Învierea ca expresie a dorintei de a trai
Sunt o mulţime de cuvinte magice pe care le ignorăm în vorbirea noastră zilnică, dar care au capacitatea de a ne smulge din atmosfera negativă în mijlocul căreia trăim. Aceste cuvinte, trimise la periferia limbajului de către o mass-media agresivă, au o nuanţă binefăcătoare şi chiar simpla lor pronunţare aduce căldură şi lumină lăuntrică. Gândeşte-te cât de des foloseşti expresii ce aruncă întuneric în realitatea înconjurătoare, pentru ca ulterior să suporţi consecinţele unui mediu poluat de atâtea trăiri negative ce vin asupra ta fără milă.
Astfel de cuvinte magice ar fi: bunătate, adevăr, compasiune, încredere, speranţă şi viaţă, ele fiind expresia unei realităţi superioare ce se reuneşte în jurul conceptului de înviere. De fapt, de ce eşti atât de interesat de această noţiune? Poate ai o gândire atee şi nu crezi în Dumnezeu. Sau poate pentru tine Dumnezeu reprezintă forţa impersonală a naturii. Sau poate eşti ataşat unor simboluri şi tradiţii de sorginte creştină. Sau poate ai o altă opţiune. Însă indiferent de situaţie, tema învierii este adânc săpată în tine nu numai prin cultură şi tradiţie, dar prin chiar exprimarea vieţii ce refuză să se plece supusă în faţa teribilului sfârşit.
Chipul lumii reflectă în final modul tău de a fi şi el poate să exprime nemulţumirea, conflictul, durerea şi suferinţa. Dar în acelaşi timp, acest chip poate fi modificat dacă vei ştii să-ţi ridici privirea, să zâmbeşti şi să invoci în vorbire sau gândire cuvintele dătătoare de viaţă uitate de către cei mai mulţi dintre noi. Mai mult chiar, asistând la gestul sinucigaş al unei lumi ce se autodistruge prin trăiri negative, această exprimare a ta ar reda speranţa unei învieri a umanităţii.
De multe ori, în perioada adolescenţei, stăteam şi cugetam la temele „mari” ale vieţii şi morţii, ale iubirii şi urii, precum şi altele în felul acesta. Privind cerul plin de stele în mijlocul tainei nopţii, când toţi ceilalţi dormeau de mult timp, îmi puneam acele întrebări specifice vârstei care încep cu eternul „De ce?”. De ce trăim atât de puţin pe pământ? De ce oamenii sunt nefericiţi? De ce privirile sunt atât de întunecate, iar vorbirea atât de murdară? De ce nu putem să trăim altfel?
Stând pe marginea ferestrei, depănam astfel de gânduri şi eram decis ca în dreptul meu, cel puţin, să refuz contaminarea cu tezele compromisului şi ale conformării cu tipare care nu exprimau ceea ce sunt şi ceea ce doream să devin. Înălţarea de sine, dispreţul faţă de semeni sau mediul înconjurător, precum şi ignorarea lui Dumnezeu într-o lume atee, mă izbeau cu o putere care mă făcea să-mi dea lacrimile. Mi se spunea că sunt prea sensibil, că astfel de lucruri trec cu vârsta, că este doar o etapă a vieţii şi mai ales că voi deveni într-o zi la fel ca toţi ceilalţi, adică nepăsător la astfel de întrebări, ce oricum nu au răspuns. Însă ştiam că de îndată ce acest spirit va pune stăpânire pe mine, el va ucide în primul rând copilul din mine, că voi ajunge să fiu crud şi rău, insensibil, mergând mai departe pe cărarea cenuşie a unei vieţi ce se termină abrupt, asemenea unei fraze ce se întrerupe brusc la mijlocul ei.
Anii au trecut, iar într-un fel sau altul am gustat din cupa oferită de spiritul nuanţelor gri, însă cu toate acestea copilul din mine a refuzat să moară. Mai mult, am descoperit că apărarea naturală a acestuia era mult mai puternică decât credeam. Astfel, am înţeles că ideea de înviere, ce apare sub o formă sau alta în toate religiile pământului, reflectă în mare măsură dorinţa, ce nu poate fi înfrântă, de a trăi.
„La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El. În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o. Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume. El era în lume, şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut.”
Când am citit prima dată aceste cuvinte, am fost străpuns interior de forţa extraordinară a gândului vieţii pe care îl aveam în suflet încă de când am devenit conştient de propria mea existenţă. Mai precis, am înţeles că forţa vieţii nu decurge doar din nişte principii biologice, ci ea izvorăşte din eternitate, aflându-se la baza apariţiei întregului univers. Atunci, copilul din mine a recunoscut însemnele cereşti ale originii acelei conştiinţe care refuză moartea, întunericul şi compromisul în faţa falsului şi minciunii de orice fel.
Sunt sigur că aceste cuvinte pot realiza o revoluţie puternică în gândirea ta, fiindcă puterea vieţii decurge din realităţi ce o depăşesc pe cea pe care o putem vedea. Iar expresia supremă a forţei izvorului primordial al vieţii se află în înviere. Puterea vieţii este de aşa natură încât refuză sfârşitul sau neantul, dispărând doar pentru a apărea din nou cu şi mai mare tărie.
„Isus a zis: Eu sunt Învierea şi Viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta? Eu am venit ca să fiu o lumină în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric.”
Cuvintele rostite de către Hristos sunt asemenea unor seminţe semănate în pământ, ce au capacitatea de a da naştere unor plante pline de prospeţime. De aceea, să nu faci niciodată economie în însuşirea lor, fiindcă bunătatea, adevărul, speranţa, iubirea şi viaţa nu reprezintă articole pe care să le vinzi la bursa de schimb a acestei lumi. Copilul din tine încă mai trăieşte. Ştiu acest lucru fiindcă nu are cum să moară cât timp mai eşti încă în viaţă, iar el are nevoie doar de scânteia divină a Cuvântului pentru a renaşte în interiorul tău şi a te propulsa în eternitatea învierii şi nemărginirii prin Cel care ne iubeşte şi nu ne-a uitat vreodată. Poţi să reprimi acest gând? Eu cred că nu, fiindcă numai astfel învierea Sa va fi una cu învierea ta.
Depăşind faza expunerii istorice a jertfei lui Hristos, puterea vieţii ce nu moare se va transfera astfel în inima ta. Copilul din tine crede acest lucru, dar trebuie doar să îi dai voie să se manifeste, să nu îl mai îngrădeşti în dorinţa sa de a prelungi la nesfârşit nespusul dar al vieţii. Aceasta înseamnă să priveşti învierea prin „ochi de copil” şi să te bucuri cu adevărat de ceea ce a realizat Cuvântul pentru tine.
„Şi după cum a înălţat Moise şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”
Octavian Lupu
Sursa: confluente.ro
