Iona 08. Iona, Platon si Paul Sartre sau filozofia foilor de ceapa / Teodor Hutanu

IONA, PLATON, SI PAUL SARTRE SAU FILOZOFIE FOILOR DE CEAPA
Teodor Hutanu

Acum, Doamne, ia-mi viata, caci vreau mai bine sa mor decat sa traiesc! Iona 4,3

Cu fiecare pas, ne apropiem de piscul anului 2000. Asteptam ca de la inaltimea lui viata sa arate altfel. Purtam cu noi atatea stradanii si lupte, iar biruinta si succesul asteptat par a fi mai tangibile ca oricand, pentru ca, in ciuda realitatii, speram cu indarjire ca anul 2000 sa fie un timp de gratie.

Este ciudat sa observam ca noi, oamenii, chiar si pe culmea succesului, suntem victime ale esecului. Iona traieste succesul vocational total: intreaga Ninive antica raspunde pozitiv la apelurile sale misionare (3,6-10). Profetul instalat pe inaltimea care domina cetatea ar trebui sa fie coplesit de satisfactie, insa neplacerea si mania ii invadeaza sufletul (4 ,1). Sa te manii pentru ca ai succes!

Nereusita ar fi fost ideala pentru Iona. Ea reprezenta tot visul sau, pentru ca era preocupat de propria sa reputatie – sa nu fie considerat profet mincinos –, si nu de slava lui Dumnezeu sau de valoarea imensa a sufletelor din pacatoasa Ninive. Aparent, el a inteles proclamarea catre Ninive ca fiind un decret divin inexorabil. Profetul isi inalta reputatia pe o conceptie gresita despre scopul lui Dumnezeu cu oamenii si ajunge astfel la disperare.

Rugaciunea lui Iona (4, 2.3), a doua din cartea sa, ne descopera motivul fugii la Tars, care este cel mai socant aspect din experienta sa: Caci stiam ca esti un Dumnezeu milos si plin de indurare, indelung rabdator si bogat in bunatate si ca Te caiesti de rau vers. 2. Terminologia abundenta folosita aici exprima aspectele-cheie ale naturii lui Dumnezeu, reamintindu-ne de descoperirea Domnului catre Moise (Exodul 33, 6.7) si fiind sustinuta de experienta lui Iona din capitolele precedente (Iona 1-2 ).

Iona simte ca Dumnezeu i-a despuiat viata de orice semnificatie, pentru ca Si-a aratat mila, harul si iubirea Sa neschimbatoare fata de locuitorii din Ninive, pe care ar fi trebuit sa-i spulbere in mania Sa! Acum, Doamne, ia-mi viata, caci vreau mai bine sa mor decat sa traiesc! vers. 3. Pledoaria lui Iona este ecoul rugaciunii lui Ilie (1 Regi 19, 4). Experienta celor doi profeti este asemanatoare prin interventiile extraordinare ale lui Dumnezeu, folosind agenti naturali pentru realizarea vointei divine (balena, corbii etc.). insa caracterul si relatia cu Dumnezeu ale celor doi profeti sunt foarte diferite. in timp ce Ilie nu vede rezultatele zelului sau pentru Domnul si este disperat pen-tru esecul activitatii sale, Iona cauta moartea pentru ca Dumnezeu nu i-a omorat pe niniviteni, punandu-i in joc reputatia, care era mai importanta decat valoarea semenilor.

Cum putem explica reactia ciudata a lui Iona? Cum reusim sa deslusim propria noastra imagine in oglinda acestei personalitati controversate? Raspunsurile cautate le aflam chiar in rugaciunea profetului: Stiam ca esti…! Ce amestec dezgustator de cunostinta teologica exacta si autojustificare in-capatanata, de rebeliune aprinsa si dis-perare epuizanta, gasim in inchinarea lui Iona!

Care este totusi punctul central in mijlocul acestei ingramadiri de voca-bular religios? in vers. 2, persoana intai este folosita de cinci ori, iar in vers. 3, mult mai scurt, apare tot de cinci ori! Nu mai putin de zece ori, Iona posteaza eul pe firma de la intrare. Preocuparea de sine este, in ultima analiza, cauza maniei sale. De aceea, el explica faptul ca intotdeauna a avut dreptate (v. 2), aratandu-ne ca este profund interesat de sine insusi. Since-ritatea sa teologica ascunde starea ego-centrica a sufletului sau. Cocotat pe varful unei teologii corecte, Iona nu poate inghiti manifestarea harului divin fata de altii.

Succesul, chiar spiritual sau religi-os, ne poate indeparta de Dumnezeu? Este un consens general acceptarea anului 2000 ca prevestitor al sfar-sitului. Desi timpul ne apropie de Dumnezeu tot mai mult, realitatea sufleteasca ne anunta o departare tot mai mare de El. De fapt, generatia lui Noe, pe masura ce se apropia de sfarsit, se departa de Dumnezeu (Matei 24, 37-39), purtata de valurile unui succes aparent. La fel s-a intamplat cu Sodoma si Gomora.

De la inaltimea Carpatilor, cum se vede viitorul pentru romani, maghiari, germani…? Probabil, perspectiva cea mai ampla o castigam de pe Varful „Omul”. Care „om”? Aici este rascrucea succesului sau a esecului.

Mirajul autonomiei

Se poate afirma ca pacatul lui Adam si al Evei a fost, de fapt, lupta pentru autonomie, adica eliberarea de nevoia dupa Dumnezeu si obtinerea abilitatii de a-si determina personal destinul. Oamenii devin autonomi cand isi asu-ma drepturile si privilegiile care initial apartineau lui Dumnezeu. Ei sunt autonomi cand nu mai privesc spre vointa divina ca sursa a descifrarii sensului existentei umane, a directiei in care se misca istoria si a scopului din spatele evenimentelor tragice sau glorioase. Umanitatea autonoma isi faureste propriul destin.

Cautarea identitatii
Dintre filozofii moderni, nimeni nu imbratiseaza autonomia cu un entuziasm mai mare decat existentialistii. Pentru acestia, convingerea ca oamenii creeaza valorile si sensul existentei face din credinta in Dumnezeu ceva intolerabil. Existentialistii atei vad in existenta lui Dumnezeu o amenintare asupra libertatii umane. Jean Paul Sartre este, probabil, cel mai profund si articulat exponent al acestei filozofii. Sartre sustine ca filozofia moderna occidentala mosteneste o baza eronata, care poate fi urmarita inapoi in timp pana la Platon, care sustine ca „esenta precede existenta”. Platon gandea ca, inainte ca vreunul dintre noi sa fi existat, semnificatia si scopul vietii erau deja stabilite. Astfel, fiecare dintre noi am fi avut o „preexistenta”, in care am fost fiinte spirituale ideale, intelegand cine suntem si cine trebuie sa fim. Apoi, sustine Platon, ne-am nascut in timp, iar existenta materiala a intinat esenta identitatii noastre spirituale. Sub greutatea carnii zace ingropata identitatea noastra spirituala. Singura speranta de salvare, dupa Platon, este in provocarea acceptata de a ne incovoia in noi insine, pentru a redescoperi cine suntem si ce trebuie sa fim. Strigatul platonic invariabil „cunoaste-te pe tine insuti!” presupune ca fiecare avem un eu preexistent care asteapta sa fie descoperit in profunzimile fiintei noastre, prin autoanaliza si introspectie. Aceasta orientare platonica, puternic condamnata de Sartre, este evidenta in inima culturii noastre. Nu este de mirare ca Iona, tentat de acelasi miraj interior, ni se prezinta contradictoriu, chiar monstruos.

Ati intalnit persoane care nu mai vor nimic, decat sa aiba timp sa se regaseasca? Probabil, sfarsitul si inceputul de an sunt ocazii potrivite pentru asa ceva. Tinerii in mod special cauta sa fie ei insisi. Prea multi dintre noi ne-am obosit sa jucam tot felul de roluri prescrise de societate. Ne-am obosit sa fim persoana pe care familia o asteapta sa fim, persoana pe care prietenii o asteapta sa fie. Vrem sa indepartam toate aceste identitati prescrise de societate. Vrem sa indepartam toate straturile acestui eu impus. Vrem sa decojim de pe noi rolurile dictate de mediul social. Apoi, speram sa ajungem in miezul personalitatii noastre, la temelia fiintei noastre.

Aceasta pasionata tirada poate primi replica data de Paul Tournier: „Nu uita ca dupa ce indepartezi toate aceste identitati prescrise social, dupa ce dezbraci toate aceste euri impuse, dupa ce dai deoparte aceste roluri dictate de societate – descoperi ca esti doar o ceapa!” Aceasta posibilitate este reala. Asa cum ceapa nu este decat suma totala a foilor ei, tot asa se poate intampla ca personalitatea umana sa nu fie nimic altceva decat suma totala a rolurilor pe care o persoana a invatat sa le joace. Astfel, te poti trezi ca, dupa ce ai aruncat toate identitatile impuse din afara si ai pornit in lunga calatorie catre eul interior, o data ajuns la capat, descoperi ca… nimeni nu este acasa! Dupa jocul introspectiv si scotocirea registrelor ascunse ale personalitatii tale, afli ca exista doar un abis al nimicului.

Daca ar exista un „eu” care ne asteapta sa-l gasim, atunci ar fi cineva care sa afirme ca a reusit sa se gaseasca pe sine insusi. Motivul pentru care aceasta nu se intampla este ca nu exista nici un eu care ne asteapta sa-l desco-perim. in loc de un eu care asteapta sa fie aflat, avem un eu care asteapta sa fie creat. Iar calea de a ne crea un eu, o identitate, un sens al vietii, este predarea, supunerea totala. Aratati-mi o persoana cu adevarat dependenta de Dumnezeu si va voi arata pe cineva care stie cine este si ce inseamna viata. Putem intalni persoane religioase, care marturisesc pe Isus Hristos ca Mantuitor, dar care nu-si cunosc identitatea sau scopul vietii. Ele pot sustine ca pentru mine a trai este Hristos si a muri este un castig Filipeni 1,21, fara a se cunoaste pe sine. Necazul este ca cei mai multi oameni aleg mai usor jocul autodescoperirii decat drumul supunerii autentice, pentru ca pocainta adevarata costa tot ce are si ce este o persoana. Acum il intelegem mai bine pe bietul Iona: ori de cate ori mimeaza demnitatea profetului pocait, mai dezbraca o haina a eului sau pacatos, devenind tot mai mic, iar pe noi ne face sa plangem mai amar decat la curatatul cepei.

Semnificatia vitala
in timp ce un existentialist ateu ca Sartre nu accepta credinta mea in Dumnezeu, el este totusi de acord ca scopul existentei umane este de a gasi identitate si sens prin supunere totala fata de ceea ce credem ca are o semnificatie absoluta. Mai mult, Sartre sustine ca supunerea ofera sens existentei doar atunci cand obiectul atasamentului unei persoane este adevarul vital, nu numai pentru sine, ci pentru toti oamenii de pretutindeni si din toate timpurile. Numai atasamentul fata de ceva recunoscut ca universal valabil ne asigura ca o persoana cunoaste sensul vietii sale.

Daca putem fi de acord cu Sartre in metoda stabilirii sensului vietii, nu putem fi de acord cu excluderea credintei in Dumnezeu din aceasta ecuatie. Dumnezeul iubirii, care ni Se descopera in Scriptura, in loc de a-mi dicta ratiunea de a fi, ma invita intr-o relatie de dialog cu El (Apocalipsa 3,20), prin care sensul vietii si identitatea mea sa fie create. Eu cred ca Isus ma face fratele Sau si ma indeamna sa asez visurile si aspiratiile mele alaturi de visurile si planurile Sale pentru mine. Rugaciunea este un dialog in care eu interactionez cu Dumnezeu si impreuna cu El evaluez diferitele alegeri si optiuni care ma confrunta. in aceasta relatie spirituala, devin treptat constient de planurile si minunile fiecarei alternative si chiar noi optiuni se deschid in fata. Dumnezeu imi permite ca decizia finala sa-mi apartina. Respectandu-mi libertatea, El ma lasa sa aleg chiar variante neplacute Lui, asigurandu-ma ca, si atunci cand cad, harul Sau ma sustine si ma invita sa aleg din nou. Astfel, prin Duhul Sfant, noua mea identitate este creata si se maturizeaza, pana ce ajung sa aleg vointa divina ca vointa mea proprie.

Piscul anului 2000 este Isus! De aici ne putem primi identitatea adevarata. Revista Time din 6 decembrie 1999 publica pe prima coperta o varianta moderna a chipului lui Isus, cu titlul: „Isus in 2000!” Rezultatul votului mondial a fost in favoarea lui Isus, ca personalitatea cea mai puternica si influenta a ultimelor doua milenii. De fapt, Isus a influentat cel mai puternic intreaga istorie a umanitatii. Milioane si-au regasit identitatea recreata in chipul Celui Rastignit. El este ca un pisc din stanca tare: daca vom alege sa cadem pe Stanca, sa ne supunem Lui total, vom trai deplin; daca vom evita impactul, Stanca ne va spulbera, fara a mai reusi sa intelegem sensul adevarat al vietii (Matei 21,42.44). Cu fata spre viitor, mileniul III ne va zambi binevoitor, daca ne vom zdrobi „omul vechi” de Stanca „Omul”, adica Omul Isus Hristos.

______________________________

Din aceeasi categorie

Iona 01.EVADARE IMPOSIBILA / Teodor Hutanu

Iona 02.CURSA SPRE START / Teodor Hutanu

Iona 03.FERICIRE LA UN PRET CONVENABIL / Teodor Hutanu

Despre John Raceala