual Gifts, intitulat Marea luptã dintre Hristos şi îngerii Sãi şi Satana şi îngerii lui. Cartea de 219 pagini, inclusã ca parte finalã a ceea ce numim astãzi Experienţe şi viziuni, constituia cea dintâi relatare a viziunii pe care Ellen White o avusese în primãvara acelui an. Ea începea cu apariţia rãului şi se încheia cu eliminarea acestuia din univers.
Tema acestui mare conflict s-a dezvoltat în urmãtoarea serie de patru volume, intitulatã The Spirit of Prophecy (Spiritul profeţiei), apãrutã între anii 1870 şi 1884. Ultimul volum al seriei este intitulat „Marea luptã dintre Hristos şi Satana, de la distrugerea Ierusalimului pânã la sfârşitul controversei”. Cartea a fost retipãritã de mai multe ori pânã în 1888, an în care a fost reeditatã, îmbogãţitã şi unele pãrţi ale ei rescrise, pentru a întâmpina mai bine nevoile spirituale ale celor aflaţi în afara Statelor Unite, în special ale celor din Europa, unde lucrarea adventistã începuse de curând. Textul acestei lucrãri a rãmas neschimbat pânã în 1911, când a fost nevoie de înnoirea plãcilor tipografice, uzate din cauza repetatelor întrebuinţãri. În acel an (1911), au fost fãcute anumite revizuiri minore pentru eliminarea ambiguitãţilor, plasarea între ghilimele a pasajelor luate de la alţi scriitori şi indicarea surselor de la care au fost împrumutate.
Ediţiei din 1888 a cãrţii Marea luptã sau Tragedia veacurilor, cum mai este numitã, i-a fost adãugatã o prefaţã scrisã de Ellen White, care a fost pãstratã ca introducere şi la ediţia din 1911 şi pe care o putem citi şi în actualele ediţii. În aceastã prefaţã, Ellen White menţioneazã faptul cã a citat din diferiţi autori, explicând şi motivul pentru care a procedat aşa, şi valoarea acestor împrumuturi în cadrul acestei lucrãri. Iatã cuvintele ei:
Marile evenimente care au marcat progresul Reformei în veacurile trecute sunt fapte istorice binecunoscute şi unanim recunoscute de lumea protestantã; ele sunt fapte pe care nimeni nu le poate ignora. Istoria aceasta am prezentat-o pe scurt în armonie cu scopul cãrţii… În unele cazuri, acolo unde istoricul a grupat evenimentele, pentru ca sã îngãduie pe scurt o vedere cuprinzãtoare a subiectului sau a rezumat amãnuntele într-un mod potrivit, cuvintele lui au fost citate, dar, în unele cazuri, nu s-a indicat sursa, deoarece citãrile nu sunt fãcute pentru a da autoritate autorului, ci pentru cã declaraţia lui permite o prezentare uşoarã şi convingãtoare a subiectului. Relatând experienţa şi vederile altora, care au promovat lucrarea de Reformã în zilele noastre, s-au folosit în acelaşi fel lucrãrile lor publicate…1
Scopul urmãrit de autoare prin publicarea cãrţii este arãtat limpede:
Scopul acestei cãrţi este acela de a înfãţişa scenele marii lupte dintre adevãr şi rãtãcire; de a descoperi cursele lui Satana şi mijlocul prin care i se poate împotrivi cu succes; de a prezenta o soluţie satisfãcãtoare a marii probleme a rãului, aruncând o astfel de luminã asupra originii şi a sorţii finale a pãcatului, încât sã descopere dreptatea şi mila, manifestate de Dumnezeu faţã de fãpturile Sale, precum şi acela de a arãta natura sfântã, neschimbãtoare a Legii Sale.2
Ellen White aratã şi sursa din care ea şi-a extras informaţiile esenţiale pentru a promova aceste obiective fundamentale:
Prin iluminarea Duhului Sfânt, scenele luptei îndelungate dintre bine şi rãu au fost descoperite scriitoarei acestor pagini. Din timp în timp, mi s-a îngãduit sã privesc lucrarea, în diferite veacuri, a marii lupte dintre Hristos, Prinţul vieţii şi Autorul mântuirii noastre, şi Satana, prinţul rãului, autorul pãcatului, primul cãlcãtor al sfintei Legi a lui Dumnezeu…
Aceste dezvãluiri erau necesare, pentru cã:
în marea luptã finalã, Satana va folosi aceleaşi procedee, va manifesta acelaşi spirit şi va lucra în acelaşi scop ca şi în veacurile precedente. Cele petrecute în trecut se vor repeta, cu excepţia faptului cã lupta viitoare va fi marcatã de o aşa intensitate, cum lumea n-a mai vãzut niciodatã.1
Dupã cum se poate vedea cu uşurinţã, ţinând seama de faptul cã introducerea din care am citat exista încã din anul apariţiei acestei cãrţi (Tragedia veacurilor – 1888), Ellen White n-a încercat niciodatã sã ascundã felul în care şi-a pregãtit şi scris lucrarea; n-a tãgãduit realitatea împrumuturilor din alte surse, fie ele dinãuntrul sau din afara bisericii. Cãrţile din care ea a citat se aflau în multe dintre bibliotecile adventiştilor. Chiar înainte de apariţia ediţiilor din 1884 şi 1888 ale cãrţii în discuţie, Ellen White îndemnase frãţietatea sã le citeascã pentru cã lecturarea lor „va fi interesantã şi profitabilã”.2
Susţinerea criticilor cã, la apariţia ediţiei din 1884 a cãrţii Tragedia veacurilor, unii dintre „fraţii conducãtori” care au citit-o „au descoperit cã era luatã în mare mãsurã din alte publicaţii” şi ca urmare „au protestat energic faţã de Ellen White”, nu are nici un temei în realitate. Dacã n-ar fi aşa, ţinând seama de cele menţionate mai sus, ar însemna cã Ellen White s-ar fi expus în mod deliberat, ca fiind vinovatã de furt literar şi fraudã profeticã. Însã docu-mentele care stau la dispoziţia bisericii din anul 1884 şi urmãtorii nu fac nici o aluzie cã s-ar fi ridicat proteste din rândurile mem-brilor bisericii împotriva împrumuturilor fãcute de Ellen White în scrierile sale, deşi revista oficialã a bisericii încuraja şi publica reacţiile criticilor.
Afirmaţia cã Tragedia veacurilor este luatã în mare mãsurã din scrierile altora este, de asemenea, exageratã. Lucrul acesta se poate constata uşor, deoarece, cu prilejul reviziei din 1911, când au fost operate mici ajustãri, s-a cãutat sã se introducã între ghilimele toate pasajele împrumutate de la alţi autori. Astfel, fiecare are posibilitatea sã calculeze cantitatea de material împrumutat. Dupã unele evaluãri demne de încredere, aceastã cantitate de material pentru lucrarea menţionatã se ridicã la 12% din total, exceptând citatele biblice.1
Dacã se ţine seama de faptul cã aproximativ 2/3 din materialul citat a fost la rândul sãu citat de autorii cãrţilor din care a extras Ellen White, rezultã cã numai 4% din cartea Tragedia veacurilor este împrumutat din producţia originalã a scriitorilor citaţi, restul fiind cuvintele lui Martin Luther sau ale altor reformatori sau martiri.
În orice caz, cartea în discuţie este originalã prin mesajul ei, prin scopurile urmãrite, prin organizarea materialului, prin conţinutul revelat şi prin influenţa spiritualã pe care o exercitã asupra cititorilor oneşti.
e. Schiţe din viaţa apostolului Pavel
Aceastã lucrare a lui Ellen White, apãrutã în 1883, este consideratã de critici ca fiind copiatã în mare mãsurã din cartea Viaţa şi epistolele apostolului Pavel, apãrutã în 1852 şi semnatã de Conybeare şi Howson. Ea era binecunoscutã printre adventiştii de atunci şi fusese rãspânditã în bisericã înainte de apariţia cãrţii Schiţe din viaţa apostolului Pavel. Fusese oferitã şi ca premiu pentru cei ce se abonau la revistele Review and Herald şi Signs of the Times.2 Ellen White a apreciat-o în mod elogios astfel: „Viaţa apostolului Pavel, scrisã de Conybeare şi Howson, este foarte valoroasã şi este una dintre rarele cãrţi folositoare pentru cei ce studiazã cu stãruinţã Noul Testament”.1
Când Ellen White a scos cartea Schiţe din viaţa apostolului Pavel, ea era pe deplin conştientã cã adventiştii vor recunoaşte în aceasta unele pasaje împrumutate din lucrarea lui Conybeare şi Howson. (Cartea acestora fusese folositã de adventişti şi ca material auxiliar pentru studiile scolii de Sabat). Ea nu considera împrumuturile literare ca fiind ceva dezonorant, iar procedeul se armoniza perfect cu concepţia ei despre inspiraţie, potrivit cãreia profetului nu i se interzicea sã foloseascã material din scrierile altora pentru a exprima mesajul primit de la Dumnezeu. De aceea n-a cãutat în nici un fel sã se ascundã.
Cartea în discuţie conţine o serie de lecţii spirituale încadrate în faptele istorice relatate. Însã afirmaţia criticilor cã lucrarea lui Ellen White este „copiatã în mare mãsurã” din cartea lui Conybeare şi Howson este mult exageratã. Cercetãrile au arãtat cã materialul împrumutat de Ellen White din cartea menţionatã, care include expresii, propoziţii, parafrazãri şi citate, se ridicã la aproximativ 7% în cartea scrisã de ea. Unele pasaje împrumutate de Ellen White fuseserã, la rândul lor, luate de cãtre autorii de la care ea împrumutase, fãrã sã se menţioneze sursa originalã. Într-o notã de subsol, autorii doar menţioneazã cã „unele lucrãri ne-au dat sugestii folositoare şi, în anumite cazuri, au fost adoptate chiar cuvintele”.2
O altã lucrare importantã din care Ellen White a împrumutat aproximativ 2% în lucrarea menţionatã anterior este Viaţa şi lucrarea sfântului apostol Pavel de F. W. Farrar (New York, 1879). În prefaţa cãrţii sale, Farrar recunoaşte deschis cã „toţi cercetãtorii vieţii sfântului Pavel sunt îndatoraţi lui Conybeare şi Howson, însã el menţioneazã imediat cã lucrarea sa a fost „scrisã în mare mãsurã cu un alt scop şi dintr-un alt punct de vedere”.1
Cartea de care ne ocupãm, Schiţe din viaţa apostolului Pavel, este una dintre cele mai apreciate cãrţi ale autoarei şi a fost reeditatã de douã sau de trei ori. Multe exemplare au fost distribuite ca premii pentru cei abonaţi la revistele bisericii şi rãspândite de „Societatea de tratate” a bisericii. Dupã aproximativ doisprezece ani de la apariţie, stocul fiind epuizat, i s-a fãcut lui Ellen White propunerea pentru o nouã ediţie. Ea însã n-a dat curs propunerii, deoarece dorea sã scrie o carte similarã, dar mult îmbogãţitã, care sã cuprindã activitatea apostolilor dupã înãlţarea Mântuitorului. Planul a fost realizat abia în anul 1911, când a apãrut cartea Faptele apostolilor, care a luat locul cãrţii Schiţe din viaţa apostolului Pavel.
Unul dintre critici a declarat cã Ellen White şi-a retras cartea din circulaţie din cauza ameninţãrii cã va fi datã în judecatã pentru plagiat de cãtre publiciştii americani ai cãrţii Viaţa şi epistolele apostolului Pavel, din care Ellen White extrãsese anumite pasaje. Pentru cei care cunosc faptele, aceastã declaraţie pare o glumã de prost gust. Ea se bazeazã pe presupuneri, denaturãri şi falsuri. N-a existat nici o ameninţare din partea celor care au publicat cartea lui Conybeare şi Howson. Mai mult, nici un publicist din nici o ţarã n-a adus vreodatã acuzaţii împotriva lui Ellen White pe temeiul cã drepturile de autor sau ale publiciştilor ar fi fost încãlcate prin cãrţile scrise de ea.
Pânã în 1 iulie 1891, între Statele Unite şi Marea Britanie, unde fusese scrisã cartea lui Conybeare şi Howson, n-a existat nici o convenţie privitoare la protejarea drepturilor de autor. În aceste condiţii nu existau temeiuri legale pentru darea în judecatã a cuiva din cauza încãlcãrii unor drepturi de autor care nu existau. Abia din 1891 protejarea drepturilor de autor ale scriitorilor din fiecare dintre cele douã ţãri a fost extinsã şi în cealaltã ţarã. Dar legea nu avea un caracter retroactiv şi deci nu se putea aplica în nici un fel cãrţii scrise de Ellen White în 1883.
Dar cea mai clarã dovadã cã n-a existat şi nu putea sã existe nici un fel de ameninţare cu darea în judecatã a lui Ellen White pentru plagiat este schimbul de scrisori din 1924 dintre Casa de Editurã „Review and Herald” şi Compania Thomas J. Crowell, care publicase cartea Viaţa şi epistolele apostolului Pavel. Iatã conţinutul celor douã scrisori:
Cãtre Compania T. J. Crowell
New York City, 15 ian. 1924
Domnilor,
Cu câţiva ani în urmã, aţi publicat o cartea intitulatã Viaţa şi epistolele apostolului Pavel. În 1883, Compania Casei de Editurã „Review and Herald” a tipãrit o carte, la Battle Creek, Michigan, intitulatã Schiţe din viaţa apostolului Pavel. Datoritã asemãnãrilor de idei şi cuvinte din mai multe locuri din carte, s-a susţinut multã vreme cã aţi ameninţat cu darea în judecatã în cazul în care cartea nu va fi retrasã din circulaţie.
Aceastã susţinere este rãspânditã acum în scris şi m-aş bucura sã ştiu dacã existã vreun adevãr în ea. Orice informaţie pe care aţi putea sã mi-o furnizaţi va fi foarte apreciatã.
Cu respect, al dv.
(semnat) C. E. Holmes.
Rãspunsul nu a întârziat:
Cãtre dl. C. E. Holmes,
18 ian. 1824
511 North Grove Aven.
Oak Park 111
Dragã domnule,
Am primit scrisoarea dv. din 15 ianuarie. Noi publicãm cartea Viaţa şi epistolele apostolului Pavel a lui Conybeare, dar aceasta nu este supusã drepturilor de autor şi n-am avea nici un temei pentru a deschide vreo acţiune împotriva cãrţii dv. Noi nu credem cã am fãcut vreo obiecţiune sau cã am ridicat vreo pretenţie ca aceea despre care vorbiţi.
Am fi foarte bucuroşi sã vedem materialul tipãrit la care vã referiţi,
Ai dv.
Compania Thomas Y. Crowell
Oricine s-ar fi aşteptat ca, mãcar dupã un asemenea rãspuns, criticile sã amuţeascã, iar acuzaţiile sã se stingã, însã realitatea este alta. Perseverenţa celor ce lucreazã sub stindardul celui numit „tatãl minciunii” este greu de imaginat. Totuşi, adevãrul nu va fi înfrânt. Cu cât împotrivirea faţã de el este mai mare, cu atât va strãluci mai puternic.
Aşadar:
Nu existã nici o dovadã cã Ellen White ar fi cãutat sã-i înşele pe cititorii ei, ascunzând faptul cã uneori a întrebuinţat cuvintele altora pentru a-şi exprima ideile.
Cantitatea şi calitatea materialului împrumutat n-au afectat cu nimic interesele autorilor de la care a împrumutat. Nu se poate dovedi cã vreunul din aceşti autori s-ar fi plâns sau ar fi acuzat-o pe Ellen White de aşa ceva.
Împrumuturile literare nu constituiau materialul de bazã pentru temele abordate de Ellen White, ci erau doar mijloace de expresie pentru prezentarea corespunzãtoare a ideilor şi temelor revelate ei prin cãlãuzire divinã. Ea n-a cãutat în cãrţile altora teme sau idei. Nu avea nevoie de aşa ceva, deoarece mesajul esenţial i-a fost dat de Dumnezeu. Ceea ce o preocupa era gãsirea formei adecvate conţinutului revelat.
Standardele actuale, privind drepturile de autor, nu corespund în totul cu cele existente în urmã cu un secol sau cu un secol şi jumãtate. Corectitudinea unui scriitor în relaţie cu ceilalţi scriitori trebuie sã fie apreciatã conform standardelor existente în timpul în care acesta a scris.
Ellen White nu avea o concepţie verbalã sau mecanicã despre inspiraţie, ci dinamicã. Altfel spus, ea credea cã Dumnezeu nu le transmite profeţilor cuvintele în care aceştia sã se exprime, decât rareori. El le comunicã profeţilor mesajul prin imagini şi idei, iar profetul le exprimã prin mijloacele de care dispune. Atunci când gãseşte la alţii un limbaj mai potrivit decât acela de care dispune personal, este gata sã-l foloseascã. În cadrul concepţiei cã inspiraţia este dinamicã şi nu verbalã sau mecanicã, pot avea loc revizuiri, ştergeri sau adãugiri, îmbunãtãţiri stilistice sau de redactare ale scrierilor anterioare, cu condiţia ca aceste intervenţii sã nu afecteze mesajul, fondul, conţinutul, gândurile revelate profetului.
În scrierile lui Ellen White existã mesaje de încurajare, avertizare, mângâiere, mustrare, îndrumãri spirituale etc., care acoperã mii de pagini pe care ea le-a scris cu totul independent de alţi scriitori. La fel s-a întâmplat şi în cazul prezicerilor ei inspirate. Faptul acesta se poate vedea clar din natura materialului scris. Însã acolo unde simţea nevoia sã împrumute forme de exprimare, ea nu ezita s-o facã.
Folosirea unor materiale istorice de cãtre Ellen White nu era un scop în sine, ci un mijloc de a sublinia ideile revelate şi de a-l pregãti pe cititor sã înţeleagã evenimentele viitoare cu care se vor confrunta biserica şi lumea.
Sursa: www.pcschop.3x.ro
