Îndreptand greşelile – Uimitoarea abilitate de reparare

Îndreptand greşelile – Uimitoarea abilitate de reparare

Dacă cineva ar cere unui creaţionist vreo dovadă a creaţiei, acesta ar putea foarte bine să replice: molecula de ADN. Toţi au auzit de această moleculă a vieţii găsită practic în fiecare celulă a trupului nostru. ADN-ul este organizat în cromozomi (oamenii au 46) pe care se găsesc multe mii de gene (unităţi de ereditate compuse din baze nucleotide denumite T,G,C şi A).
Uimitorul proiect al Genomului uman continuă să cartografieze din ce în ce mai precis genele specifice (avem „doar” 34.000), cît şi să secvenţializeze din ce în ce mai mult enorma construcţie a perechilor de baze ale ADN-ului. Efectele trecerii timpului şi factorii mediului înconjurător, ca de exemplu fumatul şi razele ultraviolete (U.V.) solare, împreună cu alţi compuşi cancerigeni şi citotoxici – reprezintă garanţii faptului că molecula de ADN suferă avarii. Majoritatea acestora sunt temporare întrucît Creatorul a proiectat molecule specifice şi sisteme pentru repararea avariilor genetice. Acestea sunt ceea ce se numeşte „ADN-ul de reparare”.
Se ştia de ceva timp că ADN-ul posedă incredibila capacitate de a se autorepara cînd este deteriorat. Dar cum a apărut această capacitate de refacere – prin timp şi întîmplare sau prin creaţie specifică? Este destul de dificil pentru secularişti să dea o descriere darwinistă pas-cu-pas a apariţiei unei molecule funcţionale de ADN din elemente chimice brute. Dar cum au putut cele 130 de gene reparatorii de ADN uman cunoscute să evolueze pentru a ajuta la… repararea însuşi ADN-ului? Se sesizează cu uşurinţă aici o situaţie imposibilă: în timp ce ADN-ul evolua din elemente chimice brute, ar fi avut neapărată nevoie de asistenţa moleculelor reparatorii ADN; aceste molecule, însă, puteau evolua abia mai tîrziu, fiind programate de ADN!
Dumnezeu a proiectat o serie de sisteme de reparaţie ADN şi corectori (enzime), fiecare avînd sarcina de a repara cîte o problemă specifică. De exemplu, există enzime implicate în corectarea greşelilor de extirpare care recunosc bazele împerecheate greşit şi enzime implicate în repararea extirpării nucleotide (REN), care este un mecanism de reparare tip „taiere şi lipire” universal. REN are funcţia de a îndepărta greşeala – numită leziune – şi de a umple golul cu ADN nou. Această operaţie se poate asemăna cu îndepărtarea de către dentist a ţesutului cariat şi înlocuirea golului cu o umplutură („umplutura” în procesul de reparare al ADN-ului este o nucleotidă funcţională).
Există deasemenea mici motoare moleculare numite „elicoidale” (de exemplu AdnB elicoidal şi alte motoare multimetrice) care efectiv „deşiră” ADN-ul din starea normală dublu-spiralată în două şiruri separate. Elicoidele îndeplinesc acest lucru rupînd rapid legăturile de hidrogen dintre nucleotide (porţiunea „trepte de scară” din moleculă) într-o manieră cumva asemănătoare felului în care se mişcă rîma. Alte enzime, special proiectate, trebuie să asigure separarea completă a celor două şiruri. Ocazional, acest uimitor mecanism de reparare dă greş – aşa cum fac toate sistemele noastre în cele din urmă – rezultînd o alterare sau schimbare permanentă a acelei porţiuni de ADN. Aceasta se numeşte o mutaţie. Desigur, mutaţiile în porţiunile vitale pot fi mortale pentru organism.
Tocmai aceasta e problema. Sistemele de reparare a ADN-ului lucrează din greu să repare aceste schimbări care apar zilnic în miliardele de baze-nucleotide care compun plantele, oamenii şi animalele. Dar evoluţia este dependentă de chiar aceste schimbări (mutaţii) care se presupune că ar conduce la noi structuri şi funcţii.
Astfel, observăm că felul în care se prezintă ADN-ul asigură faptul că evoluţia nu ar fi putut avea loc prin mutaţii, împotriva cărora natura luptă efectiv prin aceste mecanisme intrinseci ei.
Frank Sherwin
Sursa articolului: Acts & Facts, Vol. 33 Nr 6 June 2004. Traducere de Iulian Ţigănelea
Sursa: www.creationism.info.ro